ANTIDOT ÎMPOTRIVA UITĂRII: Mircea Vulcănescu, unul dintre străluciții intelectuali pe care i-a dat acest popor
Mircea Vulcănescu (foto), unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i-a dat această țară, a fost un filolog, filosof, publicist, sociolog și politician român, membru în guvernul Ion Antonescu ca subsecretar de stat în Ministerul de Finanțe, condamnat în 1946 de un tribunal din România pentru crime de război. S-a născut acum 120 de ani, pe 3 martie 1904, la București și a decedat la 28 octombrie 1952, în închisoarea comunistă de la Aiud, Regiunea Cluj.
A urmat cursuri la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București și a fost membru al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 – 1924 și-a satisfăcut stagiul militar ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.
În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR și a fost influențat de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu.
În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționând să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie, nedefinitivate.
Bun orator, a conferențiat cu pasiune și persuasiune despre subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. În studiul Dimensiunea românească a existenței (1943), Mircea Vulcănescu a abordat problema specificului național, problemă care a fost discutată încă de junimiști, și după ei, de Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Ovid Densusianu, Rădulescu-Motru, E. Lovinescu, Pârvan, Blaga, Ralea, G. Călinescu…Mircea Vulcănescu a deținut funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944.
A fost unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-Al Treilea Reich, reușind, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (care au fost confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou etc.
După lovitura de stat din 23 august 1944 a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1946, când a fost arestat pentru crime de război în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu.
Miracolul economic datorat abilității Mareșalului și geniului economic dovedit de Mircea Vulcănescu.
În România a fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s-au dublat și nivelul de trai a crescut. Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu. Când, practic, a salvat România.
Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, Mircea Vulcănescu a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului. O țară care și-a dublat, în timpul unui război distrugător, rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux.
Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, a explicat amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în cadrul procesul celui de-al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” și de „declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”. Motive pentru care este prigonit și azi de politrucii staliniști/
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.
Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.
„Statul sunt eu!”
Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singura persoană care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.
Iată ce spune Mareșalul într-o ședință de Consiliu din 1941:
„Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”
Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:
„Politică face Mareșalul!”
Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte. Vulcănescu a povestit:
„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”
Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de reguli de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.
3. „Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”
4. „Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”
5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”
Iată și principiile colaborării economice:
1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”
2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr- o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”
3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”
4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”
5. „Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”
Tot Germania a fost scoasă datoare
Drept urmare, România nu este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război.
Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.
Începuse „frăția” cu URSS.
Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimentare – trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.
În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.
Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.
Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă.
Cheia a reprezentat-o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia dacă s-au dublat față de 1938.
Acesteia i s-a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de clearing (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.
„Să nu ne răzbunați!”
Mircea Vulcănescu au fost condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.
Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa.
Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Emil Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian, Eugen Jebeleanu sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 și 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniștilor, și cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.
Cu câțiva ani în urmă, același Rege îl decora pe Vulcănescu.
Devine deținutul K9320 de la Aiud, „Pușcăria Intelectualilor”.
Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul și colegul său de celulă John Halmaghi povestește în 1977, în revista Discursul contemporan de la Paris:
„A apărut un gardian și l-a scos pe el și grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncați, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult și le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuși și-a dat seama de tragicul situației în care se găseau.
«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieții mele și în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…»”.
Se îmbolnăvește de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcărești și este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte:
„Să nu ne răzbunați!”
Cum a fost pregătit Momentul Ardeal
În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să-și răscumpere creanțe din străinătate și să-și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.
Vulcănescu a arătat în fața instanței:
„Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată.”
Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.
Într-un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu -, se arată:
„Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”
Însuși Hitler i-a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):
„Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”
În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune:
„Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”
Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului.
Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Major în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:
„Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”
În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit:
„Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n-au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”
Surse:
Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Vulc%C4%83nescu;
https://www.activenews.ro/cultura-istorie.
OPINIA Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, în „cazul” Mircea Vulcănescu
De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public.
Procedeul este ademenitor, însă, și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor, scrie Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române
Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor” și a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel Culture”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale dominante este tot mai des întâlnit în unele cercuri contemporane.
Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial)…
Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan).
Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit.
„A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.
Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim
Au fost multe personalități cu putere de decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor. dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ. Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului.
Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii celui de-Al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist).
Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului”, care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul U.R.S.S. milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de justiția umană și de istorie.
Viața s-a dus, este perisabilă, pe când opera rămâne
Noi am rămas în partea de lume dominată de regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă: recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor.
Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca cele două aspecte – viața ți opera – să fie complet despărțite. Ele interferă prin mii de fire și se completează și determină adesea una pe alta.
Într-o astfel de situație se află Mircea Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu.
Victoria Națiunilor Unite – concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice – l-a adus pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit viața tragic, în închisoare, la 48 de ani.
Mai ales din cauza ignoranței, a tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul” Mircea Vulcănescu revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.
Condamnările pronunțate sub un regim sovietic și „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite,
„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice.
În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai U.R.S.S.” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism“, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra U.R.S.S. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate.
Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.
Mircea Vulcănescu refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice
Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil.
Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu.
Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice.
Mircea Vulcănescu ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice
Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice.
E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu.
Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului
Ca teolog și filosof, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu“?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”.
Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci: „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”.
Mircea Vulcănescu a apărat cu competență și îndârjire interesele românești
În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva C.N.S.A.S., Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl.
„Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”
Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești.
În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești: comentează criteriile de identificare ca „evreu”; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei”; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar.
Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii.
Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei.
Jean Ancel, unul dintre istoricii „Holocaustului românesc”, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu, notează: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”.
Ecourile creației lui Mircea Vulcănescu s-au resimțit în cadrul filosofic european
Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la un creionarea unui model etic pe care l-a denumit istorismul resemnării.
În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”.
În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan weberian (al lui Max Weber), eficient în statele metropolitane întemeiate de militari.
Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.
Numele lui Mircea Vulcănescu nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri
Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”.
Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri.
Notă: Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944: o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea: Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022).
Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea Vulcănescu, a se vedea: https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru
A fost asasinat filosoful Nae Ionescu ?
Nae Ionescu s-a născut pe 16 iunie 1890 la Brăila şi a rămas în istorie ca filosof, logician, pedagog și jurnalist. Orientarea sa filosofică a fost numită trăirism, o variantă românească a vitalismului, incluzând elemente mistice și teologice din tradiția creștină ortodoxă.
A fost arestat şi închis de mai multe ori din cauza convingerilor sale politice şi a decedat oficial din cauza unei boli de inimă pe 15 martie 1940.
Nae Ionescu se apropiase în timpul liceului de cercul socialist şi cu această ocazie l-a cunoscut pe Panait Istrati. În ultimul an de liceu a fost exmatriculat de la Liceul Bălcescu din Brăila, din câte se pare pentru republicanism.
Şi-a terminat studiile la alt liceu, iar apoi a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvind specializarea filosofie în 1912. Apoi a fost numit profesor la Liceul Matei Basarab din Capitală.
După o vreme în care colaborează la publicaţiile „Studii filosofice” sau la „Noua Revistă Română” pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârşirii studiilor.
Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino.
În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo.
Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naşte în luna iunie a anului 1918.
În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii).
Iar în 1919 a revenit în România, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice.
În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susţinându-l iniţial pe Regele Carol al II-lea şi apoi Mişcarea legionară.
Cariera sa jurnalistică este legată de publicaţiile Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, şi Cuvântul, la care a colaborat cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian şi Emil Cioran.
Era cunoscut, de asemenea, pentru legăturile sale romantice cu câteva din femeile celebre ale vremii, printre care Măruca Cantacuzino-Enescu, soţia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa sau pianista Cella Delavrancea, fiica marelui scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Foto: Măruca Cantacuzino, Nae Ionescu şi Cella Delavrancea
Fotografie exclusivă din colecţia arhitect Mădălin Ghigeanu / Jurnalul.ro
Inmormantarea insăşi, unde sicriul cu trupul lui Nae Ionescu a fost dus pe umeri de ucenicii săi cei mai fideli, între care Mircea Eliade, a avut loc la cimitirul Bellu intr-o atmosfera poliţienească.
Sunt elocvente în acest sens amintirile scriitorului Pericle Martinescu:
“Când a ajuns la groapă, sicriul a fost aşezat pe margine pentru a fi sigilat. Unul din baieţii defunctului, care se pierduse de familie, încerca să-şi facă loc mai aproape şi striga, chiar lângă mine, cu un accent de revoltă şi deznadejde, către poliţistul care-i tăia calea:
“Dă-mi voie, domnule, ce, nici aici nu mă laşi să-l vad pe tata?”…
Acest strigat al fiului rezuma intreaga semnificatie a evenimentului mortii lui Nae Ionescu, insotit pana la groapa de politie si supravegheat cu severitate din teama de a nu se intampla ceva.
Acest om a murit intr-un moment foarte nepotrivit, creand chiar si prin moartea lui dificultati celor din capul tarii, asa cum a facut si in viata.
Ce stranie mi s-a parut existenta omeneasca in clipa cand am zarit prin geamul de sticla al sicriului fata palida, pentru totdeauna tacuta, a lui Nae Ionescu si grija celor din jurul trupului sau neinsufletit care erau atenti la fiecare miscare, ca si cum mortul ar fi fost viu si ar mai fi putut influenta in vreun fel multimea”.
Petre Tutea a povestit cat de mult l-a impresionat zgomotul bulgarilor de pământ prăvăliţi peste sicriul lui Nae Ionescu coborât în groapa din Cimitirul Bellu. Si tot Ţuţea obisnuia sa evoce coroana de flori “înaltă cât o sondă” adusă sau trimisă de Nicolae Malaxa cu acel prilej.
Dupa ce îi confiscase casa de la Baneasa, Antonescu i-a trimis matematicianului Octav Onicescu, presedinte al comitetului de editare a operei lui Nae Ionescu, un mesaj oral, printr-un intermediar, cerându-i sa intrerupa tipărirea cursurilor de filosofie ale defunctului profesor, din care apăruseră deja patru volume, imprimate de Mircea Vulcanescu, Constantin Noica si C. Floru, până în primavara anului 1944.
Petre Pandrea era convins si el ca Nae Ionescu nu murise de moarte buna. Relatandu-i propria versiune lui Arsavir Acterian, acesta a consemnat-o:
“Se zice ca avand gripa, Nae Ionescu a chemat pe doctorul sau curant. In schimb s-a pomenit cu alt doctor, chipurile trimis de doctorul care fusese chemat.
Doctorul in cauza l-a pipait, l-a cercetat pe bolnav cu mare atentie si i-a facut o injectie care i-a fost fatala marelui filosof. Din ordinul cui? Nu e greu de presupus”.
Dan Ciachir
(text recuperat din arhiva stearsa a fostului ziar Ziua)
CITIŢI ŞI :
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/25/ziua-de-25-mai-in-istoria-romanilor/
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/25/o-istorie-a-zilei-de-25-mai-video-4/
BINE ATI VENIT !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
- De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
- Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Count Flag
CER SI PAMANT ROMANESC 