CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

2 martie 1992: Rusia și separatiștii de la Tiraspol au declanșat războiul împotriva R.Moldova. Putem uita? Putem ierta ?

 

 

 

 

 

NOI N-AM UITAT! 2 martie 1992. Începerea RĂZBOIULUI DE PE NISTRU.

NOI NU UITĂM! În urmă cu 28 de ani, în urma unor îndelungi provocări şi diversiuni ale serviciilor secrete ruse şi ale Armatei a 14-a Ruse, începea războiul de pe Nistru. Un masacru oribil care avea să dureze până în vara acelui an. Un conflict artificial creat de Moscova, pentru a preîntâmpina în proaspăt declarata Republică Moldova un parcurs similar celui pe care Lituania, Letonia şi Estonia se înscriseseră în cursul anului anterior. Armata a 14-a Rusă, ajutată de regimente întregi de mercenari cazaci aduşi din stepele kalmuce, din Siberia şi fundurile Asiei s-au năpustit asupra unui teritoriu care nu le aparţinea şi pe care Mioscova ar fi trebuit să-l elibereze după o ocupaţie de peste 40 de ani.

Am cunoscut familii întregi care au fost nevoite să-şi părăsească sălaşurile din localităţile din stânga Nistrului ori din zona Tighinei, care nici astăzi nu se pot întoarce la casele lor. Mercenarii şi soldaţii ruşi au revărsat asupra paşnicului popor român de pe Nistru tot întunericul, sălbăticia şi înapoierea unei lumi revolute, ucigând, violând şi jefuind tot ce le ieşea în cale, după cum ne-au obişnui aceşti sălbatici în toate incursiunile lor din ultimile secole.

Rusia nu şi-a cerut niciodată scuze pentru aceste atrocităţi, după cum nu a regretat niciodată atrocităţile de după 1940 şi 1944, continuând să menţină sub ocupaţie armată estul actualei Republcii Moldova, unde a instituit un regim pur comunist (Republcia Sovietică Socialistă Nistreană), coordonat de un serviciu secret numit KGB, persecutând sistematic populaţia românească. Rusia are şi azi statutul unui stat agresor, care menţine sub ocupaţie armată un teritoriu românesc. 

Priviţi aceste imagini. Veţi vedea încleştări, distrugeri, morţi şi refugiaţi. Pentru ca să nu uităm! 

В-ПриднестровьеAstăzi se împlinesc 24 de ani la conflictul armat de pe Nistru. Tragicul eveniment s-a declanşat pe 2 martie 1992, după ce preşedintele de atunci, Mircea Snegur, a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturile de poliţie loiale Chişinăului de pe malul stâng al Nistrului.

Prin decizia Guvernului Republicii Moldova, ziua de 2 martie a fost declarată de către Parlament Ziua Memoriei.

1425290319_646x528Iniţial, pe 2 septembrie 1990, Tiraspolul a proclamat independenţa regiunii, iar doi ani mai târziu a început războiul. Efective ale gărzii transnistrene şi unităţi de cazaci au atacat postul de poliţie din Dubăsari. În acea perioadă Republica Moldova nu avea armată. Astfel, autorităţile de la Chişinău au ripostat cu forţe de poliţişti.

În conflict au fost implicaţi şi militari ruşi, Armata a 14-a, cu un efectiv de peste 6000 de soldaţi. La 21 iulie 1992, a fost semnat acordul de încetare a focului între ex-preşedintele Mircea Snegur şi preşedintele de atunci al Rusiei, Boris Elţin.

În timpul conflictului armat, cele mai grele lupte s-au dat la Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Potrivit datelor Ministerului Apărării, în timpul conflictului au murit 286 de oameni, iar alţi 284 au rămas invalizi.

Pentru a comemora eroii căzuţi în război în capitală au loc depuneri de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare, iar începând cu ora 10:30, din Piaţa Marii Adunări Naţionale până la Complexul Memorial „Eternitate” se va desfăşura Marşul Memoriei.

Pe platoul monumentului „Maica Îndurerată” va avea loc mitingul de comemorare a celor căzuţi în război, iar Ministerul Apărării va organiza mese de pomenire.

Astăzi în capitală şi în alte localităţi din ţară sunt organizate mai multe manifestaţii.

 

SURSA: Jurnal.md

Cronologia  evenimentelor desfășurate în primăvara-vara anului 1992

In seara zilei de 1 martie 1992, gardiștii și cazacii au provocat un incident la o petrecere, apoi au atacat poliția din Dubăsari chemată în ajutor. Polițiștii au deschis foc, omorînd un cazac, după care s-au retras.

Sediul poliției a fost atacat de gardiști și cazaci, care i-au făcut prizonieri pe polițiști, dezarmîndu-i.

Comitetul executiv raional și toți polițiștii din Dubăsari s-au retras în satul Cocieri, care a devenit un centru de rezistență, aici refugiindu-se locuitori din satele vecine. Gardiștii au întrat în Cocieri cu transportoare blindate, deschizînd foc asupra trecătorilor.

 Podurile de peste Nistru – de la Vadul lui Vodă, Tighina, Camenca, Rabnița au fost blocate de cazaci, instalînd „posturi de control ” cu cîte un blindat. Astfel de posturi au fost create și pe șoseaua Tiraspol-Dubăsari și la barajul hidrocentralei Dubăsari.

2 martie 1992 – Republica Moldova devine membru ONU, ceea ce conduce la recunoașterea caracterului ilegal al auto-proclamatelor „republici” nistreană si găgăuză.

Este ziua în care începe războiul, prin declanșarea conflictului armat la Dubăsari, prin diversiunea separatiștilor.

3 martie – au fost blocate de cazaci căile de acces dinspre Chișinău spre Tighina, blocată emisia radioteleviziunii naționale; 

– gardiștii și cazacii atacă satul Cocieri, dar sunt respinși. Seara în sat a întrat o unitate de poliție cu destinație specială, staționată lîngă satul Holercani, care a trecut  pe gheață rîul Nistrul.

Ca urmare, izbucnind în orașul Dubăsari conflictul armat s-a extins în doar cîteva zile asupra satelor Coșnița, Cocieri, Pohrebea, Doroțcaia, Speia, Tocmagiu, Delacău, Mălăiești ș.a..

4 martie – în dimineața zilei președintele Snegur a avut o întrevedere personală la Chișinău cu liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, în cadrul căruia s-a constatat că acesta continuă să insiste asupra statalității Transnistriei, respingând astfel propunerea privind organizarea unei zone economice libere. Discuțiile au continuat în cadrul comisiei de conciliere conduse de prim-viceprim-ministru Sangheli, anunțîndu-se chiar că s-a convenit asupra ”încetării focului în localitățile din stînga Nistrului”;

5 martie – sosesc la Tiraspol în ajutorul separatiștilor 800 cazaci care ulterior s-au deplasat în direcția orașului Dubăsari. Au loc înrolări masive în rîndul formațiunilor para-militare ale separatiștilor.

Tot în această perioadă, Rusia a blocat din punct de vedere economic Republica Moldova, demonstrînd dependența economică de Moscova a tînărului stat independent.

Încă în ianuarie 1992, fosta Bancă de Stat a URSS deținătoarea monopolului asupra masei monetare pe întreg teritoriul CSI, instituie o blocadă asupra conturilor valutare ale întreprinderilor și cetățenilor R. Moldova, iar la 12 martie și-a deschis o filială în or. Tiraspol, destrămînd astfel fragilul sistem bancar unic al republicii. Pagubele cauzate economiei Republicii Moldova s-au ridicat la suma de 4,5 miliarde de ruble.     

14 martie – gardiștii și cazacii aruncă în aer podurile de peste Nistru în zona localităților Vadul lui Voda și Dubăsari, de pe șoseaua Chișinău – Volgograd;

 – pozițiile moldovenești de lîngă s.Roghi sunt atacate, înregistrîndu-se 15 morți;

–  în timpul nopții sunt atacate satele Coșnița și Gura Bacului – cu mine, grenade si rachete.

În noaptea spre 15 martie liderul comitetului de grevă al femeilor din Tiraspol cu circa 600 de separatiști au atăcat o unitate militară de lîngă Tiraspol din componența Armatei a 14-a, căpturînd o cantitate importantă de armament și echipament militar modern; 

15 martie – guvernul Moldovei face un apel către ”apărătorii  Transnistriei”,  pentru depunerea armelor.

18 martie – M.Snegur și-a asumat obligațiile de Comandant Suprem al Forțelor Armate, semnînd decretul ”Cu privire la trecerea sub jurisdicția Republicii Moldova a unităților militare dislocate pe teritoriul Republicii Moldova”.

19 martie – Parlamentul Moldovei propune Tiraspolului drept compromis proiectul de acordare a statutului de zonă economică liberă pentru Transnistria și o modificare a legii  privind organizarea teritorială.

20 martie – la reuniunea OSCE de la Helsinki, au demarat discuțiile privitor la crearea unui mecanism cvadripartit de reglementare a conflictului transnistrean, din care să facă parte Moldova, România, Rusia, Ucraina;

 – la Kiev, șefii statelor CSI au adoptat o declarație despre situația din raioanele din stânga Nistrului ale RM, reafirmând susținerea de către aceste state a suveranității și integrității teritoriale a republicii.     

23 martie – difuzată Declarația comună a miniștrilor de externe ai celor patru state în care se stipula crearea mecanismului cvadripartit de consultări politice privind reglementare a conflictului militar de pe Nistru.

Oficialii se pronunțau în favoarea respectării integrității teritoriale a Republicii Moldova, încetarea focului, dezarmării imediate a tuturor formațiunilor ilegale, restabilirea organelor de putere legală în localitățile unde acestea au fost nevoite să-și suspendeze activitatea.   

28 martie – a fost dat publicității Decretul președintelui Snegur ”Cu privire la decretarea stării excepționale pe întreg teritoriul Republicii Moldova” început la orele 20.00 – 28 martie.

2 aprilie – Departamentul de Stat al SUA dă o declarație prin care se pronunță împotriva unei intervenții militare din afară. Apreciază admirabila putere de reținere a guvernului Moldovei care încearcă să reducă tensiunile prin continuarea negocierilor pașnice cu conducerea separatistă.

4 aprilie –  vicepreședintele Rusiei A.Ruțkoi a efectuat o vizită neautorizată la Tiraspol, în cadrul căreia a prezentat o declarație de susținere a separatiștilor și s-a pronunțat deschis în favoarea implicării Rusiei în acest conflict.

6 aprilie –  are loc reuniunea celor patru miniștri de externe. La întrunire a fost adoptată o Declarație cu privire la soluționarea conflictului transnistrean.

17 aprilie – la Chișinau are loc o noua reuniune cvadripartita la care se adoptă statutul comisiei mixte pentru controlul respectării încetării focului, stabilindu-se un număr de 400 observatori care urmau să supravegheze linia ce separă poliția moldovenească de forțele rebele, pe o lungime de 262 km.

Pînă la 15 mai în zonă au ajuns pentru supraveghere numai observatori din Moldova si Romănia.

In perioada 6- 18 mai au loc atacuri asupra locuitorilor si posturilor de poliție de la Cocieri, Coșnița, Gura Bîcului, Dragalina, Dubăsari, Roghi.

17 mai – au întrat în lupte primele unităţi militare ale Armatei Naţionale formate din rezervişti.

19 mai –  criza a izbucnit din nou în urma unui ordin al ministrul rus al apărării Graciov cu privire la pregătirea de luptă a comandamentului Armatei a 14-a. O parte din trupele rusești au părăsit unitățile dislocate și au ocupat poziții alături de gardiștii transnistreni.

– Preşedintele Snegur a protestat şi împotriva ocupării altor regiuni din Transnistria de către forţele Armate a 14-a, sprijinite de mercenarii cazaci şi ruşi şi de forţele paramilitare din Transnistria.     

24 mai – a avut loc ulterioara întrunire a celor patru miniştri de externe la Lisabona, în cadrul Conferinţei pentru ajutorarea Noilor State Independente. Ea s-a desfăşurat în condiţiile în care armata rusă era activ implicată în conflictul din Transnistria, de partea separatiştilor. Miniştrii au împuternicit comisia mixtă să pregătească, cu titlu de urgenţă, un raport privind ulterioarele măsuri de reglementare a conflictului, respectarea strictă a încetării focului, readucerea tehnicii blindate în cadrul Armatei a 14-a.

In prima jumătate a lunii iunie se remarcă o intensificare a atacurilor gardiștilor și cazacilor la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjevo, Dubăsari, Doroțcaia, Pohreba. „Republica nistreană” își creează serviciul de grăniceri, în care se vor înrola cazaci din zona Mării Negre.

 La Grigoriopol apare grupul Delfin, format din pușcăriași eliberați, care va teroriza populația. Teroare și crimă vor fi și la Slobozia, unde vor avea loc multe execuții în noapte.

Conducerea Republicii Moldova devine tot mai conciliantă față de separatiști. Intre timp, autoritățile ruse continue sa prezinte denaturat situația din Transnistria acuzînd Moldova de agresiune, de încercare de exterminare sistematica a populației slave, iar Romania de livrări de armament către Moldova.    

19 iunie – gardiştii transnistreni şi cazacii au dezlănţuit un atac provocator împotriva secției orășenești de poliție din Tighina, în vederea lichidării acesteia. Poliţiştii au reuşit să se menţină pe poziţii, noaptea venindu-le în ajutor alte detaşamente de poliţie şi voluntari. Orașul era bombardat și atacat cu armament greu.

 In același timp sunt atăcate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița, Chițcani. Formațiunile separatiștilor operează tiruri de artilerie asupra localităților din Holercani, Criuleni, Cruglic, Mășcăuți, Calfa, situate în dreapta Nistrului, în afara zonei de conflict. Populația civilă este masacrată.

20 iunie – podul de peste Nistru a fost ocupat de gardiști după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armată și de forțele separatiste. In toată această situație, Moldova este acuzată de agresiune armată. Luptele de la Tighina au prezentat cel mai violent episod al războiului de pe Nistru;

24 iunie – președintele Republicii Moldova a adresat un apel către popoarele, parlamentele și guvernele statelor lumii să intervină prin toate mijloacele pentru curmarea agresiunii dezlănțuite de Forțele Armate ale Federației Ruse.

25 iunie  – la Istambul a avut loc şi o întrunire a preşedinţilor Republicii Moldova, României, Ucrainei şi Rusiei, în cadrul căreia s-a discutat despre conflictul transnistrean. S-a hotărît să se propună părţilor în conflict încetarea neîntîrziată şi necondiţionată a focului pe toată linia de confruntare.

Noaptea 3 spre 4 iulie – are loc culmul atacurilor asupra poziţiilor apărătorilor integrităţii teritoriale a Moldovei de către Armata a 14-a. În cadrul acelor lupte, armate rusă a utilizat artileria reactivă de luptă „Grad –M21”, considerată una din cele mai puternice arme de distrugere în masă ;

6 iulie – la Moscova are loc reuniunea conducătorilor țărilor-membre ale CSI, unde este pus în discuție conflictul armat din raioanele de est ale Republicii Moldova. Se aprobă reglementările propuse de președinții Elțin și Snegur pentru soluționarea pașnică a conflictului.

7 iulie – în localitatea Limanskoe din Ucraina, reprezentanții militari ai Rusiei, Republicii Moldova și pretinsei ”republici nistrene”, în prezența comandantului Armatei a 14-a, A. Lebed, au convenit asupra încetării imediate a focului și retragerii de pe pozițiile de luptă a tehnicii militare grele.

21 iulie – la Moscova președintele Republicii Moldova și a Federației Ruse semnează în prezența liderului separatist de la Tiraspol ”Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, document ce a marcat încetarea oficială a războiului din Transnistria.

28 iulie – a început dezangajarea forțelor aflate în conflict. S-a deminat în total 71,9 km2  și distruse 4.080 obiecte explozibile.

În luna august a anului 1992, în zona de conflict au fost introduse forţele pacificatoare  tripartite, care au fost dislocate în zona securizată de-a lungul rîului Nistru. Federaţia Rusă a continuat să sprijine separatiştii, iar contingentul militar rus de pe malul stîng al rîului îi asigura cu arme, muniţii, tehnică, echipament.

Bilantul războiului

Din partea Republicii Moldova au căzut cu moarte de erou 315 de combatanți, răniți – 1180. Au decedat 125 persoane civile, 41 au fost rănite.

 

 

 

 

 

36ebcc39febfc3c847ba7ab4441329a8

 

491

 

razboi-92

 

56

364-transnistria2

 

Transnistria_5

 

658x0_97

50

 

                                                                                         646x404

 

 

 

032

 

 

 

 

Razboi_Transnistria_15

 

 

imagesimages (7)

images (9)

images (8)

images (3)

images (5)

images (4)images (2)image012

 

images (1)

23d0bfd0bcd180-4

d0bfd0bcd180-5

d183d0b1d0b8d182d18bd0b5-d0bcd0b8d180d0bdd18bd0b5-d0b3d180d0b0d0b6d0b4d0b0d0bdd0b5

4

d0bfd0bcd180-3

d0b8d0b7d0bed0b1d180d0b0d0b6d0b5d0bdd0b8d0b5-024

 

 

3.tif

big-editie-speciala-despre-istoria-si-consecintele-razboiului-din-1992

B004639-101447388047-89551b746735e92f10e931ca5104a683

1447387951-a21424f665652489cc7dfa881bdc2558

02/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce au făcut soldații ruși ”eliberatori” pe unde au trecut?

 

 

 

Imagini pentru jafurile armatei sovietice photos

 

 

 

Istoria vecinilor de la răsărit ne spune până în ziua de azi că rușii au fost salvatorii noștri, cu toate că barbaria de care au dat dovadă atunci când au trecut prin România, este greu de descris în cuvinte.

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.r.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”.

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” creștini ruşi.

„În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (voluntari – n.r.) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă; la sfârşitul războiului, erau 12.000″ [3], ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

În toiul iernii, un sat întreg alungat pe câmp

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.

„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească.

Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. […]”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă. […] Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi.

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, rezultă că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul României n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care U.R.S.S. a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile.

Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

 

 

 

 

 

armata rosie

Oile la ceaun

 

Pe lângă faptul că au confiscat toți caii țăranilor  români, rușii aveau o pasiune nebună pentru rachiu și oaie la cazan. Problema nu  era doar aceea că  mănâncau, ci faptul că aceștia nu tăiau oile niciodată.

Puneau cazanele pe foc și în clipa în care începea apa să clocotească, aruncau oaia de vie în cazan.

În clipa în care părea că este fiartă, abia atunci îi dădeau pielea jos și îi scoteau mațele.

Această practică i-a șocat pe țăranii români, însă aceste lucruri nu au fost niciodată consemnate în filele de istorie, ci au fost transmise prin viul grai.

 

Rușii se comportau ca niște cotropitori barbari în România. Mai multe rapoarte ale vremii consemnează că aceștia scoateau cetățenii români din trenuri și îi obligau să călătorească sus, pe vagoane, chiar dacă în tren erau suficiente locuri.

Ultima soluție luată de autoritățile române a fost aceea a închiderii crâşmelor din fața Armatei Roșii.

În acest sens a fost emis un ordin prin care se cerea luarea de măsuri urgente ”ca toate cârciumile aflate pe itinerariile de trecere a trupelor rusești, să fie închise atunci când pe aceste drumuri sunt trupe în trecere”.

Despre  comportamentul ”civilizat”de care a dat dovadă armata sovietică imediat după cotropir ea României ne putem edifica citind mărturiile unor  contemporani de marcă.

Astfel, potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor evreu care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinența de fond, cît și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște.
Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalulsău:

«31 august 1944.
Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, generalul Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc.  

  Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

11 septembrie 1944. București. Un spectacol dezgustător îl oferă presa. Cu cîți am vorbit, toți mi-au scos în relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii noștri și-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, astăzi cu rușii. Dar, în același timp, toți mă asigură că entuziasmul le-a scăzut mult. Din întreaga țară vin știri că germanii au început să fie regretați. Mai ales de țărani.

14 septembrie 1944. București. Cu toate că aseară a fost semnat armistițiul, nimeni nu îndrăznește să se opună samavolniciei rusești. În satul meu, Butoești, aflu din scrisoare că au fost jefuite: casa preotului Belbița, care a fost și bătut crunt; casa verișoarei mele, Jeni Oromolu și a Marietei Dăbuleanu, precum și toate casele mai arătoase de pe marginea șoselei naționale. A fost un fel de prădăciune organizată.

În București, de la cine mă întîlnesc aflu același lucru. Peste tot gospodăriile mai înstărite au fost prădate și devastate.

Jeni Oromolu, în vîrstă de peste șaptezeci de ani, a scăpat de urgie fugind cu picioarele goale în porumbiștele din apropiere. După fuga sa, i s-au devastat pivnițele și toată gospodăria.

Toate acestea pînă la semnarea armistițiului. Ce va fi după?

15 septembrie 1944. București. În vreme ce jaful se întinde în toată țara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei și de critici la adresa Germaniei. N-aude, n-a vede. Cînd citești o gazetă din București și nu cunoști trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul românesc”.

Generalul Cortland V.R. Schuyler, reprezentantul Americii în Comisia Aliată de Control, notează în Jurnalul său:

„Marți, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri și diverse acte de vandalism comise de ofițeri și soldați ruși peste tot în țară și îndeosebi în provincie. În majoritatea cazurilor, aceste acte de violență sunt comise de dezertori ruși care, atunci cînd sunt prinși, sunt sever pedepsiți de către ruși. Totuși, există dovezi că trupele rusești continuă să facă abuz de putere și de fapt terorizează populația.

Acum cîteva zile, la Iași, un ofițer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români și a cerut să fie plimbat prin oraș. Rusul era vizibil beat. Șoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lîngă cîteva blocuri, rusul și-a scos arma și a împușcat șase mecanici, fără a fi fost provocat cîtuși de puțin. Ofițerul a fost arestat și predat autorităților militare rusești care, se înțelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuși, însuși acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a țării.

Mai multe persoane care dețineau case de țară sau în apropierea șoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case și ferme sunt călcate de grupuri formate din doi-trei soldați sau ofițeri ruși care cer vin, mîncare și adeseori femei. În general, românii nu prea opun rezistență și fac tot posibilul să satisfacă pretențiile rușilor.”

În 30 iulie 1945, autorul relatează un incident căruia îi căzuseră victime reprezentantul portughez în România și soția acestuia:

„Aflînd că reprezentantul portughez și soția sa, dl și dna Rochetta, se află la Predeal, i-am invitat să luăm împreună cina duminică seara, la vila mea din Predeal. Au venit, dar dna Rochetta era foarte nervoasă din cauza unui incident în care fuseseră implicați în urmă cu două nopți.

Joi, pe la miezul nopții, o bandă de cinci ruși beți le-au spart vila, i-au pus la zid pe dl și dna Rochetta împreună cu oaspetele lor român, i-au amenințat cu baioneta și cu o pușcă încărcată, în timp ce alți membri ai bandei au urcat la etaj, au violat-o pe camerista româncă a dnei Rochetta, au tras focuri în aer, au distrus ușile, au furat bijuterii și ceasuri, și în general au făcut prăpăd în casă. Se pare că numai printr-o minune a scăpat și dna Rochetta de viol. ”

Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător:

„Nici nu vreau să mă gîndesc la cîte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar, sau tîrîtă cu forța în cîte un magazin. Au fost violate femei aparținînd unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste.

Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci cînd rușii se apropiau sau, pur și simplu, cînd auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…)

Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. La vreo opt luni după ce rușii au intrat în București, războiul din Europa s-a sfîrșit și, drept urmare, mulți soldați sovietici au început să traverseze România spre Est, luînd drum spre casă. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mîna pe cîte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…)

În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tîlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență cînd era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…)

Armata Roșie obliga, așadar, România să rămînă complet lipsită de apărare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, cînd eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.

Pînă și un fost lider al PCR, Dumitru Popescu, e nevoit să-și amintească primitivismul rușilor. În „Am fost și cioplitor de himere”, el descrie astfel atmosfera din orașul copilăriei sale:

„Apoi rușii învingători! Furgoane, rubașcă de doc, căruțe scîlciate, cisme moi de iuft, automate pîrîind… Spirt alb, grămezi de ceasuri, violuri… După ei, divizia Tudor Vladimirescu pune stăpînire pe oraș, ocupă instituțiile publice…”.

Premierul Constantin Sănătescu: Mare bătaie de cap cu rușii !

Premierul Constantin Sănătescu în Jurnal purcede la o comparație între ocupația rusească și cea nemțească:

„Luna octombrie 1944. Mare bătaie de cap cu rușii, care nu respectă nimic. Devastările și jafurile continuă, și nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimți și ei.

Au mare înclinare spre a dezorganiza totul – spre deosebire de germani, care stăruiau să se organizeze totul.

Nu se pot face semănăturile de toamnă, fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe cîmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim în privința hranei”.

 

 

 

 

 

Foto: Afiș de propagandă

Să presupunem că respectivele personalități sunt subiective. Barbariile rusești sînt însă sesizate și de instituțiile oficiale ale statului. Rapoartele SSI sunt elocvente. O Notă din octombrie 1945 a Direcției Poliției de Siguranță creionează un tablou edificator.

Cităm pasaje din  „Incidentele provocate de ostașii sovietici:

Buzău. La 13 septembrie, trei ostași ruși au lovit patru funcționari polițienești chiar în localul Poliției; au fost arestați de Comandamentul Sovietic; în noaptea de 5/6 septembrie, doi ostași sovietici au împușcat pe locuitorul Mihail Crețu; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit casa lui Zaharia Sali; în noaptea de 11/12 septembrie, locuitorul Iosif Frudel a fost jefuit și bătut de patru necunoscuți în uniforme sovietice; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit magazinul comerciantului Oprescu; la 13 septembrie, noaptea, locuitorul Santocomo Rugero și soția sa au fost maltratați și jefuiți, în locuința lor; la 18 septembrie, ofițeri de poliție au fost loviți de ostași sovietici în localul poliției; la 12 octombrie, locuitorul Nicolae Stelian a fost împușcat de un ostaș sovietic; în noaptea de 15/16 octombrie, 6 ostași sovietici au jefuit casa locuitorului Alexandru Ionescu. (…)

Caransebeș. La 26 septembrie, ostași sovietici au luat toate obiectele și lenjeria de la ferma penitenciarului Caransebeș. Un ostaș sovietic a intrat în restaurantul Stănescu, furînd haina patronului, cu 120.000 lei și un ceas de aur. Ostași sovietici au ridicat paiele, proprietatea Comisariatului Caransebeș, depozitate în curtea fabricii Talpeș. În noaptea de 26/27 septembrie, ostași sovietici cazați în hotelul și restaurantul Pomul Verde au ridicat mobilierul hotelului, iar de la școala normală 174 paturi, plecînd cu ele.

Slatina. La 12 august, un gardian public a fost dezarmat de ostași sovietici; de asemenea, 2 ostași sovietici au ridicat un porc de 170 kg, de la locuitorul Ion Poboran; în noaptea de 26/27 august, trei ostași sovietici au jefuit pe trecători lîngă pădurea de la școala de agricultură; în noaptea de 12/13 septembrie un ofițer sovietic a împușcat mortal pe locuitorul Mitică Cotoilă; în noaptea de 14/15 septembrie, un gardian public a fost luat de 4 ostași sovietici și dus cu forța în comuna Slătioara, pentru a face o percheziție; la 3 octombrie, șeful de birou Iov Mihail, de la primăria Slatina, a fost ridicat de trei ofițeri sovietici și dus în loc necunoscut, în noaptea de 8/9 octombrie, 6 ostași sovietici au atacat un autocamion, un autobuz și o mașină mică, la ieșirea din Slatina.”

Rușii atacă pînă și oficialitățile. O Notă a SSI din 12 februarie 1945 semnalează:

 

„În ziua de 3 februarie a.c., doi indivizi îmbrăcați în uniforme sovietice au oprit mașina turism a domnului ministru subsecretar de stat al agriculturii, Zăroni, între Sibiu și Săliște. Domnului ministru subsecretar de stat i s-au luat cu forța bagajele și mașina. Domnul ministru subsecretar de stat, care era însoțit de un nepot al domnului vicepreședinte al Consiliului, Petru Groza, a venit pe jos pînă la Sibiu. S-a găsit mașina domnului ministru, tamponată, într-o curte, în Sibiu, unde a fost lăsată.”

Oficialitățile autohtone sunt neputincioase. Incapabile să-i influențeze pe ruși, ele trec la pedepsirea românilor. Astfel Ministerul Justiției emite, în 9 ianuarie 1945, Decretul-Lege pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (ruși, evident). Decretul prevede sancțiuni extrem de grave. Cîteva dintre ele sînt reproduse și comentate în volumul Guvernarea Nicolae Rădescu  de Dinu C. Giurescu:

„– lovirea (art. 470 C.P.), de la 6 luni la 2 ani;

– vătămarea integrității corporale (art. 471 C.P.) de la 1 an la 3 ani;

– vătămarea gravă a integrității corporale (art. 472 C.P.), de la 2 la 5 ani;

– vătămarea foarte gravă a integrității corporale (art. 432 C.P.), de la 3 la 10 ani plus amendă;

– idem (art. 474 C.P.), de la 5 la 15 ani, plus amendă;

– lovituri cauzatoare de moarte (art. 475 C.P.), de la 7 la 20 ani.

Și «injuria» (art. 512 și 513 C.P.) era sancționată de la 6 luni la 2 ani!

«Complicii, tăinuitorii și favorizanții la infracțiunile de mai sus se vor pedepsi ca și autorii principali».

Infracțiunile se urmăreau «din oficiu, nefiind necesară plîngerea prealabilă»”.

În același volum, Dinu C. Giurescu ne arată cum se transpunea în viață Decretul-Lege:

„O știre a răzbătut în presă, probabil cu voia cenzurii, pentru a sluji de avertisment tuturora, Muncitorul Alexandru Pană Mircea din Constanța, str. Aviator Romeo Popescu nr. 21 a înjunghiat la 8 ianuarie 1945 pe locotenenții sovietici Pavlovici Constantin Micrakov și Mihail Iosifovici Dogaciuk.

«În stare gravă – notează ziarul – victimele au fost transportatee la spital unde se găsesc și azi internate».

Nu se arată de fel în ce împrejurări a avut loc rănirea.

Urmarea?

Curtea Marțială din Constanța a condamnat la moarte prin împușcare pe muncitorul Alexandru Pană Mircea. Recursul a fost respins iar condamnantul își așteaptă execuția, scrie ziarul «Ardealul», la 21 ianuarie 1945. Pedeapsa nu intra în nici una din prevederile noului decret-lege «pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (sovietice)»”.

Lucrețiu Pătrășcanu îi acuză pe liderii partidelor istorice că întrețin o panică artificială față de Armata Roșie

Semnificativă rămîne poziția comuniștilor față de jafurile la care se deda măreața armată eliberatoare. Chestiunea e abordată în ședința Consiliului de Miniștri din 15 și 16 septembrie 1944, la care se discută Convenția de Armistițiu. Românul Lucrețiu Pătrășcanu minimalizează actele incalificabile ale barbarilor veniți de la Răsărit. Tupeul e împins pînă dincolo de limitele bunului simț. Liderul comunist acuză PNL și PNȚ că ar întreține în rîndurile populației o panică falsă, artificială față de Armata Roșie:

„Am sosit în România la 15 zile după ocuparea Bucureștilor, într-un moment cînd fuseseră semnalate anumite incidente petrecute cu Armata Roșie, incidente de care am luat cunoștință din telegrama d-lui ministru Niculescu-Buzești. Iarăși voi fi foarte sincer și voi spune: Nu cred că Guvernul și mai ales partidele politice, recte Partidul Național-Țărănesc și Partidul Liberal, au procedat just în această chestiune pînă acum. Vă spun foarte cinstit: greșelile recente sînt mai grave decît cele trecute.

Ce s-a întîmplat în România? De pe o zi pe alta, o armată care se pregătea să intre victorioasă în România, o armată ucraineană, care trecuse prin satele devastate din Ucraina, trupe care fuseseră întîmpinate de populația ucraineană cu strigăte: Să ne răzbunați, trupe care aveau în ochi imaginea vie a ruinelor, pe care le-a lăsat armata română a sosit în țară. Ce sentimente doriți dvs. să aibă această armată? Nu putea să aibă alte sentimente și alte porniri, decît acelea pe care le-a avut – și cred, în limitată măsură, – pentru că s-a văzut bine din tot ceea ce am putut avea ca material diplomatic – că detașamente izolate, grupuri răzlețe au prădat și au făcut anumite excese, dar sub nici un motiv unități compacte n-au făcut asemenea lucruri (…).

Am impresia – și aș dori foarte mult să fiu dezmințit – că și după prezența armatei roșii, această panică a fost cultivată. Aici mă adresez în special domnului Maniu și domnului Dinu Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Național-Țărănesc și a Partidului Liberal, pentru că cuvîntul d-lui Maniu și a d-lui Dinu Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvînt nu s-a spus.

Nu fac proces de intenții nimănui, dar nu trebuie să se lase impresia că se cultivă panică, după intrarea armatei roșii în România. Sunt regretabile incidentele: fiecare viață care se pierde, fiecare cinste care se ofensează este un bun pierdut, nu există discuție, dar pentru atitudinea României și a partidelor politice, cred că în momentele acelea de panică, cuvîntul d-lui Maniu și al d-lui Brătianu ar fi trebuit să se audă. Domniile lor ar fi trebuit să ia atitudine, pentru că aceasta ar fi fost spre binele României.”

Iuliu Maniu, prezent la ședință, are tot dreptul să fie nu numai uluit, dar și indignat de o asemenea aberație:

„Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial și în conversațiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o țară dușmană, ca o armată de ocupație.

Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul și umilitorul fapt că ministrul nostru de război și un al domn ministru au trebuit – întîi – să ceară audiență și n-au fost primiți și pe urmă să aștepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiți de Comandamentul Militar al Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militari, fiindcă sunt într-o țară străină, care este ocupată militaricește.

Va să zică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarei lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bună-credința, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviință.

Nu puteam noi, un Guvern al României pînă astăzi libere, vedea că ministrul nostru de război, ministrul de interne și ministrul de comerț și industrie să nu fie primiți de un domn general rus și să fie ținuți cu ceasurile la ușă.

În fața acestei atitudini a lor, care era cunoscută nouă, nu puteam face noi manifestări de dragoste și manifestări de amiciție cînd ei fac manifestări evidente nu numai de dușmănie, dar chiar de ofensă.

Este adevărat că existența noastră depinde în mare parte de Rusia; ne dăm seama de aceasta. Dar vă rog să credeți că noi, Guvernul român, putem fi învinuiți într-o mare măsură de opinia publică românească și făcuți răspunzători de respectul și prestigiul pe care îl putem cîștiga și de influența morală, pe care o putem produce în această opinie publică românească.

De aceea, nu putem face acte de dragoste cînd față de noi ei fac acte de ofensă.

De aceea, vă rog să examinați și din acest punct de vedere atitudinea noastră, căci nu puteam face altfel.

A trebuit să facem cea mai mare sforțare – morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu dacă și domnul Titel Petrescu – ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare, care știam că ar produce mari pagube intereselor românești.

În afară de acestea, dacă ar fi fost așa cum spunea domnul Pătrășcanu – că au fost excese din partea anumitor soldați ruși, fiindcă în orice armată din lume se găsesc și elemente fără conștiință – n-aș fi spus nimic. 

Dar cînd însăși conducerea supremă și Comandamentul Suprem Militar și cînd unitățile organizate rusești fac acte inadmisibile, atunci ce putem noi face? Las că la toate protestele, pe care le puteam prezenta pînă în ultimul moment, răspunsul era că sunt în țară ocupată, suntem țar fără armistițiu și că, prin urmare, ei, punct cu punct, respectă legile militare.

Dar am văzut în ce situație a ajuns Guvernul acesta și eu, cînd s-au petrecut lucrurile despre care v-am vorbit; știți cum s-a purtat Comandamentul Militar rusesc în modul cel mai umilitor. Știți cum au pus mîna pe toate vasele noastre și au făcut unele acte pînă acolo, încît un amiral a trebuit să se împuște, s-a sinucis, pentru că au fost făcute acte umilitoare, nu acte făcute numai de un dușman, ci acte umilitoare, care dezonorează.

Ei bine, în asemenea condiții, cum poți d-ta aștepta ca noi să facem osanale de dragoste și prietenie, să facem manifestări de prietenie?

Am fost fericit că m-am putut stăpîni pe mine și că dl Brătianu s-a putut stăpîni și că lumea românească și ceilalți domni miniștri s-au putut stăpîni ca să nu facem nici un accent de revoltă și nemulțumire.

De aceea, imputarea pe care ne-o faceți pentru trecut este complectamente neavenită și nedreaptă. N-ați fost aici, căci eu cred că, dacă dvs. ați fi fost aici și ați fi văzut ce se întîmpla, apoi dvs. de bună seamă ați fi trebuit să folosiți o mare forță morală ca să vă rețineți de a dezaproba lucrurile petrecute.

Cînd sate de-ale noastre sunt aprinse, cînd se părăsesc averi de miliarde, cînd Comandamentul Militar rus nu primește pe membrii Guvernului și evacuează sate întregi – ce vrei d-ta să facem noi? Manifestări de amor, dragoste și iubire?

Dar dvs. vă dați seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea Ministerului de Interne: ca să meargă Comandamentul Militar rus sau unitățile militare – nu particulare și soldații ruși, ci Comandamentul sau trupele organizate – să meargă prin sate și să scoată pe oameni afară din casele lor, și îi aruncă afară în timp de noapte!

Apoi, bine, domnule Pătrășcanu, d-ta trebuie să-ți dai seama de sentimentul de răspundere, pe care trebuie să-l avem față de opinia publică românească și față de poporul român. Oricît ar fi rațiunea politică de clară și de calmă, sunt anumite sentimente, care nu pot fi predominante fără ca să nu ne supunem atunci la acte de umilire și la o rupere de publicul românesc.

Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi cu lumea românească trebuie să ne așezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condițiilor de viitor, trebuie s-o ordonăm cu necesitățile politice și pînă la un punct, care se poate.

Am și făcut-o.

Îți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus? Și nu o dată, ci de două și de trei ori?

Îți dai seama ce înseamnă pentru președintele Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urmă să fie ținut la ușă? N-a zis nimic. A mers și a doua și a treia oară. A răbdat.

Dar un lucru putem și noi cere, ca, după aceste întîmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și explozii de osanale și iubire față de armata, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.”

 

Surse:

https://evz.ro/iuliu-maniu-despre-rusi-in-sedinta-consiliului-de-ministri.html

https://www.efemeride.ro

16/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DEZVĂLUIRI ŞOCANTE DESPRE ROLUL RUSIEI ÎN DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR DRAMATICE DIN 7 APRILIE 2009 DE LA CHIŞINĂU

 

Imagini pentru demonstratiile de la chisinău 7 apr 2009 photos

 

 

 

 

Dosarul „7 aprilie” referitor la protestele violente din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, nu este finalizat nici până astăzi.

 

Unii analişti cred că a fost vorba de o demonstraţie anticomunistă, deturnată profesionist spre violenţe de serviciile secrete ruseşti şi de comuniştii care guvernau atunci ţara .

 

 

 

Imagini pentru demonstratiile de la chisinău 7 apr 2009 photos

 

Imagini pentru aprilie 2009 incendierea parlamentului r moldova photos

 

 

 

 

În ciocnirile care au avut loc, au fost rănite 270 de persoane, inclusiv mulţi dintre polițiști şi carabinieri.

De asemenea, patru tineri au murit  la scurt timp după protestele masive împotriva guvernării comuniste.

Deşi numele lui Valeriu Boboc, Maxim Canişcev, Evghenii Ţapu şi Ion Ţâbuleac sunt irevocabil legate de 7 aprilie 2009, oficial, s-a admis oficial că singurul tânăr ucis atunci a fost Valeriu Boboc.

În celelalte trei cazuri, anchetele penale au ajuns la concluzia că tinerii s-ar fi sinucis, după ce ar fi suferit, în prealabil, de probleme psihice.

Iată că după 10 ani de la acele evenimente, încă nu se cunoaşte adevărul despre ce s-a întâmplat atunci…

 

 

 

 

 

 

 

Acum, un nou film pune pe seama Rusiei evenimentele din 7 aprilie 2009.

Autorul încearcă să arate mai multe similitudini între cele întâmplate ulterior în Ucraina și ce s-a întâmplat în aprilie 2009 la Chișinău. 

În film  apar numele unor persoane extrem de mediatizate în R.Moldova cum ar fi socialistului Igor Dodon, actuala slugă rusească-preşedinte a R.Moldova, cel al lui Mihail Formuzal, bașcanul UTA Găgăuzia, Renato Usatîi,  politician și controversat om de afaceri, Vitalia Pavlicenco, lidera PNL de la Chişinău, Iurie Roșca, Veaceslav Platon, Mark Tkaciuk,  dar și al jurnalistei Natalia Morari și a rusului Eduard Baghirov.

12/08/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: