CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gândul zilei

„România este patria noastra a tuturor românilor. E România celor de demult si a celor de mai apoi. E patria celor disparuţi si a celor ce va sa vie.

Patria este pamantul plamadit cu sângele si intarit cu oasele inaintasilor. Pentru ca sa fie o patrie, trebuie mai intâi sa fie religia stramosilor, sfânta cuminicatura a sufletelor calde adoratie a acelora, care au fost si nu mai sunt decât tarâna si oase.”

Barbu Ștefănescu Delavrancea –

Barbu Stefanescu Delavrancea

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n.11 aprilie 1858 – d.29 aprilie 1918), scriitor, orator si avocat  român, membru al Academiei Române.

08/11/2015 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Anul 1918 şi lungul drum de la agonie la extaz pentru poporul român

Anul 1918 a fost un an cumplit pentru naţiunea română. Poate niciodată, în istoria multimilenară a acestui neam, românii nu au trecut într-un răstimp atât de scurt de la extaz la agonie şi apoi, ca şi renaşterea păsării Phoenix din propria-i cenuşă, de la agonie la extaz.

Dar tot acest drum a fost presărat cu eroism şi imense jertfe, care acum, la scurgerea a mai bine de nouăzeci de ani, suntem prea devreme tentaţi să le minimizăm sau să le dăm uitării, ca fiind fapte trecute, nedemne a fi aduse aminte tocmai acum.

Dar dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine?
Deoarece anul 1918 a reprezentat un punct de cotitură în istoria neamului nostru încercat şi oropsit, un punct de referinţă faţă de care ne raportăm nu numai noi, ci şi urmaşii noştri, copii şi copii copiilor noştri, la fel cum au făcut-o nu numai cei ce au înfăptuit idealul suprem al anului 1918, cel al României Mari, unice şi independente, ci şi urmaşii lor, cei ce au stropit cu sânge tranşeele a două fronturi, precum şi temniţele comuniste în care au fost aruncaţi şi şi-au sfârşit zilele cei care au realizat acest ideal, aşa de puţin probabil cu puţin timp înainte, marii bărbaţi ai neamului ce au făcut posibilă unirea tuturor românilor în graniţele României Mari.

Acest an 1918 începea pentru România sub auspiciile cele mai nefavorabile. După marile victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, din vara lui 1917, care au costat prestigiul marelui spărgător de fronturi, mareşalul Mackensen, care înainte de a pleca pe linia frontului, spunea tuturor, „Peste două săptămâni, la Iaşi!”, dar nu a ajuns niciodată la Iaşi, a urmat defecţiunea rusească, consecinţă a revoluţiei comuniste, urmată de pacea de la Brest-Litovsk.

Rămasă singură pe frontul de est, înconjurată de duşmani şi cu aliat nesigur, comunizat, care se comporta mai rău ca un duşman, România se vede nevoită să accepte tratative de pace, finalizate cu pacea de la Buftea-Bucureşti, în martie 1918, dar neratificată de regele Ferdinand.

Astfel se prezenta situaţia noastră la începutul anului 1918. Singura rază de speranţă venea din Basarabia, unde Sfatul Ţării proclama unirea cu ţara la 27 martie, iar bravii soldaţi români, învingători ai austro-germanilor cu câteva luni mai înainte, pacificau trupele ruse comunizate puse pe jaf şi revoluţie, intrau în Basarabia asigurând dezarmarea bandelor de bolşevici şi luptând cu arma împotriva acestor elemente ce sperau într-o raliere la revoluţia comunistă a Basarabiei, ba chiar şi a României.

 

 

 

 

 

 

Această stare de fapt va continua în partea rămasă din România câteva luni de acum înainte, dar în Transilvania şi Bucovina starea de criză se acutiza din ce în ce mai mult.

Transilvania pe drumul spre independenţă

Spre sfârşitul anului 1918, monarhia habsburgică trosnea din toate încheieturile. Loviturile dure primite pe toate fronturile de luptă, în Franţa, prin intervenţia americană, în Italia sau în Orientul Mijlociu, zguduiau Puterile Centrale din temelii.

Eliberarea de frontul de est în urma trădării ruseşti şi păcii forţate României nu puteau compensa deficitul de forţe, înfrângerea fiind doar o chestiune de timp.

În scurt timp, se prăbuşesc turcii şi bulgarii, nevoiţi să ceară armistiţiu. Germania şi Austro-Ungaria abia mai rezistă.
Dar clasa politică ungară părea a fi lovită de o miopie politică cum rar s-a mai văzut.

Încercând să-şi obţină independenţa faţă de Viena, sperau, împotriva tuturor evidenţelor, că-şi vor putea păstra, la conferinţa de pace, teritoriile subjugate, inclusiv Transilvania.

Crizele politice de la Budapesta se succedau una după alta, dar nimeni nu putea concepe pierderea Ungariei Mari, în numele „salvării integrităţii statului naţional maghiar”, chiar dacă acest aşa zis stat naţional cuprindea mai multe naţiuni cu aspiraţiile lor de libertate.
Programul preşedintelui american Woodrow Wilson, expus cu câteva luni în urmă sub forma celor paisprezece puncte, din care reieşea clar posibilitatea naţiunilor din imperiul austro-ungar de a-şi decid esingure soarta, a fost o grea lovitură dată aspiraţiilor maghiare de a păstra între graniţele sale naţiunile ce nu o doreau. Dar acest fapt trebuia clamat şi revendicat ca atare.

A fost rolul Partidului Naţional Român să facă asta, şi a făcut-o prin glasul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat în parlamentul maghiar, care la 18 octombrie 1918 ţine un discurs istoric în camera maghiară, prin care, în numele naţiunii române, afirma hotărât dreptul naţiunii române din Ardeal şi Ungaria de a fi de sine reprezentată, iar diplomaţia austro-ungară nu avea îndreptăţirea de a vorbi pe viitor în numele naţiunii române şi de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferinţă de pace. Acest discurs a provocat o furtună în clasa politică budapestană, mai ales că la aceeaşi dată, Statele Unite nu mai recunoşteau monarhia austro-ungară să reprezinte popoarele sale.
Imperiul se clătina, gata de prăbuşire.

La 23 octombrie, regimentul 79 croat a ocupat Fiume, în urma revoltei declanşată de executarea de către amiralul Horthy a marinarilor răsculaţi, începutul sfârşitului autorităţii austro-ungare asupra imperiului.
În Transilvania, revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie. Cu viteză fulgerătoare, s-a extins pe întreg cuprinsul monarhiei. Au fost trei zile de jaf cumplit.

Lumea săracă a crezut că a sosit vremea răzbunării pe aceia care i-au supt seva secole de-a rândul. Au spart grânarele, şi-au împărţit maşinile fabricilor, cirezile de vite ale marilor domenii.

Cu toate acestea, a învins cumpătarea, care a fost capabilă să organizeze factorii de ordine.
Pentru apărarea averii şi garantarea siguranţei s-au constituit atunci organele revoluţionare: consiliile şi gărzile naţionale în fiecare localitate. Ordinul guvernului budapestan era ca aceste gărzi să jure credinţă statului maghiar.

Pentru a se asigura de asta, guvernul maghiar a organizat trupe militare, bande de soldaţi şi dezertori, cete de jandarmi, expediaţi cu trenuri blindate pentru a-i potoli pe revoluţionari şi să-i înfricoşeze pe români. Aceste bestii bine plătite s-au dedat la excese şi crime înfiorătoare, dar românii nu au cedat, ascultând de singurul organ în care aveau încredere, Partidul Naţional Român.

Viena şi Praga sub stăpânire românească

Va trebui făcută o scurtă paranteză, pentru a vedea şi evalua activitatea românească revoluţionară în restul imperiului austro-ungar, a contribuţiei româneşti la reuşita mişcării de independenţă a altor state din cuprinsul monarhiei ce-şi trăia ultimele zile.
Iar asta nu poate fi făcută fără a evoca personalitatea marelui român care a fost Iuliu Maniu, la monumentul căruia ar trebui să se închine nu numai fiecare român, dar şi cehii, slovacii, ba chiar şi austriecii care, fără intervenţia şi hotărârea acestuia, cine ştie pe ce făgaş al istoriei zbuciumate ar fi apucat.

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873 – d.5 februarie 1953) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania   în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al Romaniei , președinte al Partiului National Taranesc , deținut politic după 1947 in inchisorile comuniste, decedat în inchisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Romane.

Iuliu Maniu s-a născut în Şimleul Silvaniei în 1873 din părinţii dr. Ioan Maniu, magistrat, şi Clara Coroianu, descendenţi ai unei vechi familii nobiliare din Ardeal, care a dat pe Meteş, redactorul actului politic Suplex Libellus Valachorum de la 1791 şi Simion Bărnuţiu, profetul de la 1848. A terminat universitatea la Cluj, Viena şi Budapesta.

Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta în 1896. A devenit unul dintre fruntaşii români din Ardeal, foarte activ şi fervent. Ca şi deputat român de Vinţu de Jos, ales în 1906, înfierează politica maghiară din camera budapestană, făcându-l pe ziarul Budapesti Hirlap să strige cum că Iuliu Maniu ar trebui lovit în cap ca o fiară sălbatică.

În 1915, pentru a i se închide gura, a fost înrolat ca simplu soldat şi trimis pe front. A absolvit şcoala de ofiţeri şi a fost mobilizat pe frontul rusesc şi italian.

În momentul prăbuşirii frontului bulgar, Iuliu Maniu se afla acasă, venit în concediu de pe front. Comandamentul maghiar, speriat de posibila influenţă a sa asupra românilor, cere ca să se întoarcă pe frontul de la Piave înaintea expirării concediului. Revenit pe front, pleacă cu ajutorul unui ofiţer superior ceh, pentru a participa la marile evenimente ce aveau să vină.

La 24 septembrie era la Budapesta, Comitetul Naţional Român însărcinându-l în noul guvern ce urma să reprezinte Ardealul cu portofoliul afacerilor externe şi militare. În această calitate se stabileşte la Viena, în timp ce împăratul încerca în disperare o împăcare cu românii, eşuată în cele din urmă.

La Viena, încercând să formeze o armată românească din regimentele româneşti din Viena şi Praga, cu ajutorul căpitanului Traian Popa, convoacă pe toţi ofiţerii români din cele două garnizoane la o consfătuire, în urma căreia se constituie Sfatul soldaţilor români din Viena. Cei o sută de ofiţeri români s-au pus la dispoziţia sublocotenentului de artilerie Iuliu Maniu.

Acesta ordonă regimentului 64 Orăştie, staţionat la Viena, să se supună necondiţionat dispoziţiilor sale. Primul ordin a fost acela de ocupare a celei mai importante cazărmi vieneze, Ferdinadskaserne, şi destituirea colonelului austriac ce comanda regimentul, numindu-l pe căpitanul Lochiţa în locul său.

 

 

 

Foto:  Cazarma Ferdinand din Viena – primul regiment romanesc ardelean, constituit din orastieni

 

Acesta era doar începutul. În aceeaşi zi, au fost trimişi delegaţi la Praga şi în celelalte garnizoane româneşti de pe cuprinsul imperiului pentru a răscula regimentele ardelene şi a le pune sub comanda unică a centrului de la Viena.

Mai mult, din moment ce la Viena izbucneşte revoluţia, Iuliu Maniu, îmbrăcat în aceeaşi uniformă de sublocotenent, alături de Iosipescu-Grecul, deputat bucovinean cu rol important în unirea ulterioară a Bucovinei cu România, s-au prezentat la ministerul de război austriac, în faţa ministrului, generalul Stroger-Steiner, anunţându-l în numele Comitetului Naţional Român că a luat comanda efectivă a trupelor româneşti şi cerându-i să-i pună la dispoziţie o parte din minister pentru a putea conduce afacerile militare române.

Generalul, pierdut, a cerut timp de gândire, dar după o jumătate de oră, în care a constatat că Viena era în fierbere şi cinci mii de români ascultau doar de acest sublocotenent, mai mult, un regiment austriac se răzvrătise şi începuse jefuirea în suburbiile vieneze, a declarat lui Maniu că se supune evenimentelor şi îi pune la dispoziţie un apartament al ministerului.

Era printre puţinele evenimente în istorie când un general, ministru de război, ceda puterea unui simplu sublocotenent.
Întreaga suflare românească, militari şi civili, erau sub ordinele lui Iuliu Maniu, secondat de generalul Ioan Boeriu, devenit secretar al acestuia, stând cu patriotism şi jertfa vieţii în slujba cauzei româneşti.

Scopul lor se traducea prin două obiective: primul, ca trupele ce se întorceau de pe front să nu treacă prin Ungaria, care le-ar putea dezarma şi reţine pe timp nedefinit, şi al doilea, ca trupele româneşti să nu depună jurământ republicii ungare, ci Consiliului Naţional Român.

Acest din urmă obiectiv a putut fi atins cu ajutorul ministrului român plenipotenţiar de la Budapesta, dr. Ioan Erdeli, care obţine de la ministrul de război Bartha o ordonanţă prin care soldaţii români nu sunt obligaţi să depună jurământ pe steagul maghiar.

Pentru aceasta, ministrul va fi dur criticat de partidele şoviniste, ducând chiar la căderea guvernului Wekerle.
Între timp, revoluţia făcea prăpăd prin Viena şi împrejurimi. Regimentele austriece s-au descompus şi prădau oraşul şi depozitele. În întreaga capitală a Imperiului Habsburgic nu exista nicio trupă disciplinată care putea impune ordinea.

Până şi jandarmeria şi poliţia se bolşevizase. În situaţia dată, ameninţat cu o totală anarhie, guvernul austriac intervine pe lângă Iuliu Maniu să asigure ordinea. Iuliu Maniu acceptă, cu condiţia asigurării de către comandamentul austriac, punând la dispoziţia Sfatului militar român, toate alimentele necesare trupelor române, întreaga tabără militară de la Wiener Neustadt şi trenurile necesare pentru transport. Guvernul acceptă fără rezerve.

Au fost câteva zile, aproape două săptămâni, când ordinea publică în Viena a fost păstrată exclusiv de Regimetul românesc 64 Orăştie. În cazărmile Vienei se aflau cam 15-20000 de români, iar în Wiener Neustadt 30-40000 care, instruiţi, cu jurământul depus pe steagul românesc, erau expediaţi acasă, în Ardeal, pentru a întări gărzile naţionale române abia formate. Plebea vieneză recalcitrantă, turbulenţii, au fost liniştiţi şi reduşi la tăcere de patrulele româneşti ce traversau zilnic străzile sub flamura tricoloră cântând „Deşteaptă-te române”.

 

 

17 noiembrie 1918, Depunerea Juramantului de credinta fata de Romania, a militarilor hunedoreni din Viena

 

Foto: 17 noiembrie 1918, Depunerea Juramantului de credinta fata de Romania, a militarilor hunedoreni din Viena.

 

Viena a fost ferită de pericolul bolşevizării de aceşti tineri români care au impus ordinea, singura trupă disciplinată şi organizată, gata să intervină împotriva haosului ce se prefigura.
O, tempora! Cu trei sute de ani mai devreme, un voievod român, supărat că după ce ocupase Transilvania cu forţa armelor, habsburgii ezitau să-i recunoască dreptul asupra acestei provincii româneşti, striga către căpitanii săi: „La nevoie, ardem şi Viena!”. Iar vorbele sale nu erau aruncate în vânt.

Mihai Viteazu trecuse prin foc şi sabie aproape întreaga Bulgarie de astăzi, zdrobise armatele turceşti la Călugăreni şi pe Dunăre, la Sfântu Gheorghe, îl bătuse pe Andrei Bathori la Şelimbăr, şi era gată să-şi arunce cei cincizeci de mii de soldaţi împotriva oricui.

Doar trădarea l-a oprit. Iar trei secole mai târziu, Viena era în mâna unor feciori români, ce o stăpâneau prin puterea armelor, putând face orice sprijinindu-se pe vârfurile baionetelor.

Dacă ar fi dorit, ar fi putut arde Viena, ca răzbunare pentru uciderea mişelească a lui Mihai Viteazu, decisă aici de către împăratul Maximilian, dar nu au făcut-o. Au apărat-o şi au predat-o mai departe austriecilor, singurii care puteau decide mai bine pentru soarta lor.

La Praga, vestea dezastrului austro-ungar la Vittorio-Veneto, în Italia, a grăbit declanşarea revoluţiei, la 28 octombrie.

Aici îşi aveau garnizoanele regimentul 2 infanterie din Braşov şi regimentul 51 Cluj, precum şi o parte din regimentul 37 Oradea, curat româneşti, cu excepţia comandanţilor superiori.

Era o practică binecunoscută aplicată de guvernul maghiar, pentru evitarea fraternizării, regimentele româneşti erau trimise în garnizoane cât mai depărtate de Ardeal, iar în locul lor, pe teritoriile româneşti, erau stabilite regimente străine, cehoslovace, maghiare, austriece, croate. Pentru ca proclamarea independenţei să devină un act ireversibil, cehoslovacii aveau nevoie de susţinere militară, mai ales că în oraş se găseau şi regimentul ungar 68 Szolnok, precum şi un regiment german de artilerie, 73 Eger.

Comandanţii români au refuzat să folosească armele împotriva cehilor răsculaţi, ba chiar au arestat comandamentul superior al armatelor din Praga.

Garda românească a predat serviciul Socolilor (socialişti) cehi, prin mâna locotenentului Morariu.
De partea cehă, dr. Scheiner, şi de partea română, Gheorghe Repede, Laurenţiu Curea şi V. Cioban, încheie o înţelegere cu cehii, ce prevedea inclusiv concursul trupelor româneşti în cazul unei rezistenţe maghiaro-germane.

Românii i-au înarmat pe cehoslovaci cu arme din depozitele lor, şi chiar au organizat Legiunea românească din Praga. În 25 noiembrie, o parte a legiunii a plecat înarmată spre Ardeal, pentru a sprijini gărzile naţionale de acolo.

Au ales o cale ocolitoare, pentru a evita Ungaria, dar, din păcate, la Zagreb a fost dezarmată de către sârbi, care ocupaseră Banatul alături de trupele franceze ale lui Franchet d’Esperey, generalul francez montat de sârbi contra românilor. Românii dezarmaţi reuşesc totuşi să ajungă acasă.

Totuşi, prin puterea armelor lor, soldaţii din Legiunea românească din Praga au asigurat victoria revoluţiei cehoslovace. Conduşi de căpitanul din Regimentul 2 infanterie Alexandru Simon, românii au apărat cu arma în mână eliberarea fraţilor cehoslovaci.

Chiar dacă planul iniţial, cel de a înainta în luptă prin Slovacia spre Ardeal, nu s-a mai materializat, contribuţia românilor la independenţa cehă nu a fost uitată.
În anul 1935, guvernul cehoslovac a dezvelit o placă de bronz pe palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa reprezentantului României, participant la evenimente, dr. Gheorghe Repede, prin intermediul căruia oficialităţile cehoslovace au transmis poporului român mulţumirea şi dragostea poporului cehoslovac pentru ajutorul dat de soldaţii români în acele timpuri de renaştere naţională.
Pe acea placă era scris doar atât:

„În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”.

Transilvania sub stăpânirea gărzilor naţionale

Organizaţiile politice şi militare ardelene, sub forma consiliilor şi gărzilor naţionale, au apărut în mod spontan, alături de gărzile ungureşti, proporţionale cu structura populaţiei. Tot ce a avut mai valoros neamul românesc s-a găsit în aceste gărzi naţionale, pentru a avea autoritate morală asupra poporului.

Demn de menţionat este că aceste organizări româneşti nu s-au răzbunat, n-au vărsat sânge, deşi ar fi putut să o facă, în urma împilării românilor de veacuri sub stăpânirea maghiară.

Poporul s-a dezlănţuit doar asupra depozitelor grofilor, luându-şi ceea ce le-a fost stors din munca lor, şi, în unele cazuri, arzând doar registrele primăriilor. Aşa se răzbunau ei, arzând registrele.

Nu s-a menţionat nicio ucidere de către români în astfel de vremuri de anarhie. Chiar şi membrii gărzilor maghiare ucişi în acele zile, au fost omorâţi, culmea, de către camarazii lor aflaţi în stare de ebrietate.
Românii au dovedit o rară stăpânire de sine.

Poate una din explicaţii stă în faptul autorităţii morale de care se bucura Partidul Naţional Român, care a interzis în mod expres orice fel de excese.

Iar sediul acestei mişcări naţionale conduse de acest partid se afla la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop din strada Fabian numărul 7 (devenită ulterior strada Unirii).

Aici se îndreptau coloane întregi din satele din jur, sub conducerea preoţilor şi învăţătorilor, care depuneau jurământde fidelitate Consiliului naţional, sub flamurile tricolorului ce fâlfâia mândru în bătaia vântului.

Fiica domnului Ştefan Cicio Pop îi nota cu grijă pe toţi într-un registru. Poporul petrecea, chiar dacă nori negri se adunau deasupra proaspetei independenţe a Ardealului.
De pe fronturile din Italia, regimentele româneşti veneau spre casă. Trenuri cu soldaţi înfometaţi străbăteau imensul cuprins al fostei monarhii dualiste.

Regimentul 50 Alba Iulia a făcut 9 zile până la Viena, în fiecare gară debarcând câte 40-50 de morţi în urma gripei spaniole ce bântuia lumea. La Bratislava au înotat în petrolul românesc jefuit şi deversat în urma spargerii depozitelor.

După nenumărate peripeţii, reuşesc să ajungă acasă.
La cererea lui Iuliu Maniu, susţinută şi de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha recunoaşte organizarea naţională şi militară a românilor şi dă o ordonanţă prin care românii nu mai erau obligaţi să depună jurământ pe drapelul maghiar.

Atacat de partidele şoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.

Tratative eşuate

În Ardealul condus de Partidul Naţional Român, cu sediul la Arad, prin intermediul gărzilor naţionale, era linişte. Chiar dacă comitetul de la Cluj, sub conducerea lui Amos Frâncu, încearcă să preia conducerea, problema e rezolvată şi sediul românismului rămâne la Arad. Aici se vor duce tratativele cu guvernul maghiar asupra stăpânirii Ardealului. Tot de aici va pleca, la 10 noiembrie, ultimatumul românilor către guvernul budapestan, prin care cerea recunoaşterea puterii depline a guvernării asupra tuturor teritoriilor româneşti din Transilvania şi Ungaria locuite de români.

Guvernul Karolyi reacţionează şi-l trimite pe ministrul naţionalităţilor, Oskar Jaszi, la tratative la Arad. Jaszi, un sociolog până atunci bine văzut de către români ca un antantofil şi moderat, face câteva greşeli majore. Una dintre ele este includerea în delegaţie a lui Apathy Istvan, un reprezentant al clasei stăpânitoare din Ardeal.

Totuşi, respingerea lui de către delegaţii români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Erdely, Eneas Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş îl lasă pe acesta în afara tratativelor.

Cu toate acestea, propunerea lui Jaszi referitoare la crearea unor enclave este respinsă pe motivul unor false cifre referitoare la populaţiile române şi maghiare din Transilvania.

Ulterior apar în delegaţia română şi Aurel Vlad şi Aurel Iosif, iar a doua zi soseşte de la Viena şi Iuliu Maniu.

Tratativele iau o nouă turnură, ungurilor reproşându-li-se masacrele asupra românilor, mai ales cel de la Beliş, în cursul căruia patruzeci şi doi de români au fost arşi pe rug.

Delegaţia maghiară asigură partea română că faptele vor fi cercetate, dar insistă pe ideea rămânerii Ardealului în graniţele Ungariei, cu recunoaşterea drepturilor românilor.

Românii resping ideea, iar după ce reprezentanţii saşilor par să încline spre ideea românităţii, ministrul Oskar Jaszi se ridică în picioare şi întreabă exasperat:

– Totuşi, ce vor românii?

Faţă în faţă cu el, Iuliu Maniu, se ridică de asemenea şi-l priveşte fix în ochi.

Fără să clipească, îi răspunde direct:

– Despărţire definitivă!

A fost punctul de încheiere al negocierilor. Delegaţia maghiară pleacă grăbită la Budapesta.

Chiar dacă românii şi-au exprimat punctul de vedere, mai rămâneau multe probleme şi semne de întrebare asupra viitorului.

Adunarea naţională de la Alba Iulia

Românii, prin reprezentanţii lor, au decis, la Arad, despărţirea de Ungaria. Dar soarta lor trebuia decisă de către ei înşişi, iar acest lucru nu putea fi făcut decât prin consultarea poporului. Iar poporul trebuia chemat să se pronunţe.

Între timp, doi fruntaşi români bihoreni, George Crişan şi Teodor Roxin, sunt trimişi în România pentru a testa starea de spirit de acolo şi a chema armata română în sprijinul revoluţiei transilvănene. Situaţia de ansamblu era deosebit de dificilă.

Chiar dacă frontul bulgar se prăbuşise şi trupele franceze ajunseseră la Dunăre, iar armata română se mobilizase din nou pornind spre Bucureşti, pentru a da mâna peste Dunăre cu generalul Berthelot, atât de drag românilor din timpul refacerii şi luptelor din 1917, posibilitatea intervenţiei în Ardeal era destul îndepărtată.

Armata română ducea lipsă de multe, chiar dacă germanii conduşi de mareşalul Mackensen se retrăgeau pe etape, chiar prin Ardeal, cu avizul gărzilor naţionale române.

Cei doi ardeleni reuşesc să ajungă la regele Ferdinand şi să obţină promisiunea lui de intervenţie. Un imens efort al armatei române, prea puţin cunoscut şi înţeles astăzi.

La Arad se dezbătea ideea convocării unei adunări naţionale, dacă este oportună, posibilă, sau nu. Erau multe lucruri ce stăteau împotrivă. Era iarnă, ameninţările cu aruncarea în aer a trenurilor de către secui nu pridideau.

Unii dintre fruntaşii ardeleni erau de părere de a amâna adunarea până după sosirea trupelor române, pentru a evita posibilele vărsări de sânge. Dar alţii, în frunte cu Vasile Goldiş, au insistat pentru ţinerea adunării cât mai grabnic, la 1 decembrie, deoarece în ochii lumii va fi cu atât mai valabilă, cu cât va fi mai liberă, lipsită de susţinerea baionetelor româneşti.

Alta este importanţa istorică a unei adunări în împrejurări atât de grele, şi alta a unei adunări sub scutul baionetei române.

În libertate completă se pot ţine adunări câte vrei, dar în condiţii grele, de nesiguranţă şi abuz, fără armată regulată şi fără bani, să strângi un popor din toate colţurile Ardealului şi Banatului şi să vorbeşti tare lumii întregi despre idealurile tale, înseamnă să ai dreptatea alături de tine şi să nu se mai îndoiască nimeni din străinătate de necesitatea fondării unui stat naţional unitar român.

Partida lui Vasile Goldiş ieşise învingătoare. Adunarea naţională a românilor se va ţine la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iar gărzilor naţionale române le revenea datoria de a proteja şi apăra această manifestare a voinţei românilor de pe întreg cuprinsul Ardealului.

 

 

 

1 decembrie 1918, Alba Iulia

Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române. Adevăruri uitate

 

 

Odată decisă organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a trecut la fapte.

A fost făcută cunoscută hotărârea Consiliului Naţional Român, în aşa fel încât toate regiunile şi localităţile să-şi poată trimite delegaţii în numele fiecărei comunităţi, care să-şi expună mandatul în baza căruia erau împuterniciţi de cei pe care îi reprezentau.
S-a scris mult despre Adunarea Naţională de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, dar este un aspect important care trebuie menţionat şi repetat.

A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni.

Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia.

Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.
În mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ţinut un referendum la care cetăţenii sunt întrebaţi dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă.

Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independenţă, ieşirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenţi prin referendum, şi nimeni nu poate contesta asta.

La fel, nimeni nu poate contesta voinţa liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, iar presa internaţională a momentului a subliniat asta.
În aceeaşi zi, 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de generalul Berthelot, îşi făceau intrarea triumfală în Bucureştiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă.

După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i se conferă de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, gradul de mareşal al armatei române, urmează dineul de gală, în cursul serii. În timpul acestui dineu a sosit vestea că în Alba Iulia s-a proclamat în cursul zilei Unirea Transilvaniei cu România.

Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei veşti:

„ … ceea ce strămoşii noştri au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei.

Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa părintească; iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Ţărilor Româneşti, a votat astăzi la Alba Iulia Unirea cu Regatul Român.

Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fraţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbaţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular.

Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obştesc, ca să putem face faţă unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase şi democratice.

Binecuvântarea generaţiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare. Şi acum, în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!”
Rezultatul adunării de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acţiona împotriva îndeplinirii dezideratelor româneşti, şi asta au făcut inamicii creării statului român unitar România Mare.Linia de demarcaţie

La semnarea armistiţiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere la Budapesta se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste.

Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai războiului şi un mare duşman al românilor ardeleni, precum şi al tuturor minorităţilor, fusese ucis de proprii soldaţi în timpul revoluţiei din Ungaria.

La Belgrad, la 13 noiembrie, semnează un armistiţiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia se stabileşte şi o linie de demarcaţie între România şi Ungaria în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului, iar Banatul şi Baranya au fost puse sub administraţie franco-sârbă.

Această linie de demarcaţie a fost stabilită total arbitrar, fără participarea şi fără a se cere părerea părţii române, direct interesate, mai mult, fără să ţină seama de considerentele etnice.

Semnatarii nu aveau vreo împuternicire, nici măcar nu avea aprobarea Parisului, a fost doar o linie de demarcaţie pur militară, în aşteptarea delimitării graniţelor de către conferinţa de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările.

Între timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey.

Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România şi sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române avansează şi ocupă Clujul (24 decembrie), Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmaţiei – Zalău – Zam, în ciuda opoziţiei generalului d’Esperey şi a preşedintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliaţii.
Timp de patru luni, această linie de demarcaţie va fi un teren de luptă, de hărţuieli şi ciocniri militare de joasă şi medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie.

Timp de patru luni, populaţia românească de la vestul acestei linii va fi jefuită, maltratată, de bandele ungureşti la care se vor adăuga mai târziu călăii bolşevici şi armata maghiară, vor fi crime şi masacre greu de imaginat. Iar în tot acest timp, soldatul român va sta la datorie, de veghe, cu mâna încleştată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acţiona decisiv, urmărindu-i pe mişei, din cauza directivelor de la Paris.
Un Paris atât de departe încât nu auzea geamătul populaţiei româneşti oprimate, deşi ofiţerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcaţie anchetau crimele şi trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferinţa de pace îşi deschisese lucrările.

O mare dezamăgire şi această Conferinţă de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între naţiuni atât de propovăduite în timpul războiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Franţei şi Italiei) să hotărască şi restul statelor să se supună. Primul ministru român, Ion C. Brătianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile ţării sale, şi-a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjaţi de dârzenia „sprâncenatului” Brătianu.

Între timp, luptele şi provocările pe linia de demarcaţie continuau, trupele române fiind ţinta permanentă a incursiunilor şi atacurilor bandelor ungureşti, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioţilor români deveniseră la ordinea zilei.

Gărzile naţionale au fost desfiinţate, în zona românească membrii lor intrând în mare parte voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) şi a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară).

În zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmaţi, bătuţi, umiliţi, şi unii dintre ei ucişi de către bandele revoluţionare maghiare.

Banatul sub ocupaţie sârbească

 

De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor se strecoară şi se instalează în Banat începând cu luna noiembrie a anului 1918, când ocupă Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş.

La 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici intră în Timişoara şi dizolvă toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând imperiul asupra judeţului Timiş. Ne-am fi aşteptat la o trataţie frăţească din partea tovarăşilor de suferinţă de sub acelaşi tiran bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum i-am tratat şi noi pe ei.

Deputatul român Ştefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renaşterea naţională sub flamurile Partidului Naţional Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbătut şi a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deţinuţi în cetatea Aradului în condiţii insalubre în 1914.

Din cauza condiţiilor grele de detenţie, printre ei izbucnise tifosul şi zilnic mureau 40-50 de oameni.

La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, îi replica plin de furie, în tribunele aceluiaşi parlament: „mulţumeşte-te că trăieşti şi că poţi infecta şi astăzi aerul curat al maghiarilor!”.

Deputatul român Ştefan Cicio Pop nu s-a resemnat şi a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimiţând inclusiv memorii în ţările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrător austriac, şi până la urmă obţine condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat şi închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat.

Ulterior, după război, congresul întemniţaţilor şi internaţilor de la Novisad i-a adresat calde mulţumiri deputatului Ştefan Cicio Pop.
Ne-am fi aşteptat la recunoştinţă, sau măcar la tratament demn şi egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea aceloraşi asupritori. În schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoane, arestări şi ameninţări, ba chiar îi luau pe plugarii români şi îi duceau în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.
Alături de sârbi apăruseră şi ofiţerii francezi, care s-au lăsat cuceriţi rapid de atmosfera pregătită lor de nobilii unguri din Arad şi Timişoara, de banchete şi chefuri, astfel că ajunseseră cei mai mari avocaţi ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului.

Excepţia notabilă a fost Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii sunt fermecaţi de societatea românească.
Profitând de bunăvoinţa sârbilor şi indiferenţa francezilor, ungurii din Banat se pregătesc de luptă împotriva românilor.

Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor româneşti din judeţul Arad erau gata la 10 februarie, ulterior au fost ucişi gardiştii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany, la 20 februarie două batalioane din divizia ungară a 23-a, sub comanda generalului Soos au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni.

De aici, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Munţii Apuseni. Vreo 60 de gardişti de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.
Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banat ocupat de ei la adunarea naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmplător, hotărârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa:
Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
Dar sârbii înţelegeau altfel.

Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne face o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunării, ei tot nu se dădeau duşi din Banat.

Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuită României până în a doua jumătate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungară de peste Tisa începută la 20 iulie împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României şi care trebuiau să-l părăsească.

Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.

După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale:

„Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autorităţile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rămână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”.

(General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).

 

11 aprilie 1919, Generalul Gh.Mardarescu a fost numit comandant suprem al tuturor trupelor din Transilvania. La 4 august 1919, armata romana a intrat in Ungaria  sub comanda sa.

Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, vorbind prea puţin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliaţii noştri. Dar dacă un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci ce ne aşteptam din partea unui duşman, cu care stăteam faţă în faţă, pe linia de demarcaţie hotărâtă tot de aliaţii noştri?

În acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi încercând să facem joncţiunea cu cehoslovacii şi polonezii, şi nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari.

Eram în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, şi la sud în expectativă armată. Ca şi cu un an înainte, eram în continuare înconjuraţi de duşmani, iar armata noastră ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm. Şi acest lucru se va dovedi hotărâtor.

În interiorul zonei rămase sub unguri



După 1 decembrie, şi mai ales, după intrarea trupelor româneşti în Ardeal, unităţile militare secuieşti şi ungureşti s-au retras şi s-au pripăşit în zona de vest, mai ales în judeţele Bihor, Sălaj şi Arad.

Încurajate de oprirea românilor pe linie de demarcaţie, s-au dedat la jafuri, incendieri şi crime împotriva populaţiei româneşti ce aştepta sosirea armatei române care nu mai venea, ţinută pe loc de hotărârile aliaţilor ce menajau sentimentele revanşarde ale ungurilor, ce încercau prin orice mijloace să păstreze Ungaria Mare, în ciuda tuturor dovezilor populaţiilor majoritare ce-şi doreau şi urmau propria cale.

În Transilvania rămasă sub ocupaţia lor îşi vor arunca întreaga ură asupra românilor care continuau să rămână paşnici, aşteptând încrezători împlinirea istoriei, aşa cum hotărâseră prin delegaţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia.

Prin gărzile lor naţionale, românii restabiliseră ordinea şi aşteptau în pace sosirea armatei române.

Ei nu comiseseră crime, întreaga revoluţie din Ardeal a fost paşnică, fără vărsare de sânge, românii şi-au luat doar tributul muncii lor din depozitele păstrate pentru nevoile armatei austro-ungare. Nu au ucis nobilii maghiari, ci doar şi-au luat ce era al lor, din munca lor.

Totuşi, pentru cei rămaşi la vest de linia de demarcaţie, calvarul abia începea. Unităţile militare ungureşti şi secuieşti îşi încep teroarea ucigând preoţi şi învăţători, pe fruntaşii românilor.

Armate teroriste purtând la chipiuri însemne ca „Legiunea morţii”, „Garda de oţel”, „Garda roşie”, etc apar şi încep, după dezarmarea gărzilor naţionale româneşti, o adevărată vânătoare de români.

Sunt ucişi, doar în Bihor, preotul Dănilă din Dijir, Filip Vasile, primarul din Birtin, primarul din Bălanca, fata sa fiind aruncată în cuptorul încins şi mulţi alţii. Episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, în cartea sa „Zile trăite” descrie calvarul îndurat, felul în care el şi alţi preoţi români au fost nevoiţi să se ascundă de furia ungurească.

Într-un memoriu el descrie crimele bandelor secuieşti în Bihor până la 10 martie 1919, data la care s-a trimis memoriul, cuprinzând 41 de cazuri grave de omoruri, jafuri şi maltratări. Dar grosul atrocităţilor abia urma.

La 20 martie 1919, aliaţii trimit guvernului maghiar al lui Karolyi o nouă linie de demarcaţie, pe care acesta o refuză şi demisionează, oferind puterea comuniştilor.

Şeful noului guvern este Sandor Garbai, dar de fapt puterea va fi exercitată de ministrul de externe Bela Kuhn, care va introduce Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, practic un regim comunist în Ungaria, după modelul celui sovietic din Rusia.

Ungurii ar fi făcut orice doar pentru a-şi păstra imperiul. După ce au pierdut războiul, s-au făcut antantişti, prin persoana lui Mihaly Karolyi, iar dacă nu a mers, au devenit comunişti, sperând că ceea ce nu le-a dat vestul, le-o va oferi estul. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Lenin s-a grăbit să salute noul aliat, ba chiar să pună la punct o ofensivă comună împotriva României, sovieticii prin Basarabia şi Moldova, iar ungurii prin Transilvania, cu scopul final desfiinţarea statului român. Telegramele schimbate între Lenin şi Bela Kuhn certifică acest fapt.

Doar ofensiva generalului alb Denikin în sudul Ucrainei şi contraofensiva armatei române în vest a împiedicat acest plan să devină realitate. Totuşi, aliaţii au fost păcăliţi încă o dată, reproşând României răspunsul militar categoric.
Dar până atunci, noua teroare comunistă, dublată de ura etnică, se va răsfrânge puternic asupra populaţiei româneşti din Ardealul rămas sub stăpânirea duşmanului de veacuri.

În Bihor, de exemplu, înţelegerea dintre români şi unguri a fost distrusă odată cu invazia bandelor şi „legiunilor” secuieşti, care îşi încep opera de crimă şi teroare asupra românilor paşnici.

La 10 noiembrie 1918, un fruntaş român din comuna Hotar, Moise Grec, a fost ridicat de la casa sa, dus lângă Criş şi împuşcat. A doua zi, la Câmpani, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica).

Tot atunci sunt ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La 30 ianuarie 1919 pătrunde în Beiuş un tren blindat încărcat cu armată secuiască, condusă de căpitanul Verboczy, care dezarmează garda naţională şi pune stăpânire pe întregul ţinut, dezlănţuind o teroare cruntă. Bihorul nu era în zona de demarcaţie, era paşnic şi liniştit, dar acestor aşa-zişi războinici, nu le păsa de asta.

Spuneau că au venit să apere Ungaria, împotriva cui, din moment ce trupele române se aflau mai departe, pe linia Sighet – Zam – Ciucea.

Românii prinşi pe străzile Beiuşului sau în împrejurimi erau duşi la comandament şi bătuţi crunt până spuneau că sunt unguri şi că de acum vor vorbi şi simţi ungureşte.

Doloc Filimon (55 ani) a fost ucis în bătaie. Alţii au fost împuşcaţi pe câmp, unde se aflau la muncă: Stoiţa Ştefan, Rădac Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani), sunt doar câteva nume de români ucişi mişeleşte, cu bestialitate de aceşti secui.
În întregul ţinut, secuii descindeau prin satele româneşti, intrau în case şi gospodării, jefuiau şi incendiau, violau şi omorau:

La Şeghiştel s-a organizat un măcel în masă, rezultând 14 morţi: Ghergar Vasile, împuşcat, Paşca Ilie (60 ani), împuşcat, Tuduc Costan (66 ani), străpuns cu baioneta şi carbonizat în propria-i casă, Baicu Nicolae (73 ani), împuşcat şi ars în casă, Boldor Marinca, arsă de vie, Haneş Ileana şi Haneş Zoica (11 ani), înjunghiate cu baioneta şi arse în casă, Paşca Anisie, împuşcată şi arsă, precum mulţi răniţi, care au scăpat cu viaţă, dar au rămas invalizi pentru totdeauna. Au fost incendiate 15 case şi tot atâtea şuri.

La Tinca au fost ridicaţi în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919 fruntaşii români, doctor în drept Ioan Ciordaş, conducătorul celor trei consilii naţionale, român, maghiar şi muncitoresc, şi doctor în drept Nicolae Bolcaş, duşi înafara localităţii, puşi să-şi sape groapa, schingiuţi şi ucişi (doctorului Ioan Ciordaş i-au fost scoşi ochii cu baioneta).

La fel a fost asasinat la Vaşcău Nicolae Bogdan şi la Finiş Gheorghe Pălcuţ.
Am vorbit doar de câteva dintre crimele şi atrocităţile petrecute numai în judeţul Bihor, dar acestea au avut loc pe o arie mult mai mare. Aradul, Sălajul, Sătmarul, Clujul, Maramureşul, toate şi-au adus jertfele în număr mare. Dar dintre toate atrocităţile, cea mai îngrozitoare rămâne cea de la Beliş, din judeţul Cluj.

Din această înfiorătoare tragedie a fost inspirat şi scenariul filmului „Capcana mercenarilor”.
Lucrurile s-au petrecut cam aşa: la Beliş îşi avea moşia Janos Urmanczy, 28000 de iugăre de pădure, o exploatare forestieră şi un castel modern pe vârful unui deal.

În timpul războiului, exploatarea forestieră era lucrată de către copii şi bătrânii satelor rămaşi acasă fără drepturi şi apărare, precum şi cu prizonieri italieni, ţinuţi în înfometare şi mizerie. La izbucnirea revoluţiei, italienii s-au prezentat la exploatarea forestieră cerând mâncare de drum, deoarece ei doresc să plece acasă, să scape din acest iad, din moment ce războiul se sfârşise.

Au fost refuzaţi, iar aceştia au distrus cantina, luându-şi alimentele necesare şi plecând în drumul lor. Atunci au fost ucişi trei dintre oamenii exploatării forestiere. Janos Urmanczy fugise între timp spre Ungaria, speriat de spectrul revoluţiei. Românii au venit şi şi-au luat ceea ce au avut nevoie, ce li se luase din munca lor.
Dar fratele lui Janos era şi el membru al aristocraţiei maghiare, proprietar în Ardeal, cu o moşie întinsă la Călăţele şi un castel la Reghin.

Dar, în plus, Nandor Urmanczy, fratele lui Janos, era şi deputat în parlamentul maghiar, unul dintre cei mai şovinişti şi intoleranţi. Aflat la Budapesta, scapă de valurile revoluţiei de aici pe motiv că era în opoziţie cu primul ministru, Istvan Tisza.

Aflând de cele întâmplate la moşia fratelui său, publică un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, prin care invita un număr de soldaţi curajoşi de a se prezenta la dânsul pentru o însărcinare de încredere, promiţând solda obişnuită dată de Consiliul Naţional Maghiar. Întrunindu-se detaşamentul, a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma de pe strada Falk Miska, cu ştirea şi consimţământul ministerului de război.

Detaşamentul pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, cuprindea încă un căpitan Korosi, 14 ofiţeri şi 60 de oameni, majoritatea subofiţeri, având şi patru mitraliere. Ordinul expres al lui Urmanczy era de a nu-i cruţa pe români.
Cu un tren special au ajuns la Călăţele, la 8 noiembrie 1918, de unde au pornit cu căruţele şi pe jos spre Beliş. Încă de pe drum au început o adevărată vânătoare de oameni, ţăranii români întâlniţi în drum fiind împuşcaţi fără milă, indiferent dacă erau bătrâni, copii sau femei. Auzind salvele de armă, mulţi au reuşit să fugă spre păduri, dar mulţi au căzut sub gloanţe.
Ajunşi la exploatarea forestieră, soldaţii căpitanului Antal Dietrich nu mai găsi niciunul dintre prizonierii italieni, ci doar urmele jafului organizat de ei, depozitul de cherestea încă ardea cu flăcări imense. Oamenii căpitanului au instalat mitralierele în turnurile castelului şi au continuat masacrul.

Casele românilor erau luate cu asalt şi jefuite, nimeni nu era cruţat, cum vedeau un ţăran sau o ţărancă, deschideau focul asupra lor. Mai mulţi români, printre care şi o femeie, au fost capturaţi, duşi la podul din comuna Beliş, şi împuşcaţi de plutonul de execuţie comandat chiar de căpitanul Dietrich.

Apoi au fost adunate cadavrele şi aruncate în focul de la depozitul de cherestea. A fost ceea ce s-a numit rugul de la Beliş, unde au pierit de mâna acestor ticăloşi 46 de români.
O comisie mixtă, româno-ungară, sosită la şase zile de la comiterea masacrului, a fost îngrozită de ceea ce a găsit la Beliş. Procesul verbal a fost contrasemnat de doi magistraţi, unul român (doctor Emil Haţieganu) şi unul maghiar (doctor Grampiere Emil), alături de membrii comisiei, dr. Balazs Endre, dr. Kertesz Jeno şi dr. Valentin Poruţiu.

În acea perioadă, ministrul Oskar Jasi încerca să negocieze la Arad, cu membrii Consiliului Naţional Român, conduşi de Ştefan Cicio Pop, rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria, când a sosit vestea măcelului de la Beliş.

Poate că acest eveniment să fi avut o contribuţie la ruperea tratativelor (vezi http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/02/revolutia-din-ardeal-si-garzile.html). Întreaga Europă a fost cutremurată de unul dintre cele mai mari masacre de după războiul mondial, cel puţin până atunci.
În primăvara lui 1919, ofiţeri francezi au trimis la Paris dovezile măcelului, câteva oase carbonizate, precum şi procesul verbal.

Totuşi, Parisul rămâne intransigent şi nu permite armatei române să avanseze pentru a face dreptate, pentru a mântui odată pe fraţi de teroarea ungurească.
Numărul exact al celor ucişi la Beliş poate nu se va cunoaşte niciodată, dar în mod sigur este mai mare de 45.

De exemplu, există mărturii că a fost ucis pe drum şi un român zdravăn, îmbrăcat în haină militară, probabil un biet soldat român ce se întorcea acasă de pe front.

Pe el nu avea cine să-l revendice, din moment ce probabil nu se ştia nimic de el de ani de zile.

Ungurii l-au sprijinit aşa cum era, mort, de un stâlp, şi i-au pus o sticlă în mână, râzând şi zicându-şi că încă mai bea.
Iată câteva nume dintre cei ucişi la Beliş:
Din comuna Beliş: Dumitru Tripon (26 ani), Gheorghe Mihuţ (35 ani), Ioan Băle (36 ani), Simion Mihuţ (60 ani), Nicolae Bâle (24 ani), Varvara Pop (44 ani), Popa Pascu (41 ani), Puica Alexandru şi soţia (49 şi 41 ani), Maria Matiş, toţi împuşcaţi şi arşi pe rug.

Din comuna Tufeni: Gavril Dreve (54 ani), Ioan Dreve (22 ani)

Din comuna Mănăstireni: Petru Calo (38 ani), Ioan Michilie (18 ani), Petru Girgiu (54), Gavril Văsar (62), Ion Morar (57), Ioan Goia şi Ioan Nistor.
Din comuna Mărişel: Gheorghe Măriş, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Ioan lazăr, Francisc Muller.
Din comuna Arada: Stan Sântioana, Ioan Neagu, Todea Petru, Lazăr Ana, Nicolae Radac, Neag Savu, Dumitru Lazăr, Gheorghe Neag, Rafila Oneţ, Dumitru Nicola, Ana Todea.
Prin ceea ce au însemnat toate aceste masacre, ne dăm seama de ura acestor potentaţi unguri împotriva românilor. Nu este un eveniment izolat, dacă ne uităm la trecut, la evenimentele precedente, inclusiv la anii 1848-49, sau în viitor, la masacrele dintre 1940-44 de la Ip, Trăznea sau Moisei.

Ce fel de oameni sunt aceia care, ca şi la Trăznea, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, aşteptând să reuşească să-i scoată cuiul. Bietul copil, neştiutor, l-a scos, şi rămpăşiţele lui sunt îngropate în cimitirul satului Trăznea, la cinci kilometri de Zalău.
Referitor la Beliş, chiar dacă ungurii moderaţi au cerut la Budapesta pedepsirea vinovaţilor, aceştia nu au păţit nimic. Nandor Urmanczy, autorul moral şi organizatorul, s-a apărat spunând că expediţia era cunoscută de ministerul de război, din moment ce detaşamentul a fost echipat şi înarmat într-un dintre cazărmile din Budapesta.

Mai mult, Nandor Urmanczy a rămas deputat în continuare, chiar dacă nu şi-a mai văzut niciodată moşiile din Ardeal, care au fost expropriate (pe motiv că nu s-a prezentat să le revendice), iar cu pământul respectiv au fost împroprietăriţi ţăranii, poate chiar rudele celor ucişi.

Dar, ironia vieţii, în anul 1938, la aproape douăzeci de ani de la masacrul de la Beliş, un foc de armă răsună în foişorul parlamentului de la Budapesta. Deputatul Nandor Urmanczy şi-a zburat creierii cu revolverul.

Pe linia de demarcaţie



În tot acest timp, încrâncenaţi de aşteptare, soldaţii români priveau peste linia de demarcaţie şi nu înţelegeau de ce nu pot trece dincolo, să le aducă izbăvirea fraţilor schingiuiţi de bandele maghiare şi secuieşti, devenite mai nou comuniste şi revoluţionare.

Ocupaseră linia hotărâtă la mii de kilometri, de politicieni ce habar nu aveau de ce se întâmplă în regiune, dar care sperau să câştige bunăvoinţa ungurilor, de parcă ar fi însemnat ceva în aritmetica geopolitică a estului european. Boală lungă, moarte sigură, spune un vechi proverb românesc. Au trebuit câteva luni ca până ca decidenţii noii lumi să înţeleagă realitatea, şi când au înţeles-o era deja târziu.

Degeaba ziarele franceze, engleze şi americane pledau pentru înarmarea României, ca singur garant al păcii în regiune, calculele politice de la Conferinţa de pace de la Paris aveau preponderenţă. iar această întârziere, doar de câteva luni, avea să fie scump plătită cu sânge, mai ales cu sânge românesc, după cum am ilustrat mai devreme.

Îmbrăcaţi în zdrenţe, cu hrană insuficientă, echipaţi şi înarmaţi necorespunzător, soldaţii români aşteptau. Aşteptau şi credeau, deoarece ei aveau un atu pe care adversarii lor nu-l aveau, poate nici nu-l înţelegeau: moralul şi credinţa, credinţa în justeţea cauzei lor, credinţa în justeţea divină, credinţa că a sosit momentul în care să tranşeze odată pentru totdeauna diferendul vechi de secole între români şi unguri.

„O dispută de secole se rezolvă cu sabia” spunea istoricul român Constantin Kiriţescu, iar soldaţii români ştiau că ei au fost aleşi să rezolve, atunci şi aici, odată pentru totdeauna, această dispută. Era o misiune istorică, iar cu ochii la ei nu stătea cu speranţă numai întregul popor român, de dincolo sau de dincoace de linia de demarcaţie, ci întreaga Europă, poate chiar lumea întreagă, din moment ce şi Washingtonul era atent.
Pe linia de demarcaţie, soldaţii români aşteptau. Şi luptau.

Dincolo de linia de demarcaţie, în Maramureş, se află satul Băseşti, căminul marelui patriot român Gheorghe Pop de Băseşti. Acest mare român, care şi-a închinat peste şaizeci de ani luptei pentru drepturile românilor asupriţi de unguri, apoi de dubla monarhie austro-ungară, a fost liderul Partidului Naţional Român, unul dintre semnatarii memorandumului pentru drepturile românilor, condamnat la închisoare pentru asta, a trăit să-şi vadă visul cu ochii, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, pe care a şi prezidat-o.

Aici, văzând împlinirea visului pentru care a luptat mai bine de şaizeci de ani, bătrânul octogenar a luat cuvântul cu o voce tremurândă: „Acum slobozeşte, Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”.

Bietul badea Gheorghe, cum îi spuneau românii, a murit la 23 februarie 1919, în satul său, Băseşti, aflat dincolo de linia demarcaţională, sub stăpânirea ungară. În acea zi, în momentul în care bandele maghiare s-au năpustit asupra satului, jefuind şi incendiind totul în cale, badea Gheorghe le-a ieşit în întâmpinare, încercând să-i potolească, dar văzând sălbăticiile la care s-au dedat, a făcut un atac de apoplexie şi a murit.

Cu puţin timp înainte de a muri, a adresat o telegramă Consiliului Dirigent din Sibiu:

„Pe teritoriul neocupat şi cel mai preţios, bande nenumărate ungureşti jefuiesc pe locuitori, maltratează şi alungă pe fruntaşii satelor, preoţi şi învăţători, care şi-au părăsit locurile, ele demoralizează poporul cu bolşevism şi ruperea de România, ajungând până la proxima apropiere de Băseşti.

Gardele sunt desfiinţate, jandarmeriile reînfiinţate, ocupaţiunea trebuie executată fără amânare ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a lua măsurile necesare, la ceea ce mă simt îndreptăţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.
După plecarea vandalilor, la înmormântarea venerabilului luptător român, s-au adunat sute de oameni din satele vecine ca să-l petreacă pe ultimul drum. Dar cortegiul a fost atacat cu salve de puşcă şi rafale de mitralieră de către ungurii poziţionaţi în apropiere.

Înspăimântaţi, românii s-au împrăştiat. Fugarii au dus vestea trupelor române, aflate la câţiva kilometri, iar comandamentul român a dat ordinul de ocupare a satului Băseşti.

Ungurii au fost alungaţi, şi numai aşa bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băseşti a putut avea o înmormântare cu toate onorurile, inclusiv din partea armatei române.
În tot acest timp, ciocnirile pe linia de demarcaţie continuau. Este suficient să spicuim din Jurnalul de Operaţii al Comandamentului Trupelor din Transilvania, ca să vedem în ce a constat această expectativă în spatele liniei demarcaţionale (de menţionat că denumirile localităţilor sunt cele ungureşti, după hărţile vremii).

“16 martie 1919:

Divizia a 7-a: La ora 1, unităţi inamice au atacat posturile noastre de la Erdoszada, au fost însă respinse. În cursul zilei, patrule de recunoaştere inamice au încercat să se apropie de posturile noastre de la Nagy-Sikarlo, Egerespatak, Hengo şi Also Varkza (5 km NV Sdaky-Csek), au fost însă alungate cu focuri. Posturile noastre de la Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) au respins o încercare de atac asupra acestor localităţi. ”
“30 martie 1919
Divizia a 7-a: Între orele 10-11, artileria inamică a tras 25 proiectile de 105 mm din direcţia cotei 344 (est Hadad), asupra satelor Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) şi Mutos, însă fără niciun efect, după care infanteria inamică, în forţa de 2 plutoane, ieşind din pădurea Dadodului a căutat să atace postul nostru de la cota 261, a fost oprită însă de focurile posturilor noastre şi după un scurt schimb de focuri, a fost nevoită să se retragă.

La ora 12 o subunitate inamică aflată la cota 362 (800 m SE Haraklău) a deschis focul cu 2 mitraliere asupra unui post al nostru din Regimentul 15 Infanterie de la vest de Czigany, s-a răspuns cu focuri de armă mitralieră, după care inamicul a încetat focul.

Între 12-13 artileria inamică din direcţia Remetemezo, a tras 8 proiectile asupra satului Nagy-Sikarlo, trei în Valea Mare, iar două în sat, toate însă fără efect… ”
Şi tot aşa, nu a existat zi fără schimburi de focuri sau incursiuni inamice. Această linie de demarcaţie poate fi numită front, deoarece în această manieră s-au desfăşurat ostilităţile, la fel ca şi pe linia Nistrului.

La 20 martie, primind ordinul aliaţilor de a se retrage la vest, pe o nouă linie de demarcaţie stabilită, cam târziu, de aliaţi, guvernul Karoly cedează puterea comuniştilor lui Bela Kuhn, care nu se retrag, ba dimpotrivă, înteţesc atacurile asupra soldaţilor români.

Atunci Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Traian Moşoiu, ardelean de origine, pregăteşte riposta.

Între timp, la 12 aprilie, soseşte noul comandant pe frontul transilvan, generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de nord, cel mai important.

Ungurii, acum bolşevici, continuă atacurile şi provocările, care vor culmina cu cele din noaptea dintre 15 şi 16 aprilie. Dar armata română îi aştepta şi era pregătită. Împotriva lor, în acea noapte, se va declanşa contraatacul românesc, a cărui izbitură de ciocan va fi grupul de nord condus de generalul Traian Moşoiu.La 4 august 1919, armata romana a intrat in Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mardarescu, alti comandanti  ai armatei fiind Demetrescu, Stefan Holban, Traian Mosoiu si viitorul maresal Ion Antonescu. Budapesta a fost cucerita, Republica Sovietica Ungara a incetat sa existe iar liderul ei, Béla Kun, a fugit in Austria si mai apoi in Rusia sovietica.

Sursa: cristiannegrea.blogspot.ro

Bibliografie :

Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România, editura Societatea de mâine, 1926
Dr. Vasile Bianu, Însemnări din răsboiul României Mari, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1926
Tiron Albani, 20 de ani de la Marea Unire, 1938

08/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Războiul pentru Transilvania

Prezentul articol analizeaza capitolul „Războiul pentru Transilvania“ din cartea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993, cap. 8, The war for Transylvania, pag. 231-251.

 

***

Future Wars: The World's Most Dangerous Flashpoints

 

RĂZBOIUL PENTRU TRANSILVANIA

Trevor N. Dupuy

Retragerea forţelor militare sovietice şi, deci, a puterii şi influenţei sovietice din Europa Centrală şi Răsăriteană în anii 1990-1991 a îndepărtat marea forţă de menţinere a păcii în regiune din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Animozităţile etnice, naţionale şi religioase care au dominat multă vreme istoria Europei Răsăritene, în special în zona Balcanilor, nu au dispărut, ci au fost mai degrabă ascunse în timpul perioadei de hegemonie sovietică.

O dată independenţa – şi, împreună cu ea, rivalităţile interne – revenită în Europa Răsăriteană, s-a observat adeseori, aşa cum le plăcea să spună oamenilor de stat şi diplomaţilor europeni de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, regiunea balcanică a devenit încă o dată “butoiul cu pulbere al Europei”.

Speranţele că înfiinţarea unor instituţii democratice în ţările Europei Centrale şi Răsăritene ar impune stabilitatea şi ar reduce şansele ca o revoluţie sau naţionalismul reînviat să ducă la declanşarea unui conflict armat s-au realizat numai parţial.

 

PREMISE

 

Europa Centrală şi Răsăriteană este alcătuită din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi Grecia. Cu toate acestea, deşi Grecia este cuprinsă în această zonă din punct de vedere geografic, ea întreţine relaţii economice şi politice intense cu Europa Occidentală şi este afectată de cateva dintre divizările etnice care le provoacă greutăţi mari vecinelor sale din nord.

 

 

 

 

 

 

 

Pană în 1993, circa 86 de milioane de oameni trăiau între graniţele celor 6 naţiuni care se află între Grecia şi Polonia, împărţite în peste douăsprezece grupuri etnice importante (şi cîteva mai mici), printre care bulgari, turci, cehi, slovaci, germani, unguri, albanezi, macedoneni, români, sîrbi, croaţi, bosniaci, sloveni şi muntenegreni.

Distribuţia grupurilor etnice a fost (şi este) neregulată. De exemplu, deşi populaţia Albaniei este alcătuită în proporţie de 98% din albanezi (restul de 2% fiind în cea mai mare parte greci), mai mult de o treime din numărul total al etnicilor albanezi trăiesc în Iugoslavia.

De asemenea, deşi 96,6% din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20% din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România.

Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România.

Deşi Ungaria şi Albania au o populaţie în mare măsură omogenă, cu doar mai puţin de 4% aparţinînd unor grupuri etnice minoritare, această situaţie se întîlneşte destul de rar în regiune.

Aproape 15% din cei aproximativ 9 milioane de oameni care alcătuiesc populaţia Bulgariei sunt etnici ne-bulgari, majoritatea fiind turci (765.000) şi, în număr mai mic, ţigani şi macedoneni (pe care guvernul bulgar îi consideră bulgari adevăraţi).

Circa 12% din populaţia de 23,6 milioane de persoane a României aparţin unor minorităţi etnice; comunitatea cea mai mare este reprezentată de cei 1,9 milioane de unguri, dar există şi 930.000 de bulgari, germani, turci şi alţii.
Componenţa etnică a Cehoslovaciei este şi mai divesificată. Aproximativ doi din trei din cei 15,8 milioane de cetăţeni sunt etnici cehi (9,86 milioane) şi aproape încă o treime (cel mult 5 milioane) sunt slovaci.

Dar deşi numai un cetăţean cehoslovac din 20 nu este nici ceh, nici slovac, există aproximativ 600.000 de unguri, 80.000 de polonezi, 50.000 de germani şi tot atîţia ucraineni şi ruşi, plus încă aproape 60.000 aparţinînd altor grupuri etnice.
Actuala structură etnică şi demografică a zonei balcanice s-a creat datorită a două evenimente istorice majore.

Primul a fost migrarea slavilor către vest din secolul al V-lea pînă în secolul al IX-lea, din cauza căreia aceştia au ajuns de pe pămînturile lor natale aflate pe teritoriul Rusiei moderne, în vest şi în sud, unde se găsesc în prezent Cehoslovacia, Polonia şi Balcanii.

Populaţia pre-slavă a supravieţuit în România, Grecia şi Albania şi în enclave disparate.

La puţin timp după sosirea lor în partea vestică şi sudică a Europei, slavii s-au divizat pe considerente religioase în două grupuri.

Polonezii, cehii, slovacii, slovenii şi croaţii au devenit catolici; au adoptat alfabetul latin şi s-au orientat, în genere, către Germania şi Europa Occidentală.

Ceilalţi slavi, în special bulgarii şi sîrbii, precum şi ruşii, s-au alăturat Bisericii Ortodoxe Greceşti, au intrat sub influenţa culturii bizantine şi au adoptat alfabetul chirilic.
Această divizare între slavii catolici adepţi ai scrierii latine şi slavii ortodocşi adepţi ai alfabetului chirilic a fost amplificată de cel de-al doilea eveniment istoric important: cucerirea Balcanilor de către turcii otomani în perioada 1350-1560.

Grecia, Bulgaria, Albania şi cea mai mare parte din Iugoslavia au fost cucerite de otomani.

România a intrat, de asemenea, sub suzeranitatea otomană, dar autoritatea turcilor era mai puţin fermă acolo decît în alte zone din Balcani.

Turcii au cucerit o mare parte din Ungaria în anii 1525-1560, dar au fost izgoniţi de habsburgi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Eliberarea celorlalte zone balcanice de sub dominaţia otomană nu s-a realizat înainte de secolul al XIX-lea sau al XX-lea.

În timpul dominaţiei otomane, unii slavi au adoptat religia islamică şi există comunităţi mari de musulmani în Bosnia, Bulgaria şi, în special, în Albania.

În plus, ca problemă de securitate militară, turcii au înfiinţat colonii de soldaţi-agricultori în teritoriile cucerite de ei în Balcani, în special în nordul Bulgariei şi în sud-estul României, unde descendenţii lor se consideră în continuare turci.
Moştenirea dominaţiei turce a fost profundă şi de durată.

Autoritatea turcă în Balcani a început să scadă abia după războaiele napoleoniene, Serbia şi-a cucerit autonomia în 1817, iar Grecia şi-a dobîndit independenţa deplină cîţiva ani mai tîrziu, în 1832.

Acest proces nu s-a încheiat decît după ce partea europeană a Turciei s-a redus la actualele ei dimensiuni în urma războiului din Balcani din 1913. Secolele de dominaţie turcă au făcut ca cea mai mare parte a zonei balcanice să nu aibă o tradiţie a autonomiei, să aibă instituţii politice şi juridice puţin dezvoltate şi să păstreze o ostilitate considerabilă faţă de turci, dublată de prietenia faţă de oricare naţiune europeană care le-a susţinut cauza în procesul de dobîndire a independenţei.
Conflictul dintre România şi Ungaria este mai nou decît rivalitatea de secole dintre sîrbii şi croaţii din vecina Iugoslavie.

Desigur, pe timpul luptei comune împotriva turcilor Ungaria a ajutat principii din Valahia (dintre Dunăre şi Carpaţi) şi Moldova (dintre Carpaţi şi Prut). Acest ajutor a fost deseori întrerupt de disputele dintre liderii din tabăra antiotomană.

Ungurii au fost primul popor din Europa Centrală şi de Est care a cîştigat libertatea de sub stăpînirea turcească. Aceasta s-a datorat, în principal, victoriilor militare ale habsburgilor austrieci împotriva turcilor către sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Domeniul habsburgilor s-a îmbogăţit cu Ungaria, Transilvania, Slovenia şi o bună parte din Croaţia.
România, formată din principatele Valahia şi Moldova, şi-a cîştigat autonomia de la otomani în 1829.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principatelor li s-a permis să se unească în 1859 prin tratatul de pace care a pus capăt răboiului Crimeii. România a cîştigat independenţa completă în 1878, devenind regat în 1881, după războiul ruso-turc dintre anii 1877-1878.

Sămînţa ostilităţilor româno-maghiare a crescut către sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX din cauză că ungurii tratau represiv şi dur populaţia românească din Transilvania.

Cu toată această situaţie, România a întreţinut relaţii prieteneşti cu Austro-Ungaria şi Germania. Totuşi, o puternică presiune externă a adus România în tabăra aliaţilor, în august 1916, în Primul Război Mondial.

Puterile centrale conduse de Germania au provocat înfrîngerea rapidă a României. Numai suportul rusesc a permis României să păstreze un cap de pod în Moldova şi să reziste capitulării pînă la marea revoluţie din octombrie, care a scos Rusia din război, România n-a avut altă şansă decît să accepte, în mai 1918, un tratat de pace cam dur cu Puterile Centrale. Oricum, termenii tratatului s-au schimbat după victoria aliaţilor, şase luni mai tîrziu.

 

 

Înfrîngerea Austro-Ungariei a permis României să-şi îndeplinească scopul său de a cîştiga Transilvania, teritoriu privit de mulţi români ca leagănul culturii lor naţionale.

Regiunea a constituit inima regatului Daciei, cucerită de Împăratul roman Traian în războaiele din anii 101-106, pe care mulţi români îl consideră strămoşul lor.

Să nu ne surprindă, însă, faptul că Ungaria a obiectat la pierderea Transilvaniei şi nu numai pentru că acolo trăia o populaţie ungară destul de numeroasă.

Regimul comunist ungar al lui Bela Kun a încercat în două rînduri, prin măsuri militare, să restaureze dominaţia ungară în Transilvania. Forţele ungare dezorganizate au fost înfrînte categoric în ambele ocazii (martie-mai şi iulie-august 1919).

Forţele româneşti au ocupat Budapesta (august-noiembrie 1919), dar s-au retras sub presiunea Aliaţilor, acceptînd graniţa stabilită de Tratatul de la Saint-Germain (1919) şi Trianon (1920).

 

 

 

 

 

 

Harta Ungariei dupa Tratatul de la Trianon (1920)

 

 

Ungaria a primit prost pierderea Transilvaniei şi, din cauza acestei situaţii, alianţa cu Germania, care s-a dezvoltat către sfîrşitul anului 1930, s-a bucurat de un considerabil sprijin popular.

Ca un rezultat al pactului de neagresiune ruso-german din august 1939, România a fost forţată să accepte anexarea Basarabiei de către sovietici (regiunea dintre rîurile Prut şi Nistru cîştigată în 1918), iar mai tîrziu a pierdut şi jumătate din Nord-Estul Transilvaniei în favoarea aliatei Germaniei, Ungaria. (Această zonă va fi centrul de luptă în războiul Transilvaniei din 1993).

Deşi România şi Ungaria au evitat conflictul armat în această perioadă, consideraţia nu este valabilă şi despre ultima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, care l-a înlocuit pe generalul Antonescu şi a atras România în război ca aliată a sovieticilor, trupele române au luptat sub comandă sovietică împotriva trupelor germane şi maghiare din Ungaria.
Lunga asociere a Ungariei cu Axa, a determinat condiţii de pace mai grele la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Tratatul de la Paris (februarie 1947) stabilea restaurarea frontierelor aşa cum era prevăzut în Tratatul de la Trianon şi limita efectivul forţelor militare ungare.

De asemenea, el impunea Ungariei ocupaţia militară sovietică şi 300 milioane de dolari despăgubiri de război. Conflictul româno-ungar care, sub stăpînirea sovietică de peste 40 de ani a stat ascuns, a ieşit la suprafaţă către sfîrşitul anului 1980.

Regimul comunist din Ungaria, probabil influenţat de revoluţia eşuată din 1956, a început o reformă economică treptată între 1960 şi 1970. Prin 1980, economia Ungariei era cea mai liberă din Europa Centrală şi de Est. Deşi bunuri de consum erau puţine şi la preţuri mari, calitatea şi posibilitatea de achiziţie erau mai bune decît oriunde în blocul estic.

De fapt, economia Ungariei (la fel ca şi cele ale Cehoslovaciei şi Poloniei) a cunoscut o puternică dezvoltare după 1990. Reformele economice au fost urmate de o liberalizare politică în 1989-1990.

Deşi Partidul Muncitoresc Socialist Ungar şi-a abandonat ideologia în favoarea unui socialism democratic încă din 1989, el nu a fost în stare să-şi păstreze puterea în alegerile generale din aprilie-mai 1990, cînd un guvern de centru-dreapta a ajuns la putere.

Pe măsură ce aceste reforme interne progresau, guvernul şi populaţia ungare au devenit tot mai interesate de situaţia din România vecină. Programul masiv al preşedintelui Ceauşescu de restructurare rurală din anii ’80 a înăsprit relaţiile româno-maghiare.

Programul lui Ceauşescu includea distrugerea a vechi sate şi oraşe şi transferarea locuitorilor lor în centre rurale special construite.

Acest proces a întîlnit o deosebită rezistenţă din partea secuilor (ungurilor) din Transilvania, unde mulţi priveau aceasta ca pe o încercare de a distruge sentimentul comunităţii lor. Mulţi români de origine maghiară au fugit în Ungaria, la fel cum făcuseră şi mulţi dintre germanii din comunitatea din România.

Guvernul ungar a adresat plîngeri oficiale la diferite foruri internaţionale. În august 1988, primul ministru al Ungariei, Karoly Grosz, s-a întîlnit cu Ceauşescu la Arad, în România, dar acest efort de a rezolva conflictul s-a finalizat cu un eşec.

Revoluţia sîngeroasă şi violentă, care a răsturnat regimul lui Ceauşescu în ultima parte a lui decembrie 1989, a pus capăt conflictului imediat asupra tratamentului minorităţii ungare din România.

Şi totuşi, existau cîteva semne ale continuităţii ostilităţii române împotriva secuilor din Transilvania, demonstrate de confruntările masive din Tîrgu Mureş, din martie 1990, dar s-a putut constata că n-a mai existat nici un fel de politică oficială română îndreptată direct împotriva minorităţii maghiare din România.

Cu toate acestea, eşuarea ulterioară a acţiunii de creare a unui guvern republican cu reprezentarea mai multor partide a pus în pericol o mare parte a realizărilor revoluţiei.

În paralel, noi represiuni împotriva secuilor au întunecat relaţiile ungaro-române, dezvoltînd ostilitatea.

2.4. Paradigma manipulării

 

Deocamdată, însă, esenţial este să descoperim paradigma propagandistică a manipulării şi dezinformării aplicată de The Economist: ea este aceeaşi cu cea formulată de ministrul propagandei naziste, Goebbels, şi anume că o minciună repetată mereu sfîrşeşte prin a fi crezută (metodă demonstrată pe cazuri concrete în lucrarea Minciuni mass media).

Şi, într-adevăr, The Economist nu face decît să „ţină la zi“ minciuna The Clash of Civilisations – care este o penibilă balbîială cu pretenţii politologice –, prin care se împarte în două Europa – inclusiv România şi Ucraina – după linia de demarcaţie religioasă din harta sa.

Pe lîngă faptul că pretinsul studiu este acreditat cu o valoare ştiinţifică pe care nu o are, trebuie reţinut că harta tipărită acolo este inclusă într-un „atlas geostrategic care, în urmă cu 2 ani, se vindea la standul de carte din faţa Centrului N.A.T.O. din Bruxelles“21.

Dar, pînă să i se inculce valoarea „ştiinţifică“ din articolul lui Huntington, harta respectivă – conţinînd, în esenţă, aceeaşi linie de demarcaţie – a fost publicată în 1991, evident, pentru a pregăti opinia publică să accepte planurile oculte, de către revista germană Bünte22, sub semnificativul titlu de „Geografia Eliberării“ sau „Euroatlas-2000“ – hartă în care se anticipa viitoarea configuraţie politică a Europei şi în care România avea graniţele din 1914.

 

2.5. Falsitatea „teoriei“ conflictului între civilizaţii

 

Dar, vorba „anonimului“ din The Economist, ce-ar fi ca yankeul Huntington să tragă linii care să marcheze conflictul dintre yankeii şi „indienii“ din S.U.A.?!

De ce nu vorbeşte britanicul The Economist de războiul de secole dintre catolicii şi protestanţii din Irlanda de Nord?!

De ce nu vorbeşte despre Germania (predominant lutherană), Ungaria (predominant calvină) şi Vatican, care au alimentat războiul din Bosnia dintre ortodocşi, pe de o parte, şi catolici şi islamişti, pe de alta, manipulaţi şi înarmaţi inclusiv de către Vatican?!

Şi observaţi că acum islamiştii sunt aliaţi cu catolicii contra ortodocşilor, nu ca în „teoria“ ocultă şi interesantă – şi, oricum, falsă – a lui Huntington.

„Anonimul“ din The Economist – care ar putea fi protestant – atestă însă iezuitism catolic: laudă Reforma şi Luminismul, curente protestante anticatolice – de sorginte francmasonică (sau, oricum, revendicate de masonerie) –, dar le refuză ortodocşilor simţul dreptăţii, capacitatea de a respecta legile şi alte virtuţi umane, şi trece sub tăcere – crezîndu-ne „proşti“, ca şi Silviu Brucan –, faptul că Reforma şi Luminismul au apărut ca reacţie de protest împotriva împilării, a imoralităţii şi a abuzurilor manifestate de papalitate, de curia papală şi de autorităţile laice ale statelor occidentale iniţial eminamente catolice!

De asemenea, ignoră că au existat Contrareforma şi Inchiziţia, concepute de Vatican ca reacţie antiprotestantă şi aplicate sîrguincios în state catolice ca Spania, Italia, Franţa, Germania, Cehia etc., care dovedeau mult simţ al legii, al drepturilor omului cînd îi ardeau pe rug pe „eretici“ (acum „disidenţi“), indiferent că erau mari intelectuali sau personalităţi istorice ca Giordano Bruno, Jeanne d’Arc, Jan Hus, Miguel Servet, Jacques de Molay, Girolamo Savonarola etc., că erau cărţi importante condamnate prin faimosul Index librorum prohibitorum sau că erau doar animale, ca atît de nevinovatele pisici.

Numai în Spania Inchiziţia a pronunţat peste 300.000 de mii de condamnări la moarte, dintre care 30.000 au fost arderi pe rug23. Apoi, printre indienii din cele două Americi, Inchiziţia a făcut un adevărat genocid, precum, în timpurile noastre, S.U.A. au făcut în… S.U.A., Coreea, Vietnam, Irak. Acestea, fiind, deci, fapte ale civilizaţiei catolice.

După cum ignoră şi faptul că instituirea Inchiziţiei a produs o reacţie promptă în rezistenţa populară, căci, de pildă, Petru Martirul, unul dintre primii inchizitori, e asasinat în 1252, fiind imediat după aceea canonizat sfînt, probabil ca reparaţie „morală“ – după cum, peste secole, catolicul oriental Moisin-Monarhistul pretinde şi el reparaţie „morală“, dar, mai ales, materială.

Şi, pentru a marca spiritul de „dreptate“ al catolicismului, este semnificativ că, în anul uciderii inchizitorului, s-a aprobat practicarea torturii pentru descoperirea ereziei prin promulgarea bulei Ad extirpanda de către papa Inocenţiu al IV-lea (vedeţi ce nume fals: Inocenţiu, adică Nevinovatul) – decizia pontificală fiind reconfirmată de papa Urban al IV-lea.

Trebuie să recunoaşteţi că a fi papă, a te numi Inocenţiu şi a institui tortura ca metodă catolică pentru a-i sili pe enoriaşi să recunoască ceea ce nu au comis este nu numai culmea umorului negru, ci şi o veritabilă pedeapsă divină!

Cel puţin, după cum am văzut, papa Ioan Paul al II-lea se pregăteşte să pună la Index – sau măcar să dezavueze – Inchiziţia (instituţie care există şi azi, dar sub alt nume).

Unii sectanţi neoprotestanţi – iehoviştii, de exemplu, care îşi au sediul central în New York – îl prezintă pe papa Ioan Paul al II-lea ca fiind antihristul, „fiara care se ascunde în spatele numărului 666“, iar în oracolele lui Nostradamus, tot mai în vogă, este enumerat ca fiind antepenultimul papă24.

Într-un interviu referitor la cartea sa Minciunile de bază ale Bisericii Catolice, Pepe Rodriguez, cel mai de seamă cercetător spaniol în problemele sectelor, afirmă:

„Nu spun nimic din ce nu s-a mai spus: actuala Biserică Catolică este de nesusţinut. Să-i respectăm pe creştini, dar Biserica a minţit şi încă mai minte“25.

După cum se ştie, fenomenul sectant a apărut îndeosebi în arealul Occidentului, unde, chiar în zilele noastre, sectele se înmulţesc într-o proporţie îngrijorătoare – sectele satanice fiind cele mai nocive pentru că acaparează tineretul, viitorul nostru.

Or, principala cauză a acestei proliferări o constituie tocmai inconsistenţa spirituală a catolicismului.

Dar, a prezenta, în pragul Mileniului III – cum face un S. P. Huntington sau, pe urmele lui, The Economist –, civilizaţia catolică drept singurul model de urmat, ce înseamnă şi în ce scop se face?!

 

  1. România ca ţintă

 

În lumea ortodoxă nu a fost nevoie să apară Protestantismul fiindcă nu era necesar să se protesteze contra Bisericii Ortodoxe şi a prelaţilor ei, cum a păţit Biserica Catolică, fiind nevoită să apeleze la „Sfînta Inchiziţie“ ca să îşi apere averile (strînse inclusiv prin vînzarea indulgenţelor) sub pretextul că îşi apără dogmele.

 

3.1. Obedienţa faţă de plan

 

În cadrul mediatizării acestor idei confecţionate în mod ocult şi cu aparenţă de ştiinţificitate, ele sunt prezentate ca fiind deja axiome faţă de care „nu putem să ne opunem“ – cum s-a exprimat tendenţios un lider (greco-)catolic referitor la caracterul implacabil al vizitei papei în România – şi repetate insistent, pentru a crea cititorilor sentimentul de „deja cunoscut, familiar, elementar“, astfel ca, treptat-treptat, să li se inoculeze un anumit fatalism şi acea inerţie anesteziantă care provoacă apatia, lipsa de împotrivire la ceea ce le este prezentat ca fiind inevitabil.

Această metodă psihologică de manipulare (adaptată la condiţiile locale şi combinată uneori cu tehnici parapsihologice), des uzitată de anumite instituţii specializate în manevrarea maselor, este folosită acum inclusiv pentru a prezenta, printre altele, restaurarea monarhiei ca fiind „singura soluţie“ pentru a ieşi din marasmul în care a fost dirijată în mod ocult România.

În acest domeniu, un clasic exemplu de agent de influenţă – dar şi de „răspîndac“ în terminologia Academiei „Caţavencu“ – îl constituie „prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“, cum semnează de fiecare dată ca să impresioneze cititorii. În articolul „O nouă opţiune europeană?“ se exprimă astfel:

«… Occidentul a împărţit deja, în mod tacit, vechea Europă de Est, fostul lagăr administrat de Moscova, în Grupul de la Vişegrad, al ţărilor romano-catolice, şi în Trilaterala ortodoxo-balcanică, care va avea de străbătut un drum lung pînă la a fi compatibilă cu Apusul.

Cei mai pudici numesc Polonia, Ungaria şi Cehia „ţările de nord“, iar Bulgaria, Iugoslavia şi România „ţările de sud“ din estul Europei, cu deosebirile cu care suntem familiarizaţi: în sud – subdezvoltare şi duşmani, în nord – bunăstare şi prieteni.

De aceea, alegerile din cele trei ţări balcanice ar fi trecut aproape fără a fi observate, dacă la Bucureşti şi la Sofia nu ar fi cîştigat formaţiunile declarate prooccidentale şi anticomuniste ale d-lor Emil Constantinescu şi Petăr Stoianov. (…)

Şi, ca şi în trecut, vest-europenii sunt obligaţi să se orienteze, deci, spre Bulgaria, peste România, (…) preşedintelui României revenindu-i din nou un rol foarte important atît din perspectiva Occidentului, cît şi din cea a Rusiei, ca în trecut regilor din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul de la Bucureşti.

La alegerile prezente, ne dezvăluie Mircea Dinescu într-un amplu comentariu pentru săptămînalul hamburghez Die Zeit, au venit la Bucureşti, să sprijine campania prezidenţială, specialişti americani electorali, fostul preşedinte George Bush şi chiar consoarta preşedintelui Clinton, desigur, inspiraţi de ambasadorul american în România, Alfred Moses, prieten de nedespărţit al d-lui Ion Iliescu.

Pe de altă parte, Emil Constantinescu culege, se pare, fructele politicii defunctului arhitect al Convenţiei Democratice.

Fostul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, Coposu, era pentru o politică clar europeană, tradiţională. Prin (greco-)catolicismul său, era oarecum imun la fascinaţia protestantă, baptistă a lui Bill Clinton sau a aşa-zisei supremaţii evreieşti, emanată de Alfred Moses şi Petre Roman.

Emil Constantinescu este ortodox şi, după cum a demonstrat, nu are nimic împotriva influenţelor de pe alte continente, recomandîndu-se electoratului şi într-o poză cu Statuia Libertăţii din New York în fundal. Opţiunea sa monarhistă este ambiguă.

Încă nu este clar dacă vrea monarhie sau o poziţie „regală“ a Preşedinţiei. Schimbarea de regim politic nu are nimic de-a face cu ofertele sau programele politice şi chiar mai nimic cu rezultatele sau performanţele concrete, ci are loc atunci cînd Poporul, alegătorii s-au săturat de vechiul regim – indiferent dacă a fost bun sau rău.

Acest adevăr electoral elementar, bine cunoscut în ţările apusene cu tradiţii democratice, a fost pus la grea încercare, pe 17 noiembrie, şi la Bucureşti.

Dar deja putem afirma, indiferent de rezultatul alegerilor, că situaţia politică din ţară este una nouă: o nouă opţiune europeană?» (sic)26.

Am citat exact şi suficient din articol pentru a fi mai evidente „ideile“ (exigenţele limbajului academic ne împiedică să folosim un nume propriu) d-lui „prof. dr. VIOREL ROMAN, consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“.

Pentru că, deşi îi desfide pe coreligionarii lui Petre Roman, Viorel Roman ne consideră – ca şi Silviu Brucan – la fel de proşti, ca dovadă fiind, pe de o parte, enormităţile pe care ni le serveşte cu nonşalanţă şi care ar fi trebuit publicate la rubrica „Gîgă“ şi, pe de altă parte, fiindcă în alte dăţi scrie lucruri deştepte.

Viorel Roman este licenţiat al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, dar îl deranjează această calitate şi de aceea şi-o etalează pe aceea de „consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“.

Sună mai vest-european şi – crede el – îi dă dreptul (printre celelalte drepturi ale omului, pentru care militează vest-europenii, cum ar fi drepturile homosexualilor) să se exprime superior-zeflemist („consoarta preşedintelui Clinton“) ca să creadă cititorii că este „mare“ de vreme ce o „ia de sus“ pe nevasta preşedintelui celui mai puternic stat din lume; sau, ca să folosim titlul unui editorial al lui M. Dinescu, iată că mai apare încă „un mişel care ne ia cam de sus“ – care vrea să ne „dicteze“, cum spunea S. Brucan, într-un interviu cu Ilie Şerbănescu, despre Michel Camdessus, directorul executiv al Fondului Monetar Internaţional27.

Dar, chiar dacă nu este evident la prima citire şi un neavizat ar putea fi dus cu preşul, totuşi, ce altceva decît „abureală“ este să susţii că este un „adevăr electoral elementar, bine cunoscut în ţările apusene cu tradiţii democratice“, faptul că „Poporul schimbă regimul politic nu în funcţie de ofertele electorale, ci atunci cînd se satură de el, indiferent că a fost bun sau rău“?! Paremiologia românească are şi acest proverb:

„Cîinele, de prea mult bine, turbează!“ Să înţelegem că popoarele din S.U.A. şi, în general, din Vest, au turbat de bine ce le este şi schimbă regimurile doar aşa, pentru că le este prea bine?! Pentru că la asemenea concluzii absurde ne duce „raţionamentul“ d-lui „consilier academic al Academiei din Bremen, Germania“.

 

3.2. Atacarea ortodoxiei

 

Fireşte, nu putem aici şi acum să demontăm – deşi ar fi meritat – fiecare propoziţie şi să arătăm absurditatea cu care vrea să ne îmbrobodească d-l „prof. dr.“, dar, s-a observat, credem, că Viorel Roman brodează pe canavaua lui Huntington, preluată de The Economist: încă de la începutul articolului, ca să-i dea valoare de axiomă, porneşte de la falsa premisă că „Occidentul a împărţit deja, în mod tacit, vechea Europă de Est“ în cadrul demarcării largi „catolicism contra ortodoxie (şi islamism)“, după care introduce „duşmanii“, printre aceştia figurînd şi România.

De ce ar fi acum România un duşman al Germaniei, de exemplu, cînd România a fost prima ţară – dintre cele foste socialiste – care a reluat relaţiile diplomatice cu Germania – în 1967, fiind prima aplicare a conceptului de Östpolitik – şi, apoi, a dezvoltat continuu relaţiile economice, culturale etc.?! Apoi, bate şaua să priceapă iapa în legătură cu casa de Hohenzollern, doar trăieşte în Germania.

E locul să amintim că România a avut un rol important în politica externă nu în timpul „regilor din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul de la Bucureşti“, ci în timpul lui Nicolae Titulescu şi al lui Nicolae Ceauşescu (lăudat recent chiar de către S. Brucan).

Şi vă rog să remarcaţi că însăşi alocuţiunea dintre ghilimele este o făcătură: a spune „regii din dinastia de Hohenzollern“ înseamnă că ar mai fi existat şi alţi regi, din altă dinastie, ceea ce este fals; la fel, a spune „pe tronul de la Bucureşti“ înseamnă că alţi membri ai dinastiei ar fi domnit pe alte tronuri, ceea ce este la fel de fals – ca tot articolaşul lui V. Roman, un material de umplutură, ca să spună şi el ceva despre alegeri.

Oricum, fraza finală este „curat“ din Caragiale: „deja putem afirma, indiferent de rezultatul alegerilor, că situaţia politică din ţară este una nouă“ – adică, indiferent dacă ar fi cîştigat fosta putere sau actuala putere, situaţia este tot nouă!

Păi, atunci, ce rost mai au alegerile? Şi cum ar fi putut situaţia să fie deja „nouă“ dacă ar fi cîştigat tot vechea putere, care ar fi menţinut vechea situaţie?! Dar d-l „prof. dr.“ are „logica“ lui specială, de economist român-renegat-emigrat în Occident şi nu ne putem pune mintea cu el, căci, vorba unui alt proverb românesc, „… are mintea odihnită“.

Dar, pentru a vedea mai bine cum insinuează propaganda pentru care este plătit, este important şi să analizăm această propoziţie în panegiricul făcut lui Corneliu Coposu:

„Prin (greco-)catolicismul său, era oarecum imun la fascinaţia protestantă, baptistă a lui Bill Clinton sau a aşa-zisei supremaţii evreieşti, …“.

Cum adică „era oarecum imun“?! Ca în bancul cu olteanul întrebat în tren de controlor: „Ai bilet?“ „Nu prea am!“, răspunde acesta – evident, pentru a lăsa loc de negocieri cu „naşul“. Aşa şi aici: „oarecum“ ne aminteşte că „(greco-)catolicul“ Corneliu Coposu l-a trimis în S.U.A. pe deputatul Petru Dugulescu.

Acest Petru Dugulescu, preot baptist, după ce a făcut „misionariat“ cîţiva ani în S.U.A., după Revoluţia din 1989, strecurat în cohorta de evanghelişti care ne-a invadat ţara, a revenit în România cu diverse „misiuni“ şi a devenit prompt deputat28 de Timişoara al P.N.Ţ.C.D. încă din prima legislatură, fiind reales în noiembrie 1996.

În aceşti ultimi ani, fiind el „misionar“ baptist, a călătorit des în S.U.A., acuzînd Parlamentul şi Executivul că ar fi „neo-cripto-comuniste“, mergînd şi la Bill Clinton, pentru a apela la „fascinaţia“ lui, a-i cerşi sprijin şi a-i pregăti vizitele lui Corneliu Coposu în S.U.A., al căror „succes“ a fost intens mediatizat.

Deci, cînd era vorba ca Coposu să fie anti ceva, „(greco-)catolicismul“ său făcea corp comun cu fascinantul baptism-protestant al lui Clinton, iar cînd era vorba să fie anti altceva, corpurile lor se despărţeau – ca să zicem aşa.

Aceasta era „marea“ politică a aşa-zisului „senior“ – fostul ţinător al servietei lui Iuliu Maniu (unii erau, într-o vreme, „ţine-cal“, iar alţii, în vremurile mai moderne, sunt „ţine-servietă“). De fapt, prin „comuniunea“ de idei şi acţiune cu U.D.M.R., Corneliu Coposu a fost doar anti-România. Curios este faptul că, după cum singur recunoaşte, V. Roman „a participat ca observator la Revoluţia de la Timişoara şi Bucureşti din 16 decembrie 1989 pînă la 3 ianuarie 1990“ – adică a fost „omul potrivit la locul potrivit“!

Este, totuşi, de reţinut grafia lui Viorel Roman cînd relevă apartenenţa cultică a lui C. Coposu: „(greco-)catolicismul“. Aşadar, cultul „greco-catolic“ găsit pe antetul hîrtiilor emanate de la respectiva Biserică nu este – după cum, implicit, admite V. Roman (ca şi C. Karnoouh) – decît „(greco-)catolic“: adică putem face abstracţie de grecul din paranteză, pentru că de-aia este pus în paranteză – ca să-l ignorăm –, şi să-l luăm în consideraţie doar pe cel ce merită, pe catolic.

Prin aceasta, V. Roman recunoaşte că, într-adevăr, fostul cult „greco-catolic“ nu mai există, pentru că s-a catolicizat în întregime, transformîndu-se în opusul a ceea ce a fost iniţial greco-catolicismul29.

Trebuie să reţineţi că această aparentă speculaţie bazată pe grafia unor cuvinte este mai mult decît atît: este o veritabilă contradicţie, dar nu în sensul hegelian – ca izvor al dezvoltării –, ci în cel comun, adică în ceea ce aparent ar avea în sine contradicţia ca degenerescent, inadmisibil, periculos.

Adică paradoxul constă în faptul că, aproape de la apariţia revistei, Viorel Roman publică în România Mare, care este – suntem convinşi că nu doar declarativ – o publicaţie proortodoxă, dar unde face propagandă catolică! De altfel, în aceeaşi situaţie se află şi alte publicaţii, ca Românul, Vremea etc.

 

  1. Propaganda – armă redutabilă

 

Într-adevăr, analiza conţinutului articolelor principale ale lui Viorel Roman relevă că una dintre temele sale – pentru care, atunci cînd a avut cine s-o facă, aşa cum au procedat Ion Marin Almăjan, Ion Cristoiu, Mircea Alexe, Mihai Ungheanu, Radu Bărbulescu ş.a. a fost viguros criticat30 şi, semnificativ, din toate direcţiile –, care le străbate ca un fir roşu, era aceasta: că România nu poate intra în N.A.T.O., în organismele europene etc., dacă nu renunţă la Ortodoxie şi nu adoptă Catolicismul, pentru că religia ortodoxă ar fi veritabila frînă: cum adoptăm Catolicismul, cum ne primesc toţi, iar Vaticanul îşi va înmulţi filialele CARITAS (cele cu sediul la Viena, nu cele de la Braşov şi Cluj-Napoca, să nu păţim şi noi precum cei din Albania).

Şi, fireşte, nici nu ar mai revendica fostul patrimoniu, pentru că Vaticanul va fi în România mai ceva ca în Italia, cu care a dus, totuşi, războaie, pe cînd România i-a pus aproape totul la dispoziţie prin acel Concordat – mai permisiv decît cel semnat cu Mussolini! –, considerat act de trădare naţională, deoarece încheierea Concordatului fusese anticonstituţională, antiortodoxă, antipatriotică şi tulburătoare a păcii confesionale31 – şi, semnificativ, a fost încheiat şi ratificat prin maşinaţiile greco-catolicilor32. Oricum, Viorel Roman nu scapă nici o ocazie să facă propagandă antiortodoxă, cînd, referindu-se la România, scrie în genul acesta: „… o societate şi o economie dirijate pe un fundal religios bizantino-ortodox nu pot fi transformate peste noapte într-o democraţie occidentală şi o economie de piaţă de esenţă catolică şi protestantă“33;

sau: „Eu sunt convins că, dacă românii ar fi catolici, nu ar fi nici o problemă a integrării lor în Europa“, sau „dacă românii s-ar orienta spre Roma“, sau dacă românii „ar relua dialogul cu Roma“34; sau: „Ortodocşii preţuiesc contemplarea, responsabilitatea colectivă, occidentalii, acţiunea individului.

Ambele forme de existenţă creştină îşi au tradiţiile, meritele lor şi binecunoscuta obligaţie de a se uni. Aspiraţia creştinilor orientali spre modernizarea occidentală este desigur autentică, dar îi lipsesc încă voinţa, capacitatea de a se integra în normele vestice“35.

Dispunînd de o bună logistică, îşi diseminează propaganda şi în diasporă, articolele „reprezentative“ apărînd, de exemplu, în publicaţiile româneşti din Germania, Anglia, Elveţia, Suedia etc.

Dar, evident, obiectivul-ţintă îl constituie cititorii din România, căci ei trebuie, în mod deosebit, să fie convertiţi la catolicism şi, în genere, la valorile Occidentului – deşi Spengler, care a scris Declinul Occidentului, era german, nu român şi, în nici un caz, comunist.

Pe acest front al războiului informaţional, axiologic şi psihologic remarcăm principalele aliniamente ale propagandei antiortodoxe şi antiromâneşti pe care le folosesc cercurile occidentale, anume că poporului român i-ar fi proprii cîteva tare caracteriologice: abulia (starea „contemplativă“, „lipsa de voinţă“); propensiunea spre comunism şi degrevarea de răspundere (devreme ce „preţuieşte răspunderea colectivă“) cu corolarul lor, lipsa de inventivitate, de iniţiativă, incapacitatea asimilării normelor vestice şi, deci, încremenirea în tradiţionalism, în primitivism – sau „îngheţarea în proiect“, cum spune G. Liicheanu, filozoful-fără-operă, în lucrarea sa autobiografică Apel către lichele36; în rezumat, incapacitatea sa „funciară“ de progres, de modernizare atîta vreme cît nu se uneşte cu Roma.

Dar, fireşte, cu condiţia indiscutabilă să accepte primatul papalităţii şi „infailibilitatea papei“. Acest principiu, prin infatuarea sa, este satanic, deoarece, în deplina sa aroganţă, papa de la Roma se consideră locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt – ceea ce este o blasfemie şi, totodată, adeverirea avertismentului că „vor apărea prooroci mincinoşi“. Acest ultim fapt confirmă şi premoniţia lui Spengler, deoarece Occidentul îşi pregăteşte implozia, Ioan Paul al II-lea fiind antepenultimul papă, după prezicerile lui Nostradamus.

O altă dovadă incontestabilă a aplicării de către Viorel Roman a tehnicii propagandistice a lui Goebbels este că unele idei ale articolului din care am citat adineauri, „Actuala Putere legitimează Pactul Hitler-Stalin“, publicat în România Mare (în nr. 363-364), sunt reluate în articolul „Identitatea Naţională şi N.A.T.O.“ (publicat în nr. 370), în articolul „Conflictul româno-occidental“ (din nr. 372) şi, mai ales, în serialul „Tranziţia în România“.

Bazîndu-se pe lipsa acută de timp, pe nebăgarea de seamă şi pe buna credinţă a senatorului Corneliu Vadim Tudor, impertinenţa lui Viorel Roman a ajuns pînă acolo încît să publice acelaşi text cu titluri diferite şi doar cu alte cîteva cuvinte de început schimbate; de exemplu, episoadele din nr. 363-364 sunt identice cu acelea din nr. 375-377.

Dar ce contează autoplagierea pentru un „consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania“?! Contează doar efectul propagandei mincinoase a unuia imigrat (venetic) în Occident asupra fraierilor de „acasă“, adică, „orientali“, incapabili să sesizeze subtilităţile dezinformării, care se insinuează inclusiv prin repetiţie, chiar dacă repetarea se face ad litteram doar după trei luni.

— Cine mai are timp să reia la citit colecţia revistei respective şi, mai ales, cine are pregătirea profesională necesară pentru a face analiza conţinutului articolelor?!

„Analiza conţinutului“ este o metodă sociologică de cercetare aplicată în Occidentul dezvoltat – unde, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, cu ajutorul ei a fost dezvăluită propaganda mascată făcută în S.U.A. în favoarea Germaniei naziste –, dar mai puţin aplicabilă în România colonizată de azi, cînd oamenii, precum cîinii, au ajuns să caute mîncarea în gunoaie, iar lucrătorii din domeniul cercetării – elita intelectualităţii şi bogăţia inestimabilă a unei naţiuni – să facă greve pentru că nu au de lucru.

După cum se ştie, însuşi cuvîntul propagandă a fost inventat de către Vatican şi l-a pus în practică prin organizaţia sa, numită De Propaganda Fide. Periculozitatea lui Viorel Roman constă în calitatea lui de agent de influenţă, „indiferent“ – vorba lui – că ar fi plătit de Vatican sau de Germania.

Deoarece îşi diseminează propaganda nu numai în România Mare, ci în multe alte publicaţii, în conferinţe itinerante în multe oraşe, în apeluri la diferite personalităţi politice – adică în acţiuni tipice pe care le comite un agent manevrat de anumite Servicii Speciale.

Or, chiar din rudimentarul articol citat mai sus a reieşit canavaua „ideatică“ a lui Huntington37, publicată în Foreign Affairs, unde publică şi Brzezinski, Kissinger şi ceilalţi din faimosul Consiliu pentru Relaţii Externe (C.F.R.) al S.U.A., după cum relevă James Perloff.

Ne cerem, oarecum, iertare faţă de aceşti mari guru ai politicii occidentale pentru că le asociem numele lor cu al lui Viorel Roman, dar asta nu este invenţia noastră, ci realitatea publicistică şi „teoretică“; şi, în plus, ca francmasoni, politicieni şi politologi de „vîrf“, ei sunt versaţi în problemele Serviciilor Speciale, cu care colaborează şi de ale căror servicii beneficiază tot timpul, formulîndu-le şi „comenzi“ speciale, precum acţiuni de propagandă neagră, cenuşie sau albă.

 

NOTE

 

21) Cristian Negureanu, „România sub ocupaţie“, în România Mare, nr. 355, 2 mai 1997, pag. 11.

22) Florian Gârz – NATO: Globalizare sau dispariţie?…, pag. 227-229.

23) Victor Kernbach – Biserica în involuţie, Editura politică, Bucureşti, 1984, pag. 221 şi urm.

24) Peter Lemesurier – NOSTRADAMUS – Ultimele revelaţii, Editura Tempus, 1996, pag. 77-80.

25) apud Miguel Bayon, interviul „Biserica nu doreşte să se predea religia în şcoli, ci catehismul“, în El Pais, nr. 7264, 1 aprilie 1997, pag. 26.

26) Viorel Roman, „O nouă opţiune europeană? – Alegerile văzute din Germania“, în România Mare, nr. 333, 22 noiembrie 1996, pag. 10.

27) Vezi şi Tineretul liber, nr. 2066, 3 februarie 1997, pag. 5; Naţiunea, nr. 4, 24-30 ianuarie 1997, pag. 3; Politica, nr. 254, 18 ianuarie 1997, pag. 5; Ultima oră, nr. 90, 16 ianuarie 1997, pag. 1; Dimineaţa, nr. 7, 13 ianuarie 1997, pag. 3; Vremea, nr. 1111, 11-12 ianuarie 1997, pag. 1 şi 3; Oglinda, nr. 565, 9 ianuarie 1997, pag. 3; etc.

28) Despre unele dintre activităţile acestui Petre Dugulescu, vezi interviurile date în închisoare de către col. (r) Traian Sima, în Libertatea, nr. 2209, 9 octombrie 1997, pag. 19, şi în Atac la persoană, nr. 3, 27 octombrie 1997, pag. 15; în schimb, respectivului misionar îi ia apărarea – fără să ştie prea multe despre el – Geo Ciolcan, în Politica, nr. 294, 25 octombrie 1997, pag. 20.

29) Dan Zamfirescu – Războiul împotriva poporului român, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1993, pag. 161-178.

30) Ion Marin Almăjan, „Domnul consilier academic violează istoria românilor“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 960, 26 aprilie 1993, pag. 2; Ion Cristoiu, „O aberaţie prin ROMPRES“, în Evenimentul zilei, nr. 238, 6 aprilie 1993, pag. 1; Mircea Alexe, «„Domnul“ dr. Viorel Roman», în Căminul Românesc (Geneva), nr. 1(45), martie 1993; Mihai Ungheanu, „Provocarea intelectuală şi campania electorală“ în România Mare, nr. 117, 2 octombrie 1992, pag. 8-9; Radu Bărbulescu, „Elucubraţii

postceauşiste la poarta de serviciu a Romei“, în Românul liber, nr. 5, mai 1992, pag. 14; Radu Theodoru, «„Românologul“», în Europa, nr. 45, 15 octombrie 1991, pag. 7-8.

31) PATRIARHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ şi CONCORDATUL, Hotărîre luată de Sfîntul Sinod în şedinţa de la 24 mai 1929, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1929, pag. 23.

32) Valeriu Anania – PRO MEMORIA – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, 1992, pag. 51; vezi şi Ioasaf Popa, „Al doilea «PUCI» împotriva Patriarhiei Române“, în România Mare, nr. 384, 21 noiembrie 1997, pag. 4.

33) Viorel Roman, „NOUA ORDINE – O contribuţie la situaţia României (II)“, în Puterea azi, nr. 4, 15 noiembrie 1990, pag. 6; idem, „DIE NEUE ORDNUNG (2) – O contribuţie la situaţia României“, în Curierul Românesc (Suedia), nr. 128-130, aprilie-iunie 1991, pag. 12; vezi, similar, în: „Spre Europa (II)“, în România Mare, nr. 178, 3 decembrie 1993, pag. 7; „O Nouă Ordine în lumea veche şi dilema românilor (IV)“, în România Mare, nr. 217, 2 septembrie 1994, pag. 5; idem, nr. 218, 9 septembrie 1994, pag. 5; „Opţiunea occidentală a României“, în România Mare, nr. 121, 30 octombrie 1992, pag. 1 şi 16; „Antisemitismul românesc, diversiune cu vechi tradiţii“, în România Mare, nr. 183, 7 ianuarie 1994, pag. 12.

34) Viorel Roman, „O prognoză pentru România“, în Românul, nr. 37(75), 16-22 septembrie 1991, pag. 1, 3; vezi şi „Cele 12 alternative ale României“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 408, 5 iulie 1991, pag. 1, 10-12; „Imaginea României în Occident. Zece confuzii contemporane“, în Totuşi iubirea, nr. 25(145), iunie 1993, pag. 1 şi 7; „Toate drumurile duc la Roma? România spre Piaţa Comună. Dr. Viorel Roman. Editura Tehnică, 1992“, în Renaşterea Bănăţeană, nr. 787, 29 septembrie 1992, pag. 3; „Antiromânismul“, în Vremea, 17 aprilie 1993, pag. 2; într-un buletin ROMPRES din aprilie 1993; Vremea, nr. 1114, 15 ianuarie 1997, pag. 1 şi 3; „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor“, în România Mare, nr. 160, 31 iulie 1993, pag. 8; „Să recîştigăm demnitatea pierdută a Romei“, în Sfatul Ţării (Chişinău), 26 decembrie 1992, pag. 3-4; „Capcana antimaghiarismului şi diletantismul politic“, în Cuvînt Românesc (Timişoara), nr. 15, martie 1993, pag. 1-8; „Imperiul, Evreii şi Românii (V)“, în România Mare, nr. 202, 20 mai 1994, pag. 7; etc., etc.

35) Viorel Roman, „Actuala Putere legitimează Pactul Hitler-Stalin (6)“, în România Mare, nr. 363, 27 iunie 1997, pag. 20; „Social-democraţia ortodoxă românească“, în România Mare, nr. 175, 12 noiembrie 1993, pag 11; „Românii occidentali şi antisemitismul (1)“, în România Mare, nr. 291, 2 februarie 1996, pag. 9; ibidem, nr. 292, 9 februarie 1996, pag. 21; etc.

36) Gabriel Iuga, «„Apel către lichele“ – o autobiografie», în România Mare, nr. 181, 24 decembrie 1993, referitor la articolul „Liiceanu sau plagiatul ca omor ritual“, publicat în revista ieşeană Neamul Românesc, de filozoful Tudor Ghideanu, articol în care acesta, arată, pe două coloane, cum Gabriel „Liicheanu“ l-a plagiat pe maestrul său, Constantin Noica; similar, vezi şi Achim Mihu – Maestrul şi iedera, Editura Dacia, 1988.

37) Viorel Roman promovează în mod expres această „teorie“ în, printre alte articole, „Primul război religios din Europa modernă (1)“, în România Mare, nr. 288, 12 ianuarie 1997, pag. 8; dar, semnificativ, oarecum chiar înaintea lui Huntington, în „Religiile – sursă de conflict“, în lucrarea colectivă Seminar internaţional, 4-6 iunie 1992, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, pag. 68-89; pentru teza opusă, vezi şi critica recentă a lui Heinz Brill, „Geocultura – un nou factor al politicii mondiale? Samuel P. Huntington şi criticii săi“, în Österreichische Militarische Zeitschrift, nr. 5/1997, apud Timpul – 7 zile, nr. 38-44/1997.

IZBUCNIREA RĂZBOIULUI TRANSILVANIEI

 

Ratarea ajungerii la conducerea României a unui guvern democratic la începutul anului 1992 a dus la instalarea unui guvern naţionalist-totalitar, cu influenţe comuniste, sub conducerea lui Ion Iliescu, liderul F.S.N. Identitatea naţional românească e puternică, românii considerîndu-se o insulă de civilizaţie a Europei Vestice într-o mare de slavi. Această identitate naţională duce la o campanie populară direcţionată împotriva minorităţilor etnice din ţară, începînd din ultimele luni ale lui 1992.

Către sfîrşitul anului, guvernul ungar, afectat de tratamentul la care sunt supuşi secuii, este impulsionat de cererea populaţiei pentru intervenţie în măsura în care represiunea românească împotriva ungurilor din Transilvania creşte în intensitate.

Intervenţiile primului-ministru ungar Josef Antall şi ale preşedintelui Arpad Goncz în primăvara anului 1993 nu au produs nici o schimbare în comportamentul românilor.

Datorită unui program românesc îndreptat împotriva secuilor, care i-a afectat şi pe cei cîţiva germani rămaşi în Transilvania, starea de război a fost creată. Românii ultranaţionalişti susţin politica şovină care, în curs de cîteva luni, se transformă într-o persecuţie autorizată de către guvern a minorităţii secuieşti.

Ungaria ameninţă cu acţiuni armate dacă nu se reduce persecuţia, iar preşedintele Iliescu, protestînd energic „împotriva amestecului în treburile interne“ ale României, atrage nenorocirea. Primul ministru Antall ordonă, ca răspuns, mobilizarea rezerviştilor pe 20 august 1993, iar România ia aceeaşi măsură a doua zi.

Statul major maghiar, care planificase un asemenea război de ani de zile, se aşteaptă ca trupele lui să fie gata de luptă pe 14 august. Înaltul comandament român, ale cărui patru divizii de infanterie motorizată din Categoria C nu vor fi gata de luptă decît în prima săptămînă a lui noiembrie (în cel mai bun caz), speră să amîne ori cel puţin să prelungească războiul, măcar pînă la intrarea acestora în luptă.

Conştienţi de situaţia României, ungurii fac eforturi mari pentru începerea ofensivei cît mai curînd posibil.

Ei se concentrează în mobilizarea corpurilor unu şi doi, înainte ca al treilea corp să fie gata, mizînd pe faptul că absenţa celui de-al treilea corp va fi contrabalansată de surprinderea prin care vor ataca cu cîteva zile mai devreme.

Pe 25 septembrie, generalul Ferenc Gyula, şeful de stat major maghiar, decide că armata lui va porni ofensiva pe 1 octombrie. Aceasta înseamnă cu trei zile mai devreme decît în planificarea iniţială, astfel că unele unităţi nu vor fi gata. Gyula crede, însă, că vor beneficia de avantajul surprizei. Printr-un imens efort, ungurii termină mobilizarea şi instruirea corpurilor întîi şi doi şi a brigăzilor 4 tancuri, 17 infanterie motorizată din cel de-al treilea corp, pînă la data de 30 septembrie.

Statul major general se aşteaptă ca restul celui de-al treilea corp să fie gata într-o săptămînă, pînă la 7 octombrie.

 

ÎNCEPEREA OPERAŢIUNILOR (1-6 octombrie 1993)

 

Maghiarii vor începe ofensiva înainte de ivirea zorilor, în ziua de 1 octombrie, prin bombardamente de aviaţie asupra aerodromurilor şi instalaţiilor de apărare româneşti din partea vestică a Transilvaniei. Luînd în calcul faptul că numai cu 85 de avioane de asalt nu pot realiza un atac efectiv împotriva tuturor aeroporturilor româneşti, ei vor opta pentru atacarea celor apropiate de frontieră, sperînd să reducă şi nu să elimine aviaţia militară a României, considerată net superioară.

După atacurile aeriene, corpul întîi de armată, condus de generalul Imre Esterhazy (cu brigada a doua de tancuri, 2 batalioane de artilerie şi două batalioane antitanc) va trece frontiera în Nord-Estul Ungariei.

Mult mai la sud, în dreptul Oradiei, corpul al doilea de armată, condus de general-locotenent Peter Nyers (brigada a 9-a de tancuri şi brigăzile 15 şi 51 infanterie motorizată) va trece frontiera, în timp ce celelalte corpuri de armată vor urma în spatele elementelor din corpul întîi.

În final, brigăzile 4 de tancuri şi 17 motorizate, din corpul trei de armată, condus de general-locotenent Laszlo Karoly, vor trece frontiera înaintînd spre Arad.

Trupele ungare vor zdrobi sau vor trece rapid de trupele de grăniceri, intrînd adînc în România. Pînă în seara zilei de 1 octombrie, toate coloanele atacatoare vor intra în contact cu forţele româneşti. Cele două brigăzi maghiare din corpul trei de sud vor întîlni elementele înaintate ale diviziei 9 mecanizate române de sub conducerea generalului-locotenent Radu Caposu.

Către nord, centrul celui de-al doilea corp de armată ungar se va confrunta cu divizia 17 mecanizată condusă de general-maior Ion Corneliescu, în timp ce corpul întîi va ajunge la periferiile oraşului Satu Mare, gonind de-a lungul văii Someşului divizia 7 motorizată română, condusă de general-locotenent Petre Rădulescu.

De asemenea, vor intra în luptă cu divizia 4 tancuri, condusă de general-locotenent Ion Tanasie. Românii vor fi luaţi prin surprindere şi replica lor slabă îi va costa; ei vor abandona poziţii şi echipament, în timp ce ungurii vor lărgi dezorganizarea şi confuzia pe parcursul întregii zile de 1 octombrie.

Pe la prînz, în ziua de 2 octombrie, comandanţii români vor avea o imagine clară a situaţiei şi vor începe să reacţioneze. În Sud, divizia a 9-a a lui Caposu va opri înaintarea ungară către Arad, deşi principalul său regiment mecanizat va fi distrus în prima zi. Karoly va pregăti un asalt cu artileria corpului, precum şi cu unităţi auxiliare.

La Oradea, divizia a 17-a a lui Corneliescu va fi incapabilă să organizeze o apărare efectivă, astfel că armamentul superior al ungurilor (autotunuri model 2S-1 şi vehicule de luptă pentru infanterie tip BMP) le vor permite acestor trei brigăzi ungare să împingă divizia românească la 12 km est de Cluj în zilele de 2 şi 3 octombrie. În Nord, divizia a 7-a română va fi puternic presată de brigăzile 1 tancuri şi 8 motorizate, astfel încît vor părăsi terenul din jurul localităţii Satu Mare.

Către sfîrşitul zilei de 2 octombrie, generalul român Tanasie va prinde ocazia de contraatac cu divizia 4 tancuri şi va lovi în brigăzile 11 şi 18 motorizate ale ungurilor.

La început, ungurii vor fi luaţi prin surprindere, dar vor rezista la atac. Acţionînd rapid, în noaptea de 2 spre 3 octombrie, generalul-maior Reszo Kalman, comandantul brigăzii 2 tancuri, împreună cu brigăzile 21 şi 51 motorizate, din corpul 2, vor acţiona pentru contraofensivă. În zilele de 3-4 octombrie, sprijiniţi de o escadrilă de elicoptere de atac de tip Mi-24 D, ei vor produce mari pierderi diviziei 4 tancuri a lui Tanasie.

Surprinsă neplăcut de superioritatea în armament şi conducere a ungurilor, divizia 4 tancuri se va retrage cu mari pierderi.

În noaptea de 5 spre 6 octombrie, pentru şeful Marelui Stat Major al armatei române, generalul Atanasie Stănculescu, va fi clar că România a pierdut „Bătălia pentru frontiere“. Divizia a 17-a va înceta să existe ca o formaţiune de luptă şi, în timp ce divizia a 9-a motorizată va rezista în jurul Aradului, aripa de nord a forţelor de lîngă frontieră (divizia 4 tancuri şi divizia 7 motorizată) se va retrage către Dej şi Baia Mare.

Singura parte luminoasă pentru români o va constitui aviaţia; deşi afectată de atacurile maghiare din prima zi de război, românii vor fi în stare să recapete supremaţia aeriană şi să atace liniile de aprovizionare şi unităţile de luptă ungare.

Maghiarii vor avea mai multe motive pentru a fi optimişti. Ei vor captura Satu Mare şi Oradea, iar unele unităţi vor avansa pînă la 60 km în interiorul României.

Ei vor distruge o divizie şi vor afecta profund alte două, deşi aripa de sud a atacului lor va fi oprită aproape de frontieră. Numai brigăzile 11 şi 18 vor pierde circa 15 la sută din puterea combatantă, dar ei se vor regrupa la Satu Mare. Aviaţia militară ungară, inferioară numeric celei româneşti, se va concentra în misiuni de atac aerian lăsînd numai 18 avioane MIG-21 pentru atacuri la sol.

Pe de altă parte, aviaţia ungară, care dispune de aparate şi piloţi de valoare, în special avioane F-16, va contrabalansa dezavantajul numeric.

 

OFENSIVA MAGHIARĂ (7-15 octombrie)

 

Generalul Stănculescu va pregăti forţele române pentru o luptă decisivă în jurul Clujului şi Tîrgu-Mureşului. El va ordona brigăzii 23 vînători de munte să se deplaseze în vestul munţilor Zarandului pentru a sprijini divizia 9 şi va pune în mişcare brigada 22 vînători de munte către valea Crişului Repede pentru a ameninţa flancul de sud al corpului 2 maghiar. Între timp, cum temuta ridicare a secuilor în sud-estul Transilvaniei nu se va materializa, diviziile 18 mecanizate şi 6 tancuri îşi vor concentra forţele în jurul Turdei, pe valea Mureşului.

Diviziile 4 tancuri şi 7 motorizate se vor retrage, de asemenea, spre Turda. Românii speră că forţa celor patru divizii unite în armata a treia, sub comanda generalului Titel Mihăilescu, vor fi în stare să oprească înaintarea invadatorilor şi să-i respingă. Pînă la acea dată, românii vor înţelege că diviziile lor din categoria C nu vor fi gata înainte de confruntarea din jurul Turdei, prognozată pentru 14 octombrie.

Ungurii vor continua înaintarea între 6 şi 11 octombrie. Divizia 4 tancuri a lui Tanasie va ocupa poziţii la curbura Someşului şi la nord-est de Dej în zilele de 8 şi 9 octombrie, aşteptînd ajutor de la diviziile mecanizate 7 şi 17, ajutor care însă nu se va materializa.

Divizia a 7-a mecanizată a lui Rădulescu va fi urmărită îndeaproape, suferind pierderi serioase în bătălia frontierei, iar divizia 17 mecanizată se va retrage în dezordine. De asemenea, divizia 7 tancuri va pierde teren. Pe data de 12 octombrie, aripa de nord a corpului întîi maghiar (brigada 1 tancuri şi brigăzile 8 şi 21 mecanizate) vor ajunge pe Someş, lîngă Dej, înaintînd 105 kilometri în 11 zile.

Unităţile maghiare din avangardă vor fi întîmpinate cu atacuri de elicoptere româneşti IAR-316 B plecate de pe aeroportul Cluj, dar multe dintre acestea vor cădea lovite de rachetele SA-9 şi de tunuri ZSU-23-4. Elicopterele ungureşti se vor confrunta cu armamentul antiaerian românesc, care este însă destul de nesofisticat, dar vor intra în bătălie numai după ce aviaţia militară ungară va putea ţine avioanele româneşti de-o parte.

În Sud, atacurile planificate cu grijă de către brigada 4 tancuri şi 17 motorizate ungureşti, din 3-5 octombrie, nu reuşesc să disloce divizia 9 românească, ci doar să adauge pierderi pe lista corpului trei armată a lui Karoly.

Restul brigăzii de infanterie din corpul 3 de armată unguresc va fi refăcut pe data de 8 octombrie şi va reîncepe atacul pe 9 octombrie, către stînga poziţiilor deţinute de divizia 9 motorizată română. În faţa pericolului de a fi încercuită, divizia se va retrage la vest de rîul Mureş, menţinînd înaintarea ungară la un ritm redus.

O veste îmbucurătoare pentru unguri: la 11 octombrie, generalul-maior Bella Hanak, cu brigada 74 motorizată şi cu batalionul de cercetare al corpului 3, condus de locotenent-colonelul Peter Spira, intră în Timişoara, abandonată de români. Capturarea acestui oraş, cu o puternică populaţie maghiară, dă un nou impuls propagandei maghiare şi moralului trupelor ungureşti.

Brigada lui Hanak va trece prin Lugoj la 13 octombrie şi se va apropia de Ilia-Deva fără să întîmpine rezistenţă, determinînd divizia a 9-a a lui Caposu să se retragă mai departe în zilele de 14-15 octombrie. Această înaintare aduce corpul 3 de armată ungar a lui Karoly la distanţa de atac de Alba Iulia la intrarea în platoul Transilvaniei, prin Valea Mureşului.

Armata a 3-a a generalului Mihăilescu se va reorganiza pe aliniamentul Cluj-Turda-Tîrgu-Mureş între 13 şi 15 octombrie.

Alături de ea se va afla şi brigada 27 paraşutişti, neatinsă, părţi ale unităţilor de elicoptere de atac şi diviziile 6 tancuri şi 18 motorizate, rămase la rîndul lor aproape neatinse.

Divizia a 17-a, aflată în luptă de aproape două săptămîni de-a lungul Crişului Repede, va fi redusă la aproape 40 la sută din fosta ei forţă, rămînînd numai cu 80 de tancuri şi 120 de TAB-uri.

După aprecierea comandantului Corneliescu, aceasta nu va mai fi aptă de a participa la operaţiunile militare. Divizia a 4-a tancuri a lui Tanasie se va prezenta mai bine, cu circa 70 la sută din echipamentul şi puterea originală, în continuare apte de luptă.

Divizia a 7-a motorizată a lui Rădulescu va avea circa 60 la sută din cele 17 batalioane, respectiv din cele 7 de tancuri şi cele 10 de infanterie. Forţele ungare vor fi într-o condiţie mai bună, menţinîndu-şi circa 75-80 la sută din puterea iniţială, dar brigăzile 8 şi 11 ale corpului întîi vor fi destul de afectate, astfel încît în fiecare brigadă, circa două batalioane vor avea mai puţin de 50 la sută din forţa iniţială.

 

 

SEMNIFICAŢIA RĂZBOIULUI-SCENARIU CONFECŢIONAT DE TREVOR N. DUPUY

 

 

Subliniez că acest tip de război-scenariu este confecţionat în maniera a ceea ce, în cadrul Serviciilor Secrete, se numeşte „propaganda gri“, prin care se urmăreşte influenţarea atât a conducerii ţărilor ţintă şi a opiniei publice interne în vederea diminuării moralului şi a inducerii unei stări psihice non-combat, cât şi a opiniei publice internaţionale, spre a se menţine „pe margine“ şi a nu interveni în favoarea vreuneia dintre părţi, astfel încât să se atingă obiectivele urmărite de propagandişti şi de cei care dirijează, din umbră, respectiva propagandă.

În mod evident, clişeele utilizate de colonelul (rez.) Trevor N. Dupuy sunt elaborate după reţeta tipică ca dezinformării: un sfert afirmaţii adevărate şi trei sferturi falsuri. Dacă la aceasta adăugăm ingredientul principal, ignoranţa aproape deplină a americanilor referitoare la geografia şi istoria popoarelor europene, dezinformarea are un succes deplin.

 

Falsurile istorice utilizate de T. N. Dupuy

 

Piesa „forte“ cu care Trevor N. Dupuy – care, între timp, şi-a făcut şi un institut – credea că rupe „inima tîrgului“ este pretinsul „şovinism“ al României canalizat, în primul rînd, contra „secuilor“, amplasaţi în Sud-Estul Transilvaniei, pe care trebuie să-i apere Ungaria.

Numai că nu explică, evident, ce legătură are Ungaria cu secuii. Doar că introduce, ex abrupto pentru cititorul american, afirmaţia că secuii sunt maghiari. Dar, la fel, nu explică de ce, dacă sunt maghiari, îi mai numeşte secui.

Ca militar versat în probleme de propagandă, colonelul (rez.) Trevor N. Dupuy ştie că nu trebuie să se împiedice de asemenea amănunte, fiindcă americanul mediu nu-şi pune mintea la contribuţie să înţeleagă. El acceptă ceea ce vede într-o carte scrisă de un individ cu prestigiu de militar – dacă o citeşte şi nu ia de bună propaganda televizată, calchiată după asemenea cărţi.

Şi, aţi văzut şi în filmele americane, tinerii recruţi sunt foarte îndoctrinaţi în privinţa patriotismuluii şi a respectării autorităţii superiorilor.

Revenind la secui, trebuie să reamintim că, după unele cercetări, ei, la origine, au fost un grup de populaţie românească din jurul lacului Balaton (care este rămăşiţa a ceea ce fusese cîndva Marea Panoniei), grup strămutat de regii Ungariei, ca să apere hotarele de la Răsărit.

Ca efect al acţiunii permanente de maghiarizare, ca şi alte grupuri izolate ale altor neamuri care intraseră sub incidenţa autorităţilor Ungariei medievale, secuii au fost complet maghiarizaţi – la ultimul recensămînt declarîndu-se, ca fiind secui, circa 150 de indivizi.

La 1848, pe Câmpia de la Lutiţa, secuii – care, sub comanda lui Gheorghe Doja, în 1514, luptaseră contra asuprii regilor Ungariei, iar sub comanda lui Mihai Viteazul, luptaseră contra turcilor –, secuii, aşadar, se declaraseră „complet maghiari“ şi au format Divizia secuiască, faimoasă prin atrocităţile comise contra românilor ardeleni, la incitarea lui Lajos Kossuth – un parvenit slovac care ajunsese la conducerea mişcării revoluţionare din acei ani.

Acum, foştii secui vorbesc exclusiv limba maghiară – fiindcă limba secuiască nu mai există şi, fireşte, se comportă ca fiind exclusiv maghiari.

 

Falsurile statistice diseminate de T. N. Dupuy

 

În capitolul „Război pentru Transilvania“, ofiţerul american – fie el şi în retragere – pretinde că „circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România.

Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România.“

Evident, i se aplică proverbul românesc „Spune două vorbe, trei prostii“. În primul rînd, T. N. Dupuy foloseşte metoda nazistă cu minciunea repetată la nesfîrşit pînă devine crezută ca fiind adevăr.

Pentru că îşi publică lucrarea în 1993, cînd, deja, se ştia de mult că la Timişoara nu numai că nu fusese „ucis un preot maghiar“, ci, dimpotrivă, din păcate, fusese protejat şi fusese mutat în altă parohie, iar acum a ajuns europarlamentar.

Dorin Suciu, care a fost corespondent la Budapesta al postului RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI şi cunoaşte îndeaproape tema, face o scurtă retrospectivă a câtorva dintre actele antiromâneşti comise de acest ticălos „ucis la Timişoara“, în articolul „Cine reprezintă România în Parlamentul Europei…“

La Timişoara, în 16-21 decembrie 1989, într-adevăr, „forţele de securitate au ucis“ 40 de indivizi, pe care i-a incinerat şi pe care, ulterior, nu i-a revendicat nimeni, cu excepţia garnizoanei ungureşti din Debreţin, care le-a ridicat în incinta unităţii un monument comemorativ.

Apoi, maghiarii din România nu însumează „1,9 milioane de etnici unguri“, ci cel mult 1,5 milioane, cu tot cu ţiganii maghiarofoni. După care umflă gogoaşa: ponderea lor ar genera „probleme grave şi periculoase“. Pentru cine periculoase?!

Pentru maghiarii din România în nici un caz! Magrebienii din Franţa şi turcii din Germania sunt mult mai mulţi decît moghiorii din România şi, totuşi, nu constituie un pericol pentru aceste ţări. E-adevărat, aceste grupuri etnice nici nu şi-au format partide politice pe criterii etnice şi nici nu au reprezentanţi în parlamentele şi în guvernele ţărilor respective – cum s-a impus să fie în România, prin agenţi de influenţă ca Bestia Brucan şi alţii.

După cum, e la fel de adevărat, s-a mai întîmplat, inclusiv anul trecut, să fie incendiate autoturisme ale francezilor şi germanilor şi, respectiv, tabere de străini din cele două ţări, dar în România nu s-a întîmplat aşa ceva cu maghiarii.

E drept că mai e timp, fiindcă încă nu ne-am „integrat pe deplin în Europa“, ca să deprindem şi asemenea acte specifice „democraţiei occidentale“.

Deoarece noi încă suntem grevaţi de ideea „convieţuirii paşnice cu minorităţile naţionale“, promovată de propaganda socialistă.

Pe de altă parte, înainte de 1989, Armata României avea circa 300.000 de militari. Dar, e-adevărat, în noiembrie 1990, s-a semnat Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale din Europa (C.F.E.), care a intrat în vigoare la 17 iulie 1992, împreună cu Actul final privind efectivele militare. În consecinţă, prin proporţiile de reducere care i-au fost impuse, „România a fost dezavantajată pe toate planurile, în raport cu vecinii săi, mai ales cu Ungaria şi Bulgaria“ (cf. Florian Gârz, N.AT.O.: Globalizare sau dispariţie? De la Războiul Rece la pacea pierdută. Editura Odeon, Bucureşti, 1995, pag. 121).

„La data semnării tratatelor amintite, efectivele Armatei Române erau de 255.299 militari, reprezentînd 1,08 la sută din populaţie şi un raport de 1.070 militari pe unitatea convenţională de suprafaţă (…). La aceeaşi dată, (…) Ungaria avea 130.070 (1,22 la sută din populaţie), reprezentînd 1.400 militari/1000 km pătraţi (ibidem, pag. 127).

Aşadar, chiar în condiţiile în care fusese puternic defavorizată la dezarmare, România tot avea o armată mai mare şi mai puternică si nu avea cum să fie bătută de armata Ungariei. Apoi, fapt esenţial, moralul Armatei Române este indestructibil şi ireversibil menţinut astfel de trei factori:

1) luptă pe terenul propriu, pe pământul străbun, care a fost mereu apărat;

2) are de răzbunat moartea militarilor şi civililor ucişi de armata şi bandele paramilitare horthyste în partea Ardealului cotropit după Diktatul de la Viena;

3) „maghiarii“ din România sunt, în proporţie de 90 la sută români maghiarizaţi; cam aceeaşi proporţie este valabilă şi pentru maghiarii din Ungaria, pentru că provin din maghiarizarea popoarelor asuprite de Imperiul Austro-ungar; or, prin maghiarizare, aceştia sunt nişte renegaţi, adică trădători de neam, iar pentru trădători pedeapsa este, din totdeauna, una singură!

Dar colonelul (ret.) Trevor N. Dupuy avea alte planuri propagandistice: trebuia să arate lumii că România va fi bătută de Ungaria.

Corelarea unor momente propagandistice maghiare şi americane

Să ne amintim că, în toamna lui 1992, U.D.M.R. a lansat „Declaraţia de la Cluj“, care clama autonomia etnicilor maghiari. În 1993, reamintesc, T. N. Dupuy şi-a publicat cartea sa mizerabilă, al cărei capitol 8 l-am adus la cunoştinţa opiniei publice româneşti zilele trecute.

Oare nu există nici o corelare între evenimente?! Eu afirm, cu toată certitudinea, că există.

În anii următori, fasciştii din U.D.M.R. au intensificat pretenţiile lor privind autonomia şi secesiunea – ca primi paşi pentru desprinderea de România şi alipirea la Ungaria.

Printre ei s-a remarcat preşedintele aşa-zisului „Consiliul Naţional Secuiesc“, Jozsef Csapo. Acesta şi vicepreşedintele organizaţiei, Attila Tulit, s-au deplasat la sediul Forumului Uighur din München şi, în 5 iunie 2006, împreună cu preşedintele Forumului, Perhet Muhammet, şi, respectiv, prim-secretarul Umit Hamit Agahi, au parafat un „Tratat“ publicat pe http://www.sznt.ro.

Precizez că Forumul Uighur figurează pe lista organizaţiilor teroriste elaborată de U.S.A. (cf. Luca Iliescu, „Scaunele terorii“, în Ziua, 1 aug. 2006, pag. 5). Dar aliatul acestuia, „Consiliul Naţional Secuiesc“, nu mai este trecut pe listă, deşi acţionează în stil autentic terorist.

În schimb, în Ungaria, în localitatea Palhalma, s-a înfiinţat o organizaţie paramilitară, aşa-zisa „Legiune secuiască“, deşi „Ţinuturile Secuieşti“ pe care le invocă moghiorii se află în România (cf. R.G., „Secuii paramilitari“, Ziua, 9 martie 2006, pag. 1, 4-5). Asupra acestei teme s-a revenit după aproape un an, în articolul „Secuii paramilitari se antrenează în România“ (în Ziua, nr. 3841 de luni, 29 ianuarie 2007).

Dar România nu avea voie să ia măsuri de contracarare a acestor activităţi antistatale şi antiromâneşti, fiindcă în S.U.A. ele erau văzute ca persecutare a „secuilor“.

Şi, aţi văzut, în 1996, importanţi oameni politici americani, ca Arthur Schlesinger-jr. şi Henry Kissinger, îşi scremeau creierii să găsească răspuns la întrebarea: „Închipuiţi-vă că România ar ataca Ungaria din cauza Transylvaniei. Ar trebui, oare, Statele Unite să intervină militar pentru a apăra Ungaria?!“

Adică, după peste 80 de ani de cînd România îşi întregise teritoriul cu Transilvania – „Cetatea Carpatică“, leagănul poporului român –, prin Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, cei doi politicieni americani îşi puneau această problemă isteaţă: România să atace Ungaria pentru Transilvania, deşi Transilvania este teritoriul nostru naţional! Cu asemenea gînditori politici nu e de mirare că, aşa cum constată Andrew Kohut şi Bruce Stokes, în cartea America împotriva lumii, „americanii sunt detestaţi“.

Din dorinţa iraţională de a intra în N.A.T.O., guvernanţii postdecembrişti au făcut sluj în faţa Occidentului, ridicîndu-şi „poalele-n cap“ ca ultima prostituată, iar U.D.M.R. şi Ungaria au profitat de situaţie pentru a-i şantaja şi a obţine chiar mai mult decît au sperat.

Cu indivizi nătângi ca Cătălin Avramescu, ex-ziarist, lector universitar, doctor în filozofie, autor al cărţii Filozoful crud. O istorie a canibalismului şi actualul şef al Cancelariei preşedintelui Traian Băsescu – care a fost caracterizat ca „fascist“ de către preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu – şi care a declarat că moghiorii din judeţele Harghita şi Covasna ar trebui să aibă „Parlament, Armată, Poliţie şi Administraţie proprii“, şi, apoi, cu preşedintele Traian Băsescu, care vrea – tardiv, e-adevărat, motiv pentru care fascistul Kelemen Hunor îl ia peste picior! – ca „limba română să fie învăţată de maghiari ca limbă străină“, nu ne-ar mira ca ei, foştii secui-români maghiarizaţi pe deplin încă de dinainte de 1848, să obţină şi aceste pretenţii.

Transilvania va rămîne, pentru Ungaria, un pretext permanent pentru a tensiona situaţia în zonă: cum am mai relevat şi în alte articole, propaganda hungaristă – fie făcută de U.D.M.R., fie de moghiorii din Ungaria – profită de orice ocazie pentru a denigra România şi a căina Ungaria pentru ceea ce a păţit la Trianon.

Un exemplu, dintre altele nenumărate, de astfel de act ostil este redat în articolul „ATAC MAGHIAR anti-românesc în Parlamentul European.

Autorităţile de la Bucureşti par handicapate“. Cu corectura de rigoare: nu că „par handicapate“, ci chiar sunt: o dovedeşte şi inacţiunea autorităţilor româneşti faţă de marele „MARŞ REVIZIONIST împotriva Tratatului de pace de la Trianon“, desfăşurat în 29 mai 2008!

Evident, cu ocazia acestui marş, fasciştii unguri au apelat la S.U.A. să îi sprijine: de vreme ce i-au ajutat, pe cale violentă, pe albanezii musulmani din Kosovo să-şi obţină independenţa, de ce să nu îi ajute – tot pe cale violentă! – şi pe „maghiarii“ (sau „secuii“, cum zice Trevor N. Dupuy) din judeţele româneşti Harghita şi Covasna.

Dar, repet, aceşti maghiari sunt, în marea lor majoritate, români maghiarizaţi. Şi, ca întotdeauna, renegaţii sunt cei mai „naţionalişti“ fiindcă sunt „mai catolici decît papa!“ – două exemple de această teapă fiind „ungurul“ Miclos Patrubany (al cărui nume „pur unguresc“ nu a putut fi maghiarizat decît în ultima literă), preşedintele Uniunii Mondiale a Ungurilor (U.M.U.), şi parlamentarul „român“ Gheorghe Frunda, care, în Parlamentul European a vorbit, tot timpul, contra României!

Ca să nu mai vorbesc de ignorarea sistematică de către guvernanţi a Asociaţiei Românilor Alungaţi din Judeţele Harghita şi Covasna; după cum, invers, despre tolerarea permanentă a aniversării zilei de 15 martie – o zi nefastă pentru români – şi despre comemorarea executării de către Împăratul Austriei a celor 13 generali „maghiari“ criminali – dintre care doar doi erau maghiari „puri“, ceilalţi fiind maghiarizaţi, am mai scris (cf. SANTINELA, nr.4/2006, pag. 15, şi respectiv, SANTINELA, nr.10/2006, pag. 10).

Fireşte, după ce s-au dat legaţi, guvernanţii români degeaba se vor mai zbate. Se va repeta cazul tratatului trădător cu Ucraina. Numai că, dacă guvernanţii nu mai ascultă Imnul Naţional şi dorm în comodele fotolii oficiale, totuşi, aşa cum a subliniat Tudor Ionescu, liderul Noii Drepte, „românii nu trebuie să rămână simpli spectatori“ la agresiunile mediatice, axiologice, informaţionale, imagologice hungariste! Şi, precizez eu, nici nu trebuie să mai rămână, în vreun fel, spectatori – ci, dimpotrivă, să devină militanţi activi pentru cauza românismului!

Aceasta este, printre altele, consecinţa propagandei pe care o face lobby-ul diasporei hungariste din S.U.A., comparativ cu lobby-ul făcut de „prinţul“ Radu Duda de Hopînţol, coroborată cu inacţiunea şi lipsa de voinţă politică a guvernanţilor şi, în primul rînd, a ambasadelor României.

Iar rezultatul final este „Agonia Românei“, ca să reiau titlul cărţii triste a lui Nicolae Baciu – deoarece, precum etapa 1944-1948, putem spune că Epoca Tranziţiei postdecembriste este „Agonia prelungită a României“.

Simptomatic, în acest sens, este faptul că lucrarea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy se găseşte în biblioteca M.Ap.N. încă de la apariţie, dar, în tot acest răstimp, nici un ministru al Apărării (sau alt oficial din minister) nu a dat vreo replică acestei forme virulente de propagandă, deşi incita şi încuraja Ungaria să pornească războiul contra ţării noastre; şi, deşi lectura acestei cărţi de propagandă subversivă îi poate induce cititorului de nivel mediu din S.U.A. şi chiar din lumea întreagă ideea că „Războiul pentru Transylvania“ chiar a avut loc, precum îl descrie Trevor N. Dupuy, şi nu este doar o elucubraţie concepută în laboratoarele psihologice de manipulare a opiniei publice.

Explicaţia este, cred eu, una singură: obsecviozitatea deplină a tuturor ocupanţilor fotoliului de ministru al Apărării, precum şi a celorlalţi înalţi oficiali ai statului manifestată faţă de Marele Licurici.

Pe de altă parte, faptul că, la trei ani după apariţia cărţii lui T. N. Dupuy, unii mari lideri politici americani, ca alde Schlessinger-jr. şi Kissinger, mai anticipau un posibil război al României contra Ungariei pentru a-şi apăra propriul teritoriu – cînd, cît de cît logic, ar fi trebuit să vorbească despre o eventuală agresiune a Ungariei pentru a-şi realiza pretenţiile absurde –, ei anticipau un astfel de eveniment cu triplul scop: de a poza în făcători de pace – „pacificatori“! -, de protectori ai membrilor N.A.T.O. şi, implicit, de a-i ameninţa pe cei care nu sunt membri ai N.A.T.O.; acest fapt, totuşi, face parte tot din propaganda gri şi albă, la fel de condamnabilă.

După cum existenţa „idioţilor utili“, capacitaţi de această propagandă, care consideră că nu mai este posibilă provocarea unui război „civil fierbinte“ în România – după modelul Kosovo – nu este decît balastul politico-social care trebuie lichidat într-o formă sau alta; deoarece, chiar dacă, într-adevăr, o provocare de acest gen este puţin probabilă, totuşi, războiul atipic – despre care am vorbit în studiile anterioare, în cadrul căruia războiul economic şi războiul axiologic sunt forme predominante – este deja în plină desfăşurare, cu consecinţa extrem de periculoasă pentru România: judeţele Harghita şi Covasna au devenit, între timp, enclave maghiarizate, deoarece epurarea etnică, segregarea administraţiei şi învăţămîntului şi acapararea valorilor imobiliare (pămîntului, clădirile, întreprinderile) în baza politicii restitutio in integrum continuă, în forţă, şi acum.

Or, pentru a înlătura această situaţie va trebui să facem eforturi deosebite, cu orice preţ şi cu orice mijloace!

Oricum, rolul de „pacificatori“ pe care S.U.A. şi l-au asumat în Irak, Afganistan, Iugoslavia şi Kosovo a eşuat, repetîndu-se tragedia din Vietnam tocmai din cauza politicii agresive duse de „şoimii războiului“ de la Washington.

Pentru că ele nu au vrut să implementeze democraţia – ci doar să acapareze rezervele de petrol, gaze şi uraniu din inclusiv aceste două zone strategice ale Globului: Orientul Mijlociu şi Balcani.

După cum se pare că scumpirea bruscă a preţului petrolului – decisă în arii geopolitice oculte – nu urmăreşte decît sufocarea economiei S.U.A. (ele fiind state mari – dacă nu cele mai mari consumatoare de petrol), ca măsură de retorsiune faţă de imperialismul american tot mai agresiv.

Dar, pe „tabla de şah“ a Planetei – cum zice Brzezinski –, mişcarea fusese, oarecum, anticipată, motiv pentru care, ca paravan, au trecut la contracararea ei politică prin „pacificarea“, printre alţii, a irakienilor şi afganilor, în maniera relaţiilor comerciale româno-sovietice: noi le dădeam porumbul, iar ei ne luau grîul.

Apropo de acest aspect, e locul să relev un aspect de sociologie a limbii adecvat situaţiei contemporane. Spiritul subtil al limbii străromâne – daco-române – pe care o vorbim noi, la fel ca strămoşii noştri, geto-dacii, a remarcat şi a ironizat falsitatea expresiei pax romana. Astfel, cuvîntul latin pācālis – şi, de fapt, străromân –, care desemna un simbol „de pace“ – ca, de exemplu, pācālis laurus, laurul simbol al păcii –, a dat în limba străromână, pe care o vorbim şi noi, cum am zis, cuvîntul… păcălici!

Tocmai pentru că Imperiul Roman se dovedise a fi un păcălici – el nu era făcător de pace cînd se pretindea a fi „pacificator“, ci impunea „liniştirea“ popoarelor pe calea armelor. Sintagma contemporană pentru pax romana este, precum se ştie, pax americana.

În conjuncţie cu pax sovietica, a devenit pax atomica în etapa Războiului Rece. După implozia U.R.S.S., pax americana a rămas iarăşi singură, fiindcă S.U.A. au rămas singurul jandarm mondial. Aşa au ajuns, acum, şi S.U.A., un păcălici.

Capitolul „Războiul pentru Transilvania“ din cartea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993, cap. 8, The war for Transylvania, pag. 231-251.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

http://www.altermedia.info/romania/2008/07/30/razboiul-pentru-transilvania-1/

 

08/11/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: