GÂNDUL ZILEI

Emil Cioran despre turci:

„Cea mai tristă și mai mizerabilă amintire a poporului român sunt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din câte a cunoscut istoria… Altcum nu ne-am putea explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul Semilunei și-au făcut un merit de a-și lichida ereditățile turcești.

Există, însă, o singură țară care să nu fie mândră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee un prilej de amărăciune”.

 Pasaj din Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 111.

Emil Cioran a fost un filozof şi scriitor român stabilit în Franţa. S-a născut în ziua de 8 aprilie 1911, la Răşinari, jud. Sibiu, în Transilvania aflată încă sub dominația Ungariei, și a decedat la 20 iunie 1995, la Paris.

Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din localitatea Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Urmeaza Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu si Facultatea de filozofie din cadrul Universitatii din Bucuresti. Isi ia licenta cu o teza despre Henri Bergson. In ultimul an de facultate, Cioran colaboreaza cu articole la diferite reviste: Calendarul, Floarea de foc, Gandirea, Vremea, Azi.

In 1933 Cioran obtine o bursa care ii permite sa continue studiile de filozofie la Berlin. Se intoarce in țară in 1936 si ocupa postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brasov. Un an mai tarziu ajunge la Paris ca bursier al Institutului Francez din Bucuresti, pentru o lucrare de doctorat.

Prima carte a scriitorului, „Pe culmile disperarii”, a aparut in 1934 și a fost distinsa cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati si premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au aparut: Cartea amagirilor (1935), Schimbarea la fata a Romaniei (1936), Lacrimi si Sfinti (1937).În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris.

In 1940 incepe sa scrie ultima sa carte in limba română,  „Indreptar patimas”.Varianta finala a acestei carti va aparea in 1945, an in care Cioran se stabileste definitiv in Franța.

Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. Își semna scrierile in franceza cu initialele E.M. Cioran.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition (Tratat de descompunere), distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite. Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.

A fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice (oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect) și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană (ciclicitatea civilizației, naștere-maturitate-decădere), asupra destinului omului și civilizației. 

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.

Dacă limba franceză i-a potolit excesele și i-a dăruit secretul formei și al formulării, rădăcinile sale românești i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

Publicitate

De ce e limba română o limbă unică?

11 motive evidențiate de Emil Cioran, care înalță limba noastră pe podiumul „pietrelor” nestemate ale omenirii

Emil Cioran: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.”

De ce e limba română așa o limbă unică? Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.

Foto: Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză

Așadar, să auzim cele 11 motive enunțate de Eml Cioran, care înalță limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” prețioase ale omenirii:

1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, care-au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte.

Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…(https://www.didactika.ro/emil-cioran-zicea-mai-in-gluma-mai-in-serios-ca-sa-treci-de-la-limba-romana-la-limba-franceza-e-ca-si-cum-ai-trece-de-la-o-rugaciune-la-un-contract).

A fost asasinat filosoful Nae Ionescu ?

 

 

Nicolae C. Ionescu, născut la Brăila în ziua de 16 iunie 1890, a fost un filosof, logician, pedagog şi jurnalist român, orientarea sa filosofică fiind denumită „trăirism”.

Pe parcursul vieţii, a adunat în jurul său o serie de membri marcanţi ai perioadei interbelice, precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu sau George Murnu.

Este cunoscut, de asemenea, pentru legăturile sale romantice cu câteva din femeile celebre ale vremii, printre care Măruca Cantacuzino-Enescu, soţia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa sau pianista Cella Delavrancea, fiica marelui scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea.

 

 

 

Foto:  Măruca Cantacuzino, Nae Ionescu şi Cella Delavrancea

 

 

Nae Ionescu se apropiase în timpul liceului de cercul socialist şi cu această ocazie l-a cunoscut pe Panait Istrati. În ultimul an de liceu a fost exmatriculat de la Liceul Bălcescu din Brăila, din câte se pare pentru republicanism.

Şi-a terminat studiile la alt liceu, iar apoi a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvind specializarea filosofie în 1912. Apoi a fost numit profesor la Liceul Matei Basarab din Capitală.

După o vreme în care colaborează la publicaţiile „Studii filosofice” sau la „Noua Revistă Română” pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârşirii studiilor.

Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino.

În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo.

Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naşte în luna iunie a anului 1918.

În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii).

 Iar în 1919 a revenit în România, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice.

În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susţinându-l iniţial pe Regele Carol al II-lea şi apoi Mişcarea legionară.

A fost arestat şi închis de mai multe ori din cauza convingerilor sale politice şi a decedat oficial din cauza unei boli de inimă pe 15 martie 1940, în prezenţa Cellei Delavrancea.

Cariera sa jurnalistică este legată de publicaţiile Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, şi Cuvântul, la care a colaborat cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian şi Emil Cioran.

 

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu?

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci şi mai târziu, efectul unui asasinat.

Unul care nu putea porni decât din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea. Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi.

Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea.

(Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Petre Ţuţea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capăt vieţii lui Nae Ionescu. Încă un element socratic în biografia sa.

Iată cum se reflecta vestea morţii lui Nae Ionescu în jurnalul Regelui Carol al II-lea:

“Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu.

Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala.

Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic.

Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor.

Moartea lui a fost subita, căci inima nu l-a mai ţinut, suferea de multa vreme, având leziuni de cord, încât pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriză”.

“Ralierea” de care pomeneşte regele în jurnal ar fi fost una în jurul său a legionarilor internaţi în lagărele infiinţate pentru ei in 1938.

Trecuse şi Nae Ionescu, dar şi Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc.

In 1930, anul în care urcase pe tron, Carol al II-lea îi oferise lui Nae Ionescu postul de director al Siguranţei Statului, prilej cu care acesta ar fi exclamat de faţă cu câţiva apropiaţi: “Siguranţa!… Ca si cum ar exista ceva sigur pe lumea asta!”.

Oferta regelui arăta însă încrederea sa în Nae Ionescu, care, naivitate proprie intelectualului – Argetoianu îl numea “eternul iluzionist” -, îşi închipuia că regele nu se va dispensa niciodată de el.

Cumpăna

Dar dupa constituirea unei noi camarile, seria a doua, regelui i s-a cerut sa renunte la Nae Ionescu, la Puiu Dumitrescu, secretarul particular din vremea exilului, şi la Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei.

Regele l-a pastrat alaturi numai pe ultimul. Unul dintre vajnicii inamici ai lui Nae Ionescu era Nicolae Titulescu. Grigore Gafencu spune in jurnalul sau ca cei selectaţi de Elena Lupescu au ramas in anturajul regelui, decartatii indreptandu-se indeosebi spre legionari.

Momentul de cumpana pentru Nae Ionescu a fost anul 1933, cand, la sfarsitul lui decembrie, I.G. Duca este asasinat de catre o echipa de legionari. S-a considerat atunci că şi ziarul “Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, a incitat la asasinat.

In consecinţă, Nae Ionescu a fost arestat pe 2 ianuarie 1934 la Sinaia, dat in judecata si tinut inchis pana la 7 februarie, când e pus in libertate, si rearestat in seara aceleiasi zile, ţinut apoi la Consiliul de Razboi până pe 15 martie, când este slobozit. Eliberarea s-a datorat interventiei lui N. Iorga la rege.

Aliat cu legionarii ca sa-l debarce pe Carol al II-lea

Ziarul “Cuvantul” fusese suspendat din 1 ianuarie 1934 si nu va mai aparea decat pentru cateva luni, in 1938, sub directia lui G. Gongopol, administratorul foii.

Industriaşul Nicolae Malaxa este unul dintre puţinii puternici ai vremii care işi continua prietenia cu Nae Ionescu.

Malaxa îi va construi vila de la Băneasa – de pe actualul Bulevard Ion Ionescu de la Brad – confiscată dupa moartea filosofului de catre generalul Ion Antonescu, care a transformat-o în resedinţă de protocol.

Mircea Vulcanescu, secretar de stat la Ministerul de Finanţe in anii razboiului, îşi aminteşte de unele sedinte ale Guvernului desfăşurate acolo, prezidate de Ion Antonescu.

Spre sfarsitul anului 1939 se incheie tribulatiile carcerale ale lui Nae Ionescu, internat o vreme si in Spitalul Militar din Brasov. Profesorul locuieste de-acum in casa de la Baneasa, vizitat aproape zilnic de Cella Delavrancea. (Nae Ionescu trăia de aproape un deceniu desparţit de soţia legitimă, fără să fie însă divorţat).

Pe 15 martie 1940, Cella Delavrancea ar fi trebuit sa susţină la Cluj un concert. Ii telegrafiaza însă Veturiei Ghibu, cerându-i sa decomandeze.

Moartea lui Nae Ionescu a surprins si chiar a consternat atunci cand s-a produs, dupa cum reiese atat din medalionul lui Vasile Bancila, devenit ulterior prefata la prima editie din “Istoria logicei”, cat si din jurnalul lui Arsavir Acterian:

“Nu-mi piere din ochi figura aceea vânată, aproape neagră a lui Nae Ionescu în sicriu. Unii care-l văzuseră de aproape, în casa de la Băneasa, vorbesc de expresia de dezgust ce se putea citi pe buzele celui mort, de mana lui dreapta, alba, cu aratătorul indreptat în jos, parcă indicând sensul dezgustului spre mizeria fără seaman a vieţii terestre”.

Inmormântare cu poliţie

Mircea Vulcanescu nu a putut afla nimic de la una dintre surorile defunctului: era suspectă sau nu moartea profesorului?

 

Fotografie exclusivă din colecţia arhitect Mădălin Ghigeanu / Jurnalul.ro

Inmormantarea insăşi, unde sicriul cu trupul lui Nae Ionescu a fost dus pe umeri de ucenicii săi cei mai fideli, între care Mircea Eliade, a avut loc la cimitirul Bellu intr-o atmosfera poliţienească.

Sunt elocvente în acest sens amintirile scriitorului Pericle Martinescu:

“Când a ajuns la groapă, sicriul a fost aşezat pe margine pentru a fi sigilat. Unul din baieţii defunctului, care se pierduse de familie, încerca să-şi facă loc mai aproape şi striga, chiar lângă mine, cu un accent de revoltă şi deznadejde, către poliţistul care-i tăia calea:

“Dă-mi voie, domnule, ce, nici aici nu mă laşi să-l vad pe tata?”…

Acest strigat al fiului rezuma intreaga semnificatie a evenimentului mortii lui Nae Ionescu, insotit pana la groapa de politie si supravegheat cu severitate din teama de a nu se intampla ceva.

Acest om a murit intr-un moment foarte nepotrivit, creand chiar si prin moartea lui dificultati celor din capul tarii, asa cum a facut si in viata.

Ce stranie mi s-a parut existenta omeneasca in clipa cand am zarit prin geamul de sticla al sicriului fata palida, pentru totdeauna tacuta, a lui Nae Ionescu si grija celor din jurul trupului sau neinsufletit care erau atenti la fiecare miscare, ca si cum mortul ar fi fost viu si ar mai fi putut influenta in vreun fel multimea”.

Petre Tutea a povestit cat de mult l-a impresionat zgomotul bulgarilor de pământ prăvăliţi peste sicriul lui Nae Ionescu coborât în groapa din Cimitirul Bellu. Si tot Ţuţea obisnuia sa evoce coroana de flori “înaltă cât o sondă” adusă sau trimisă de Nicolae Malaxa cu acel prilej.

Dupa ce îi confiscase casa de la Baneasa, Antonescu i-a trimis matematicianului Octav Onicescu, presedinte al comitetului de editare a operei lui Nae Ionescu, un mesaj oral, printr-un intermediar, cerându-i sa intrerupa tipărirea cursurilor de filosofie ale defunctului profesor, din care apăruseră deja patru volume, imprimate de Mircea Vulcanescu, Constantin Noica si C. Floru, până în primavara anului 1944.

Petre Pandrea era convins si el ca Nae Ionescu nu murise de moarte buna. Relatandu-i propria versiune lui Arsavir Acterian, acesta a consemnat-o:

“Se zice ca avand gripa, Nae Ionescu a chemat pe doctorul sau curant. In schimb s-a pomenit cu alt doctor, chipurile trimis de doctorul care fusese chemat.

Doctorul in cauza l-a pipait, l-a cercetat pe bolnav cu mare atentie si i-a facut o injectie care i-a fost fatala marelui filosof. Din ordinul cui? Nu e greu de presupus”.

Dan Ciachir

(text recuperat din arhiva stearsa a fostului ziar Ziua)

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/25/ziua-de-25-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/25/o-istorie-a-zilei-de-25-mai-video-4/