10 august 1919 – Marea adunare populară a bănățenilor pentru consfinţirea unirii Banatului cu România

 

 

 

 

 

Foto:  Intrarea trupelor române in Piata Unirii din Timisoara

 

 

 

Unirea Banatului cu România a fost proclamată pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, dar preluarea de facto și de jure a administrație sale de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu mare greutate, datorită prezenței în regiune a trupelor sârbe.

La 10 august 1919 s-a desfăşurat la Timişoara o mare adunare populară a bănăţenilor, veniţi din toate colţurile provinciei să consfinţească unirea Banatului cu România.

Adunarea a adoptat o rezoluţie prin care declara:

1. Declarăm unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române.

2. Jurăm credinţă şi supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor.

3. Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreaţa operă şi jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolşevismului maghiar şi pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei.

4. Luăm cu mulţumirea la cunoştinţă hotărârile Suveranului nostru şi a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale şi suverane ale statului şi neamului românesc.

5. Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie „Banatul” cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa şi Mureşul, din punct de vedere istoric, etnografic şi economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari.

6. Protestăm contra oricărei încercări de a ştirbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului şi statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român. […]

Evenimentul s-a constituit într-o veritabilă sărbătoare populară, la care au participat peste 40.000 de români veniţi de pe tot cuprinsul plaiurilor bănățene, cu trenul, cu căruțele sau călare, pentru a fi prezenţi la acest moment istoric.

În ovațiile  mulțimii entuziaste, dorobanții Armatei Române și-au făcut apariția pe fosta Cale a Recașului (Calea Dorobanților de astăzi), avându-l în frunte pe colonelul Virgil Economu.

 

 

 

 

 

 

În piaţa care de atunci se va numi „Piaţa Unirii” din centrul oraşului, armata română a fost primită de oficialităţile locale şi de reprezentanţi ai minorităţilor.

Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, au sosit la Timişoara dinspre Arad prim-ministrul României, Brătianu şi ministrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, deţinător al portofoliului apărării, Ştefan Cicio-Pop.

Casele Timișoarei erau împodobite cu flamuri tricolore, iar inimile pline de bucurie. Cuvântul de de bună venire l-a rostit prefectul Aurel Cosma, iar în fața bisericii ortodoxe din Fabric a fost oficiat un serviciu divin.

De aici coloana militară română s-a întreptat spre Piața Domului (devenită de atunci Piața Unirii) unde s-a desfășurat o festivitate la care au luat cuvântul personalitățile vremii. Sărbătoarea din Capitala Banatului a pus capăt unor evenimente dintre cele mai tensionate și volatile, într-un context internațional în mișcare, specific perioadei de după Primul Război Mondial.

În ziua următoare, reprezentanţii Regatului român au semnat  cu puterile aliate tratatul în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari.

 

 

 

 

 

 Promis României de marile puteri în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre,  înaintea izbucnirii Războiului Mondial, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între ţara noastră şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.

Astfel, între 1 decembrie 1918, când a fost proclamată unirea Banatului cu România, și până în anul 1924, când s-a făcut ultima rectificare a frontierei româno-sârbe, au încăput o serie de evenimente potrivnice, precum proclamarea Republicii Autonome Bănățene, în scopul împedicării unirii cu România, versiunea șvăbească asupra destinului Banatului, ocupația sârbă și cea franceză, partajarea Banatului și marea adunare populară românească din 10 august 1919 de la Timișoara, care a consfințit Unirea cea Mare.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/16/ce-stiti-despre-republica-banat-din-1918/

 

 

 

Surse:

enciclopediaromaniei.ro care citeaza: Dudaş, Vasile, Aspecte privind situaţia Banatului în anii primei mari conflagraţii mondiale, în Analele Banatului, XV 2007, p.255

https://renasterea.ro/la-multi-ani-timisoara/

Românii din VALEA TIMOCULUI. VIDEO

Chiar dacă manualele şcolare şi o parte a istoricilor recenţi nu recunosc încă acest complex adevăr istoric şi cultural, poporul român s-a format într-o zonă mai mare decât spaţiul limitat de graniţele Dunării, Mării Negre şi Carpaţilor.

Etnogeneza românilor, urmaşii direcţi al geto-dacilor, a căror limbă şi cultură a fost influenţată de prezenţa elementului latin în zonă, indică foarte clar faptul că înainte de mare migraţie a slavilor de sud prin Carpaţi spre Balcani, aici trăia deja un popor stabil, bine structurat, cu propriile forme de organizare politico-sociale.

Din nefericire, migraţiile succesive venite dinspre Asia şi Estul Europei, dar mai ales sosirea şi aşezarea în Balcani a slavilor, au destrămat unitatea proto-românilor.

Drept consecinţe imediate ale acestui fenomen, o parte a populaţiei proto-române din Balcani s-a retras în diferite direcţii.

 

Cronicarul bizantin Kekaumenos a apucat să consemneze deplasările de populaţie de mică amplitudine din mijlocul secolului al IX-lea, scriind despre vlahii care locuiau între râul Sava şi Dunăre, adică centrul Serbiei de astăzi ca s-au văzut nevoiţi să migreze în sud, stabilindu-se în Epir, Macedonia şi Grecia de azi.

Originea română a vlahilor balcanici a fost subliniată de numeroase ori în variate documente emise între secolele X-XVI. Bunăoară în anul 1204, Papa Inocenţiu al III-lea menţiona că vlahii care au creat Ţaratul Vlaho-Bulgar, că sunt urmaşii direcţi ai romanilor.

In acele vremuri, vlahii sud-dunăreni erau atât de numeroşi şi puternici încât să pună bazele alături de bulgari la apariţia unei noi entităţi statale în care atât cruciaţii francezi, cât şi bizantinii au recunoscut majoritatea elementului românesc în detrimentul celui bulgar.

In secolele următoare, vlahii sud-dunăreni aveau să piardă teren.

De vină au fost mai mulţi factori, între care se remarcă procesul agresiv de slavizare şi grecizare, urmat de invazia şi ocuparea Balcanilor de către turci.

Prezenţa până în zilele noastre a românilor din Serbia, care au avut în mare un trecut şi un destin comun cu al fraţilor lor din Bulgaria, Albania, Croaţia şi Grecia este strâns legată cu regiunea Timocului sau Valea Timocului.

 

 

 

 

Aceasta este o zonă situată geografic în nordul Peninsulei Balcanice, în estul Serbiei de azi şi într-o mică parte din nord-vestul Bulgariei, mai precis de-a lungul văii râului Timoc, alături de ţinuturile muntoase care mărginesc valea râului.

 

În Antichitate, regiunea era numită Tribalia, de la tribali, o populaţie a geţilor care a trăit în această zonă. Astăzi, Timocul cuprinde regiunile sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi vestul regiuni bulgare Vidin, ( şi acesta vechi pământ românesc la origine, denumit Diiu, şi slavizat în Vidin).

 Timocul fusese parte componentă a Daciei Aureliene, fiind denumit ulterior în primele documente medievale Valahia Mică, pentru a fi diferenţiată de Valahia Mare, Ţara Românească din nordul Dunării.

 

De fapt, timp de peste şapte sute de ani după Hristos în partea central-estică a Europei exista un teritoriu unitar traco-dac-latinizat, aproape dublu ca suprafaţă comparativ cu România de azi, care se întindea de la Marea Egee la cea Adriatică şi din Pind spre Coasta Dalmată, şi de la Marea Neagră la Nistru şi dincolo de râul Tisa.

Încă de la începuturi, invazia slavă a găsit aici un popor numeros şi sedentar.

Aşezându-se iniţial între Muntenegrul şi Albania de azi, triburile sârbilor au înţeles rapid că nimeriseră într-un loc fără resurse naturale şi  de aceea au pornit expansiunea spre ţinuturile băştinaşilor daco-traco-români.

Cucerirea violentă a întregii regiuni a Balcanilor de către turci avea să diminueze pe moment tensiunile serioase dintre sârbi şi populaţia română din Timoc, menţinând conflictul într-o stare latentă.

 

Nimic nu vorbeşte mai clar despre acea stare de spirit decât superba biserică din Coroglaşi, unică în lume datorită faptului că avea guri de ulcioare drept ferestre.

Guri de ulcior montate în asemenea fel încât cronicile şi legendele ne spun că sunau a jale când bătea vântul din nord, dinspre Valahia!

Biserica a fost ridicată chiar de către voievodul Mircea cel Bătrân în memoria tuturor creştinilor care indiferent de naţionalitate au murit în a doua Bătălie de la Rovine, atunci când au murit mulţi sârbi forţaţi să se alieze cu turcii, inclusiv marele erou naţional sârb Marko Kralievici, personaj istoric real care avea de fapt mamă macedoneană şi tată valah.

 

Adevărul este că românii din Valea Timocului au fost incluşi în teritoriile deţinute în trecut de cel puţin cinci voievozi români înainte de cucerirea turcă a ţaratelor Serbiei şi Bulgariei. Primul dintre aceşti voievozi a fost chiar Basarab I Întemeietorul. Toţi acei domnitori au construit numeroase mănăstiri şi biserici la sud de Dunăre.

 

Numai Basarab I a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina, la Mânăstirica şi la Vradna. Dacă din primele două au mai rămas doar ruine, cea de la Vradna există şi acum fiind ocupată de Biserica Ortodoxă Sârbă care a înfiinţat aici o mănăstire de călugăriţe.

Spre sfârşitul secolului ai XIV-lea toată Valea Timocului cade sub stăpânire turcească, care a fost întreruptă doar de o scurtă perioadă în care aici au stăpânit habsburgii austrieci (1718-1739).

 

Trebuie menţionat că în toată perioada în care regiunea a fost condusă de otomani, fiind inclusă în Paşalâcul Rumeliei, românii timoceni s-au bucurat de drepturi şi libertăţi religioase nemai acordate altor comunităţi creştine de către turci.

 

Putem spune fără să exagerăm că în acele vremuri, turcii le ofereau românilor timoceni mai multe drepturi decât le-au oferit sârbii în perioada modernă.

De fapt, otomanii nu au făcut niciodată o campanie atât de acerbă de islamizare în rândul românilor, comparativ cu campaniile de deznaţionalizarea ale sârbilor în rândul timocenilor, în dorinţa lor de a-i slaviza complet pe aceşti băştinaşi de drept, dar consideraţi mereu nişte cetăţeni incomozi.

 

Situaţia s-a repetat de altfel în toţi Balcanii unde trăiau comunităţi româneşti arhaice, probabilc el mai bun exemplu fiind al vlahilor şi aromânilor din Grecia care s-au bucurat de o viaţă mai uşoară şi nişte drepturi sporite pe timpul când erau sub stăpânire turcească decât sub greci.

Spre exemplu românii sud-dunăreni aveau în acele vremuri administraţie proprie şi se judecau după celebrul Jus Valahorum, sau Dreptul Cutumiar Românesc, cunoscut în provinciile româneşti şi sub numele de Legea Pământului.

Timocenii plăteau diferit dările către turci, fiind într-atât de bine văzuşi de aceştia încât un sultan a dat un edict în anul 1516 în care le poruncea paşalelor să respecte autonomia românilor din Valea Timocului.

 

Problemele cele mari pentru românii timoceni au apărut odată cu anul 1817, an în care s-a reînfiinţat statul sârb ca urmare a politicii austro-ungare care dorea o extindere în Balcani. În ciuda ajutorului dat de românii timoceni care i-au văzut pe sîrbi drept nişte fraţi de aceeaşi credinţă, optica sârbă nu s-a schimbat în ceea ce-i privea pe românii cei incomozi.

 

Din acest motiv, românii timoceni s-au aliat şi i-au susţinut deseori pe sârbi în încercările lor de a se răscula contra turcilor. Însă s-au lămurit repede cu privire la sentimentele acestora faţă de ei. Recrudescenţa violentă a naţionalismului sârbesc combinat cu un fel de „vocaţie perpetuă de victimă-erou” atât de caracteristică sârbilor de-a lungul zbuciumatei lor istorii, avea să le aducă doar necazuri românilor timoceni.

 

Este notoriul cazului în care timocenii noştri au căzut victimă campaniei prinţului Caragheorgevic care alături de o armată de 3.000 de oameni a desfiinţat pur şi simplu satele de români care nu se supuneau sârbilor, aceştia fiind obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să se refugieze spre est pentru a scăpa astfel de spectrul uciderii în masă.

 

Tot acest prinţ sârb a cerut în anul 1809 ca graniţa Serbiei să fie râul Timoc. Însă la Pacea de la Bucureşti din anul 1812, sultanul turc i-a refuzat cererea. Aşa că până în anul 1833, graniţa de est a Serbiei era Muntele Homolje, sârbii neavânt graniţă cu Ţara Românească.

 

Autonomia Serbiei din anul 1815, o reuşită a lui Miloş Obrenovic a fost de fapt sinonimă cu anexarea de către sârbi a tuturor teritoriilor locuite de români între Morava de Est şi Timoc.

 

Cu toate că sârbii nu obţin toate teritoriile româneşti cu ocazia Păcii din Adrianopole din anul 1825, acelaşi Miloş Obrenovic (astăzi mare erou naţional sârb) intervine militar trei ani mai tîrziu şi ocupă Timocul şi regiunea Krajna, stabilind astfel graniţa pe râul Timoc şi separându-i astfel pe românii timoceni din Serbia de cei din Bulgaria. Noua Serbie avea de pe acum graniţă cu România pe Dunăre.

 

Tot Obrenovici se va face vinovat de instaurarea celui mai aspru program de asimilare forţată a românilor timoceni. Din acel moment până în prezent, sârbii le-au impus românilor învăţători, preoţi şi profesori care nu cunoşteau limba română în încercarea de a-i serbiza treptat şi sigur.

Sârbii nu se lasă şi mai anexează în anul 1919 un mic teritoriu bulgăresc locuit tot de românii timoceni, teritoriu numit de bulgari Timosko, alcătuit din şapte sate româneşti şi unul bulgăresc.

 

Însă în acele vremuri românii nu şi-au uitat fraţii, aşa că după anul 1878 regatul României a sprijinit cu bani şi logistică comunităţile româneşti din Balcani, inclusiv pe cea din Serbia. Însă sosirea celor două războaie mondiale, peste care s-a adăugat politica de forţă a sârbilor, bulgarilor, albanezilor şi grecilor cu privire la propriile minorităţi naţionale, a făcut ca statul român să bată înapoi.

După instaurea comunismului, orice implicare a autorităţilor de atunci faţă de romînii timoceni a fost sugrumată în faşă de politica timidă dusă atunci de România care se temea să-şi supere „fraţii sârbi întru socialism”.

După căderea comunismului, autorităţile noastre post-decembriste au fost şi se pare că sunt şi în prezent ignorante şi incapabile atunci când vine vorba de susţinerea şi lupta pentru drepturile fireşti ale comunităţilor tradiţionale de români din ţările vecine.

 

 Recrudescenţa recentă a naţionalismului sârb a dus la creşterea presiunilor asupra celor peste 35. 000 de români care mai trăiesc în Timoc, conform unui recensământ al Belgradului în zonă, efectuat în anul 2011.Se pare deci că mitul urban, foarte popular în rândul multor români, conform căruia „România are doar doi vecini prieteni, Serbia, respectiv Marea Neagră”, trebuie regândit.

La fel şi memoria istorică a românilor care nu ştiu, spre exemplu, că în anul 1918 Armata Sârbă a intrat în Banat cu armele, dorind anexarea acestei provincii româneşti. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul  Mures, iar teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate.

Pe acest temei, unitățile militare sârbe intră în Banat și la 14 noiembrie 1918  ocupă Timișoara.Comandamentul militar sârb a preluat administrația militară, a  dizolvat Gărzile naționale locale, iar mai târziu a instituit  și o administrație civilă sârbeasca, profitând ca nişte „buni”vecini, că armatele române erau ocupate cu luptele impotriva generalului Mackensen.

Noua administraţie sârbă a început instantaneu să-i persecute pe românii majoritari din Banat, însă  Pacea de la Versailles, incheiata la sfarsitul razboiului mondial a dus la retragerea sârbilor fără luptă şi la recuperarea a 2/3 din  Banat, astfel ca  la 3 august 1919, a fost instalată administrația românească în estul acestei provincii istorice romanesti, care  a fost împărțita între România și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia).

Sursa: Nicu Pârlog- descopera.ro/cultura/

 

In 1945, Tito ii cerea lui Stalin Timisoara si Resita !

 

Harta etnica a Banatului istoric la 1919

 

 

Dupa terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, situatia geopolitica in Europa de sud-est era foarte complexa.

A fost un moment de maxima instabilitate,in care regimurile politice si frontierele de stat ale tarilor din regiune au suferit importante si dramatice modificari.

Statele invingatoare in razboi emiteau pretentii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii apartinand vecinilor lor, iar cortegiul revendicarilor ameninta sa transforme intreaga politica est-europeana intr-un joc de domino.

 

 

 

 

 

In acest sens, un adevarat campion al revendicarilor a fost regimul comunistului Josip Broz Tito (foto), care tocmai era pe cale de a se instala la putere in Iugoslavia pentru o perioada indelungata.

Regimul comunist al lui Tito, mimand o supunere oarba fata de Stalin si de Uniunea Sovietica, factorul principal de putere in zona in acel moment, incerca sa isi asigure o substantiala largire a granitelor in dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca Romania, cu care popoarele iugoslave traisera in buna intelegere pana atunci. (2)

Astfel, regimul titoist urmarea sa ocupe Istria si Trieste de la Italia (reusind in cea mai mare masura), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul si Tesalia de la Grecia si intentiona sa anexeze intreaga Albanie, care urma sa se contopeasca cu Kosovo intr-o republica albaneza in cadrul noii federatii comuniste. (3)

Fata de Romania, conducerea iugoslava se arata tot mai interesata de Banat, unde locuia si o minoritate sarbo-croata.

Documentul prezentat in acest sens in publicatia amintita este edificator si in acelasi timp de maxim interes pentru cunoasterea negocierilor de culise care se purtau intens in perioada amintita.

Este vorba de vizita la Moscova, la inceputul lunii ianuarie 1945, a unei delegatii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito.

El s-a intalnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discutiei a fost descoperita in arhivele moscovite de catre istoricul Åžerban Voicu, originar din Caransebes, care a utilizat-o intr-o lucrare intitulata provizoriu „Instaurarea regimurilor comuniste in Europa rasariteana 1945-1950”, care, dupa informatiile noastre, nu a fost inca publicata.

Cu atat mai important devine documentul acesta, facut cunoscut istoricilor prin intermediul saptamanalului timisorean amintit la inceput.

Pe scurt, conform asteptarilor, Hebrang a emis in numele guvernului sau pretentii la zone din Ungaria (Pecs si Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola si Fiume).

Åžerban Voicu mentiona in continuare:

“In privinta Romaniei, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a incorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timisoara, incluzand orasul Timisoara: exista acolo un judet cu o populatie exclusiv sarbeasca, in timp ce orasul avea o populatie preponderent germana, astfel ca putea fi, de asemenea, incorporat la Iugoslavia.” (4)

Logica tipica de putere invingatoare, fara a tine seama de realitatea de pe teren! Judetul Timis-Torontal, desi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o “populatie exclusiv sarbeasca”, cum pretindea delegatul iugoslav.

Sarbii reprezentau abia a patra nationalitate a judetului, dupa romani, germani si maghiari.

La fel, orasul Timisoara nu era in niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedetinand majoritatea absoluta.

Conform recensamantului efectuat in 1930, germanii erau intr-adevar pe primul loc intre nationalitatile orasului, dar numai cu 32%, fiind urmati de maghiari (31%), romani (24%), evrei (7%) si sarbi (2%). (5)

Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii isi motivau pretentiile in fata conducerii sovietice erau foarte subrede.

Stalin, ale carui trupe tineau Romania sub ocupatie de mai bine de patru luni in acel moment, era mult mai bine informat asupra situatiei de acolo decat sperase Hebrang.

De aceea, conform notei sovietice de conversatie, raspunsul lui a fost categoric: Stalin “a intrebat daca se tiparise ceva in presa despre aceasta problema si, auzind un raspuns negativ, a observat ca era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.

Totusi, in general, aceasta problema ar putea fi inclusa pe agenda viitoarei Conferinte de pace, dar, daca dumneavoastra veti ridica aceasta problema ca atare, trebuie sa aveti si anumite argumente.” (6) De unde se vede ca liderii sovietici cunosteau foarte bine in acel moment faptul ca revendicarile iugoslave erau lipsite de orice baza.

Fara a se descuraja, Hebrang a abordat problema urmatoare, foarte asemanatoare cu prima.

El a ridicat chestiunea unor schimbari de frontiera in zona Resitei.

In aceasta problema, el a explicat ca in acel oras, situat pe teritoriul romanesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier si otel.

“Daca se va dovedi imposibil de incorporat Resita la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia sa obtina fier de la acele fabrici in alt mod.”

Aici macar nu se mai aducea in discutie asa-zisul argument etnic, ci doar cel economic.

Insa nici aceasta a doua solicitare nu a avut mai multi sorti de izbanda.Mirat de amploarea revendicarilor iugoslave, Stalin i-a raspuns lui Hebrang:

“Daca se va intampla asta, atunci veti fi la cutite cu Romania si Ungaria si veti avea de luptat cu lumea intreaga; o astfel de situatie ar fi absurda.” (7) Referirea la Ungaria era facuta in legatura cu zona industriala Pecs-Baja.

Stalin dadea clar de inteles ca “lumea intreaga”, incluzand deci si Uniunea Sovietica, se va opune acestor pretentii absurde. Intelegand ca ambitiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultati chiar si Uniunii Sovietice, “tovarasul Stalin (se arata in nota sovietica de conversatie) si-a exprimat parerea ca ar fi de dorit ca, inainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslava) sa se informeze despre opinia noastra, pentru ca altminteri putem sa ne gasim intr-o pozitie ingrozitoare.” (8)

Era tocmai ceea ce sesizasera si istoricii de mai tarziu: faptul ca regimul lui Tito incerca sa actioneze pe cont propriu, fara sa consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale il suspectau pe acesta din urma ca ar fi in spatele pretentiilor iugoslave. (9)

Abia dupa ruptura sovieto-iugoslava din 1948 au iesit la suprafata gravele divergente care existau intre cele doua puteri comuniste.

Trebuie mentionat faptul ca, in momentul discutiilor din 8 ianuarie 1945, Romania inca nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind in acea perioada generalul Nicolae Radescu.

Desi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totusi acesta nu a avut castig de cauza. Romania se afla deja sub ocupatia Armatei Rosii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvant de spus in afacerile sale interne si externe.

In scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau in mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar tara noastra intra in sfera lor de influenta pentru 45 de ani.

In acest mod se explica interesul lui Stalin ca teritoriul Romaniei sa ramana intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul sau total.

De aceea, cum am mai aratat, el a renuntat la planuita anexare a Moldovei si a sustinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea intregului teritoriu de nord al Transilvaniei catre Romania. (10)Totusi, guvernul iugoslav nu s-a dat usor batut.

El a retinut din raspunsul lui Stalin catre Hebrang faptul ca “era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.”

In acest scop, Frontul Antifascist Slav din Romania, aflat sub conducerea comunistilor sarbi, a convocat la Timisoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, cand urma sa se solicite in mod oficial “unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a vointei intregii populatii a regiunii!

Prinzand insa de veste, autoritatile romane au solicitat Inaltului Comandament Sovietic din Bucuresti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a si petrecut, desi delegatii din Iugoslavia isi facusera deja aparitia la Timisoara.

Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizatie politica, inlocuindu-l doar cu una culturala. (11)

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventa in fata pretentiilor iugoslave.

Mai tarziu, dupa ruptura dintre Stalin si Tito, ambasada romana de la Belgrad facea referiri la situatia dificila a populatiei romanesti din Iugoslavia.

Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre raul tratament al romanilor de pe valea Timocului, situatie care avea sa se mentina mult timp. (12)

Astfel, problema banateana a agitat si ea spiritele in primii ani postbelici.

Totusi, ea nu a inrautatit in mod decisiv raporturile romano-iugoslave, marcate si ele de evolutiile cu totul inedite din politica est-europeana din acel timp.

Dupa reluarea relatiilor normale, in anii 1954-1955, cele doua state au renuntat la pretentiile teritoriale reciproce si intre ele a domnit o atmosfera de buna vecinatate pana in momentul prabusirii regimurilor comuniste.

 

 

Sursa: http://www.banaterra.eu

Rusnac Mircea

 

Note:
1 Costin Badoiu, Tito voia sa anexeze la Iugoslavia intreg Banatul, in Focus Vest, Timisoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005.
2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sarbi “titoisti” (1950) si implicatiile sale, in Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timisoara, 1997, p. 387.
3 Milovan Djilas, Intalniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93.
4 Costin Badoiu, op. cit.
5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara
6 Costin Badoiu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol. II, Bucuresti, 1992, p. 128.
10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387.
11 Ibidem.
12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma rosie. Romania si declansarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucuresti, 2007, passim.