CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A fost asasinat filosoful Nae Ionescu ?

 

Imagine similară

 

Nicolae C. Ionescu, născut la Brăila în ziua de 16 iunie 1890, a fost un filosof, logician, pedagog şi jurnalist român, orientarea sa filosofică fiind denumită „trăirism”.

Pe parcursul vieţii, a adunat în jurul său o serie de membri marcanţi ai perioadei interbelice, precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu sau George Murnu.

Este cunoscut, de asemenea, pentru legăturile sale romantice cu câteva din femeile celebre ale vremii, printre care Măruca Cantacuzino-Enescu, soţia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa sau pianista Cella Delavrancea, fiica marelui scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea.

 

 

 

nae ionescu cella

Foto:  Măruca Cantacuzino, Nae Ionescu şi Cella Delavrancea

 

 

Nae Ionescu se apropiase în timpul liceului de cercul socialist şi cu această ocazie l-a cunoscut pe Panait Istrati. În ultimul an de liceu a fost exmatriculat de la Liceul Bălcescu din Brăila, din câte se pare pentru republicanism.

Şi-a terminat studiile la alt liceu, iar apoi a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvind specializarea filosofie în 1912. Apoi a fost numit profesor la Liceul Matei Basarab din Capitală.

După o vreme în care colaborează la publicaţiile „Studii filosofice” sau la „Noua Revistă Română” pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârşirii studiilor.

Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino.

În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo.

Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naşte în luna iunie a anului 1918.

În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii).

 Iar în 1919 a revenit în România, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice.

În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susţinându-l iniţial pe Regele Carol al II-lea şi apoi Mişcarea legionară.

A fost arestat şi închis de mai multe ori din cauza convingerilor sale politice şi a decedat oficial din cauza unei boli de inimă pe 15 martie 1940, în prezenţa Cellei Delavrancea.

Cariera sa jurnalistică este legată de publicaţiile Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, şi Cuvântul, la care a colaborat cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian şi Emil Cioran.

 

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu?

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci şi mai târziu, efectul unui asasinat.

Unul care nu putea porni decât din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea. Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi.

Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea.

(Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Petre Ţuţea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capăt vieţii lui Nae Ionescu. Încă un element socratic în biografia sa.

Iată cum se reflecta vestea morţii lui Nae Ionescu în jurnalul Regelui Carol al II-lea:

“Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu.

Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala.

Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic.

Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor.

Moartea lui a fost subita, căci inima nu l-a mai ţinut, suferea de multa vreme, având leziuni de cord, încât pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriză”.

“Ralierea” de care pomeneşte regele în jurnal ar fi fost una în jurul său a legionarilor internaţi în lagărele infiinţate pentru ei in 1938.

Trecuse şi Nae Ionescu, dar şi Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc.

In 1930, anul în care urcase pe tron, Carol al II-lea îi oferise lui Nae Ionescu postul de director al Siguranţei Statului, prilej cu care acesta ar fi exclamat de faţă cu câţiva apropiaţi: “Siguranţa!… Ca si cum ar exista ceva sigur pe lumea asta!”.

Oferta regelui arăta însă încrederea sa în Nae Ionescu, care, naivitate proprie intelectualului – Argetoianu îl numea “eternul iluzionist” -, îşi închipuia că regele nu se va dispensa niciodată de el.

Cumpăna

Dar dupa constituirea unei noi camarile, seria a doua, regelui i s-a cerut sa renunte la Nae Ionescu, la Puiu Dumitrescu, secretarul particular din vremea exilului, şi la Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei.

Regele l-a pastrat alaturi numai pe ultimul. Unul dintre vajnicii inamici ai lui Nae Ionescu era Nicolae Titulescu. Grigore Gafencu spune in jurnalul sau ca cei selectaţi de Elena Lupescu au ramas in anturajul regelui, decartatii indreptandu-se indeosebi spre legionari.

Momentul de cumpana pentru Nae Ionescu a fost anul 1933, cand, la sfarsitul lui decembrie, I.G. Duca este asasinat de catre o echipa de legionari. S-a considerat atunci că şi ziarul “Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, a incitat la asasinat.

In consecinţă, Nae Ionescu a fost arestat pe 2 ianuarie 1934 la Sinaia, dat in judecata si tinut inchis pana la 7 februarie, când e pus in libertate, si rearestat in seara aceleiasi zile, ţinut apoi la Consiliul de Razboi până pe 15 martie, când este slobozit. Eliberarea s-a datorat interventiei lui N. Iorga la rege.

Aliat cu legionarii ca sa-l debarce pe Carol al II-lea

Ziarul “Cuvantul” fusese suspendat din 1 ianuarie 1934 si nu va mai aparea decat pentru cateva luni, in 1938, sub directia lui G. Gongopol, administratorul foii.

Industriaşul Nicolae Malaxa este unul dintre puţinii puternici ai vremii care işi continua prietenia cu Nae Ionescu.

Malaxa îi va construi vila de la Băneasa – de pe actualul Bulevard Ion Ionescu de la Brad – confiscată dupa moartea filosofului de catre generalul Ion Antonescu, care a transformat-o în resedinţă de protocol.

Mircea Vulcanescu, secretar de stat la Ministerul de Finanţe in anii razboiului, îşi aminteşte de unele sedinte ale Guvernului desfăşurate acolo, prezidate de Ion Antonescu.

Spre sfarsitul anului 1939 se incheie tribulatiile carcerale ale lui Nae Ionescu, internat o vreme si in Spitalul Militar din Brasov. Profesorul locuieste de-acum in casa de la Baneasa, vizitat aproape zilnic de Cella Delavrancea. (Nae Ionescu trăia de aproape un deceniu desparţit de soţia legitimă, fără să fie însă divorţat).

Pe 15 martie 1940, Cella Delavrancea ar fi trebuit sa susţină la Cluj un concert. Ii telegrafiaza însă Veturiei Ghibu, cerându-i sa decomandeze.

Moartea lui Nae Ionescu a surprins si chiar a consternat atunci cand s-a produs, dupa cum reiese atat din medalionul lui Vasile Bancila, devenit ulterior prefata la prima editie din “Istoria logicei”, cat si din jurnalul lui Arsavir Acterian:

“Nu-mi piere din ochi figura aceea vânată, aproape neagră a lui Nae Ionescu în sicriu. Unii care-l văzuseră de aproape, în casa de la Băneasa, vorbesc de expresia de dezgust ce se putea citi pe buzele celui mort, de mana lui dreapta, alba, cu aratătorul indreptat în jos, parcă indicând sensul dezgustului spre mizeria fără seaman a vieţii terestre”.

Inmormântare cu poliţie

Mircea Vulcanescu nu a putut afla nimic de la una dintre surorile defunctului: era suspectă sau nu moartea profesorului?

 

Fotografie exclusivă din colecţia arhitect Mădălin Ghigeanu / Jurnalul.ro

Inmormantarea insăşi, unde sicriul cu trupul lui Nae Ionescu a fost dus pe umeri de ucenicii săi cei mai fideli, între care Mircea Eliade, a avut loc la cimitirul Bellu intr-o atmosfera poliţienească.

Sunt elocvente în acest sens amintirile scriitorului Pericle Martinescu:

“Când a ajuns la groapă, sicriul a fost aşezat pe margine pentru a fi sigilat. Unul din baieţii defunctului, care se pierduse de familie, încerca să-şi facă loc mai aproape şi striga, chiar lângă mine, cu un accent de revoltă şi deznadejde, către poliţistul care-i tăia calea:

“Dă-mi voie, domnule, ce, nici aici nu mă laşi să-l vad pe tata?”…

Acest strigat al fiului rezuma intreaga semnificatie a evenimentului mortii lui Nae Ionescu, insotit pana la groapa de politie si supravegheat cu severitate din teama de a nu se intampla ceva.

Acest om a murit intr-un moment foarte nepotrivit, creand chiar si prin moartea lui dificultati celor din capul tarii, asa cum a facut si in viata.

Ce stranie mi s-a parut existenta omeneasca in clipa cand am zarit prin geamul de sticla al sicriului fata palida, pentru totdeauna tacuta, a lui Nae Ionescu si grija celor din jurul trupului sau neinsufletit care erau atenti la fiecare miscare, ca si cum mortul ar fi fost viu si ar mai fi putut influenta in vreun fel multimea”.

Petre Tutea a povestit cat de mult l-a impresionat zgomotul bulgarilor de pământ prăvăliţi peste sicriul lui Nae Ionescu coborât în groapa din Cimitirul Bellu. Si tot Ţuţea obisnuia sa evoce coroana de flori “înaltă cât o sondă” adusă sau trimisă de Nicolae Malaxa cu acel prilej.

Dupa ce îi confiscase casa de la Baneasa, Antonescu i-a trimis matematicianului Octav Onicescu, presedinte al comitetului de editare a operei lui Nae Ionescu, un mesaj oral, printr-un intermediar, cerându-i sa intrerupa tipărirea cursurilor de filosofie ale defunctului profesor, din care apăruseră deja patru volume, imprimate de Mircea Vulcanescu, Constantin Noica si C. Floru, până în primavara anului 1944.

Petre Pandrea era convins si el ca Nae Ionescu nu murise de moarte buna. Relatandu-i propria versiune lui Arsavir Acterian, acesta a consemnat-o:

“Se zice ca avand gripa, Nae Ionescu a chemat pe doctorul sau curant. In schimb s-a pomenit cu alt doctor, chipurile trimis de doctorul care fusese chemat.

Doctorul in cauza l-a pipait, l-a cercetat pe bolnav cu mare atentie si i-a facut o injectie care i-a fost fatala marelui filosof. Din ordinul cui? Nu e greu de presupus”.

Dan Ciachir

(text recuperat din arhiva stearsa a fostului ziar Ziua)

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/25/ziua-de-25-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/25/o-istorie-a-zilei-de-25-mai-video-4/

 

 

 

25/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Marturii despre aspecte putin cunoscute ale vietii marelui compozitor George Enescu

 

 

Regis Pasquier, marturii dureroase despre supliciul indurat de George Enescu din partea sotiei.

 

 

 

Marele si distinsul violonist francez, profesorul Regis Pasquier, de la Conservatorul National Superior de Muzica din Paris, a fost la Bucuresti la o editie a Festivalului George Enescu, la Ateneul Roman, unde a obtinut Locul I la vioara si Marele Premiu „George Enescu’, iar intilnirea lui cu Romania compozitorului care i-a indrumat cariera l-a emotionat si l-a marcat, la fel precum faptul ca a urcat pe scena celebrului Ateneu, unde George Enescu a cantat de mai multe ori.

 

 

 

 

enescu  4

 

 

 

 

George Enescu, pe care el il cunoscuse personal la virsta copilariei, deoarece tatal sau, Pierre Pasquier, muzician si el, fiind prieten cu George Enescu l-a dus intr-o zi acasa la marele compozitor roman spre a fi audiat de acesta.
„Enescu era deja bolnav, dar a acceptat sa ne primeasca. M-a ascultat, s-a ridicat de pe scaun, m-a mingiiat pe cap”.
La numai citiva ani dupa ce a fost audiat de George Enescu, care i-a dat apoi sfaturi si lectii, copilul Regis Pasquier avea sa obtina la virsta de 12 ani, in 1958, Premiul I la vioara al CNSMP.

Iar numai 2 ani mai tirziu era invitat sa dea concerte la New York, unde avea sa ii intilneasca pe marii muzicieni ai secoului XX: David Oistrah, Isaac Stern, Nadia Boulanger, Pierre Fournier.
Se adeverise ceea ce George Enescu ii spusese: ca va pasi pe urmele unui alt baiat de mare talent de care George Enescu se ocupase: Yehudi Menuhin.

Regis Pasquier a fost mai multi ani solist al Orchestrei Nationale a Frantei si canta pe o vioara Guarneri fabricata in 1734 (ca si George Enescu, a carui vioara Guarneri fusese fabricata la Cremona in 1731). Iar in repertoriul sau, Regis Pasquier includea si sonate pentru vioara de George Enescu.

„Ce se intimpla cu Enescu revolta cercurile muzicale ale Parisului”

Desigur, atunci cind a fost acasa la Paris la marele compozitor roman (in arondismentul IX, pe 26-28 rue de Clichy, etajul 1, Regis Pasquier avea doar 9 ani.

Dar isi aminteste si acum ce discutau cei din jurul sau, muzicienii din Paris care cunosteau situatia familiala tragica si penibila a marelui compozitor roman, supliciul pe care acesta il indura stoic in compania sotiei sale Maruca de peste 15 ani, de la casatoria lor din 1939 si care nu s-a sfirsit decat la moartea lui Enescu, in 1955.

Dupa casatorie, ea nu a acceptat sa fie numita „doamna Enescu” ci „Alteta Sa Printesa Cantacuzino”.

N-a fost linga Enescu nici macar cind acesta s-a stins in noaptea de 3 spre 4 mai 1955 in camera sa de hotel, fara nici o luminare…

Maruca Cantacuzino fusese doamna de companie a Reginei Maria a Romaniei si pretindea ca este printesa „pur-singe” desi fusese doar prin alianta, ca urmare a casatoriei sale precedente, la virsta de 18 de ani, cu bogatul print Mihail (Misu) Cantacuzino, primar la Bucurestilor si ministru de Justitie, care avea in capitala „Palatul cu lei” de pe Calea Victoriei.

Si numai in urma acestei casatorii cu printul a acces Maruca, descendenta unei familii, aflata la apus, de boieri dintr-o provincie moldoveneasca, la grupul elitist al marilor figuri aristocrate ale vremii. Iar pentru a-si pastra acest statut, ea a preferat sa inchida ochii la amorurile extraconjugale ale printului, unul petrecindu-se chiar cu sora ei, Nelly.

In treacat fie amintit ca desi ea insasi incepuse relatia cu Enescu inca din timpul casatoriei cu printul Misu Cantacuzino, dupa moartea acestuia (intr-un accident de masina), a preferat sa nu-si oficializeze relatia extraconjugala ci sa isi acorde ragaz (si) pentru relatia cu filosoful Nae Ionescu, mai tinar decit ea cu 13 ani, casatorit dar separat de sotie (un triunghi amoros despre care a curs multa cerneala nu numai in perioada interbelica).

 

 

 

nae ionescu cella

 

Foto: Maruca, Nae Ionescu si Cella Delavrancea

 

 

 

 

Dupa 7 ani de relatie cu Maruca (chiar si in vila „Luminis” a lui Enescu de la Sinaia), Nae Ionescu a parasit-o pentru Cella Delavrancea (cotata atunci drept o incredibila pianista a epocii, iar mai tirziu si ca o talentata scriitoare).

Parasita, Maruca si-a dat foc, iar cei doi copii din casatoria cu Misu Cantacuzino, tot mai alarmati de sanatatea ei psihica au cerut o evaluare psihiatrica.

Maruca și-a revenit abia după doi ani, prin 1935. În tot acest timp Enescu i-a fost alături.

În 1937 cei doi s-au căsătorit, una din domnișorele de onoare fiind… Cella Delavrancea!

De altfel, Maruca era o femeie pe care contemporanii o caracterizau ca bizara, snoaba si sclifosita, aroganta, vanitoasa dar si excentrica (se trezea „dimineata” pe la orele 11:00 si la amiaza lua micul dejun). Iar daca cineva cerea la telefon sa vorbeasca cu „doamna Enescu” nici macar nu raspundea; dar daca cerea cu „Alteta Sa Printesa Cantacuzino”, ei da, atunci raspundea imediat.

Lui Enescu ii era si frica de ea si facea supus tot ce ii cerea, ii satisfacea toate mofturile, iar cind aveau musafiri ea nu mergea niciodata sa deschida usa, ci il trimitea pe el.

Enescu deschidea usa si chiar inainte ca musafirii sa intre in casa,ii ruga sa se adreseze Marucai numai cu titlul de „Alteta”, ca numai asa ii placea ei.

Or, Maruca nu a fost niciodata o adevarata si „pur singe” „Alteta Sa” , deoarece nu se nascuse printesa, ci era fiica unor boieri din Tescani, jud. Bacau si se numea Maria Rosetti-Tescanu.
Maruca iubea luxul si petrecerile mondene, iar pentru asta trebuiau bani. Multi.

De aceea ii cerea lui Enescu sa dea cit mai multe concerte, lectii, conferinte, cursuri de Master Class etc. chiar si in ultimii ani ai vietii sale, cind sanatatea ii era subreda.

Si desi cunoastea bine starea sanatatii sotului ei, pretentiile nu s-au oprit caci ei niciodata nu ii ajungeau banii, voia cit mai multi, din ce in ce mai multi.

De altfel, George Enescu i-a marturisit preotului Vasile Hateganu de la New-York: „Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sint cersetor in lume”.
Si cum in ultimii ani de viata nu mai putea cinta la vioara, din cauza spondilozei care ii afecta grav coloana vertebrala, atunci mergea sa dirijeze orchestre.

Toata lumea muzicala din Paris era la curent de drama si de exploatarea pe care bietul Enescu o traia linga despotica sotie, dar nimeni nu putea face nimic, unii chiar se intrebau daca nu cumva Maestrul si-a ratacit mintile si ii place suferinta, de sta subjugat de acea femeie.

Maruca nu aducea nici un ban in casa, dar ii reprosa neincetat lui Enescu starea materiala precara a familiei si faptul ca locuiau in doua camere mici, aveau baie dar nu si bucatarie, iar pentru ea vizitatorii erau interesanti numai daca Enescu putea sa le ofere ceva pe bani.

„Ceea ce se intimpla cu Enescu era inacceptabil si incredibil si ii revolta pe toti cei din cercurile muzicale ale Parisului – mi-a povestit cu durere si cu revolta in glas profesorul Regis Pasquier, si toata aceasta drama este inca proaspata in memoria parizienilor, care il iubesc pe Enescu chiar si acum, la 58 de ani de la moartea sa”.
Numai ca pe malurile Dimbovitei s-a preferat o istorie de dragoste romantata si frumoasa a Marucai pentru Enescu, in timp ce francezii, martori ai anilor petrecuti de cei doi pe malurile Senei, erau mai obiectivi.

Si poate cea mai flagranta si mai cinica dovada de indiferenta cu care ea il trata pe marele muzician a fost afirmatia pe care a facut-o in ultimele luni de viata ale acestuia, paralizat pe jumatate inca din vara anului 1954, ca urmare a celui de al doilea accident vascular cerebral (primul fusese in 1950).

Declarind ca nu mai poate sa-l tina acasa pe Enescu, pe motiv ca ea nu este nici bucatareasa (nestiind sa gateasca) si nici infirmiera (ca sa il ingrijeasca), l-a mutat la Hotelul Atala din Paris, la etajul 4, camera 40 – un hotel pe linga Champs-Elysee (rue Chateaubriand nr. 10), cu 48 de camere de patru stele ce apartinea unui proprietar roman, pe nume Florescu.

De altfel, ultima fotografie a lui George Enescu nu este cu Maruca ci cu ciinele sau Mutzerli, ramas credincios – si Mozart a fost condus la groapa comuna a saracilor din Viena tot numai de ciinele sau…
Slujba de inmormintare a lui George Enescu a avut loc la Biserica Ortodoxa Romana „Sf. Mihail si Gavril” din Cartierul latin din Paris (rue Jean de Beauvais).

Maruca a refuzat sa fie prezenta la parastasul de 40 de zile tinut tot la biserica amintita, sub pretextul ca acolo se face politica…

Ulterior, „Alteta Sa” a plecat in Elvetia, pe malul lacului Leman din orasul Vevey, locuind intr-un luxos hotel de 5 stele (HÔtel des Trois Couronnes, pe rue d’Italie).

Nu a avut bani ca George Enescu sa isi traiasca decent ultimele luni de viata, dar a avut bani ca ea sa isi petreaca anii de dupa moartea lui Enescu, intr-unul din cele mai luxoase hoteluri din Elvetia (astazi, o camera costa cam 10.000 $ pe luna).

A mai trait 13 ani, murind la virsta de 90 de ani.
Agenti comunisti romani condusi de Corneliu Bediteanu au incercat sa rapeasca trupul neinsufletit al lui Enescu pentru a-l aduce in Romania, pretextind „patrimoniul national”, dar au fost arestati de serviciile politiei secrete franceze si expulzati din Franta a doua zi.

Mormintul lui George Enescu este in cimitirul Pere Lachaise din Paris, in stinga celui al compozitorului Georges Bizet.

Pe piatra sa funerara, literele sterse de vreme abia se mai descifreaza: „Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut. Commandeur De La Legion D’Honneur. 1881-1955”.

Poate ca Guvernul Romaniei, prin Ambasada sa din Paris, va face efortul de a reface piatra de mormint a celui mai mare muzician roman al tuturor timpurilor, care a adus atita stralucire tarii sale.

 http://www.zigzag-online.ro/zigzag-online roman- canadian

Prof. VANIA ATUDOREI

 

 

 

09/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Erorile ortodoxiei ruse, erorile lui Dughin, erorile lui PUTIN

Rusia – “buricul pamantului”. Profesorul Ilie Badescu despre Geopolitica, Ortodoxie si Romania Mare

“Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis.

Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova.

ROMÂNIA MARE (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele aliniamente istorice: eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor; tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican); Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.); Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia; fanarioţii promovau o politică pro-turcă; “Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”; “Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc; uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.

 “Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”
Cum se explică, în acest caz, miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării!? Deci represiunea a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine).
Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, care, împreună cu grupul de la Crinul Alb etc. au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi?

De ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89?
Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universal româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile; ortodoxia nu gravitează spre Moscova, cum înclină a interpreta Dughin, ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi o tradiţie voievodal-creştină; naţionalismul românesc este creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritul ortodox).”

ALEXANDR DUGHIN, GEOPOLITICA RUSIEI ŞI GEOPOLITICA ORTODOXIEI – fragment din revista Geopolitica, Nr. 1 (1)/2002, An I

Sursa: http://vlad-mihai.blogspot.com/

22/04/2010 Posted by | CREDINTA, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: