CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine a născocit teoria că moldovenii nu sunt români ?

Fotografii dintr- o Basarabie idilică, cu moldoveni fericiţi în plină perioadă  sovietică | CER SI PAMANT ROMANESC

Moldovenii nu sunt români ?

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza „teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei „poporului moldovenesc“ şi a „limbii moldoveneşti”, scrie prestigioasa revistă http://www.historia.ro.

Această ”teorie”este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă serioși. În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, asemănătoare cu cea a lui Roesler.

Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi , care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului (și primii săi băștinași !).

Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică, ar fi rezultat “norodul moldovenesc”.

Acesta era punctul de vedere oficial al sovieticilor despre formarea poporului român, iar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei – să susţină această teorie.

Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia, a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS și a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta Unirea Basarabiei cu România.

În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice.

Noua ”republică” s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”.

Practic, crearea RASS Moldovenești a fost gândită ca o modalitate de subminare a României Mari.

Istoria RASS Moldovenească (1924-1940) (IV): Inventarea limbii  „moldovenești” sovietice (8)

Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldovenești, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii. Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare.

În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final era proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev, la sfârşitul lunii august în 1924.

Raportul acesta a fost primul document oficial sovietic care vorbea despre “limba moldovenească”, ca rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Când a luat naştere Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldovenești şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASS Moldovenească a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice.

Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM.

Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor.

Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă și construirea unor noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică.

După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASS Moldovenească au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic.

„Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită… „mâncătorie”.

Cum a fost inventată „limba moldoveneascî” | CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Articol din revista ”Plugarul roș” intitulat ”Dișteptaria culturii moldovenești îi pornitî pi drumu nădejnic”

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.

Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.

„Moldovenistul” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă având o structură craniană alungită, fiind în mare parte șateni.

În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”.

Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare.

O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.

Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”.

Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție).

Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană.

În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește – șchioapătă”; (Octavian Țîcu-https://moldova.europalibera.org/istoria-rass-moldovenească)

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei, a fost organizată la est de Prut, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.

În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

In plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine.

Numeroase documente evidențiază existenţa unei corespondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă.

Autorităţile de la Chişinău arătau faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”.

Astfel, în 1967 se decidea realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”.

De asemenea, din 1966 se interzicea studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.

Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele.

Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale. În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”.

În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSS Moldovenească devenea vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

Surse:

  https://cersipamantromanesc.wordpress.com/mai-intai-romani-pe-urma-moldoveni;

 hwww.historia.ro;

natiadinurma.wordpress.com.

07/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dedesubturile emiterii legitimaţiilor de maghiar și secui

Infobrasov.net - Ziarul brasovenilor de pretutindeni

Dupa destramarea imperiului austro-ungar, la sfirsitul primului razboi mondial, o treime din etnicii maghiari din Europa centrala au fost separati de patria-mama, se arăta intr-un articol publicat în revista americana Time.

Sub titlul ”Imperiul contraatacă”, articolul se dorea o expunere neutra a situatiilor conflictuale suscitate de faptul ca guvernul de la Budapesta a adoptat controversata lege a statutului, care confera celor 3,5 milioane de etnici maghiari din țările vecine Ungariei drepturi generoase.

Vecinii Ungariei acuză

Legea statutului votată la Budapesta a atras protestele oficialitatilor din unele state vecine Ungariei, care au argumentat că legitimatia de maghiar incalcă suveranitatea statală si este discriminatorie față de populatia non-maghiara.

Harta: Zonele cu populație maghiară în  țările vecine Slovacia, Ucraina, România și Serbia.

Ungur şi „maghiar”. Dedesubturile unei legitimaţii.


O întreagă „elită” publicitică, prea grăbită şi prea puţin instruită sau doar „interesată”, considerând că aplombul poate înlocui cultura, pune semnul egalităţii între „nemţi” şi „germani”, „români” şi „vlahi”, ceea ce dumneavoastră, domnule Mircea Dogaru, consideraţi că este corect, dar şi între „unguri” şi „maghiari”, echivalenţă pe care aţi conestat-o în repetate ocazii; (Bătălia pentru România, Dr. Mircea Dogaru în dialog cu jurnalistul Septimiu Roman)http://istorie-adevarata.blogspot.com.)

Cine ar fi, aşadar, după opinia dvs. „maghiari” şi de ce nu sunt totuna cu „ungurii”?

Mircea Dogaru: În accepţiunea etnică a cuvântului, „ungurii” nu sunt „maghiari”, tot aşa cum „românii” nu sunt „traci” (decât pentru unele minţi bonlave ori pentru agenţii de influenţă pro-Est) sau „francezii” nu sunt „galli”. Iar în accepţiunea politică de după „dualism” (1867)a cuvintelor, dacă toţi „ungurii” sunt „maghiari”, nu toţi „maghiarii” sunt, etnic, unguri, tot aşa cum „ruşii” erau „sovietici” dar nu toţi „sovieticii” erau, etnic, „ruşi”.
Se ştie că, în tendinţa de deznaţionalizare prin rusificare a popoarelor cotropite, bolşevicii au vorbit iniţial despre „popoarele sovietice”, sfârşind prin a afirma existenţa „poporului sovietic” şi a „naţiunii sovietice”.

La fel stau lucrurile şi cu termenul de „maghiar”, inteligent reintrodus în circulaţie, după 1867, în cadrul programului de stat de deznaţionalizare a slavilor, românilor, germanilor şi celorlalte etnii din cuprinsul Ungariei dualiste. Dar … să nu anticipăm!
Ca toate (fără excepţie) popoarele moderne europene, inclusiv poporul român şi ungurii sunt rezultanta unui proces de etnogeneză, un proces, în ceea ce-i priveşte, extrem de complex. Cei care au venit din Asia au fost „maghiarii finici” sau „copii pământului”, cum ar suna, în traducere, numele lor.

Dar între cei care s-au stabilit în Europa Centrală, maghiare erau, după Simon de Keza, „108 neamuri (familii patriarhale – n.n.) nu mai multe. Ceilalţi erau, potrivit cronicarului cu dublă ascendenţă spaniolă, proclamat ieri „hungarus„, astăzi „maghiar” de arhitecţii celei mai mari minciuni din istorie, „străini sau provenind din robi”.

Majoritatea valului de migraţie eterogen condus de Almus, apoi de Arpad, era formată din populaţii türcice, kazari (kabari)bulgari, bascurzi (de unde pejorativul „bozgor”) pecenegi alăturaţi la Kiev etc., grupaţi de autorii gestelor ungureşti sub numele generic de „cumani” deoarece, la 2-3 sute de ani după evenimente, „cumanii” erau türcici contemporanii lor şi care, în creuzetul pannonic, au participat masiv, la rândul lor, în veacurile XII-XIII la procesul etnogenetic ungar.

Tot după plecarea de la Kiev spre Vest, valului lui Almus i s-au alăturat numeroşi slavi şi, luaţi la remorcă, pe post de robi, „români” („volohi”, „voloki”, „voloci” pentru slavii nordici, de unde desemnările ungureşti „olah” şi „olahok”). Au urmat, la trecerea munţilor, luptele cu „volohii (românii) şi slovianii” din Carpaţii Păduroşi, după „Nestor”, lupte care au costat viaţa ducelui Almus, căruia-i succede fiul său, Arpad, şi stabilirea, cu mare efort, sau „muncă” într-o regiune românească, în care au ridicat, numindu-l după cuvântul „muncă” din „limba locului” un castru-Munkaci. În jurul lui, nota Simon de Kéza, dar tot „dincolo de codru” (erdö-elu), adică de marile păduri carpatice, au mai înălţat 6 castre.

De la aceste 7 castre ale Ungariei primare a pornit, voit, „confuzia”, dictată de raţiuni politice revizioniste a multor istorici unguri, cu viitoarea Transilvanie, numită aşa, „Septemcastra” (şapte castre), trei secole mai târziu, de viitorii colonişti saşi. În realitate, maghiarii, tücicii şi ceilalţi sub comanda lui Almus apoi Arpad, s-au aşezat în jurul Munkaci-ului (rom. Mucaceu) într-o regiune tot românească, astăzi, prin voinţă germano-rusă, numită „Ucraina subcarpatică„. Ţinând de Ţara Ungului, de pe râul Ung, locuitorii săi se numeau „unguari” (româneşte „Ungureni” de la „Unguar” sau „Ungheni”, de la „Ung„, după „Unghiul” pe care-l face acolo, între înălţimi, prelungirea pustei) ambele nume fiind adjudecate de noii veniţi („Ungaria” şi „ungur„).

Aceasta a devenit pentru asiaticii de sub comanda lui Arpad, în anul 896, noua patrie europeană, „Ungaria” iniţială şi aici începe procesul etnogenetic ungar, punctat de dobândirea (potrivit tuturor autorilor de geste), de către cuceritorii finici, türcici şi slavo-românii supuşi de Arpad (vezi căpetenia „Urs„) a unui nou nume, comun, acela de „unguar” sau „ungur„, după cucerirea cetăţii „Ung-ului” sau „Unguar-ului” şi lichidarea conducătorului acesteia, numit româneşte în textul latin al gestelor – „DUCA” (=dux).Împământenirea noilor veniţi s-a produs prin luarea în căsătorie de către Arpad a fiicei (româncă şi creştină) defunctului „DUCA” din Ţara Ungului.
Duce (dux) de „Unguar” (nu „Hunguar„), după ce şi-a consolidat stăpânirea prin numeroase razii în teritoriile nordice, româno-morave, Arpad a coborât cu soldaţii săi, numiţi de acum, generic, „unguari„, abia în anul 903 în teritoriile româneşti dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie ale ducelui „Salanus”, de unde a trecut în Pannonia. Atenţie, Pannonia istorică era în drepta Dunării, pentru că, prin extinderea ca noţiune geografică a termenului, s-a făcut o confuzie voită cu teritoriile româneşti din stânga.

Tot aşa cum, în privinţa numelui, pentru a eluda originea românească a numelor de „ungur” şi „Ungaria” (de la cuvântul „unghi„), ocolindu-se episodul „Ung” s-a încercat explicarea numelui dobândit de maghiari şi aliaţii lor prin „onoguduri numele unei federaţii de triburi bulgare, deşi nici un izvor de veac IX, nu îi menţionează ca „unguri” ci doar ca „maghiari”. Mai inteligenţi decât falsificatorii contemporani, autorii gestelor au scris „Ung” sau „Unguar” – „Hung” şi „Hunguar” pentru a forţa identificarea maghiarilor finici cu „hunii” turcici, identificare ce le-ar fi consolidat dreptul de stăpânire în „Pannonia” şi nu numai.

Recent, în România, Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) acționează pentru introducerea în uz a unei cărți de identitate secuiești, ce ar urma să aibă menționate pe lângă elemente clasice precum numele și domiciliul, și un angajament față de autonomia teritorială a Ținutului (vezi harta).

The Szekler Flag - Transylvania Free Press

Comitetul permanent al consiliului a supus în urmă cu câteva zile dezbaterii publice proiectul hotărâre privind introducerea cărții de identitate secuiești, scrie agenția maghiară de presă Hirado.

Potrivit proiectului prezentat de Hirado, cartea de identitate secuiască poate fi obţinută de orice persoană de peste 18 ani care are domiciliul în Ţinutul Secuiesc sau locuieşte în afara acestuia, dar se declară secui şi este de acord cu autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc aşa cum se prevede în Statutul de autonomie elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc.

Introducerea cărţii de identitate secuiești a fost iniţiată de Comitetul Permanent al CNS pe motiv că “în orice ţară sau în oricare regiune autonomă a unei ţări, elementul constitutiv cel mai important este populaţia care locuieşte acolo, ai cărei membri acceptă constituţia ţării, respectiv legea fundamentală a regiunii autonome”.

CNS a declarat că limba regiunii este maghiara, a desemnat sărbătorile oficiale ale Ţinutului Secuiesc (Ziua Libertăţii Secuieşti pe 10 martie şi Ziua Autonomiei Ţinutului Secuiesc în ultima duminică din octombrie), a avansat propunerea în urma căreia Marea Adunare a Administraţiilor Locale Secuieşti a declarat “Imnul secuiesc” imnul Ţinutului Secuiesc și a elaborat până acum Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, a trasat graniţele administrative externe şi interne ale Ţinutului Secuiesc şi a creat simbolurile acestuia: steagul, stema şi simbolul prescurtat al ţinutului.

Cartea de identitate secuiască poate fi solicitată prin completarea unui formular, care trebuie să conţină numele şi prenumele solicitantului, data şi locul naşterii, domiciliul permanent şi sexul.

Formularul va conţine în mod obligatoriu, în formă pretipărită, angajamentul solicitantului faţă de autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc.

De Ziua autonomiei secuieşti care este marcată în ultima duminică din octombrie printr-o iniţiativă din 2016 a Consiliului naţional secuiesc, liderii Partidului Popular Creştin Democrat (KDNP) din Ungaria, aflat la guvernare alături de Fidesz, precum şi LMP (Politica altfel, liberal-ecologist), din opoziţie, întruniți la Budapesta au declarat că ”Autonomia este o solicitare legitimă a secuilor. Ceea ce solicităm pentru Ţinutul Secuiesc nu este un păcat împotriva lui Dumnezeu, ci o revendicare legitimă națională”.

Ce pot să spună politicienii de la Budapesta și liderii Consiliului Național Secuiesc când vine vorba de recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, când doar 532 de persoane au declarat că aparțin minorității secuilor din România ?

Va emite Consiliul Național Secuiesc numai 532 de legitimații de secui?

16/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Regimul comunist și Biserica Ortodoxă Română

  O pagină distinctă în contextul rezistenței românești la comunism a înscris-o Biserica Ortodoxă Română Comunismul ateu imaginat de Lenin […]

O pagină distinctă înscrisă de Biserica Ortodoxă Română în contextul rezistenței românești la comunism

Comunismul ateu imaginat de Lenin și ceilalți lideri ne-creștini a pus la grea încercare toate credințele și cultele religioase din țările intrate sub jugul ateismului de stat. Se impune o comparație între bisericile ortodoxe din aceste țări.

Nota bene: nu facem o comparație între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, să zicem, deoarece statutul lor a diferit în mod decisiv.

Biserica Catolică, din orice țară de pe glob, beneficiază de sprijinul total al Vaticanului. În vreme ce Biserica Ortodoxă, auto-cefală în fiecare țară, a avut a se sprijini numai în vrednicia prelaților, a arhiereilor, și în credincioșenia, adică în autenticitatea credinței creștine din sufletul enoriașilor, a credincioșilor ortodocși din țara respectivă…

În Rusia, în Ucraina, în Bielorusia, în Serbia, în Bulgaria și Albania, viața religioasă abia mai palpita în 1989. Părea că se va stinge în curând. Rar când cineva își mai boteza copilul sau mai trecea prin fața altarului pentru cununia religioasă. Iar morții erau duși la groapă fără nicio preocupare, niciun gând la mântuirea sufletului, și erau abandonați țărânei ca niște obiecte inerte, fără nicio cruce la căpătâi…
În România până și cei mai îndoctrinați comuniști nu lipseau să-și boteze copiii ori să-i cunune, chiar dacă mai discret sau chiar în secret. Secretul lui Polichinelle!…

Mi-a dat detalii preotul paroh Dragomir de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Constanța, care, când am stat de vorbă, tocmai creștinase un prunc în casa șefului securității, și am înțeles că pretutindeni în România familia activistului de partid, mamă, soacră, frați, surori, sancționau orice intenție de abandon al creștinismului de dragul disciplinei de partid.

Același preot mi-a povestit cât de des este solicitat de turiști din Bulgaria sau URSS să-i boteze sau să-i cunune. De la aceștia a aflat câte opreliști au în țara lor creștinii. Mi s-a părut evident că dacă aceste restricții nu au avut niciun succes la români, aceasta se datorează tăriei ortodoxiei, a credinței în Iisus, în Sfînta Treime.

Am realizat atunci, mai clar ca oricând, că nu sunt deloc vorbe goale frumoasele spuse despre poporul care s-a născut creștin, prin înduhovnicire apostolică.

Spre deosebire de ceilalți, de popoarele din jurul nostru, care s-au încreștinat de azi pe mâine, prin ucaz împărătesc sau voievodal, la o zi anume, bine consemnată de cronicari, noi, românii, ne știm creștini dintotdeauna.

Ne-am început încreștinarea încă de pe vremea dacilor, a căror credință în Zamolxe, mult asemănătoare cu a esenienilor, dar mult mai veche, a premers botezul întru Hristos. Zamolxe a fost, alături de Buda, de Zaratustra, de Moise, de Pitagora, un ante-mergător al Domnului Iisus Hristos. Dacii s-au numărat printre popoarele cele mai bine pregătite pentru creștinare, de aceea des-creștinarea noastră, de către comunismul ateu, nu a fost cu putință!

Sunt propagandă anti-românească toate prostiile care se spun despre ierarhii creștini și relațiile lor cu regimul comunist, cu Securitatea din România.

Am abordat acest subiect cu altă ocazie, mai pe larg, și am ajuns la concluzia că Biserica nu a colaborat cu Securitatea, ci invers, îndeosebi după 1964, Securitatea a colaborat cu Biserica Ortodoxă Română sau Catolică, bunăoară în chestiunea sectelor religioase care deseori sunt purtătoarele unor idei și practici cu efect anti-românesc…

Cu alte cuvinte, ca ortodocși, românii au motive să fie mândri de Biserica lor! Biserica Ortodoxă Română a străbătut deșertul comunist fără să abdice de la menirea ei. Povestea cu demolarea bisericilor a fost exagerată și denaturată.

Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu au fost demolate câteva biserici, din rațiuni de organizare urbanistică. Dar au fost construite sau reconstruite și consolidate peste 1500 de biserici.

Informația am căpătat-o de la Ioan Alexandru, în 1989… După 1990 s-a confirmat!

Pentru cei ce ar interveni să mă contrazică amintesc un detaliu: din același motiv, pentru sistematizare urbanistică, din ordinul lui Ceaușescu câteva biserici au fost mutate, au fost traslatate sute de metri, cu o cheltuială enormă… E un paradox, care ne îndeamnă să nu ne grăbim să condamnăm! Să purcedem mai degrabă la o investigare și o evaluare corectă a faptelor! A tuturor faptelor. Abia după aceea putem trage concluzii.

În fine, abia după aproape 20 de ani de la asasinarea Ceaușeștilor, aflu că atunci când în familia unei moldovence s-a născut al 20-lea copil, Elena Ceaușescu a ținut să fie nașă. Botezul, cu un sobor de preoți, s-a oficiat mai discret, în clădirea Comitetului Județean al PCR…

Nu e târziu, ba este chiar acum cel mai oportun, să se facă un studiu comparativ al vieții religioase în țările comuniste de odinioară.

Ca români, ca creștini, vom avea de ce să ne bucurăm. Căci puterea de a rezista comunismului ne-a dat-o în primul rând intuiția, sentimentul clar sau difuz, că revoluția bolșevică este opera malefică a Anticristului, a Diavolului. Nu aveam cum să trecem de partea lui.

                                                             Ion COJA, (Fragment din Decalogul junelui naționalist)

24/10/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: