OPINIA Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, în „cazul” Mircea Vulcănescu

De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public.

Procedeul este ademenitor, însă, și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor, scrie Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor” și a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel Culture”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale dominante este tot mai des întâlnit în unele cercuri contemporane.

Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial)…

Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan).

Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit.

„A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.

Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim

Au fost multe personalități cu putere de decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor. dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ. Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului.

Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii celui de-Al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist).

Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului”, care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul U.R.S.S. milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de justiția umană și de istorie.

Viața s-a dus, este perisabilă, pe când opera rămâne

Noi am rămas în partea de lume dominată de regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă: recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor.

Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca cele două aspecte – viața ți opera – să fie complet despărțite. Ele interferă prin mii de fire și se completează și determină adesea una pe alta.

Într-o astfel de situație se află Mircea Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu.

Victoria Națiunilor Unite – concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice – l-a adus pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit viața tragic, în închisoare, la 48 de ani.

Mai ales din cauza ignoranței, a tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul” Mircea Vulcănescu revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.

Condamnările pronunțate sub un regim sovietic și „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite,

„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice.

În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai U.R.S.S.” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism“, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra U.R.S.S. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate.

Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.

Mircea Vulcănescu refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil.

Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu.

Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice.

Mircea Vulcănescu ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice

Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice.

E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu.

Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului

Ca teolog și filosof, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu“?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”. 

Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci: „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”.

Mircea Vulcănescu a apărat cu competență și îndârjire interesele românești

În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva C.N.S.A.S., Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl.

„Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”

Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești.

În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești: comentează criteriile de identificare ca „evreu”; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei”; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar.

Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii.

Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei.

Jean Ancel, unul dintre istoricii „Holocaustului românesc”, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu, notează: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”.

Ecourile creației lui Mircea Vulcănescu s-au resimțit în cadrul filosofic european

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la un creionarea unui model etic pe care l-a denumit istorismul resemnării.

În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”.

În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan weberian (al lui Max Weber), eficient în statele metropolitane întemeiate de militari.

Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Numele lui Mircea Vulcănescu nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”.

Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri.

Notă: Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944: o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea: Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022).

Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea Vulcănescu, a se vedea: https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru

Publicitate

MAI AVEM UN IDEAL NAȚIONAL ?

ATRACȚIA PENTRU STUDIEREA TRECUTULUI

Tentaţia istoriei

„Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm seama că, în fapt, este vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul, fiindcă acesta este prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca şi prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal ori pur şi simplu oarecare” (Marguerite Yourcenar, Les yeux ouverts, Paris, 1980).

Există mulţi oameni – unii cu putere mare de decizie – care consideră trecutul o simplă noţiune sau o reminiscenţă a unor lumi decrepite, dispărute pe bună dreptate, din cauza înapoierii lor.

Dispreţul faţă de urmele trecutului – tangibile sau nu – merge, de regulă, mână în mână cu ignorarea sau cu distrugerea intenţionată a memoriei colective în ansamblu.

Trecutul, fiind considerat mort, putred şi odios, este adesea asociat cu nostalgia inutilă, cu lipsa de spirit practic, cu prostia şi în ultima vreme cu naţionalismul.

De aceea, unii ajung să creadă că ceea ce a fost şi s-a învechit trebuie distrus, ca să se facă loc „noului”.

Motivele unor astfel de atitudini sunt numeroase şi variate, dar între ele predomină – dincolo de interesele materiale – ignoranţa, lipsa de cultură, refuzul antrenării minţii, constată prof. univ.dr. Ioan-Aurel Pop (foto), președintele Academiei Române în revista contemporanul.ro.

Ca să poţi preţui şi ocroti patrimoniul istoric al umanităţii trebuie să-l studiezi, să-l cunoşti, să-l aprofundezi. Or, azi, trecutul este ignorat în mod organizat, prin programe naţionale şi internaţionale, prin intermediul unor instituţii serioase, care se căznesc să-i înveţe pe copii şi pe tineri că memoria şi memorarea sunt primejdioase, că acumularea unor cunoştinţe reprezintă pierdere de vreme, că totul este deja stocat în aparate sofisticate, singurele care merită atenţia noastră.

Faptul acesta creează o falie uriaşă între viaţa trecută (experienţa de viaţă a omenirii) şi viaţa prezentă, pe de o parte, şi între aceasta din urmă şi perspectivele de viitor, pe de alta. Altfel spus, trecutul, prezentul şi viitorul sunt despărţite, autonomizate, contrapuse în chip artificial şi chiar mutilate.

Care este folosul efortului a zeci de generaţii de istorici care au reconstituit cu onestitate şi corectitudine trecutul – adică experienţa de viaţă a omenirii – din moment ce acest tezaur rămâne necunoscut contemporanilor noştri?

Și totuşi, mai există încă oameni care văd viaţa omenirii în curgerea ei unitară firească şi care tind să unească trecutul, prezentul şi viitorul, considerate doar dimensiuni convenţionale ale marii taine care este viaţa.

Printr-o înţelegere unanim acceptată, de viaţa trecută se ocupă istoria sau „ancheta”/ „cercetarea”. Transpunerea istoriei pentru publicul larg a fost întotdeauna dificilă, riscantă, problematică.

A explica o ştiinţă, o disciplină, o formă de cunoaştere teoretică a realităţii „pe înţelesul tuturor” este, în general, greu de realizat. Deşi cercetarea trecutului dispune de regulile sale precise, bazate pe metode de investigare complexe şi verificate de secole, opinia publică are impresia că trecutul se poate cunoaşte oricum, că este un lucru simplu, că este la îndemâna oricui. Iar dacă nu se ajunge la rezultatele dorite de public, atunci sunt de vină, desigur, istoricii, care ascund cu bună ştiinţă „adevărul”, sau sunt de blamat conspiraţiile unor grupuri obscure, interesate să amăgească lumea, sau politicienii, interpreţi partizani ai vieţii trecute etc.

Dificultatea vine şi dintr-o chestiune relativ simplă de epistemologie: istoria-cunoaştere (unii îi zic şi istorie-discurs) nu se poate confunda niciodată pe deplin cu istoria-realitate. Ele trebuie să se suprapună în cea mai mare parte, dar nu ajung să fie identice.

Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcţie de izvoarele păstrate şi cunoscute. În plus, mai sunt şi viziunile diferite ale istoricilor asupra vieţii, viziuni care generează şi interpretări diferite asupra dimensiunii vieţii numite convenţional trecut. Istoricii sunt şi ei oameni, cu idei moştenite din familie, cu o anumită educaţie, cu opinii politice şi filosofice, cu prejudecăţi, cu interese. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii şi se multiplică nevoia permanentă de noi investigaţii istorice.

Trecutul, fiind, de fapt, viaţă revolută, este foarte tentant, are mulţi fani care ar vrea să-l cunoască, dar fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialişti, ci amatori. Amatorismul se manifestă însă şi în rândul unora dintre specialişti, adică al unor istorici de meserie, care au învăţat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcţie de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reuşesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceştia nu o au; pe de altă parte, alţii ar putea să ajungă uşor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat şi în limbi accesibile – dar preferă să nu o facă.

Motivele pentru care unii dintre specialişti nu mai merg la surse se leagă de anumite concepţii filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârşitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculaţii gratuite, în condiţiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realităţii contemporane le este de ajuns adepţilor postadevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.

În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru aceşti teoreticieni, comunicatorii de azi nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască noi realităţi, în funcţie de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităţilor. Teoreticienii vorbesc despre trei tipuri de adevăr.

Primul este adevărul-corespondenţă (sau echivalenţă), în care discursul sau teoria se adecvează cât mai exact cu realitatea; ideile specialiştilor reflectă realitatea aşa cum este ea, o descriu şi o prezintă oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea. Al doilea tip este adevărul-coerenţă (de la Kant încoace), în care ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora.

Cu alte cuvinte, dacă ideile lansate nu sunt contrazise de cineva, înseamnă că ele sunt adevărate. Al treilea tip este adevărul-semnificaţie, în care semnele şi codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcţie de utilitate.

Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni şi chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani şi cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei.

Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit şi inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există şi, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge şi modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărţilor de istorie pe piaţă.

Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginaţiei amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă). Altfel spus, şi specialistul de formaţie poate să fie amator, dacă elaborează un discurs neprofesionist.

Construirea de adevăruri alternative, de lumi paralele, ca fresce noi ale vieţii de odinioară, relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este să greşeşti involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut şi cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă şi să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.

Unii adepţi ai adevărului-semnificaţie îl acceptă involuntar, fără să ştie teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranţa, incultura şi tupeul şi pentru că au nevoie de ficţiune. Dispreţul faţă de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor.

Una dintre ele spune că noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut şi, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaştem asta în studii, cărţi, monografii, sinteze, manuale şi să prezentăm oamenilor, şi, mai ales, generaţiilor tinere, nimicnicia noastră. Cealaltă susţine că noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau din cauza unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinţi ai civilizaţiei”.

În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susţinute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume şi prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte şi procese istorice. Adepţii acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare şi, mai ales, naţionaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepţie. Cu alte cuvinte, toţi istoricii români, mari şi mici, ar fi greşit, de cele mai multe ori intenţionat, ca să scoată în evidenţă măreţia românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun aceşti critici?

Paradoxal, nu propun căutarea şi relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susţină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea şi continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune şi nici identitate. În consecinţă, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuşi cu totul regatelor şi imperiilor vecine, voievozii noştri ar fi fost mereu înfrânţi pe câmpurile de luptă şi nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului şi nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc.

În dreaptă consecinţă, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în minţile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voinţa marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică şi exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale.

Naţionalişti ar fi – după judecăţile acestor exegeţi – nu numai istoricii, ci şi aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeţi precum Mihai Eminescu şi George Coşbuc până la artişti plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoşi, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar nişte jalnici supravieţuitori, nişte trecători anonimi prin viaţă, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoişti, animaţi de spirit gregar, laşi, masă gelatinoasă uşor de modelat, fără voinţă şi fără idealuri.

Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorităţi româneşti absolute în lume, cele care ar evidenţia grandoarea noastră ca popor unic şi chiar ales. Mulţi pornesc în susţinerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustraţi de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. şi oferă explicaţii care să facă toate aceste critici superflue.

Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot – geţii erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel mai numeros popor din lume după indieni – aceşti „exegeţi” de pripas susţin că daco-geţii au dominat lumea europeană, cel puţin de la Atlantic la Urali şi că românii sunt daci adevăraţi, care vorbeau latineşte înainte de romani, că dacii ar fi fost creştini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu şi o civilizaţie superioară, unică, irepetabilă, cu savanţi care ştiau medicină, botanică, astronomie etc.

Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare şi nici de continuitate. Una dintre cărţile jenante care susţinea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema Noi nu suntem romani, romanii sunt noi! Dar românii, în viziunea menţionată, sunt mai vechi şi decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăbliţele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice «Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc» etc.

Deşi istoricii de meserie s-au pronunţat de nenumărate ori, în mod ştiinţific – adică utilizând metodele consacrate şi verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanţa reală, relativitatea şi chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, îţi continuă marşul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular şi speculaţie, spre ignoranţă şi minciună.

Aceste două viziuni extreme, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranţi sau mai puţin instruiţi, pentru că aduc succes de vizibilitate, provin, paradoxal, din cele două mari curente de gândire din cultura modernă românească.

Unul este curentul europenist, deschis spre lume şi prooccidental, care constata, cu regret şi spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizaţia şi cultura etalon din vestul Europei.

Celălalt provine din curentul protocronist, autohtonist şi răsăritean, care descoperea farmecul tradiţiilor noastre, ritmul nostru propriu de viaţă, „veşnicia născută la sat”, forţa ţăranului român, vieţuirea prin supravieţuire şi stagnare.

Ambele aceste curente au avut reprezentanţi de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – şi pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României.

Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga şi pe Blaga, care sunt, totuşi, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor şi românităţii, în paseismul şi conservatorismul lor se regăsesc şi incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de preţuire şi receptare a valorilor general-umane.

Exacerbarea, vulgarizarea şi caricaturizarea acestor două curente, onorabile şi sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist.

Istoria se poate studia alternativ – inclusiv prin manuale alternative – ca orice formă de cunoaştere de pe lumea aceasta, dar istoria în sine nu este alternativă. Faptele istorice nu s-au petrecut în X feluri, cum le-ar plăcea unora dintre noi, ci numai într-un fel.

Că nu le cunoaştem aşa cum au fost nu este vina lor ori a istoriei, ci este vina noastră. Şi chiar dacă nu le vom putea cunoaşte niciodată întocmai, menirea noastră de istorici este să tindem spre reconstituirea lor cât mai apropiată de realitate.

Căutarea adevărului rămâne misiunea fundamentală a istoricilor.