CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Vulpea modernă nu mai e interesată de găini. Vrea să restructureze coteţul !”

 

 

 

 

 

 

 

– Valeriu Butulescu –

 

 

 

 

 

 

Valeriu Butulescu

 

 

 

 

 

Valeriu Butulescu (n.1953 in satul Preajba, jud. Gorj),este poet, prozator, autor de aforisme si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

A studiat la Universitatea din Lodz si la Academia de Mine si Metalurgie din Cracovia. Este inginer si doctor in stiinte.

De cea mai mare apreciere se bucura aforismele sale, traduse in douazeci de limbi.

10/02/2015 Posted by | MUZICA | , , , , , , | Lasă un comentariu

In 1945, Tito ii cerea lui Stalin Timisoara si Resita !

 

Harta etnica a Banatului istoric la 1919

 

 

Dupa terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, situatia geopolitica in Europa de sud-est era foarte complexa.

A fost un moment de maxima instabilitate,in care regimurile politice si frontierele de stat ale tarilor din regiune au suferit importante si dramatice modificari.

Statele invingatoare in razboi emiteau pretentii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii apartinand vecinilor lor, iar cortegiul revendicarilor ameninta sa transforme intreaga politica est-europeana intr-un joc de domino.

 

 Imagini pentru tito photos

 

 

 

In acest sens, un adevarat campion al revendicarilor a fost regimul comunistului Josip Broz Tito (foto), care tocmai era pe cale de a se instala la putere in Iugoslavia pentru o perioada indelungata.

Regimul comunist al lui Tito, mimand o supunere oarba fata de Stalin si de Uniunea Sovietica, factorul principal de putere in zona in acel moment, incerca sa isi asigure o substantiala largire a granitelor in dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca Romania, cu care popoarele iugoslave traisera in buna intelegere pana atunci. (2)

Astfel, regimul titoist urmarea sa ocupe Istria si Trieste de la Italia (reusind in cea mai mare masura), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul si Tesalia de la Grecia si intentiona sa anexeze intreaga Albanie, care urma sa se contopeasca cu Kosovo intr-o republica albaneza in cadrul noii federatii comuniste. (3)

Fata de Romania, conducerea iugoslava se arata tot mai interesata de Banat, unde locuia si o minoritate sarbo-croata.

Documentul prezentat in acest sens in publicatia amintita este edificator si in acelasi timp de maxim interes pentru cunoasterea negocierilor de culise care se purtau intens in perioada amintita.

Este vorba de vizita la Moscova, la inceputul lunii ianuarie 1945, a unei delegatii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito.

El s-a intalnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discutiei a fost descoperita in arhivele moscovite de catre istoricul Åžerban Voicu, originar din Caransebes, care a utilizat-o intr-o lucrare intitulata provizoriu „Instaurarea regimurilor comuniste in Europa rasariteana 1945-1950”, care, dupa informatiile noastre, nu a fost inca publicata.

Cu atat mai important devine documentul acesta, facut cunoscut istoricilor prin intermediul saptamanalului timisorean amintit la inceput.

Pe scurt, conform asteptarilor, Hebrang a emis in numele guvernului sau pretentii la zone din Ungaria (Pecs si Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola si Fiume).

Åžerban Voicu mentiona in continuare:

“In privinta Romaniei, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a incorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timisoara, incluzand orasul Timisoara: exista acolo un judet cu o populatie exclusiv sarbeasca, in timp ce orasul avea o populatie preponderent germana, astfel ca putea fi, de asemenea, incorporat la Iugoslavia.” (4)

Logica tipica de putere invingatoare, fara a tine seama de realitatea de pe teren! Judetul Timis-Torontal, desi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o “populatie exclusiv sarbeasca”, cum pretindea delegatul iugoslav.

Sarbii reprezentau abia a patra nationalitate a judetului, dupa romani, germani si maghiari.

La fel, orasul Timisoara nu era in niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedetinand majoritatea absoluta.

Conform recensamantului efectuat in 1930, germanii erau intr-adevar pe primul loc intre nationalitatile orasului, dar numai cu 32%, fiind urmati de maghiari (31%), romani (24%), evrei (7%) si sarbi (2%). (5)

Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii isi motivau pretentiile in fata conducerii sovietice erau foarte subrede.

Stalin, ale carui trupe tineau Romania sub ocupatie de mai bine de patru luni in acel moment, era mult mai bine informat asupra situatiei de acolo decat sperase Hebrang.

De aceea, conform notei sovietice de conversatie, raspunsul lui a fost categoric: Stalin “a intrebat daca se tiparise ceva in presa despre aceasta problema si, auzind un raspuns negativ, a observat ca era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.

Totusi, in general, aceasta problema ar putea fi inclusa pe agenda viitoarei Conferinte de pace, dar, daca dumneavoastra veti ridica aceasta problema ca atare, trebuie sa aveti si anumite argumente.” (6) De unde se vede ca liderii sovietici cunosteau foarte bine in acel moment faptul ca revendicarile iugoslave erau lipsite de orice baza.

Fara a se descuraja, Hebrang a abordat problema urmatoare, foarte asemanatoare cu prima.

El a ridicat chestiunea unor schimbari de frontiera in zona Resitei.

In aceasta problema, el a explicat ca in acel oras, situat pe teritoriul romanesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier si otel.

“Daca se va dovedi imposibil de incorporat Resita la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia sa obtina fier de la acele fabrici in alt mod.”

Aici macar nu se mai aducea in discutie asa-zisul argument etnic, ci doar cel economic.

Insa nici aceasta a doua solicitare nu a avut mai multi sorti de izbanda.Mirat de amploarea revendicarilor iugoslave, Stalin i-a raspuns lui Hebrang:

“Daca se va intampla asta, atunci veti fi la cutite cu Romania si Ungaria si veti avea de luptat cu lumea intreaga; o astfel de situatie ar fi absurda.” (7) Referirea la Ungaria era facuta in legatura cu zona industriala Pecs-Baja.

Stalin dadea clar de inteles ca “lumea intreaga”, incluzand deci si Uniunea Sovietica, se va opune acestor pretentii absurde. Intelegand ca ambitiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultati chiar si Uniunii Sovietice, “tovarasul Stalin (se arata in nota sovietica de conversatie) si-a exprimat parerea ca ar fi de dorit ca, inainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslava) sa se informeze despre opinia noastra, pentru ca altminteri putem sa ne gasim intr-o pozitie ingrozitoare.” (8)

Era tocmai ceea ce sesizasera si istoricii de mai tarziu: faptul ca regimul lui Tito incerca sa actioneze pe cont propriu, fara sa consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale il suspectau pe acesta din urma ca ar fi in spatele pretentiilor iugoslave. (9)

Abia dupa ruptura sovieto-iugoslava din 1948 au iesit la suprafata gravele divergente care existau intre cele doua puteri comuniste.

Trebuie mentionat faptul ca, in momentul discutiilor din 8 ianuarie 1945, Romania inca nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind in acea perioada generalul Nicolae Radescu.

Desi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totusi acesta nu a avut castig de cauza. Romania se afla deja sub ocupatia Armatei Rosii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvant de spus in afacerile sale interne si externe.

In scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau in mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar tara noastra intra in sfera lor de influenta pentru 45 de ani.

In acest mod se explica interesul lui Stalin ca teritoriul Romaniei sa ramana intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul sau total.

De aceea, cum am mai aratat, el a renuntat la planuita anexare a Moldovei si a sustinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea intregului teritoriu de nord al Transilvaniei catre Romania. (10)Totusi, guvernul iugoslav nu s-a dat usor batut.

El a retinut din raspunsul lui Stalin catre Hebrang faptul ca “era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.”

In acest scop, Frontul Antifascist Slav din Romania, aflat sub conducerea comunistilor sarbi, a convocat la Timisoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, cand urma sa se solicite in mod oficial “unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a vointei intregii populatii a regiunii!

Prinzand insa de veste, autoritatile romane au solicitat Inaltului Comandament Sovietic din Bucuresti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a si petrecut, desi delegatii din Iugoslavia isi facusera deja aparitia la Timisoara.

Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizatie politica, inlocuindu-l doar cu una culturala. (11)

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventa in fata pretentiilor iugoslave.

Mai tarziu, dupa ruptura dintre Stalin si Tito, ambasada romana de la Belgrad facea referiri la situatia dificila a populatiei romanesti din Iugoslavia.

Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre raul tratament al romanilor de pe valea Timocului, situatie care avea sa se mentina mult timp. (12)

Astfel, problema banateana a agitat si ea spiritele in primii ani postbelici.

Totusi, ea nu a inrautatit in mod decisiv raporturile romano-iugoslave, marcate si ele de evolutiile cu totul inedite din politica est-europeana din acel timp.

Dupa reluarea relatiilor normale, in anii 1954-1955, cele doua state au renuntat la pretentiile teritoriale reciproce si intre ele a domnit o atmosfera de buna vecinatate pana in momentul prabusirii regimurilor comuniste.

 

 

Sursa: http://www.banaterra.eu

Rusnac Mircea

 

Note:
1 Costin Badoiu, Tito voia sa anexeze la Iugoslavia intreg Banatul, in Focus Vest, Timisoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005.
2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sarbi “titoisti” (1950) si implicatiile sale, in Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timisoara, 1997, p. 387.
3 Milovan Djilas, Intalniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93.
4 Costin Badoiu, op. cit.
5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara
6 Costin Badoiu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol. II, Bucuresti, 1992, p. 128.
10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387.
11 Ibidem.
12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma rosie. Romania si declansarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucuresti, 2007, passim.

10/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

POVESTEA DÂRZULUI DOMN AL MOLDOVEI, IOAN NICOARĂ POTCOAVĂ

File:Ivan Pidkova only portrait.jpg

Singurul portet cunoscut al lui Nicoara Potcoava ,domnul Moldovei, aflat intr-un  album polonez din sec. 17

 

 

Cunoscut publicului larg, mai ales din paginile romanului sadovenian ce-i poartă numele, Ioan Nicoară Potcoavă a fost cel mai dârz dintre fraţii vestitului Ion Vodă cel Viteaz (domnul Moldovei între 1572-1574), însă, se pare, doar după mamă (care provenea dintr-o familie de origine armenească numită Serpega)1, căci nu avem certitudinea că Ştefăniţă Vodă (1517-1527), al cărui fiu nelegitim era bravul său frate, i-ar fi fost tată şi lui.

În ceea ce priveşte înrudirea sa cu învingătorul de la Jilişte 2, ea este confirmată de mai multe izvoare istorice, printre care se remarcă cronica polonă redactată de Martin (Joachim) Bielski, în care se afirmă că „era Ioan Potcoavă dintre cazacii zaporojeni, frate natural (după cum îl numeau unii) al răposatului Ioan voievod al Moldovei”3, şi cea ucraineană, ce precizează că, în 1577, „se afla între cazacii zaporojeni fratele bun al domnului Moldovei Ivan, martirizat de turci, Ioan Potcoavă”4.

De altfel, peste Nistru el era considerat, de cei mai mulţi, drept „Podkowa Iwaniae frater”, adică „Potcoavă fratele lui Ivan”5. De asemenea, şi în documentele diplomatice ale epocii, Ioan Nicoară este prezentat ca fiind fratele lui Ion Vodă cel Viteaz („Iwonia Bruder”)6.

Cunoscut, în Ucraina (unde şi-a petrecut, printre cazacii zaporojeni, cea mai mare parte din viaţă), ca Ivan (sau Ivasenko) Serpeaha, zis „Pidkova” („Potcoavă”, în limba ucraineană)7, el a avut ca nume armenesc de botez pe acela de Carabied sau Garabet8 (dar şi un prenume românesc şi anume binecunoscutul Nicoară)9, iar când va ajunge pe tronul statului moldav şi-l va lua pe cel voievodal de Ioan10.

Deşi a stat pe tronul Muşatinilor doar o scurtă perioadă de timp (din 23 noiembrie şi până după 28 decembrie 1577)11, datorită puternicei sale personalităţi, el a intrat, demult, în conştiinţa şi istoria neamului românesc, ca un voievod de seamă.

Aşa cum îl descria Laureo, legatul papei în regatul Poloniei, la preluarea domniei, Ioan Nicoară Potcoavă era „de vârstă între treizecişicinci şi patruzeci de ani (deci se născuse prin 1537 – n.n. T.C.), blond, frumos” şi purta „cum e obiceiul voievozilor moldoveni, o barbă foarte lungă”12.

De asemenea, tot înaltul prelat catolic consemnează faptul că i se spunea „Potcoavă (Podkowa) care în polonă înseamnă potcoavă, fiind atât de voinic, încât cu mâinile rupe o potcoavă”13.

Această poreclă (sub care apare, după cum s-a văzut mai sus, atât în limba română, cât şi în ucraineană şi polonă) şi-o datorează extraordinarei sale puteri, graţie căreia era în stare să îndoaie sau chiar să rupă în mâini o potcoavă de fier, după cum ne informează şi Grigore Ureche, din letopiseţul căruia aflăm că era supranumit astfel, „pentru că au fost rumpând potcoavele”14 (sau chiar un călător străin care nota în însemnările sale faptul că Ioan Nicoară „sfărâma fără nici o greutate potcoavele”)15.

Forţa-i supraomenească îi este recunoscută, de asemenea, şi în cronica ucraineană, care consideră că „pe acest Ioan, cazacii zaporojeni îl numiră Potcoavă, deoarece el îndoia cu puterea lui potcoave de cai, în faţa lor”16, şi în cea polonă, a lui Bielski, din care aflăm că „fiindcă rupea potcoave, l-au poreclit Potcoavă”17.

Despre activitatea lui, de dinaintea urcării pe tron nu avem informaţii, însă tradiţia populară ucraineană îi pune pe seamă faptul că a condus numeroase incursiuni ale cazacilor peste Nipru, împotriva otomanilor18. Totodată, Hovhanes, protopopul armean din Cameniţa, ne informează că „Ioan Potcoavă mai fusese o dată prin Valahia de unde mersese în Ungaria, de acolo plecase în Polonia unde locuia pe lângă notabili”19, fiind considerat, la Cracovia, „de neam polon”20.

Bucurându-se de sprijinul cazacilor zaporojeni (care-l slujiseră cu credinţă şi pe Ion Vodă), Nicoară Potcoavă întreprinde, în august-septembrie 1577, o expediţie în Moldova, cu scopul preluării domniei. Datorită efectivelor reduse de care dispunea (doar 330 de oşteni conduşi de hatmanul cazac Şah – unele surse vorbesc de căpetenia cazacă Copeţki – şi moldoveanul Ţopa), acţiunea sa va eşua, aspect consemnat de Grigore Ureche (la el, în loc de Ţopa apare Cepla) şi Nicolae Costin în cronicile lor21.

În curând, însă (la 11 noiembrie 1577)22, temerarul prinţ, bucurându-se de susţinerea unor boieri din ţară, nemulţumiţi de politica fiscală promovată de Petru Şchiopul (domnitorul Moldovei între 1574-1577; 1578-1579 şi 1582-1591), care, se pare, i-au trimis, în secret, scrisori „poftindu-l să vie la moşie-şi, pe urma frăţâne-său, lui Ion Vodă, lui să cuvine domniia ţării”23, dar şi de ajutorul unor magnaţi poloni (cum ar fi castelanul de Bar)24, pătrunde în Moldova, pe la Soroca25, cu o oaste alcătuită din 600 de cazaci zaporojeni, condusă de hatmanul Şah26, înfrângând oastea rivalului său (ce era alcătuită dintr-un număr de slujitori, câteva tunuri şi 500 de beşlii turci)27.

În aceste condiţii, Petru Şchiopul se refugiază în Muntenia, unde domnea deja, sub regenţa mamei sale, nepotul lui de frate, Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583 şi 1585-1591), iar Nicoară pătrunde, în Iaşi, la 18 noiembrie 157728, încoronându-se ca domnitor al statului românesc est-carpatin, la 23 noiembrie 1577 („şi-au apucat scaunul, noiemvrie 23 de zile”)29.

Succesul şi l-a datorat, în mare măsură, simpatiei pe care i-o nutrea poporul de rând, oştirea lui fiind bine primită pe tot parcursul marşului întreprins spre Iaşi, fapt confirmat şi într-o scrisoare, datată 16 ianuarie 1578 şi adresată lui Rudolf al II-lea de Habsburg (rege al Ungariei Apusene, între 1572-1608, rege al Boemiei, între 1575-1611, iar, din 1576 până în 1612, şi împărat al Germaniei)30, din care aflăm că Ioan Nicoară Potcoavă a devenit domn al Moldovei prin voinţa ţării31.

La 29 noiembrie 1577, Potcoavă le scria saşilor din Bistriţa că a luat domnia, intitulându-se, în epistola respectivă, „Ioan din mila lui Dumnezeu, principe al Ţării Moldovei, domn şi adevărat moştenitor”32. Pentru a solicita steag de domnie de la Înalta Poartă, el trimite o solie, la Istanbul (făgăduind mărirea haraciului), însă aceasta este capturată pe drum şi nu va ajunge la destinaţie33.

Primele măsuri, pe care le-a luat noul domn, au constat în eliberarea celor întemniţaţi pe nedrept, precum şi în numirea unor boieri devotaţi lui într-o serie de dregătorii.

La 27 decembrie 1577, la Docolina, pe Prut, îl înfrânge, iarăşi, pe Petru Şchiopul (care, însoţit de trupe turceşti şi muntene, se întorsese din Muntenia, îndreptându-se spre Iaşi), aceasta datorându-se, în mare măsură, unei neinspirate iniţiative tactice a rivalului său şi anume aşezarea în faţa oştirii acestuia, drept scut, a vitelor (ca elefanţii în oastea lui Pyrrhus, regele Epirului, în Antichitate)34, ce serveau la aprovizionare, sperând că oastea lui Nicoară îşi va irosi muniţia trăgând în animale. („Văzând cazacii pre turci că aduc nainte cirezi de vaci, ca să stâmpere armele în dobitoace n-au vrut cazacii să săgeate de diparte ce odată au slobozitu focul şi în oameni şi în dobitoace.

Ci dobitoacile mai multă zăhăială făciia turcilor decât cazacilor, că de trăsnite fugiia înapoi. Şi dădu războiul vitejaşte, după multă nevoinţă a cazacilor iată al doilea rându pierdu războiul Pătru vodă şi iarşi rămasă izbânda la cazaci”)35.

 

 

 

 

 

Monumentul ridicat domnului moldovean la Lvov,actualmente in Ucraina

Cu toate că a obţinut o victorie strălucită, Nicoară este nevoit, totuşi, să părăsească ţara, atunci când află că sultanul Murad al III-lea (1574-1595)36 nu-l confirmase ca domn, ba mai mult poruncise vasalilor săi, Christofor Bathory, voievodul Transilvaniei (1576-1581) şi lui Mihnea al II-lea, domnitorul Munteniei, să se alăture trupelor turceşti, ce porniseră, deja, asupră-i cu intenţia declarată de a-l alunga din scaunul domnesc al Moldovei.

Dispunând doar de 400 de cazaci37, Ioan Nicoară Potcoavă hotărăşte, la finele anului 1577, să se refugieze la Pragurile Niprului, în ţinutul zaporojenilor, însă, din cauza zăpezilor mari (datorită cărora nu putea să se deplaseze prin stepă, spre Zaporoje), pătrunde în Podolia. (Între timp, la 1 ianuarie 1578, Petru Şchiopul revine în scaunul domnesc de la Iaşi)38.

Sfătuit şi de Ştefan Bathory, regele Poloniei (1575-1586)39, să se refugieze pe teritoriul statului său, Nicoară este, însă, atras prin vicle-şug într-o cursă de palatinul Podoliei, Seniawschi, şi reţinut (după o altă sursă, se pare că el s-a predat palatinului de Bratslav în schimbul promisiunii că avea să fie iertat de rege pentru tulburarea raporturilor cu otomanii)40.

La începutul lunii februarie a anului 1578, magnatul polon îl trimite la Varşovia, unde ajunge, pe 11 februarie, fiind înfăţişat lui Ştefan Bathory, care (primind, la 1 februarie 1578, o solie din partea lui Petru Şchiopul, prin intermediul căreia acesta îi solicita să-l ucidă) porunceşte să fie arestat şi pus în lanţuri sub paza strictă a mercenarilor săi unguri.

Deşi a intenţionat să-l execute imediat, ştiind că Potcoavă era simpatizat de nobilimea polonă, s-a abţinut de la aceasta41. Totuşi, în aprilie 1578, îl va transfera la o închisoare de maximă securitate, aflată în cetatea Rawa, din ţinutul Mazoviei42.

De aici este adus, în 6 iunie 1578, la Liow, unde va fi judecat şi condamnat la moarte prin decapitare, chipurile, „pentru stricarea păcii cu turcii”43 de către J. Chotkiewicz, castelan de Vilna şi mareşal al Marelui Cnezat lituanian (deşi acesta nu fusese de acord), la insistenţele regelui Ştefan Bathory şi ale marelui cancelar Jan Zamoyski, care, la rându-le, erau presaţi de ceauşul turc, trimis, la începutul lunii iunie 1578, de Înalta Poartă, la Liow, pentru a cere condamnarea fostului domn44.

Atât de imperios necesară era dispariţia acestuia, pentru Imperiul Otoman, încât marele vizir, de atunci, Mehmed Sökölu şi însuşi sultanul Murad al III-lea (printr-o serie de scrisori cu caracter ultimativ) solicitau extrădarea sau executarea imediată a lui Potcoavă. La aceştia se adăuga şi Petru Şchiopul, care, mai practic, face daruri bogate regelui polon (constând în 50 de boi, 4 butoaie cu vin, 2 butii cu peşte sărat şi un cal de rasă), pentru atingerea aceluiaşi scop45.

Graba cu care s-a înfăptuit această injustiţie a fost determinată şi de teama pricinuită de apariţia pe scena politică moldoveană a lui Alexandru (un alt frate al martirului de la Roşcani)46, care, la 9 februarie 1578, ocupase Iaşul.

Ulterior, acesta, atacat de un duşman superior numeric (oştile otomane şi ardelene), este grav rănit, la Iezerul Ciurbeştilor, după ce, în noaptea de 12 spre 13 martie 1578, folosindu-se de o stratagemă, părăsise capitala Moldovei, ce era asediată de trupele turco-ardelene. (Căzând în captivitate, el se va stinge din viaţă în drum spre Istanbul).

Execuţia a avut loc, în după-amiaza zilei de 16 iunie 157847, la ora 14, în marea piaţă centrală a Liowului, înaintea primăriei, ocupată de 400 de haiduci înarmaţi până în dinţi48 (pentru a evita eventualele mişcări de stradă), în prezenţa a mii de orăşeni şi locuitori din împrejurimi, care s-au arătat indignaţi de laşitatea suveranului lor şi impresionaţi de bărbăţia osânditului.

Regele Ştefan Bathory (care venise şi el la Liow), speriat de o eventuală revoltă şi nedorind să-i fie afectată imaginea prin participarea sa la execuţie, va pleca, în dimineaţa zilei respective, la vânătoare49. (La sumbrul spectacol vor asista, totuşi, dregătorul otoman, trimis de sultan, şi reprezentantul lui Petru Şchiopul).

Adus la locul unde urma să fie dat morţii, nelegat, cu mâinile libere (drept acordat lui de instanţa de judecată, odată cu pronunţarea pedepsei), după ce i se va citi sentinţa, se va adresa cu demnitate şi curaj asistenţei.

Într-o scrisoare expediată, din Cracovia, la 12 iulie 1578, de către florentinul Filippo Talducci şi adresată de acesta stăpânului său, contele Gianbattista Concini della Penna, este redată cuvântarea ţinută pe eşafod de nobilul principe valah: „Sunt osândit la moarte, dar nu ştiu pentru ce, fiindcă nu cunosc să fi săvârşit în viaţa mea o faptă pentru care ar trebui să sfârşesc astfel. Ştiu bine că am luptat întotdeauna bărbăteşte şi cavalereşte – cu cinste împotriva duşmanilor creştinătăţii.

Nu cunosc nici un alt motiv, dar dacă eu sunt condamnat la moarte pentru că turcii, cu plată, au cerut regelui vostru, supusul său, să facă acest lucru şi regele a poruncit călăului să ducă treaba la bun sfârşit, pentru mine n-are nici o însemnătate.

Dar, ţineţi minte că nu va trece mult timp şi cel care mă ucide azi pe mine v-ar putea ucide şi pe voi şi că făpturile voastre, capetele voastre şi cele ale regilor voştri vor fi duse la Constantinopol de îndată ce cel care plăteşte o va cere”50.

De departe, cea mai detaliată prezentare a tragicului sfârşit al neînfricatului voievod român, epistola lui Talducci nu este, totuşi, singura, căci, încă din 17 iunie 1578 (deci, a doua zi după executarea sa), din Liow (ulterior şi din alte oraşe poloneze), au fost expediate către ţările apusene, sub forma unor rapoarte, o mulţime de relatări, care vor adeveri şi chiar întregi informaţiile transmise de cetăţeanul Florenţei51, prin aceasta lumea luând la cunoştinţă despre condiţiile în care a pierit încă un vajnic apărător al creştinătăţii.

În misiva sa, Talducci evidenţiază faptul că a fost vorba de un act de mare nedreptate, înfăptuit din ordinul regelui Ştefan Bathory, ce a stârnit un puternic resentiment în rândurile asistenţei, mai ales că Nicoară Potcoavă şi-a primit moartea „cu mare stăpânire de sine”.

Adevărurile rostite de vrednicul frate al lui Ion Vodă au trezit în inimile poporului şi chiar în ale mercenarilor (în ochii cărora trecea drept un mare viteaz) mânia faţă de cei ce-l osândiseră.

După ce capul i-a căzut retezat de securea călăului, iar acesta, după obiceiul vremii, l-a arătat mulţimii pentru a proba că „se făcuse” dreptate, în rândurile acesteia a răbufnit cu violenţă un murmur de nemulţumire, durere şi revoltă, încât gărzile au împiedicat cu greu izbucnirea unei răzmeriţe52.

În ceea ce priveşte rămăşiţele sale pământeşti, se presupune că ele au fost transportate şi depuse (după ce, în prealabil, oamenii săi i-au spălat trupul „cosându-i capul la loc” cu mătase şi l-au aşezat într-o ladă veche pe care şi-o pregătise singur) „într-o mănăstire ucraineană din vecinătate”, unde „l-au îngropat apoi cu cinste mare”53 (este vorba de biserica ortodoxă cu hramul „Adormirii Sfintei Fecioare Maria”, din Liow, care, la acea dată, era în ruine, căci fusese incendiată în 1571)54. Filippo Talducci consemnează, la rându-i, în raportul său că, după potolirea spiritelor, apropiaţilor lui Potcoavă li s-a permis să depună corpul şi capul acestuia în biserica amintită55.

De altfel, la 22 iunie 1578, cei cinci slujitori ai fostului domnitor moldovean, ce asistaseră la executarea sa, vor depune mărturie, printr-un document semnat de ei, că stăpânul lor a dăruit în veşnică stăpânire (după ce a fost pronunţată sentinţa şi înainte de a fi pusă în aplicare), prin intermediul judecătorului său Chotkiewicz, preotului Ioan, parohul bisericii ortodoxe din Liow, două veşminte cusute cu fir de aur, având 15 nasturi de argint aurit, pentru a fi înmormântat acolo56.

Se pare că, pe la 1591, când vor începe lucrările pentru rezidirea bisericii pomenite mai sus (la care, într-o primă fază, va contribui şi Petru Şchiopul)57 osemintelelui Ioan Nicoară Potcoavă vor fi mutate de cazaci la mănăstirea Kanev, însemnat centru cultural-religios căzăcesc din epoca respectivă58.

Peste aproape trei decenii, de la moartea sa, la Gdansk (important oraş şi port polonez de la Marea Baltică), oficialităţile locale au ridicat în faţa Arsenalului (una dintre cele mai frumoase clădiri din această mare urbe, adevărată capodoperă arhitecturală a Renaşterii flamande) o statuie ce înfăţişa un luptător moldav, la picioarele căruia a fost aşezat capul său sculptat în piatră.

Prin gestul lor, polonezii au cinstit, astfel, memoria bravului voievod, demonstrând cu claritate regretul faţă de reprobabila faptă comisă, la Liow59.

Astăzi, o mică piaţă, din zona centrală a Liowului (posibil chiar cea în care s-a derulat execuţia sa), poartă numele de „Ivan Pidkova”60, iar personalitatea şi faptele lui Ioan Nicoară Potcoavă s-au impus cu tărie (de secole) atât în folclorul cât şi în literatura cultă ucraineană şi românească.

 

Autor: Prof. Tiberiu Ciobanu

Sursa

Note

1 H. Dj. Siruni, Legenda Serpegăi, în „Arhiva Naţională din Iaşi”, II, vol. III, Iaşi, 1936, p. 81-82.

2 Lângă această localitate, situată la sud de Focşani (jud. Vrancea), pe malul Râmnei (un afluent al râului Putna), a avut loc, la 24 aprilie 1574, o memorabilă bătălie care s-a dat între oastea moldavă condusă de Ion Vodă cel Viteaz şi forţele turco-muntene, care invadaseră Moldova în scopul alungării sale de la domnie şi a instalării, pe tronul de la Iaşi, a lui Petru Şchiopul, fratele lui Alexandru al II-lea Mircea, voievodul Ţării Româneşti (1568-1574 şi 1574-1577), soldată cu o victorie categorică a vajnicului frate al lui Ioan Nicoară Potcoavă (Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 115-117; Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştilor române, Timişoara, 1997, p. 61-65).

3 Kronika polska (editată de J. Turowski), Sanok, 1856, p. 1430.

4 Mihail Dan, Ştiri privitoare la istoria Ţărilor Române în cronicile ucrainiene, în „Studii şi materiale de istorie medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 284.

5 Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. I, Bucureşti, 1895, p. 114, 120.

6 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. XXXIX.

7 Alexandru Papadopul-Calimah, Cântecul hatmanului Ivan Serpeaga (Ioan Potcoavă, Creţul, domnul Moldovei) 1577-1578. Cântec popular din Rusia Meridională, în „Convorbiri literare”, XXI, nr. 11, Iaşi, 1888, p. 999-1009.

8 Magdalena László-Kuţiuk, Exotica limitrofă. Studii comparate româno-ucrainiene, Bucureşti, 1997, p. 78-84.

9 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. XXXIV.

10 Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, Bucureşti, 1911, p. 670.

11 Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 458.

12 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. II (1573-1584), Bucureşti, 1930, p.154.

13 Ibidem.

14 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1958, p. 164.

15 Călători străini despre ţările române, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 217.

16 Mihail Dan, op. cit., p. 284.

17 Kronika polska, p. 1430.

18 Magdalena László-Kuţiuk, op. cit., p. 74-86.

19 H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice”, S. III, tom XVII, Bucureşti, 1936, p. 279.

20 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I (1527-1572), Bucureşti, 1929, p. 140.

21 Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz (ediţia a II-a), Bucureşti, 1966, p. 188; Radu Economu, Sfârşitul lui Ioan Nicoară Potcoavă, în „Magazin istoric”, nr. 11, Bucureşti, 1970, p. 66.

22 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, Bucureşti, 1900, p. 8.

23 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Iaşi, 1979, p. 244.

24 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 473.

25 Grigore Ureche, op. cit., p. 208.

26 Andrei Veress, op. cit., p. 141; Mihail Dan, op. cit., p. 285-286.

27 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 187.

28 Mihail Dan, op. cit., p. 286.

29 Grigore Ureche, op. cit., p. 208; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 187.

30 Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 561, 564; Dicţionar enciclopedic român, vol. IV, Bucureşti, 1966, p. 265.

31 Radu Economu, op. cit., p. 66.

32 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, p. 670.

33 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. II, p. 140; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, Bucureşti, 1884, p. 99-100; Mihail Dan, op. cit., p. 286.

34 Nicolae Iorga, Istoria românilor (ediţia a II-a), vol. V, Bucureşti, 1998, p. 156.

35 Grigore Ureche, op. cit., p. 209.

36 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381.

37 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. XXXV.

38 Grigore Ureche, op. cit., p. 168; Nicolae Costin, op. cit., p. 550.

39 Voievod al Transilvaniei între 1571-1575 şi apoi principe al acesteia din 1575 şi până în 1583, el este ales de Seimul Poloniei, la 14 decembrie 1575 ca rege, domnind până în 1586. În numele lui va guverna Transilvania, fratele său Cristofor, iar mai apoi fiul acestuia, Sigismund, care a domnit între 1581-1597; 1598-1599; 1601 şi 1601-1602 (Istoria României în date, p. 125, 462; Istoria lumii în date, p. 124, 563).

40 Istoria Românilor, vol. IV, p. 474.

41 Ilie Corfus, Ştiri despre istoria Moldovei într-o nouă cronică polonă (1575-1582), în „Studii şi cercetări de istorie medie”, II, nr. 1, Bucureşti, 1951, p. 119; Martin (Joachim) Bielski, op. cit., p. 1440; Mihail Dan, op. cit., p. 287; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I, p. 144, 152, 154.

42 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 193; Martin (Joachim) Bielski, op. cit., p. 1440.

43 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, p. 10-11; Idem¸ Documente privitoare la istoria românilor, Supliment I/1, Bucureşti, 1886, p. 44; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. II, p. 155; Mihail Dan, op. cit., p. 287.

44 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 193.

45 Ibidem.

46 Localitate situată, la est de lacul Cahul, nu departe de Dunăre, unde Ion Vodă cel Viteaz, trădat fiind de hatmanul Eremia (care trece cu cei 13.000 de călăreţi comandaţi de el de partea lui Petru Şchiopul şi, bineînţeles, a turcilor ce-l însoţeau) şi cu oştirea împuţinată într-o luptă dată (la 10 iunie 1574, chiar lângă lacul Cahul), cu un inamic net superior, se va retrage. Fortificându-şi în grabă noile poziţii, el va continua să reziste aici încă trei zile, însă rămânând fără muniţie (în special fără praf de puşcă, care a fost udat în timpul unei ploi intempestive şi torenţiale, fapt ce a făcut inutilizabilă artileria sa, de altfel, foarte puternică), hrană şi apă şi cu efectivele diminuate simţitor, este nevoit, în cele din urmă, să accepte capitularea. Cu toate asigurările (întărite prin jurăminte făcute pe Coran şi Evanghelie) comandantului turc, Sinan paşa Cigala, că oştenii săi vor fi lăsaţi să se întoarcă la casele lor, iar viteazul domn va fi dus viu în faţa sultanului pentru a-şi justifica acţiunile şi atitudinea, acesta îl va lovi, pe neaşteptate, cu hangerul, rănindu-l grav, pe când Ion Vodă (venit în dimineaţa zilei de 14 iunie 1574, în cortul căpeteniei otomane, însoţit de un singur slujitor) răspundea cu demnitate (în limba turcă) la acuzaţiile ce i se aduceau (interogatoriul ţinând patru ore). Scos afară din cort de ienicerii din gardă, i s-a tăiat capul, iar apoi trupul său, legat de patru cămile, a fost rupt în bucăţi. În semn de mare preţuire pentru vitejia sa, războinicii turci şi-au înmuiat iataganele în sângele lui, sperând, conform tradiţiei orientale, ca prin acest gest să capete şi ei o parte din calităţile remarcabile ale acestuia. Văzând ce se întâmplă, oştenii săi vor refuza să se predea şi, după o rezistenţă eroică, cea mai mare parte dintre ei vor fi ucişi (Istoria militară a poporului român, p. 119-126; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 164-172).

47 Radu Economu, op. cit., p. 66.

48 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 193.

49 Ibidem.

50 Andrei Veress, op. cit., p. 151-154.

51 Andrei Veress, op. cit., p. 147-148, 154-155; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. XXXIX-XL; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese de arhivele polone. Secolul XVI, vol. I, Bucureşti, 1979, p. 119-120; Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, I, p. 120-121.

52 Radu Economu, op. cit., p. 65.

53 Andrei Veress, op. cit., p. 147-148.

54 P. P. Panaitescu, Fundaţiunile religioase româneşti în Galiţia, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XXII, nr. 59, Bucureşti, 1929, p. 3; Nicolae Iorga, Note polone, Bucureşti, 1924, p. 53.

55 Andrei Veress, op. cit., p. 147-148.

56 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXIII, Bucureşti, 1913, p. 361-362; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. XXXIV.

57 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 3.

58 Mihail Dan, op. cit., p. 264, 273, 287.

59 Radu Economu, op. cit., p. 66.

60 Magdalena László-Kuţiuk, op. cit., p. 76.

•Pentru anii de domnie ai voievozilor, domnitorilor şi principilor Ştefăniţă Vodă, Ion Vodă cel Viteaz, Petru Şchiopul, Mihnea al II-lea Turcitul, Christofor Bathory, şi Sigismund Bathory, vezi Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 455, 457, 458, 462; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 394, 401, 402, 414; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 903, 908, 916; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 808, 811, 812; Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514, 515; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 568, 569, 570 şi Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 803, 804, 805.

10/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: