10 august 1919 – Marea adunare populară a bănățenilor pentru consfinţirea unirii Banatului cu România

 

 

 

 

 

Foto:  Intrarea trupelor române in Piata Unirii din Timisoara

 

 

 

Unirea Banatului cu România a fost proclamată pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, dar preluarea de facto și de jure a administrație sale de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu mare greutate, datorită prezenței în regiune a trupelor sârbe.

La 10 august 1919 s-a desfăşurat la Timişoara o mare adunare populară a bănăţenilor, veniţi din toate colţurile provinciei să consfinţească unirea Banatului cu România.

Adunarea a adoptat o rezoluţie prin care declara:

1. Declarăm unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române.

2. Jurăm credinţă şi supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor.

3. Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreaţa operă şi jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolşevismului maghiar şi pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei.

4. Luăm cu mulţumirea la cunoştinţă hotărârile Suveranului nostru şi a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale şi suverane ale statului şi neamului românesc.

5. Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie „Banatul” cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa şi Mureşul, din punct de vedere istoric, etnografic şi economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari.

6. Protestăm contra oricărei încercări de a ştirbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului şi statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român. […]

Evenimentul s-a constituit într-o veritabilă sărbătoare populară, la care au participat peste 40.000 de români veniţi de pe tot cuprinsul plaiurilor bănățene, cu trenul, cu căruțele sau călare, pentru a fi prezenţi la acest moment istoric.

În ovațiile  mulțimii entuziaste, dorobanții Armatei Române și-au făcut apariția pe fosta Cale a Recașului (Calea Dorobanților de astăzi), avându-l în frunte pe colonelul Virgil Economu.

 

 

 

 

 

 

În piaţa care de atunci se va numi „Piaţa Unirii” din centrul oraşului, armata română a fost primită de oficialităţile locale şi de reprezentanţi ai minorităţilor.

Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, au sosit la Timişoara dinspre Arad prim-ministrul României, Brătianu şi ministrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, deţinător al portofoliului apărării, Ştefan Cicio-Pop.

Casele Timișoarei erau împodobite cu flamuri tricolore, iar inimile pline de bucurie. Cuvântul de de bună venire l-a rostit prefectul Aurel Cosma, iar în fața bisericii ortodoxe din Fabric a fost oficiat un serviciu divin.

De aici coloana militară română s-a întreptat spre Piața Domului (devenită de atunci Piața Unirii) unde s-a desfășurat o festivitate la care au luat cuvântul personalitățile vremii. Sărbătoarea din Capitala Banatului a pus capăt unor evenimente dintre cele mai tensionate și volatile, într-un context internațional în mișcare, specific perioadei de după Primul Război Mondial.

În ziua următoare, reprezentanţii Regatului român au semnat  cu puterile aliate tratatul în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari.

 

 

 

 

 

 Promis României de marile puteri în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre,  înaintea izbucnirii Războiului Mondial, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între ţara noastră şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.

Astfel, între 1 decembrie 1918, când a fost proclamată unirea Banatului cu România, și până în anul 1924, când s-a făcut ultima rectificare a frontierei româno-sârbe, au încăput o serie de evenimente potrivnice, precum proclamarea Republicii Autonome Bănățene, în scopul împedicării unirii cu România, versiunea șvăbească asupra destinului Banatului, ocupația sârbă și cea franceză, partajarea Banatului și marea adunare populară românească din 10 august 1919 de la Timișoara, care a consfințit Unirea cea Mare.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/16/ce-stiti-despre-republica-banat-din-1918/

 

 

 

Surse:

enciclopediaromaniei.ro care citeaza: Dudaş, Vasile, Aspecte privind situaţia Banatului în anii primei mari conflagraţii mondiale, în Analele Banatului, XV 2007, p.255

https://renasterea.ro/la-multi-ani-timisoara/

CE STITI DESPRE „REPUBLICA BANAT” din 1918 ?

 

 

 

1918

 

 

Republica Bănăţeană
Banater Republik
Banatska republika
(Банатска република)
Bánáti Köztársaság

 

Stat nerecunoscut 

 

 

               

 

  Drapelul României (1867 – 1948)

 

 

  

Drapelul Serbiei

 

Drapelul Austro-Ungar

 

 

Primul „strămoş „al judeţului Timiş,  Comitatul Timiş, a fost pentru prima oară menţionat documentar în 1175, iar zona Banatului, cu nenumăratele delimitări teritoriale de-alungul secolelor, a avut un rol importat în regiune din punct de vedere social, dar şi militar.

Banatul a fost, în ultimul mileniu, o zonă tampon în care s-au ciocnit, la propriu şi la figurat,Europa  crestina cu puterea otomană care apartinea civilizatiei islamice.

Numele regiunii Banat vine din vremea  în care Coroana Maghiară şi-a dat în grijă teritoriile de graniţă unor bani, Banul de Severin, Banul de Belgrad sau Banul de Sabăţ, care au ţinut piept asalturilor turcilor şi a altor invadatori.

Banatul de Severin a suferit ulterior modificări teritoriale şi administrative, devenind Banatul de Lugoj-Caransebeş, apoi Banatul de Timişoara.

În secolul al XVI-lea, zona a fost anexată de Imperiul Otoman, pentru aproximativ 200 de ani, iar la începutul secolului al XVIII-lea a intrat în componenta  Imperiului Austro-Ungar.

Toate aceste modificări de-a lungul secolelor au contribuit la diversitatea etnică şi culturală cu care bănăţenii se lăudau la un moment dat.

Nu toţi coloniştii care au ajuns aici au venit de bună voie.

Ca şi Australia pentru Marea Britanie, Banatul era o zonă limitrofă a unui imperiu şi servea aceluiaşi scop.

“Prostituatele şi tâlharii din Imperiu erau urcaţi în căruţe şi trimişi la marginea imperiului, ca pedeapsă. Mulţi dintre ei au ajuns în Banat, unde de multe ori erau lăsaţi în câmp, să se descurce”, spunea  istoricul Ioan Haţegan.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Republica bănăţeană

 

 

Capitala : Timisoara

Forma de guvernare: Republica

Presedinte (1918): Otto Roth

 Proclamata: 31 octombrie  1918

Republica bănăţeană  a fost un stat proclamat la Timişoara  odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar.

 

 

Istoric

 

La negocierile dintre Aliaţi, Banatul nu era prevăzut să fie acordat Serbiei …

 … ci României.

 

Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.

Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”.

Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg.

Cu toate acestea, drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş.

Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi.

S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţia, că :

„Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră.Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.

Cu toate acestea, in timp ce armatele germane se retrageau în graba din România, unităţile sârbesti care tocmai îşi eliberaseră ţara, priveau cu jind Banatul şi l-au ocupat.

La vremea respectivă sârbii reprezentau ca mărime al treilea grup etnic, după români şi germani, din totalul populatiei  acestei regiuni

 

Sfârşitul primului război mondial a gasit populaţia regiunii intr-o stare extrem de tensionată.

Social-democraţii au organizat la Timişoara, în zilele de 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918, o serie de manifestaţii de stradă cu orientare antiguvernamentală.

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, un avocat membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria, considerat fie evreu, fie german, ale carui acţiuni aveau să fie de multe ori mai apropiate de interesele ungurilor decât de cele ale germanilor bănăţeni, şi locotenentul colonel Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat la Budapesta  la întrunirea liderilor politici maghiari.

Întorşi la Timişoara, aceştia au au avut  convorbiri  în seara de 30 octombrie cu fruntaşii maghiari locali şi au decis ca la adunarea populară care urma sa aiba loc în ziua următoare şi care urma să se încheie cu o demonstraţie de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănăţeană, în cadrul Ungariei şi să înfiinţeze un Sfat al Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta.

 Lider urma să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha.

 Din „Sfatul poporului” urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene.

Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă, în momentul în care trupele ei vor fi pătruns pe teritoriul regiunii.

În noaptea de 30-31 octombrie 1918, la Budapesta a avut loc “revoluţia crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional Maghiar, iar în dimineaţa zilei de 31 octombrie, conducătorul comitatului Timiş, prim comitele Kőrösy, a primit o telegramă din partea acestui Consiliu National Maghiar din Ungaria , în care se cerea ca administraţia locală să îi recunoască autoritatea.

În vederea înfiinţării Consiliului Naţional local, prim comitele a convocat o întrunire la primărie oraşului Timişoara la ora 10, la care au luat parte şi social-democratul Otto Roth, şi liderul local al Partidului Radical (guvernamental), dr. Jakobi Kálmán.

Aceştia au hotărât convocarea la ora 16 a Consiliului Orăşenesc, în vederea constituirii Consiliului Naţional Maghiar local.

La ora 10 a început demonstraţia muncitorimii social-democrate, preponderent maghiaro-germane, din Timişoara.

În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat participanţilor răsturnarea vechiului guvern de la Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, declarând că se ataşează politicii noului guvern maghiar, condus de contele Károlyi.

Tot atunci, el a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene.

După terminarea manifestaţiei, Roth s-a deplasat la Cazinoul militar, situat în aceeaşi piaţă a oraşului, pentru a anunţa ofiţerilor austro-ungari aflaţi acolo proclamarea republicii.

În sala cazarmii militare, a avut loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi s-a anuntat înfiinţarea unui  aşa numit  Consiliu Naţional al Banatului, în care erau  reprezentate cele mai importante etnii din Banat: români, germani, sârbi şi unguri.

Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a citit la întrunirea tuturor ofiţerilor în sala mare a Cazinoului militar telegrama împăratului Carol, prin care se anunţa  caderea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta.

Fiecare popor era îndemnat să-şi constituie câte un comitet naţional, conform propriilor aspiraţii.

În continuare, Otto Roth a anunţat proclamarea Republicii Bănăţene

Manevra însă nu  a fost deloc agreată de români, care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României .

Căpitanul dr. Aurel Cosma, preşedintele organizaţiei comitatului  Timiş a Partidului Naţional Român, a cerut ca românii să îşi ia soarta în propriile mâin, îndemnandu-i  ofiţerii de naţionalitate română să îl urmeze şi încheind cu cu însufleţire “Trăiască România Mare!”.

Acesta a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel:

„Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional.”

În consecinţă, ofiţerii români au părăsit Cazinoul militar, deplasându-se în sala mică a restaurantului “Kronprinz” din apropiere.

Acolo au constituit Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei, care il avea ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.

Ei au adoptat şi o proclamaţie, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne în provincie.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Naţional Militar al Şvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul-colonelul Albert Fuchs.

În seara aceleiaşi zile, mii de români din Timişoara şi din satele învecinate, au participat în Piaţa Libertăţii, la o impresionantă adunare naţională, aprobând cu ovaţii cuvântarea rostită de dr. Aurel Cosma:

„De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române.”

În acest timp, în sala de şedinţe a Primăriei era constituit Sfatul poporului, care i-a desemnat pe lt.-col. Bartha drept comisar militar, iar pe Otto Roth comisar civil al Banatului.Aceştia au comunicat populaţiei Timişoarei în balconul primariei hotărârile luate.

S-a ţinut apoi o adunare a consiliului municipal, în care s-a hotărât ca Sfatul poporului să fie subordonat Consiliului Naţional Maghiar din Budapesta.

Consiliul Militar Naţional Român se va impune încă din primele zile ca o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv va susţine interesele locuitorilor români şi va acţiona cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România, având  o contribuţie majoră în impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene.

 Într-un comunicat adresat populaţiei, Consiliul Militar Naţional Român din Timisoara arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi ca va recunoaşte numai dispoziţiile acestuia.

Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

O demonstraţie a românilor a avut loc la Timişoara chiar în seara de 31 octombrie, cu participarea ţăranilor din vecinătate şi a unor locuitori din cartierele Fabric, Maiere şi Mehala.

Aceasta a fost replica faţă de crearea gărzii republicane după modelul celei de la Budapesta, formată din locuitori unguri şi din soldaţi întorşi de pe front.

 

Dr. Aurel Cosma  a propus transformarea Consiliului Militar în Consiliu Naţional Român, care să îşi extindă autoritatea şi asupra civililor.

Au fost prin urmare cooptaţi în conducere civili precum avocaţii Pompiliu Ciobanu, Ion Doboşan şi Gheorghe Adam, protopopul Ion Oprea sau comerciantul Dimitrie Blaj.

S-a hotărât şi crearea de Gărzi naţionale române  în toate localităţile.

Atât Consiliul Naţional Român, cât şi gărzile nou create, vor colabora cu cele similare ale germanilor, sârbilor şi maghiarilor pentru menţinerea ordinii şi a pazei avutului public şi personal.Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană.

Organizatorul acesteia a fost ardeleanul Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României.

În consecinţă, conducerea noii Republici a declarat starea de asediu, prin ordinul din 4 noiembrie adresat celor trei comitate bănăţene.

Cu asigurarea ordinii şi liniştii republicane a fost însărcinat liderul sindical Koloman Müller, măsura fiind îndreptată împotriva consiliilor şi diferitelor gărzi naţionale.

În alte localităţi industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie.

În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica.

Proclamarea Republicii Bănăţene, conform unui martor ocular, a fost primită la Reşiţa “cu cel mai mare entuziasm.”

În consecinţă, au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia localităţii în faţa pericolului de jaf, întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră.

 

În minele şi fabricile bănăţene a fost introdusă ziua de lucru de opt ore.

Pe când în diversele localităţi se creau Consilii Naţionale şi gărzi naţionale înarmate ale etniilor bănăţene, în oraşe şi în localităţile industriale au fost create Consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti.

Această măsură luată de conducerea Republicii Bănăţene a fost pusă în aplicare de Koloman Müller şi Traian Novac, membri liberali de stânga ai Sfatului poporului de la Timişoara.

Fără a se sfătui cu conducătorii germani şi români ai mişcării muncitoreşti din zona montanistică bănăţeană, Otto Roth l-a numit pe muncitorul maghiar reşiţean Szabó Lajos drept locţiitor al comisarului guvernamental pentru regiunea St.E.G.-ului.

 

In satele româneşti şi sârbeşti au fost destituiţi primarii şi notarii unguri, iar  în localităţile industriale Reşiţa şi Steierdorf-Anina, administraţia a rămas neschimbată, ea conlucrând cu Consiliile naţionale şi cu Consiliile muncitoreşti.

Starea de confuzie existentă atunci în Banat era amplificată de existenţa în regiune a mai multor etnii, pe care conducătorii lor le orientau în direcţii diferite.

Pe când conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor, cel mai bine putea fi urmărită starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate.

De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse.

 

Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs.

La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie.

Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Prelatul Franz Blaskovitz s-a pronunţat în favoarea menţinerii Banatului în componenţa Ungariei, cu respectarea libertăţii culturale pentru naţionalităţile sale. În primele zile ale lunii noiembrie au fost create Consilii Naţionale Şvăbeşti în localităţile bănăţene.

 

În rândurile germanilor începeau să se profileze mai multe tendinţe. Unii fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene.

Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei “Elveţii Danubiene”.

La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat “Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. De asemenea, erau cerute drepturi de ordin naţional şi cultural.

La 9 noiembrie, Bartha va fi numit în funcţia de comisar al guvernului maghiar pentru Banat, în urma noii deplasări acolo a lui Roth. Cei doi comisari ai Sfatului poporului au preluat conducerea militară şi civilă întâi a Timişoarei, apoi a întregului Banat. Lt. col. Bartha a preluat comandamentul garnizoanei de la generalul Hordt, iar Roth administra provincia din sediul primăriei Timişoarei.

La mijlocul lunii noiembrie, situaţia din Timişoara se complică şi mai mult.

În baza unei Convenţii Militare semnate la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureş.

Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forţele aliate. Pe acest temei, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie  1918,ocupă Timişoara.

Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă.

Totuşi, Ungaria urma să deţină autoritatea civilă asupra teritoriului respectiv.

Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune si  au intrat marsaluind in Timisoara, inaugurand doua luni si jumatate de regim represiv impotriva romanilor.

Deja la 9 noiembrie ele ocupaseră Biserica Albă, unde au instalat o administraţie sârbească.

În zilele următoare au fost ocupate şi oraşele Lugoj şi Timişoara, până în 20 noiembrie fiind atinsă întreaga linie a Mureşului, între Lipova şi Seghedin.

Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei.

Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.

 

În 13-15 noiembrie, după încheierea armistiţiului de la Belgrad, se desfăşuraseră la Arad negocierile între ministrul maghiar Jászi Oszkár şi o delegaţie a Comitetului Naţional Român Central, căruia îi erau subordonate inclusiv Consiliile Naţionale Româneşti bănăţene. Negocierile au eşuat.

Din Banat au luat parte dr. Aurel Cosma şi dr. Sebastian Brânduşa din partea Consiliului Naţional Român din Timiş, dar şi Otto Roth, din partea Sfatului poporului bănăţean şi Josef Gabriel, Josef Striegl şi dr. Franz Neff din partea Consiliului Naţional al Şvabilor.

 

Înainte de intrarea trupelor sârbeşti în Timişoara, lt. col. Bartha i-a convocat, la 10 noiembrie, pe toţi ofiţerii fostei armate imperiale la o adunare în sala de festivităţi a cercului militar din oraş.

El le-a adus la cunoştinţă că toţi ofiţerii care făceau parte din Consiliul Militar de pe lângă Sfatul poporului erau demobilizaţi, acesta dizolvându-se.

Autoritatea militară urma să fie preluată de Garda poporului.

La 15 noiembrie, sârbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predându-le în mod oficial oraşul.

Cu această ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie.

 

 

 

 

 Foto: Militari sârbi

 

 

 

Sârbii, conform armistiţiului încheiat, au preluat numai administraţia militară a Banatului, numindu-l ca şef al garnizoanei pe colonelul Petar Savatić.

 La 17 noiembrie au dizolvat Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi.

În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.

 S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune.

Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, iar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc din Banat, care coopera strâns cu armata de ocupaţie.

 

De la bun inceput sarbii s-au comportat detestabil. Ei au savarsit acte de violenta, au jefuit oamenii de avutul lor si auinfundat puscariile cu cei care se impotriveau.

Garzile nationale romanesti si consiliile nationale au fost suprimate cu forta.

Foarte grave au fost deportarile taranilor romani in interiorul Serbiei unde au fost obligati la lucratul campului. Din cauza persecutiilor, multi banateni s-au refugiat in orase ce nu se aflau sub carmuirea lor.

Sarbii au spoliat Banatul, demontand fabricile si oricare alte intreprinderi importante. Pana si liniile de cale ferata au fost pradate, producand pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, ajustate in prezent, luand in calcul inflatia, la 560 de milioane de lei.

In doar o zi, aproape doua sute de vagoane cu mobila furata de la particulari sau din institutiile Timisoarei au luat calea Serbiei, facand un prejudiciu de 18 milioane de coroane

 

Delegaţia Sfatului poporului condusă de Jakobi Kálmán s-a deplasat la Budapesta pentru a obţine aprobarea înţelegerii şi pentru a obţine autonomia Banatului în cadrul Ungariei.

Chiar la 20 noiembrie guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tőkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă.

Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat.

Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia.

Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari.

El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie.

Aproape în acelaşi timp au avut loc Adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi Adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România.

  Republica Banat nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie,asa  cum  scriu  numeroase surse de informare, ci era înca în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918.

 După această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei.

Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare.

In tot acest timp, Marile Puteri au devenit din ce in ce mai ingrijorate ca intre sarbi si romani se va isca un conflict militar.

Lucrurile devin intr-atat de primejdioase ca guvernului sarb i se cere sa-si retraga trupele in bucata vestica a Banatului, cunoscuta si ca Torontal, iar locul sa le fie luat de francezi. Romanii deportati urmau sa fie repatriati si toate bunurile pradate returnate.

Lugojul este preluat de francezi la mijlocul lunii ianurie 1919, fiind primiti cu bucurie de romanii de acolo. Generalii francezi se instapanesc si in Timisoara, inabusind controlul sarbesc, dar si in Arad, oras obladuit de unguri.

Inainte sa plece, sarbii au luat cu ei arhivele, incercand sa-si ascunda faptele criminale sau cel putin sa nu se cunoasca proportiile lor.

Chiar si asa, nu au putut accepta aceasta stare de lucruri si au insistat in timpul Conferintei de Pace de la Paris pe langa Marile Puteri sa le cedeze intreg Banatul.

 

Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi.

Dar de la sfârşitul lunii noiembrie 1918 francezii au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta.

Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. Tot în decembrie a sosit pentru informare generalul Berthelot.

Ca efect al acestei vizite, la 16 ianuarie 1919 primul ministru Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că “nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.”

 

În prima etapă, trupele sârbeşti au evacuat Banatul de răsărit, Caraş-Severinul, locul lor fiind luat de cele franceze.

La 27 ianuarie 1919 Divizia 11 colonială a generalului Léon Farret a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş, fiind întâmpinate cu bucurie de români. De asemenea, au intrat şi în oraşul Vârşeţ, care mai târziu, la Conferinţa de pace, avea să fie atribuit din nou sârbilor.

Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin.

La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat.

 

În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului.

În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş.

A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene.

A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth.

La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit Martin Filipon.

Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici.

Radu Păiuşan concluziona la aceasta: “Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad.

Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.”

 

Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: “Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii Republicii Autonome Bănăţene „.

Dr. Otto Roth a scapat de arestare, cerând protecţia francezilor.

Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene».

În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest.

 

Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: “Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte.

Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă.

Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării.”

 

Oficialii sarbi au trebuit sa renunte la pretentiile lor exagerate asupra intregului Banat, in fata majoritatii incontestabile a romanilor, 582.000 fata de 263.000 de sarbi.

Insa au ramas  vocali in revendicarea partii vestice a Banatului, un teritoriu ce se incadra peste comitatul Torontalului si partea de sud a judetului Timis.

In acest fel, granitele Serbiei luau in interiorul lor nu doar 225.000 de sarbi, dar si 100.000 de romani. Numarul acestora era si mai mult ridicat de cei 300.000 de romani ce inca salasluiau in Valea Timocului.

 

Populaţia

 

Populaţia Republicii Bănăţene era de 1.582.133, dintre care 592.049 români ,(37,42%), 387.545 germani, (24,50%), 284.329 sârbi(,17,97%), 242.152 unguri(,15,31%), precum şi comunităţi de slovaci , croaţi(caraşoveni) şi ruşi.

Componenţa religioasă era după cum urmează: 855.852 ortodocşi (54,10%), 591.447 romano-catolici (37,38%), precum şi grupuri mai puţin numeroase de calvinişti, luterani, greco-catolici, evrei.etc

 

 

 

Unirea Banatului cu Romania

 

Unirea Banatului cu România fusese  proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze.

Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, Unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1919.

 

 

 

 

Intrarea Armatei Române în Timişoara, 3 august 1919 

 

 

Judeţul Timiş-Torontal, trasat în 1919, anul în care Banatul a fost împărţit între România, Ungaria şi Serbia, cuprindea părţi din fostele comitate Timiş şi Torontal , cuprinzând inclusiv localităţi ca Vinga şi Lipova, aflate acum în Arad.

 

 

 

 

 Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.

 

 

 

 

 

 

După adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, o parte a şvabilor au adoptat o atitudine favorabilă acestora. Este vorba, pe lângă Brandsch şi Rösser, de poetul Viktor Orendi-Homenau, poreclit în epocă “Romenau” tocmai din acest motiv.

O altă grupare, cuprinzându-i în special pe şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia.

Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.

O ultimă încercare de independenţă vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie  1920 trimit o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar şi regiunea vecină Bačka.

Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton.

 Conferinţa de Pace de la Paris a respins  însă această propunere.

 

 

 

 

 

 

Dr.Aurel Cosma a  fost primul prefect român al judeţului Timiş-Torontal , după alipirea Banatului la România în 3 august 1919.

Aurel Traian Cosma (n. 13/26 septembrie 1867, Beregsău Mare – † 31 iulie 1931, Timișoara),a fost un avocat și om politic, luptător pentru drepturile românilor din Banat, președinte al Partidului Național Român din Banat, artizan al unirii Banatului cu România și președintele delegației bănățene la Alba Iulia, deputat în mai multe legislaturi și ministru al Lucrărilor Publice.

În 28 iulie 1919, ultimii militari sârbi au părăsit teritoriul revenit statului român, iar în ziua următoare, generalul francez  De Tournadre l-a instalat pe dr. Aurel Cosma în fruntea judeţului nou constituit Timiş-Torontal, ca primul prefect român.

 Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru judeţul Caraş-Severin cu sediul la Lugoj.

Dr.Aurel Cosma a avut o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative române, în localităţile bănăţene şi a vegheat la bunăstarea şi la respectarea drepturilor locuitorilor judeţului. 

Trebuie să precizăm în final că, spre cinstea regimului românesc de atunci, unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.

 

 

Surse :

Wikipedia -Enciclopedia libera.

istoriabanatului.wordpress.com/mircea-rusnac-republica-banateana-31-octombrie-1918-21-februarie-1919-clarificarea-unui-concept

Drago Njegovan, Prisajedinjenje Vojvodine Srbiji, Novi Sad, 2004.

Milojko Brusin, Naša razgraničenja sa susedima 1919-1920, Novi Sad, 1998.

I. Munteanu, R. Munteanu, Timişoara. Monografie, Editura Mirton, 2002.

V. Dudaş, Aurel Cosma, Edit. Mirton, 1998.

Unirea Română, Timişoara, II, 1932, nr. 385, din 26 septembrie, p. 4.

 Românul, Arad, VII, 1918, nr. 18, din 17/30 noiembrie, p. 4.

 Adevarul.ro

Ziare com.