CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Politica antiromânească a ocupanților sovietici în Basarabia și Bucovina de nord

Imagini pentru basarabia si bucovina sub ocupatie ruseasca photos

 

 

 

 

Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice începute de ocupanții ruși în 1812, dar şi punerea în practică a unor  absurde “reforme” de tip sovietic.

Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială.

Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române; primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.
După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.
În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin unirea “reuniunea” potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale, a Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei. precum şi a R.S.S. Lituaniene şi a nordului Bucovinei în componenţa U.R.S.S.
Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele.

Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei.

În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită “regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.
Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, cu România.

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost  condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în Gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au început să se reducă numeric .

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierzându-și viața.

 

 

 

 

 

Rom+óni basarabeni care au fost uci+či +«n pivni+úele N.K.W.D.-ului din Chi+čin¦âu 12

 

 

 

 

 

 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau în primul rând  învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

 În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. 

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 – 45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze din nou spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni din regiunile rurale bucovinene și ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

Colonizarea

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei. Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice . Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

 

 

 

Consecințe pentru educație și limbă

 

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”[4] sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”[5].

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.

În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România. Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Istoria md.-  Mariana S. ŢĂRANU, doctor în ştiinţe istorice

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/ 

 

https://www.historia.ro//basarabia-si-nordul-bucovinei-sub-regim-sovietic

Reclame

04/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primele efecte ale cotropirii Basarabiei de către URSS

 

 

 

Foto: Semnarea Pactului Hitler – Stalin (Ribbentrop- Molotov) și furtul de teritorii românești.

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței.

În ziua de 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului român de a evacua  armata și  administrația pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.

Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu bucurie. Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.

În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, militari români , persoane civile în curs de evacuare.

  Unele documente militare și civile, din acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.

   

În cartea sa Fascismul în Ungaria și România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima:

„În haosul generat de retragerea română grăbită și neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populația evreiască și ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităților române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a țării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoștință curând cu NKVD-ul și alte binecuvântări ale puterii sovietice”.

 Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore.

Pe 3 iulie la ora 12.00 „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

 

 

 

 

În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

Nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populația civilă rămasă în Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, indiferent de etnie, să se convingă de fățărnicia si brutalitatea  regimului sovietic de ocupație.

Basarabia și Bucovina de Nord vor cunoaște încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de majoritatea populației.   

În scurt timp, la 2 august 1940 este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM).

6 din cele 13 raioane ale Republicii Autonome Socialiste Sovietice moldovenesti (RASSM) create de soviete în 1924 dincolo de Nistru, intră în componența RSS Molovenești, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt anexate Ucrainei sovietice,odată cu Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța).

Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov, fără ca locuitorii acestor ținuturi să fie consultați.

În 1940-41, au avut loc masive deportări, condamnări și execuții politice, precum și o falimentare și/sau naționalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care aveau să afecteze minoritățile naționale basarabene și nord-bucovinene în aceeași măsură, ca și pe etnicii români. 

În această perioada s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați.

Economia celor două regiuni a fost paralizată, pusă la pământ de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.

În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug. La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic…

A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici.

Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei și o îndelungată perioadă de lipsuri   în ceea ce priveste produsele de bază necesare populației.

Dat fiind faptul că  majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea a capătat, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc. 

Organizația comunistă locală din Basarabia era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice. Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.

Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.

În scurt timp, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile. Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

 

Nevestele ofițerilor ruși, îmbrăcate în cămăși de noapte, mergeau la piață, iar soții lor cumpărau cantităţi enorme de alimente, zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici și vase de bucătărie. Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici.

Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci. În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură.

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie.

Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva.

Stând în rând, două rusoaice vorbesc:

„Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate…

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații.Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă.

Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie… Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi.

În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”.

Se petrecuseră şi scene nostime. Nişte rusoaice care ieşiseră pe stradă umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

 

Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.

În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, cca. 124 000 de germani basarabeni.

Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă de ocupanții sovietici.

Cele mai importante arestări ale populației locale au avut loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941.

La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.

Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.

Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, cu numai o lună înaintea eliberării Basarabiei și Bucovinei de nord de către trupele româno- germane, fiind vizate 32 423 de persoane din aceste ținuturi românești cotropite in urma Ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940 de Uniunea Sovietică.

Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 au reușit să evite tragedia care îi aștepta.

Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSS Moldovenească au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.

În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței.

Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică. Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941.

 Deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile recent anexate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi. 

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic român  dar și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag.

Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice.

Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40-45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler.

Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

 

Colonizarea

 

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.

Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice .

Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940.

Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

Operațiunea de rusificare a Chișinăului

(Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie)

 Din ianuarie 1940 până în iunie 1941, numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 până la 188500 de persoane.

 Fiind cel mai mare oraș din cele șase județe, incluse de sovietici în componența RSSM, Chișinăul a devenit centru administrativ chiar din prima zi de ocupație a Basarabiei. Iar la ședința Biroului Politic al PC(b) al URSS din 14 august 1940, s-a decis oficial că această localitate va fi capitala noii republici sovietice. De aceea ocupanţii au somat chişinăuienii să-şi părăsească casele şi au numit străzile după bunul lor plac.

Conform Hotărârii nr. 208 a CCP al RSSM din 26 septembrie 1940, s-a stabilit că fiecărui chişinăuian îi revin nouă metri pătrați de spațiu locativ.

În cazul în care spațiul destinat unei familii depășea metrajul indicat, atunci o parte din casă sau casa întreagă era confiscată de stat și ocupată de familiile demnitarilor sovietici, veniți în Basarabia după 28 iunie 1940.

Din cele 1960 de case confiscate sau părăsite de chișinăuienii plecați în România, o parte au fost ocupate neautorizat de către militari, iar celelalte au fost distribuite funcționarilor. În limbajul epocii, aceasta se numea „naționalizare”.

De regulă, proprietarii erau somați fără alte explicaţii să elibereze casele confiscate. Pe parcursul anilor 1940-1941, în RSSM puteau fi naţionalizate clădirile, care aveau suprafaţa de 800 de metri cubi (în Chişinău), 700 de metri cubi (în Bălţi şi Tighina) şi 500 de metri cubi în celelalte localităţi.

Prin urmare, în primele șase luni de ocupație sovietică, în Chișinău au fost naționalizate fără întocmirea vreunui act 3720 de case particulare, în Tighina – 539, în Orhei – 284, în Cahul – 223, în Călărași – 82.

Documentele timpului arată că, la 8 aprilie 1941, Comitetul Executiv Chișinău a PC(b)M a înaintat Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM un proiect cu privire la împărțirea Chișinăului în trei sectoare: Krasnoarmeisk, Lenin și Stalin.

Acest lucru era necesar în scopul monitorizării mai eficiente și soluționării eventualelor situații de criză. În Krasnoarmeisk, erau înregistrați 58000 de locuitori, inclusiv 4027 de muncitori și 7500 de membri ai diferitelor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 24 de întreprinderi de stat. În sectorul Lenin, apoi erau înregistrate 66500 de persoane, inclusiv 5100 de muncitori și 6900 membri ai diferitor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 22 de întreprinderi de stat. În sectorul Stalin, domiciliau 64000 de oameni, dintre care 2900 erau muncitori, iar 4200 – membri ai diferitelor arteluri. Aici activau 19 întreprinderi de stat.Peste două zile, la 10 aprilie 1941, în cadrul ședinței CC a PC(b)M, au fost aprobați prim-secretarii și secretarii Comitetelor executive raionale Chișinău ale partidului.

Prim-secretar în sectorul Lenin a fost numit ucraineanul Mirgorodskii Ivan Dmitrievici, care era născut în anul 1910 și avea studii medii incomplete.

Pentru sectorul Stalin, a fost ales un alt ucrainean, Mazanik Mihail Cuprianovici, născut în anul 1909 şi cu studii medii.

Numai Șcerbenko Constantin Terentievici, ucrainean şi el, născut în 1897, care a fost desemnat pentru sectorul Krasnoarmeisk, avea studii superioare.

Președinte al Comitetului executiv al PC(b)M din Chișinău a fost numit Elîșev, iar prim-secretar al Comitetului orășenesc – Ulasevici Victor Iacovlevici. În anii 1938-1940, acesta s-a aflat la muncă de partid în regiunea Dnepropetrovsk a Ucrainei.

Capitala, inundată de sovietici

Doctorul în istorie Ruslan Şevcenco atrage atenţia că numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 persoane, în ianuarie 1940, până la 188500, în iunie 1941. Chiar dacă, după 28 iunie 1940, RSSM a fost părăsită de peste 200000 de persoane, în august-decembrie 1940, aici au venit alții, peste 220000 de oameni.

În locul Arhivei din perioada interbelică, în 1940, la Chişinău a fost deschisă Arhiva Istorică de Stat a RSSM, care avea și o filială la Tiraspol. În vara anului 1941, o dată cu începerea războiului germano-sovietic, au fost duse în estul republicii mai bine de 10000 de dosare, inclusiv toată arhiva NKVD-ului şi alte materiale ale autorităţilor sovietice.

Totuși, majoritatea documentelor Arhivei Centrale au rămas în oraş, cele mai valoroase fonduri fiind amplasate în sediile bisericilor „Sfântul Panteleimon” şi „Alexandr Nevschi” de pe lângă Azilul de bătrâni.

La începutul lunii august 1940, au fost redenumite străzile din orașele Basarabiei. Cele cu denumiri istorice sau cu specific național au primit nume ale liderilor sovietici sau ale orașelor din Rusia.

Lista străzilor redenumite din Chişinău

Strada Alexandru cel Bun a primit numele Alexandrovskaia;
Strada Regina Maria a fost împărțită în două străzi, Sinadinovskaia şi 28 iunie;
Bulevardul Regele Carol – strada Lenin;
Strada Eminescu – stradela Fontannîi;
Strada V. Alecsandri – stradela Kolodioznîi;
Strada Regele Ferdinand I – Kiev;
Strada Ion C. Brătianu – Podolskaia;
Strada M. Kogălniceanu – Pirogov;
Strada General Berthelot – Leovskaia;
Strada Ion Heliade Rădulescu – Kuznecinaia;
Strada Sfatul Ţării – Sadovaia;
Strada Ştefan cel Mare – Frunze;
Strada 27 martie – Ştefan cel Mare;
Strada Dr. Th. Ciorbă – Orgheevskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Ostrovskogo;
Strada D. Cantemir şi strada I. Cristi – Gospitalinaia;
Strada Principele Nicolae – Moghiliovkaia;
Strada Principele Carol – Inzov;
Stradela Stibikov – Stibikovski;
Strada Unirii – Meshcenskaia;
Strada Vladimir de Hertza – Miciurin;
Strada Cuza-Vodă – Haruzin;
Strada Armand Călinescu – Jukovski;
Stradela Mărăşti – Vartolomeevskii;
Strada Mitropolit Gavriil – Gogol;
Strada Regele Carol I – Puşkin;
Strada Mihai Viteazul – Mihailovskaia;
Strada General Er. Broşteanu – Hânceşti;
Strada Cetatea Albă – Armeanskaia;
Strada General Dragalina – Bulgară;
Strada I. Gh. Duca – Bender;
Strada Mareşal Averescu – Ismail;
Strada Albert Thomas – Kilinskaia;
Strada Al. Sturza – Svecinaia;
Strada Costache Negruzzi – Kirovskaia;
Strada Titu Maiorescu – Titovskaia;
Stradela Murafa – Petrovski;
Stradela Nistrului – Gluhoi;
Strada Hodoroja – Salgannaia;
Strada Movila lui Burcel – Purcelovskaia;
Strada Dragoş-Vodă – Kamenolomnaia;
Strada Sfântul Gheorghe – Gheorghevskaia;
Strada Căpriana – Kuprianovskaia;
Strada Catargiu – Pavlov;
Strada Al. Vlahuţă – Teobashevskaia;
Strada B. P. Haşdeu – Katsikovskaia;
Strada Iancu Văcăroiu – Prunkulovskaia;
Strada Anton Pann – Antonovskaia;
Strada Fântâna Blanduzia – Fontannaia;
Stradela Alecu Russo – Antonovski;
Strada Mihail Sturza – Goncearnaia;
Stradela Take Ionescu – Grekulovski;
Strada Alexandru Donici – Andreevskaia;
Stradela Sfântul Andrei – Andreevski;
Strada Sfântul Ilie – Ilinskaia;
Strada Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnaia;
Stradela Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnîi;
Strada Buna-Vestire – Blagoveshcenskaia;
Strada Poetul Puşkin – Pușkina Gorka;
Strada Paul Botezat – Botezatovskaia;
Stradela State Dragomir – Botezatovski;
Strada T. Râşcanu – Ekaterinovskaia;
Stradela Evreiască – Sinagovski;
Strada Ion Neculce – Ceasovetnnîi;
Strada Serdarul Măzărachi – Mazarakievskaia;
Stradela Ion Sârbu – Vdovîi;
Strada Cahul – Kagulskaia;
Strada Nicolae Bălcescu – Balshevskaia;
Strada Grigore Ureche – Voznesenskaia;
Strada Iakob Hâncu – Lankarsterskaia;
Strada Octavian Goga în stradela Obştii;
Strada Avram Iancu – Ostapovskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Salovskaia;
Strada Pavel Svinin – Uritski;
Stradela Alexandru Cotruţă – Salovski;
Stradela Mihail Stroescu – Uritski;
Strada George Coşbuc – Minkovskaia;
Strada Bugeac – Stavriceskaia;
Strada Sârbească – Serbski;
Strada Vasile Cârlova – Belousovskaia;
Strada Petru Maior – stradela Marinovski;
Strada Cojocarilor – Kojuharskaia;
Stradela Ion Creangă – Ivanovskaia;
Strada Plevnei – Siriiskaia;
Strada Traian – Katelinskaia;
Strada Romană – Aziatskaia;
Stradela Romană – Sverdlov;
Strada Gheorghe Lazăr – Petropavlovskaia;
Stradela General Stan Poetaş – Iakimovskaia;
Strada Gheorghe Asachi – Staroarmeiskaia;
Strada Veniamin Costachi a dispărut.

Consecințe pentru educație și limbă

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic.

După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative.

Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”.

În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă.

Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție obligatorie  a promovării în funcții de conducere în economie sau politică și a perfecționării profesionale.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/06/prima-ocupatie-sovietica-a-teritoriilor-romanesti-de-la-est-de-prut-1940-1941-cronologia-terorii/

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

 

https://www.timpul.md/articol/operaiunea-de-rusificare-a-chiinaului–136549.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Basarabiei_%C8%99i_Bucovinei_de_Nord

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/28-iunie-1940-cedarea-basarabiei/

03/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O hartă cuprinzând teritoriile dobândite de Ucraina de la ţările vecine si pe cele restituite după anexare (1921-1954)

 

 

 

 

 

 

Pe harta ucraineană de mai sus sunt indicați anii fiecărei achiziții sau restituiri teritoriale şi statele care au pierdut teritorii în favoarea Ucrainei sau au (re)dobândit teritorii de la Ucraina.

Pe hartă nu apare şi Insula Şerpilor, anexată de la România în mai 1948.

Harta confirmă că după al Doilea Război Mondial Ucraina a retrocedat în două rânduri teritorii Poloniei. Vom adăuga şi faptul că Ucraina şi Polonia au procedat şi la schimburi de populaţie.

Legenda hărţii tradusă din limba ucraineană:

  1. „Teritoriul Ucrainei sovietice în 1921”.

  2. „Teritoriile incluse în componența RSS Ucrainene în anul 1925”.

  3. „Pământurile ucrainene transferate RSFS Ruse în anul 1925”.

  4. „Pământurile vest-ucrainene luate de la Polonia şi alipite la RSS Ucraineană în 1939”.

  5. „Bucovina de nord şi Basarabia de sud restituire de către România şi incluse în componenţa RSS Ucrainene în iunie 1940”.

  6. „Teritoriul Transnistriei transmis nou-formatei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM) în august 1940”.

  7. „Teritoriul Ucrainei Transcarpatice (Rusiei Subcarpatice) transmis Uniunii Sovietice conform tratatului cu Cehoslovacia din 29 iulie 1945 şi reunit cu RSS Ucraineană”.

  8. „Teritoriul transmis Poloniei conform tratatelor sovieto-poloneze din 16 august 1945 şi 15 februarie 1951”.

  9. „Teritoriul care a trecut de la RSS Ucraineană către Polonia conform tratatului sovieto-poloney din 15 februarie 1951”.

  10. „Regiunea Crimeea transmisă, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS, din componenţa RSSF Ruse către RSS Ucraineană, la 19 februarie 1954”.

 

 

 

  

08/01/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: