CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1841- Revista Ministerului Instrucțiunii Publice editată de Academia Imperială de Științe din Rusia scria: „Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință” . VIDEO

 

coperta

 

 

Foto: „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX” publicată la Sankt Petersburg în anul 1841, de Academia Imperială de Științe din Rusia.  

Publicația periodică „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice” era oficială, avea un profil generalist (științe umaniste) și prezenta aspecte din domeniul învățământului din Rusia.

S-a editat începând cu anul 1834 până în 1917.

fragment

 

„Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841
Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei (Țării Românești).

 

––

 

Revizuire istorică a instituțiilor educaționale.

„Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!

Cine a aruncat o privire măcar fugitiv și superficial peste Istoria ambelor Principate, aceluia îi este ușor să ghicească în ce situație se afla instrucțiunea națională, mai ales educația publică, până în prezent.

Acestea, în perioada scurtă de existență distinctivă sub voievozi independenți, nu aveau nici timp și nici posibilități de a cunoaște valoarea educației.

Dintr-o parte înconjurate de vecini puternici și ostili, din altă parte chinuite de vrăjmășia reciprocă interminabilă, erau nevoite să-și epuizeze forțele ca să se mențină în patriile proaspăt dobândite.

 

fragment 2

 

 

 

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

De aceea, Istoria lor de atunci este alcătuită din războaie și vărsare de sânge. Creștinismul nu putea să aibă aici o influență favorabilă, deoarece era mărturisit în limba slavonă, care până în secolul trecut a fost limba serviciului divin a tuturor Românilor ortodocși nu doar din cele două Principate, dar și din Transilvania și chiar din Banat.

Înaintașii spirituali și din domeniul educației publice au fost întotdeauna sau străini din rândul slavilor vecini de peste Dunăre, sau, dacă erau din băștinași, nu dispuneau de comunicarea pastorală corespunzătoare cu oamenii. Limba poporului, Româna, era considerată nedemnă de a fi îmbrăcată în cuvinte.

Nu doar inscripțiile antice de pe biserici și alte clădiri, nu doar hrisoavele voievozilor, dar și simplele tranzacții și zapisele persoanelor fizice se scriau în limba slavonă.

Nu putem spune că în același timp nu exista dragoste pentru ocupații intelectuale cel puțin în sensul în care era percepută atunci viața intelectuală; faimosul erou al Moldovei, Ștefan cel Mare, a scris cu mâna sa o întreagă carte, care se păstrează până în prezent; dar această carte – nu e nimic altceva decât o Evanghelie slavonă!

 

 

 

fragment 3

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Rusiei, doar Rusiei îi datorează Principatele renașterea în toate sensurile, atât din punct de vedere material, cât și intelectual și moral. De când puternicul Vultur rusesc le-a luminat cu aripile sale binefăcătoare, de atunci strălucește pentru ele răsăritul unei zile noi, a cărei dimineață minunată o savurează acum. Cu respect și recunoștință repetă și Românii înșiși asta. Dreptatea ne spune să le oferim această onoare din partea noastră de a se folosi cu demnitate de protecția relevată, în sfârșit, prin Providență, după secole de ispită într-un focar de nenorociri.”

Surse:

1) http://www.runivers.ru/lib/book7643/450400/;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=2794100.

3) https://citatedespreromani.wordpress.com.

 

 

25/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

4 IUNIE 1920 – SFÂRȘITUL UNUI LUNG ȘI DUREROS DRUM PENTRU TRANSILVANIA

 

delegatie-romana-semnare-tratat-trianon

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, scrie http://www.cuvantul-liber.ro/ SFARȘITUL-UNUI-LUNG-ȘI-DUREROS-DRUM-AL-TRANSILVANIEI-TRIANON-4-IUNIE-1920

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea.

Prin aceasta s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei.

Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal al  Porții Otomane, în condiții similare Moldovei și Valahiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania.

Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia.

Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919. Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă.

În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867. În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor: Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice. Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă. Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului.

Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare. La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație. În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare. În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles. În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate. Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru. Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON. Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

 

VIDEO: ISTORIA VĂZUTĂ DE UNGURI ÎN FILMUL”TRIANON” | CER SI PAMANT ...

 

 

 

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya.

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea. Prin aceasta

s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei. Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal la Poartă, în condiții similare Moldovei și Valachiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania. Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia. Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919.

Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă. În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867.

În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor:

Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice.

Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă.

Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului. Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare.

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație.

 

 

 

Sosirea delegației maghiare, în frunte cu Ágost Benárd, la Palatul Versailles, pentru semnarea tratatului, 4 iunie 1920 ; Foto:  wikipedia.org / public domain.

 

În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare.

În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale.

Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles.

În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate.

Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru.

Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON.

Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins:

“Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

Balazs Ablonczy

 

 

 

Balázs Ablonczy (foto) este unul dintre cei mai cunoscuți istorici de la Budapesta, exponent al noului val de specialiști. Are 46 de ani și este coordonatorul proiectului Trianon 100. A terminat prestigioasa universitate Eötvös Loránd (ELTE), înființată în 1635, unde este profesor.

A studiat la Sorbona, a predat la Universitatea Indiana, din SUA și a publicat mai multe cărți, dar numai una a fost tradusă și în limba română, Transilvania reîntoarsă: 1940-1944, apărută la Editura Institutul European în 2015.

Echipa interdisciplinară pe care o coordonează în cadrul proiectului Trianon 100, formată din 22 de specialiști, a publicat o serie de cercetări pe această temă.

El declara într-un interviu acordat https://romania.europalibera.org/a/ce-s-ar-fi-intamplat-daca-ungaria-n-ar-fi-semnat-tratatul-de-la-trianon- la 3 iunie a.c. în legătură cu  efectele Tratatului de la Trianon asupra istoriei Ungariei: 

Adunarea populară de la Alba Iulia  „purta un mesaj puternic în primul rând pentru lumea exterioară, pentru Bucureşti, precum şi faptul că politicienii români din Transilvania sunt de partea unirii.

Asupra trasării graniţelor, cred că a avut o influenţă mai mică. Armata regală românească avansase încă până la Budapesta şi Győr pentru a desăvârşi dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”

Europa Liberă: O Adunare maghiară similară a avut loc la Cluj, unde s-au strâns 50.000 de persoane, ce-ar fi putut rezolva această întrunire?

Balázs Ablonczy: „Acolo participanţii au declarat că Transilvania ar dori să rămână parte a Ungariei, dar nu a avut efect nici la Paris şi nici în altă parte. Altfel s-ar fi pus problema dacă armata maghiară ar fi reocupat Transilvania şi ar fi păstrat-o: astăzi ne-am fi referit la acea adunare precum românii la Alba Iulia.”

Reporterul Europei libere a fost interesat să afle părerea istoricului de la Budapesta legată de ce s-ar fi întâmplat dacă liderii maghiari care au negociat la Trianon n-ar fi semnat tratatul, așa cum s-au și gândit să facă inițial?

Balázs Ablonczy: „Probabil că după prăbuşirea aprovizionării publice, apoi a politicului, ar fi fost nevoiţi să îl semneze în condiţii şi mai nefavorabile – eventual un guvern de o altă coloratură politică. Şi, eventual, statele vecine ar fi anexat şi alte teritorii”.

În legătură cu  miturile/legendele Trianonului, istoricul ungur  a spus : 

„Cel mai fantezist și rupt de realitate este mitul, că Tratatul expiră după 100 de ani.

Dar poveştile despre nora unguroaică a lui Georges Clemenceau (prim-ministru al Franței între 1906-1909 și între 1917-1920, o voce importantă în perioda negocierilor pentru Tratatul de la Trianon) sau poveștile despre prostituatele românce şi sârboaice băgate în paturile experţilor Antantei, pe care nu le neg, pentru că ar fi o atitudine ieftină cu scopul de a face pe oricine de râs: cred că o cunoaştere corectă este parte a autocunoaşterii naţionale.”

 La întrebarea:  Care sunt cauzele profunde ale politicii revizioniste, naționaliste și antisemite duse de Ungaria în perioada interbelică?

Balázs Ablonczy a răspuns că „Acest aspect necesită explicaţii mai ample. Pe scurt: există în mod evident un demers de construire a naţiunii profund vătămate şi distruse până în temelii, nedreptatea tratatului de pace şi falimentul politic al sistemelor de stânga de la sfârşitul războiului”.

Europa Liberă: În ultima lui carte, Lucian Boia vorbește la viitor despre federalizare și autonomia în legătură cu Transilvania. Cum vedeți lucrurile?

Balázs Ablonczy: „Încă nu am citit cartea. În general consider salutară autonomia sau federalizarea, ca toate soluţiile care duc mai aproape deciziile de populaţia autohtonă. Dar pentru acest lucru este nevoie de un grup de profesionişti maturi, care să poată opera sistemul, şi de un mediu politic la fel de matur, care să poată susţine sistemul”.

Europa Liberă: După Trianon mai mulți aristocrați maghiari i-au propus României o uniune dinastică, în care Transilvania avea un regim special, iar regele Ferdinand devenea împărat. Cât de realist putea fi acest proiect?

Balázs Ablonczy: „Cu siguranţă că în substratul acestui proiect se regăsea şi calculul elitei maghiare, potrivit căruia Budapesta, datorită experienţei imperiale şi poziţiei geostrategice, va răzbi curând Bucureştiul: sincer, nu cred în realismul acestui proiect, deşi însuşi prim-ministrul Bethlen István a cochetat cu ideea”.

 

09/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Claude Florimund Mercy d’Argenteau, „părintele” Banatului modern

 

 

de mercy

 

Foto:  Claude Florimund Mercy d’Argenteau (1727-1794), este considerat „părintele” Banatului modern.

A activat ca general în armata lui Eugeniu de Savoia şi  în 15 aprilie 1718 a fost numit, prin decret imperial ca general comandant al Banatului.

 În 1733 ca Feldmareşal a preluat comanda supremă a armatei imperiale în Italia. A murit în 29 iunie 1734, în timpul unui atac asupra castelului fortificat Crocetta, în apropiere de Parma.

Este înmormântat în catedrala din Reggio Emilia (Italia).

 

Oraşul Timişoara a fost atestat documentar încă din secolul al XIII-lea.

Prima menţiune documentara a localitatii Timisoara a fost controversată, fiind plasată de specialişti la 1212 sau 1266.

In anul 1342, Timisoara este mentionata cu titlul „civitas”- oras.

Descoperirile arheologice indica insa existenta unei asezari romane, posibil oras, pe vatra de astazi a orasului.

Numele Timişoara provine de la Castri de Thymes (fortificaţie construită la inceputul secolului XI pentru supravegherea vadurilor si drumurilor), care a pastrat vechea denumire daco-romana a raului Timis.

Datorita aşezarii strategice, istoria vechii cetati Timisoara este marcata de implicarea in lupta de oprire a inaintarii otomane spre centrul Europei.

Cetatea Timisoara a fost ridicata in secolul XVIII, pe mlastinile lasate de inundatiile raurilor Timis si Bega. De altfel, mlaştinile din jur au constituit, pentru mult timp, o fortificatie naturala a cetatii.

Construirea canalului Bega, incepand din 1728, a dus la asanarea mlastinilor si imbunatatirea terenurilor.

Timişoara a primit un impuls deosebit in timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care in urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea aici a unui palat regal.

Mai mult, în timpul anarhiei feudale, acesta va muta capitala Ungariei la Timisoara.

 

 

 

 

 

Numirea lui Iancu de Hunedoara in funcţia de comite de Timis, in 1440, marcheaza un capitol aparte din istoria Timisoarei.

El a transformat oraşul într-o tabara militară permanenta si in resedinta sa, mutandu-se aici cu familia. Astfel, cetatea a ramas in posesia Corvinilor pana in 1490.

In 1552, armata otomană, comandata de Ahmed-Pasa, a cucerit cetatea si a transformat-o în capitală de vilayet otoman, iar în castelul din cetate s-a instalat un beilerbei, cu rang de paşă sau chiar vizir.

Timp de 200 de ani, Timişoara a fost sub dominatie otomana, fiind sub control direct al sultanului si avÂnd un statut special, ca cel al oraselor Belgrad sau Buda.

Cetatea a fost folosita ca punct strategic de plecare al forţelor turceşti pentru campaniile militare la nord-vest.

În 1716, printul Eugeniu de Savoya recucerea cetatea, moment care a marcat inceputul alor 200 de ani de dominatie, de aceasta data austriacă. 

În urma păcii de la Passarowitz, semnată în 1718, Banatul devenea o provincie a Casei de Habsburg, primind statutul de domeniu al Coroanei, iar administraţia provinciei era direct subordonată curţii vieneze, prin Camera Aulică şi Consiliul Aulic de Război.

Noua posesiune habsburgică se afla într-o profundă stare de înapoiere economică atunci când, după alungarea turcilor, a fost pusă sub conducerea contelui Claude Florimund Mercy d’Argenteau, general de origine lorenă în armata austriacă, în cadrul căreia a participat vreme de mai mulţi ani sub comanda prinţului Eugeniu de Savoya la războaiele austro-turce.

Câtă vreme a fost guvernator militar al Banatului, contele de Mercy s-a dovedit un bun organizator şi gospodar, făcându-i pe mulţi să-l considere adevăratul întemeietor al Banatului şi  Timişoarei moderne.

Francesco Griselini, eruditul veneţian care din septembrie 1774 până în februarie 1777 a cutreierat întreg Banatul şi ne-a lăsat o valoroasă lucrare cu caracter documentar, „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei”, îl considera înzestrat cu toate însuşirile pentru a elabora şi duce la îndeplinire schimbarea în bine a noii provincii habsburgice.

„La el virtuţile militare se împleteau cu profunde cunoştinţe politice, toate completate prin propria-i experienţă.

Cu un cuvânt, Mercy era un mare geniu şi un mare prieten al oamenilor…” este o scurtă descriere pe care i-o face cel care studiase amănunţit provincia cucerită de Habsburgi şi istoria acesteia.

 

 

 

Harta-regiunea-Banatului-în-1716-1717-800.jpg

Harta regiunii Banatului realizată în 1716-1717

 

Primii colonişti

 

Administraţia habsburgică s-a preocupat de la bun început de dezvoltarea şi modernizarea  întregii provincii, precum şi a cetăţii Timişoara.

Noului guvernator i se datorează aşa-numita „hartă Mercy”, prima hartă amănunţită a Banatului întocmită între anii 1721-1723 şi editată la Viena în 1728, o nouă împărţire şi organizare administrativă a provinciei, dezvoltarea unei reţele strategice de drumuri şi începerea lucrărilor de amenajare ale râului Bega, pentru transformarea acestuia în canal navigabil de la Timişoara prin Tisa, până la Dunăre, ceea ce permitea, în acelaşi timp, desecarea unor mlaştini medievale.

În 1722 au început pregătirile pentru aducerea primilor colonişti care s-au aşezat în aproximativ 60 de localităţi bănăţene, majoritatea atestate documentar  înainte de colonizare.

 

 

 

Ulmer_Schachtel.jpg

 

 

Primii coloniști au venit în Banat deja în 1718, călătorind în bărci mici de lemn denumite ”cutiile Ulm”, după localitatea Ulm de unde au plecat.

Drumul de la Ulm și până la Panciova este de 1500 km, călătoria a durat în jur de două luni și era dificilă, având în vedere că în fiecare barcă au fost de la 150 până la 200 de persoane.

În curând, Banatul a devenit ţara promisă pentru săracii din toată Europa.

Statul austriac a privilegiat  în primul rând, pe germanii meseriași, care au fost eliberați de orice impozite în primii zece ani.

Altor coloniști l-au fost furnizate materiale pentru construirea caselor, transport gratuit și beneficii fiscale.

Mercy s-a îngrijit atât de sporirea numărului locuitorilor în satele vechi, cât şi de ridicarea unor sate noi, cu colonişti germani, italieni şi spanioli aduşi din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Printre satele ridicate de el s-a numărat şi Mercydorf (ulterior Merţişoara şi apoi Carani), care a primit numele ctitorului său şi unde acesta şi-a ridicat un conac, ajuns astăzi în paragină după o vânzare dubioasă.

Italienii pe care i-a adus în Banat erau ingineri pricepuţi, arhitecţi, meşteri în creşterea viermilor de mătase, fabricarea mătăsii, cultura orezului sau pietrari destoinici.

  Toţi coloniştii au beneficiat de o serie de facilităţi, ceea ce a făcut ca satele în care aceştia s-au aşezat să dobândească o situaţie prosperă.

Acestora li s-au repartizat gospodării şi au fost ajutaţi pentru a-şi ridica altele noi, locuitorilor li s-au arătat cele mai avantajoase metode de cultivare a diferitelor soiuri de cereale, s-au făcut cercetări asupra pământului pentru a se stabili care sunt cele mai fertile regiuni pentru diferite culturi.

Între anii 1722-1726 în Banat s-au colonizat în jur de 15.000 de germani. În timpul migrației mari, cunoscute sub numele de „migrația Carolingiană„, pentru că a avut loc în timpul lui Carol al VI-lea (1711-1740), migranții au fost cazați în 46 de sate.

Creșterea economică a Banatului a început, practic, atunci când contele Mercy a dispus construirea canalului Bega între Becicherechul Mare (azi Zrenjanin) și Timișoara (între 1720-1733), astfel că mlaștinile au fost transformate în terenuri arabile.

În planul economic o atenție deosebită a fost acordată viticulturii. Contele Mercy, care a fost 20 de ani guvernator, a insistat ca fiecare localitate, cât de mică, să cultive de la 15 și până la 200 lanțuri de viță de vie.

Când este vorba de Vârșeț, orașul a avut peste 12.000 de lanțuri de viță de vie, iar satele din jur încă 3000. De fapt, istoria cultivării organizate a viței de vie practic începe pe timpul guvernării contelui Mercy.

Vârșețul, când este vorba de vița de vie, a avut un impact mare asupra bursei din Viena pe timpuri, deoarece prețul vinului s-a format doar după recoltarea viței de vie din zona Vârșețului.

Dezvoltarea agriculturii a fost stimulată şi prin introducerea unor unelte moderne, creşterea unor rase de animale ameliorate,  introducerea culturilor de plante tehnice, creşterea viermilor de mătase şi scutiri de dări pentru cei care plantau duzi şi pomi fructiferi. Exploatări miniere şi manufacturi.

Tot Mercy s-a ocupat de organizarea exploatărilor miniere din Munţii Banatului şi Poiana Ruscă şi a primelor întreprinderi de prelucrare a metalelor feroase şi neferoase din zona Banatului Montan.

Meşteşugari imperiali – zidari, pietrari, lemnari, dulgheri, fierari – au venit în Banat imediat după ocuparea provinciei, pentru repararea şi întărirea cetăţilor  cucerite de la turci, în centrele miniere ori pentru construirea unor poduri.

Dezvoltarea mineritului a fost o prioritate, în zonele de exploatare fiind colonizaţi numeroşi mineri şi specialişti în exploatarea subsolului.

Aceştia au adus în Banat tehnici de minerit mai avansate, dezvoltând această ramură şi au înfiinţat noi manufacturi, permiţând astfel aducerea, în anii următori, a unor noi colonişti specializaţi în acest domeniu care să permită dezvoltarea unui comerţ cu străinătatea.

 

 

Cetatea Timişoarei, reconstruită din temelii

 

 

 

art historia: Timisoara austriaca

Cetatea Timișoara - Wikipedia

 

Cetatea Timişoarei a fost reconstruită în întregime şi şi-a schimbat complet înfăţişarea, după tipicul imperial al epocii, stilul arhitectural al barocului austriac şi o serie de edificii clădite în acei ani dăinuind până astăzi.

Străzile drepte, perpendiculare, au fost trasate după un plan prestabilit iar casele din Cetate, ridicate după un regulament al guvernatorului Mercy care a intrat în vigoare în 1728, aveau unul sau două nivele, cu coridoare deschise pe laturile interioare, orientate spre curte, subsoluri şi partere boltite.

Stilul arhitectonic baroc şi noul mod de viaţă care şi-a pus amprenta asupra oraşului a făcut ca acesta să fie supranumit „Mica Vienă”.

Principalele clădiri aveau destinaţie militară  dar şi religioasă sau civilă şi s-au ridicat în jurul pieţelor principale ale oraşului.

A început reconstruirea fortificaţiilor Timişoarei în sistemul Vauban, au fost reorganizate şi alte domenii de activitate precum justiţia sau sistemul fiscal. Griselini socotea că „Mercy nu intenţiona nici mai mult nici mai puţin decât să facă din Timişoara unul din cele mai frumoase şi elegante oraşe ale monarhiei”.

Generalul Mercy a fost nevoit să părăsească Banatul în 1733, când a izbucnit un nou război între Habsburgi şi Franţa aliată cu Spania. Mercy a preluat comanda armatei în Italia  şi şi-a pierdut viaţa în bătălia de la Parma din 29 iunie 1734, la vârsta de 68 de ani.

 

Surse:

 

https://timisoaraazi.ro/scurt-istoric-al-orasului-timisoara/

https://www.pressalert.ro/2015/04/timisoara-uitata-fondatorii-cetatii 

https://decenei.com/2016/11/22/contele-mercy-promotorul-cultivarii-organizate-a-vitei-de-vie-in-banat

Foto: wikipedia, ciprianchirileanu.blogspot  

30/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: