15/27 decembrie 1860: BANATUL A FOST ALIPIT LA UNGARIA FĂRĂ CA AUSTRIA SĂ ȚINĂ SEAMA DE CEREREA ROMÂNILOR DE A SE ÎNFIINȚA ÎN ACEST TERITORIU ”UN CĂPITANAT ROMÂN”

 În anul 1860, împăratul Austriei, Franz Joseph I, hotăra alipirea Banatului la Ungaria, fără a ţine seama de moțiunea formulată la Conferinţa naţională a fruntaşilor politici români din Banat de la Timişoara (18-19.XI.1860), de a se înfiinţa în Banat un „Căpitanat român”, sau să fie încorporat la Transilvania (devenită autonomă) .

Statutul Banatului de provincie alipită Ungariei, avea să se perpetueze până la Unirea sa cu România care a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei acestei provincii istorice de către autorităţile române s-a făcut cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze de la sfârștul Primului Război Mondial.

Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1919.

Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, o parte infimă fiind atribuită Ungariei.

Scurtă istorie:

Războiul austro-turc din 1716-1718 încheiat cu pacea de la Passarowitz, a dus la anexarea Banatului şi a Olteniei.

Odată cu încheierea acestei păci, s-a pus problema dacă Banatul, fost pașalâc turcesc din anul 1526, să fie anexat la Ungaria conform vechilor privilegii existente încă in perioada medievală, sau să fie administrat ca provincie autonomă.

Încă în anul 1715, Dieta Ungariei ceruse de la împăratul Carol al VI-lea încorporarea politică şi juridică a comitatelor Arad, Cenad, Torontal şi Severin, care aparţinuseră Ungariei până la anexarea lor de către turci în 1526.

Cum împăratul s-a opus acestor pretenţii formulate de Stările maghiare, Banatul a dobândit statutul de domeniu al Coroanei şi Camerei imperiale, fiind administrat de forurile aulice de la Viena.

După pacea de la Passarowitz, Banatul avea statutul de domeniu propriu al împăratului de la Viena, fiind încredinţat mai întâi unei administraţii militare, subordonate Consiliului de război şi Camerei aulice.

Dintre guvernatorii militari ai Banatului, în perioada 1718-1751, nici unul nu era localnic: Claudiu Florimund Mercy ( 1718-1734), Francisc Leopold Engelshofen (1734-1736), Andrei Hamilton (1736-1737), Wilhelm Reinhard Neipperg (1737-1739), generalul Succow (1739-1740), din nou Francisc Leopold Engelshofen (1740-1751).

După anul 1751, Banatul a trecut sub administraţie civilă, în frunte cu un guvernator („preşedinte”): Francisc Leopold Engelshofen (1751-1753), Perlas Rialph (1753-1769), Clary von Altringen (1769-1774), Iosif Brigido (1774–1777), Pompei Brigido (1777).

În 1778, Administrarea Banatului a fost cedată printr-un Decret al împărătesei austriece Maria Tereza către Ungaria, care a revenit la organizarea pe comitate, inițial acestea coexistând cu un district militar pe granița cu Imperiul Otoman și cu Țara Românească.

Harta Banatului

După revoluția de la 1848, până în 1860 – Banatul a fost scos de sub administrația maghiară pe teritoriul său formându-se, împreună cu teritoriile de la vest de Tisa, entitățile administrative cu sediul la Timișoara numite Voivodina sârbească și Banatul timișan.

În 1860, reintegrat Ungariei până la sfârșitul Primului Război Mondial, Banatul a fost reorganizat pe comitate, iar acestea au fost împărțite în plăși, iar după constituirea efemerei Republici a Banatului, a urmat o perioadă de ocupație sârbească, una de ocupație franceză.

De la 3 august 1919, după împărțirea provinciei,  României i-a fost atribuită o suprafață de 18 966 km² (aproximativ 2/3 din total), Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor 9 276 km², (aproximativ 1/3 din total), iar Ungariei 284 km² (aproximativ 1% din total).

O DECLARAȚIE -AVERTISMENT PENTRU TÂNĂRA GENERAȚIE A ULTIMULUI PARTIZAN BĂNĂȚEAN AL LUPTEI ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI, RĂMAS ÎN VIAȚĂ

Domnul Nicolae Ciurică (91 ani), ultimul partizan bănățean în viață, supraviețuitor al grupării colonelului Ion Uță, erou decorat al Armatei Regale și partizan martir, a declarat într-un interviu acordat publicației https://podul.ro.:

”Rusia e criminală de când a apărut pe lume. Din neștiință, cei mai tineri ar putea crede că abia acum a dat strechea-n ea și că ar fi loc de înțeles cu rușii. Dar nu, nu e loc de-nțeles cu Rusia și rușii. Nu a fost niciodată. De câteva zile stau lipit de televizor și mă uit la crimele rușilor din Ucraina. E prăpăd.

Să-i ajute Dumnezeu pe ucraineni, dar să-i ajute și Occidentul… să nu-i lase ai nimănui, cum ne-a lăsat pe noi în anii ‘40 și ‘50. Probabil că până la urmă Ucraina va avea nevoie de partizani”. 

4 ani în munți și un deceniu în temnițele comuniste 

În contextul instalării genocidarei dictaturi comuniste, teregoveanul Nicolae Ciurică a devenit partizan la numai 18 ani, în anii 1950, când avea să primească din plin ceea ce numește ”botezul focului”, luptând cu arma în mână împotriva Securității, în Munții Banatului, alături de partizanii supraviețuitori ai grupării colonelului Ion Uță.

În perioada ’48-’49, Nicolae Ciurică i-a aprovizionat cu alimente și haine pe partizanii lui Ion Uță, apoi a fost arestat în timpul unei misiuni (iulie 1950), a evadat spectaculos și s-a alăturat trup și suflet (până în aprilie 1954) luptătorilor din munții Banatului.

A scăpat teafăr din nu mai puțin de opt împresurări ale Securității (pe care le descrie ca nimeni altul, de-a dreptul cinematografic, oferind detalii prețioase, inedite), a fost la un pas de suicid și a trăit deseori în intimitatea morții, dar a ales să ofere viață, chiar și călăilor săi, a iubit până la sânge și a fost trădat, arestat, torturat și întemnițat pentru un întreg deceniu, la Jilava, Baia Sprie și în alte iaduri ale dictaturii comuniste.

Nicolae Ciurică a rezistat tuturor acestor încercări și încă emană lumină prin toți porii, deși în țara orbilor prin reeducare mai nimeni nu își amintește de el. 

Citiți AICI interviul pe care partizanul Nicolae Ciurică l-a oferit autorului acestor rânduri, publicistul Răzvan Gheorghe.

1841- Revista Ministerului Instrucțiunii Publice editată de Academia Imperială de Științe din Rusia scria: „Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință” . VIDEO

 

 

 

Foto: „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX” publicată la Sankt Petersburg în anul 1841, de Academia Imperială de Științe din Rusia.  

Publicația periodică „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice” era oficială, avea un profil generalist (științe umaniste) și prezenta aspecte din domeniul învățământului din Rusia.

S-a editat începând cu anul 1834 până în 1917.

 

„Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841
Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei (Țării Românești).

 

––

 

Revizuire istorică a instituțiilor educaționale.

„Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!

Cine a aruncat o privire măcar fugitiv și superficial peste Istoria ambelor Principate, aceluia îi este ușor să ghicească în ce situație se afla instrucțiunea națională, mai ales educația publică, până în prezent.

Acestea, în perioada scurtă de existență distinctivă sub voievozi independenți, nu aveau nici timp și nici posibilități de a cunoaște valoarea educației.

Dintr-o parte înconjurate de vecini puternici și ostili, din altă parte chinuite de vrăjmășia reciprocă interminabilă, erau nevoite să-și epuizeze forțele ca să se mențină în patriile proaspăt dobândite.

 

 

 

 

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

De aceea, Istoria lor de atunci este alcătuită din războaie și vărsare de sânge. Creștinismul nu putea să aibă aici o influență favorabilă, deoarece era mărturisit în limba slavonă, care până în secolul trecut a fost limba serviciului divin a tuturor Românilor ortodocși nu doar din cele două Principate, dar și din Transilvania și chiar din Banat.

Înaintașii spirituali și din domeniul educației publice au fost întotdeauna sau străini din rândul slavilor vecini de peste Dunăre, sau, dacă erau din băștinași, nu dispuneau de comunicarea pastorală corespunzătoare cu oamenii. Limba poporului, Româna, era considerată nedemnă de a fi îmbrăcată în cuvinte.

Nu doar inscripțiile antice de pe biserici și alte clădiri, nu doar hrisoavele voievozilor, dar și simplele tranzacții și zapisele persoanelor fizice se scriau în limba slavonă.

Nu putem spune că în același timp nu exista dragoste pentru ocupații intelectuale cel puțin în sensul în care era percepută atunci viața intelectuală; faimosul erou al Moldovei, Ștefan cel Mare, a scris cu mâna sa o întreagă carte, care se păstrează până în prezent; dar această carte – nu e nimic altceva decât o Evanghelie slavonă!

 

 

 

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Rusiei, doar Rusiei îi datorează Principatele renașterea în toate sensurile, atât din punct de vedere material, cât și intelectual și moral. De când puternicul Vultur rusesc le-a luminat cu aripile sale binefăcătoare, de atunci strălucește pentru ele răsăritul unei zile noi, a cărei dimineață minunată o savurează acum. Cu respect și recunoștință repetă și Românii înșiși asta. Dreptatea ne spune să le oferim această onoare din partea noastră de a se folosi cu demnitate de protecția relevată, în sfârșit, prin Providență, după secole de ispită într-un focar de nenorociri.”

Surse:

1) http://www.runivers.ru/lib/book7643/450400/;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=2794100.

3) https://citatedespreromani.wordpress.com.