CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMÂNIA,ŢARA INCONJURATA DE ROMÂNI. ISTROROMÂNII – UN MIRACOL, DAR PENTRU CÂT TIMP ? VIDEO

 

 

 

 

 

 

 Istroromânii – un grup mic, dar cu suflet mare…Istroromân la 1891

de Gheorghe Zbuchea

 
Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca România este o tara înconjurata de români.

Un numar important de români traiesc în statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar si în cele mai îndepartate – cazul mai putin cunoscut al istroromânilor.

Izolat la extremitatea occidentala a blocului românesc rasfirat de-a lungul veacurilor în întregul spatiu sud-est european se afla astazi minusculul grup de descendenti ai romanitatii orientale, numiti în mod curent istroromâni.

Ei se adauga grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor si aromânilor. Majoritatea oamenilor de stiinta, în special lingvisti, considera ca aceste grupuri alcatuiesc o unitate etnica.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor diminuare numerica în timpul anilor, „topirea” lor în populatia majoritara în mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa în tinuturile de bastina într-o perioada nu prea îndepartata.

Cazul istroromânilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor români din afara unui stat national propriu, respectiv emigrarea lor continua ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul european si în afara acestuia.

Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume si facând parte din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militara româna un submarin de tonaj mijlociu si o nava baza.

 Presedinte al comisiei române de supraveghere a constructiei fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase – pe mine si pe mama mea – cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.

Intr-o vara – nu îmi mai amintesc exact anul – capitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor Voinescu si-au cumparat câte o masina Fiat cupeu si ne-au poftit – pe tata si familia sa – la o plimbare. Tinta noastra erau românii istrieni.

Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si îmi amintesc doar ca mama discuta cu o femeie. „Uite ca vorbeste româneste!” – a exclamat ea.

Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din ultima clasa de la Liceul „Spiru Haret”, V.V. Hanes. Cu câtiva ani înainte, el facuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astazi, când se poate calatori mult mai usor, oare câte astfel de excursii se mai fac?

N. Koslinski

 

Vlahi, morlaci, cici, rumeri

 

Istroromânii traiesc astazi în câteva asezari rurale (mai putin de 10 la numar), aflate în partea central-estica a peninsulei Istria, împrastiate la nord si sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).

Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numarul lor s-ar fi redus cu aproape 2/3, fara sa existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice. Dar, situatia nu este deloc noua.

Caci si în anul 1921, în recensamântul oficial italian erau consemnati 1 644 vorbitori de limba româna. Iar cinci ani mai târziu, învatatul Sextil Puscariu considera ca în aceasta zona traiau mai putin de 3 000 istroromâni.

Istroromânii au intrat relativ târziu în atentia învatatilor, spre începutul secolului XX. O contributie aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu Dragomir, care îi considera alcatuind doar o parte din asa-numitii „români apuseni”, realitate istorica astazi disparuta aproape în totalitate, dar puternica în perioada Evului Mediu, în spatiul geografic din apropierea Marii Adriatice.

Si denumirile sub care au fost cunoscuti sunt destul de diverse. Astfel, multa vreme au fost denumiti „vlahi”, apoi „morlaci”, „cici” si abia la jumatatea secolului XVII s-au impus ca „rumeri”.

https://i0.wp.com/www.istrianet.org/istria/illustri/non-istrian/morariu/lu_frati_nostri/people/Lu_frati_nostri132t.jpg

Patria de geneza pare a se fi aflat undeva înspre rasarit, fie în spatiul din stânga Dunarii, înspre Transilvania si Banat, fie în dreapta Dunarii, spre Morava, dupa opinia celor mai multi dintre cercetatorii mai vechi.

Dar în ultimul timp a fost avansata si ideea unei poligeneze a istroromânilor prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente românesti din partea de nord si sud a Dunarii. Aceasta ipoteza istorica pare destul de plauzibila, ramânând doar a fi confirmata de viitoarele cercetari.

Nu poate fi ignorata nici posibilitatea supravietuirii neîntrerupte în muntii Istriei a unei populatii romanice înca din Antichitate, la fel ca în Carpati.

O insula într-o mare catolica

In general, situatia Istriei, zona de existenta a istroromânilor la începuturile istoriei, este înca destul de putin cunoscuta. Stirile culese de acelasi istoric român Silviu Dragomir arata ca scriitori croati de secol XVI, precum Simun Kozicic din Modrussa sau Ivan Pergosic, traducatorul cunoscutului, pentru spatiul transilvan, Tripartit al lui Werböczi (1514), considerau ca morlacii sau vlahii erau de aceeasi etnie ca si românii din Dacia traiana.

Nu exista înca o analiza a evolutiei modului de viata al istroromânilor în fazele de început ale istoriei, chiar pâna spre zorii modernitatii. Conditiile de mediu, dar si marturii mai noi sugereaza ca acei români din vremurile trecute se ocupau cu cresterea animalelor si valorificarea produselor acestora, nefiind însa vorba de un popor nomad, crescator de animale.

 

 

Agricultura si vânatoarea le completau si diversificau alimentatia, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin furnizarea de materiale pentru santierele navale ale flotei venetiene.

Se pare ca se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupatii a lor, respectiv obtinerea de carbune prin arderea lemnelor, carbune comercializat pâna la Fiume, Trieste si chiar Venetia.

Multi dintre ei au început a practica si activitati legate de mare, fie ca docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniti chiar … pirati. Probabil la fel ca în întreg spatiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari si apoi la împaratii habsburgici, unii dintre ei au îmbratisat cariera armelor, devenind soldati, dupa modelul voinucilor din sfera slava otomana sau a ostenilor vienezi.

Multe cuvinte atesta, prin latinitatea lor, si vechimea crestinismului la istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o exceptie într-o mare catolica, subordonata, prin intermediul resedintei eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei romane, acest lucru putând contribui la diminuarea lor continua, la dez-etnizare.

In secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca si mai apoi în cadrul Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenta unor institutii si forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi si fiind garantate nu o data de catre factorii politici responsabili, inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împaratii de la Viena.

O supravietuire ca un miracol

Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au aparut elemente ale unei renasteri nationale la începutul epocii moderne.

Explicatii ar putea fi multiple, precum numarul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicata dintre ei, modul de viata traditional sau influenta factorilor de asimilare.

Abia la jumatatea veacului trecut, în epoca pasoptista, ei au intrat în atentia unor fruntasi români din Principate. Un pas important îl va face articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicatie din Trieste, L�Istria, oferind informatii despre vlahii traitori aici. El va fi imediat receptat si în mediile românesti, reprodus la Brasov în vestita Foaie pentru minte, inima si literatura, de unde îl va prelua chiar si Aron Pumnul, dar si la Iasi, în Arhiva Albinei, în traducerea si cu note apartinând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urma chiar intentiona sa-si trimita fiul special la Istria pentru a-i cunoaste pe respectivii români la fata locului.

In anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnutiu, aflat o vreme la studii la Pavia, si Timotei Cipariu, urmati apoi de Ion Maiorescu, de altfel si primul român nord-dunarean care i-a vizitat. Acesta, scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie si limba, facea o pledoarie patriotica pentru ajutorarea si cultivarea acestor conationali, a caror supravietuire o considera „unu miraculu”.

Spre sfârsitul secolului XIX, a aparut în Istria ideea deschiderii unor scoli nationale în limba româna, asemeni initiativei anterioare pentru fratii aromâni.

 

 

 

 

Problema unei scoli românesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian, dr. Constantini, a fost discutata în toamna anului 1888, în Dieta provinciala a Istriei, fiind publicate chiar si scrisori ale locuitorilor din zona, precum si stenogramele interventiilor deputatilor italieni si croati. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însasi existenta istroromânilor, încercând sa demonstreze chiar ca ei ar fi… slavi.

 Dar în Comisia scolara însarcinata atunci sa-si dea avizul se recunostea existenta românilor în numar de 2 299 de suflete, raspânditi în 8 asezari.

Apostolul istroromânilor

Dar, din nou, majoritatea croata din Dieta a respins aceasta cerere, ca si altele ulterioare facute în mod repetat si cu sprijinul unor deputati italieni, cum ar fi dr. Scampichio.

Acesta marturisea într-o astfel de pledoarie: „Eu apar astazi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toti, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei si pe care trebuie sa-l asociem beneficiilor civilizatiei noastre.”

Rezultatul a fost însa contrar asteptarilor românilor. Caci, în anul 1905, prin eforturile financiare ale Societatii Sfintii Chiril si Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiintat o scoala croata sub egida preotului catolic de acolo, ce a facut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.

In acest context s-au înscris si începuturile activitatii lui Andrei Glavina, considerat apostol national si figura emblematica a istroromânilor.

 

 

 

 

 

 

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Susnievita si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune si inteligenta, pe profesorul român T. Burada, care facea în zona cercetari etno-lingvistice.

Tânarul istroromân a fost adus în România, începându-si studiile la Iasi, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a si terminat liceul.

S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învatator la scoala italiana din Arenzo. In 1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistica – strângere de marturii de dialecte locale, de informatii asupra vietii istroromâne – Glavina s-a impus si prin eforturile sale de creare a unei scoli românesti. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925: „Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferenta românilor liberi fata de fratii lor istrieni au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol national”.

Dupa primul razboi mondial, în care Glavina a luptat eroic, si-a reluat activitatea în noile conditii create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian, care, initial, a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor.

Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din România a unui învatator si a unor carti, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reusit sa deschida, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolica de „Imparatul Traian”.

La un moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens.

Astfel, între 1893 si 1935, au fost adusi în tara, la studii, câtiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în tinuturile de bastina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucuresti pentru a obtine ajutoare mai substantiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, sustinator, de altfel, si al cauzei timocenilor si aromânilor (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai vizibile).

 

 

 

 

 

Istroromâni înca, dar pentru cât timp?

 

 

Multa vreme dupa al doilea razboi mondial au lipsit stirile cu privire la evolutia satelor si asezarilor istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenti doar în lucrari stiintifice si mai putin vizibil în viata de toate zilele.

Imprejurarile generale ale destramarii fostei Iugoslavii si ale prabusirii regimurilor comuniste au deschis o noua pagina în istoria istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociatia istroromâna Andrei Glavina, având drept scop salvarea românilor istrieni, pastrarea etniei si a limbii lor.

Presedintele asociatiei, dr. Petru Ratiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început si publicarea unor carti în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria, iar din 1996 apare si prima publicatie istroromâna intitulata semnificativ Scrisore catre frat Rumer.

Dar înca nu s-au materializat eforturile promovarii în învatamânt, într-o forma sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul altor forme de activitate nationala în zona pare a fi înca minor.

Semne ca românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.

CITITI SI: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/17/tara-margina-si-statul-istro-romania-au-existat/

Sursa: Magazin istoric prin vistieria.ro

 

 

 

 

 

20/11/2015 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii din VALEA TIMOCULUI. VIDEO

Chiar dacă manualele şcolare şi o parte a istoricilor recenţi nu recunosc încă acest complex adevăr istoric şi cultural, poporul român s-a format într-o zonă mai mare decât spaţiul limitat de graniţele Dunării, Mării Negre şi Carpaţilor.

Etnogeneza românilor, urmaşii direcţi al geto-dacilor, a căror limbă şi cultură a fost influenţată de prezenţa elementului latin în zonă, indică foarte clar faptul că înainte de mare migraţie a slavilor de sud prin Carpaţi spre Balcani, aici trăia deja un popor stabil, bine structurat, cu propriile forme de organizare politico-sociale.

Din nefericire, migraţiile succesive venite dinspre Asia şi Estul Europei, dar mai ales sosirea şi aşezarea în Balcani a slavilor, au destrămat unitatea proto-românilor.

Drept consecinţe imediate ale acestui fenomen, o parte a populaţiei proto-române din Balcani s-a retras în diferite direcţii.

 

Cronicarul bizantin Kekaumenos a apucat să consemneze deplasările de populaţie de mică amplitudine din mijlocul secolului al IX-lea, scriind despre vlahii care locuiau între râul Sava şi Dunăre, adică centrul Serbiei de astăzi ca s-au văzut nevoiţi să migreze în sud, stabilindu-se în Epir, Macedonia şi Grecia de azi.

Originea română a vlahilor balcanici a fost subliniată de numeroase ori în variate documente emise între secolele X-XVI. Bunăoară în anul 1204, Papa Inocenţiu al III-lea menţiona că vlahii care au creat Ţaratul Vlaho-Bulgar, că sunt urmaşii direcţi ai romanilor.

In acele vremuri, vlahii sud-dunăreni erau atât de numeroşi şi puternici încât să pună bazele alături de bulgari la apariţia unei noi entităţi statale în care atât cruciaţii francezi, cât şi bizantinii au recunoscut majoritatea elementului românesc în detrimentul celui bulgar.

In secolele următoare, vlahii sud-dunăreni aveau să piardă teren.

De vină au fost mai mulţi factori, între care se remarcă procesul agresiv de slavizare şi grecizare, urmat de invazia şi ocuparea Balcanilor de către turci.

Prezenţa până în zilele noastre a românilor din Serbia, care au avut în mare un trecut şi un destin comun cu al fraţilor lor din Bulgaria, Albania, Croaţia şi Grecia este strâns legată cu regiunea Timocului sau Valea Timocului.

 

 

 

 

Aceasta este o zonă situată geografic în nordul Peninsulei Balcanice, în estul Serbiei de azi şi într-o mică parte din nord-vestul Bulgariei, mai precis de-a lungul văii râului Timoc, alături de ţinuturile muntoase care mărginesc valea râului.

 

În Antichitate, regiunea era numită Tribalia, de la tribali, o populaţie a geţilor care a trăit în această zonă. Astăzi, Timocul cuprinde regiunile sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi vestul regiuni bulgare Vidin, ( şi acesta vechi pământ românesc la origine, denumit Diiu, şi slavizat în Vidin).

 Timocul fusese parte componentă a Daciei Aureliene, fiind denumit ulterior în primele documente medievale Valahia Mică, pentru a fi diferenţiată de Valahia Mare, Ţara Românească din nordul Dunării.

 

De fapt, timp de peste şapte sute de ani după Hristos în partea central-estică a Europei exista un teritoriu unitar traco-dac-latinizat, aproape dublu ca suprafaţă comparativ cu România de azi, care se întindea de la Marea Egee la cea Adriatică şi din Pind spre Coasta Dalmată, şi de la Marea Neagră la Nistru şi dincolo de râul Tisa.

Încă de la începuturi, invazia slavă a găsit aici un popor numeros şi sedentar.

Aşezându-se iniţial între Muntenegrul şi Albania de azi, triburile sârbilor au înţeles rapid că nimeriseră într-un loc fără resurse naturale şi  de aceea au pornit expansiunea spre ţinuturile băştinaşilor daco-traco-români.

Cucerirea violentă a întregii regiuni a Balcanilor de către turci avea să diminueze pe moment tensiunile serioase dintre sârbi şi populaţia română din Timoc, menţinând conflictul într-o stare latentă.

 

Nimic nu vorbeşte mai clar despre acea stare de spirit decât superba biserică din Coroglaşi, unică în lume datorită faptului că avea guri de ulcioare drept ferestre.

Guri de ulcior montate în asemenea fel încât cronicile şi legendele ne spun că sunau a jale când bătea vântul din nord, dinspre Valahia!

Biserica a fost ridicată chiar de către voievodul Mircea cel Bătrân în memoria tuturor creştinilor care indiferent de naţionalitate au murit în a doua Bătălie de la Rovine, atunci când au murit mulţi sârbi forţaţi să se alieze cu turcii, inclusiv marele erou naţional sârb Marko Kralievici, personaj istoric real care avea de fapt mamă macedoneană şi tată valah.

 

Adevărul este că românii din Valea Timocului au fost incluşi în teritoriile deţinute în trecut de cel puţin cinci voievozi români înainte de cucerirea turcă a ţaratelor Serbiei şi Bulgariei. Primul dintre aceşti voievozi a fost chiar Basarab I Întemeietorul. Toţi acei domnitori au construit numeroase mănăstiri şi biserici la sud de Dunăre.

 

Numai Basarab I a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina, la Mânăstirica şi la Vradna. Dacă din primele două au mai rămas doar ruine, cea de la Vradna există şi acum fiind ocupată de Biserica Ortodoxă Sârbă care a înfiinţat aici o mănăstire de călugăriţe.

Spre sfârşitul secolului ai XIV-lea toată Valea Timocului cade sub stăpânire turcească, care a fost întreruptă doar de o scurtă perioadă în care aici au stăpânit habsburgii austrieci (1718-1739).

 

Trebuie menţionat că în toată perioada în care regiunea a fost condusă de otomani, fiind inclusă în Paşalâcul Rumeliei, românii timoceni s-au bucurat de drepturi şi libertăţi religioase nemai acordate altor comunităţi creştine de către turci.

 

Putem spune fără să exagerăm că în acele vremuri, turcii le ofereau românilor timoceni mai multe drepturi decât le-au oferit sârbii în perioada modernă.

De fapt, otomanii nu au făcut niciodată o campanie atât de acerbă de islamizare în rândul românilor, comparativ cu campaniile de deznaţionalizarea ale sârbilor în rândul timocenilor, în dorinţa lor de a-i slaviza complet pe aceşti băştinaşi de drept, dar consideraţi mereu nişte cetăţeni incomozi.

 

Situaţia s-a repetat de altfel în toţi Balcanii unde trăiau comunităţi româneşti arhaice, probabilc el mai bun exemplu fiind al vlahilor şi aromânilor din Grecia care s-au bucurat de o viaţă mai uşoară şi nişte drepturi sporite pe timpul când erau sub stăpânire turcească decât sub greci.

Spre exemplu românii sud-dunăreni aveau în acele vremuri administraţie proprie şi se judecau după celebrul Jus Valahorum, sau Dreptul Cutumiar Românesc, cunoscut în provinciile româneşti şi sub numele de Legea Pământului.

Timocenii plăteau diferit dările către turci, fiind într-atât de bine văzuşi de aceştia încât un sultan a dat un edict în anul 1516 în care le poruncea paşalelor să respecte autonomia românilor din Valea Timocului.

 

Problemele cele mari pentru românii timoceni au apărut odată cu anul 1817, an în care s-a reînfiinţat statul sârb ca urmare a politicii austro-ungare care dorea o extindere în Balcani. În ciuda ajutorului dat de românii timoceni care i-au văzut pe sîrbi drept nişte fraţi de aceeaşi credinţă, optica sârbă nu s-a schimbat în ceea ce-i privea pe românii cei incomozi.

 

Din acest motiv, românii timoceni s-au aliat şi i-au susţinut deseori pe sârbi în încercările lor de a se răscula contra turcilor. Însă s-au lămurit repede cu privire la sentimentele acestora faţă de ei. Recrudescenţa violentă a naţionalismului sârbesc combinat cu un fel de „vocaţie perpetuă de victimă-erou” atât de caracteristică sârbilor de-a lungul zbuciumatei lor istorii, avea să le aducă doar necazuri românilor timoceni.

 

Este notoriul cazului în care timocenii noştri au căzut victimă campaniei prinţului Caragheorgevic care alături de o armată de 3.000 de oameni a desfiinţat pur şi simplu satele de români care nu se supuneau sârbilor, aceştia fiind obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să se refugieze spre est pentru a scăpa astfel de spectrul uciderii în masă.

 

Tot acest prinţ sârb a cerut în anul 1809 ca graniţa Serbiei să fie râul Timoc. Însă la Pacea de la Bucureşti din anul 1812, sultanul turc i-a refuzat cererea. Aşa că până în anul 1833, graniţa de est a Serbiei era Muntele Homolje, sârbii neavânt graniţă cu Ţara Românească.

 

Autonomia Serbiei din anul 1815, o reuşită a lui Miloş Obrenovic a fost de fapt sinonimă cu anexarea de către sârbi a tuturor teritoriilor locuite de români între Morava de Est şi Timoc.

 

Cu toate că sârbii nu obţin toate teritoriile româneşti cu ocazia Păcii din Adrianopole din anul 1825, acelaşi Miloş Obrenovic (astăzi mare erou naţional sârb) intervine militar trei ani mai tîrziu şi ocupă Timocul şi regiunea Krajna, stabilind astfel graniţa pe râul Timoc şi separându-i astfel pe românii timoceni din Serbia de cei din Bulgaria. Noua Serbie avea de pe acum graniţă cu România pe Dunăre.

 

Tot Obrenovici se va face vinovat de instaurarea celui mai aspru program de asimilare forţată a românilor timoceni. Din acel moment până în prezent, sârbii le-au impus românilor învăţători, preoţi şi profesori care nu cunoşteau limba română în încercarea de a-i serbiza treptat şi sigur.

Sârbii nu se lasă şi mai anexează în anul 1919 un mic teritoriu bulgăresc locuit tot de românii timoceni, teritoriu numit de bulgari Timosko, alcătuit din şapte sate româneşti şi unul bulgăresc.

 

Însă în acele vremuri românii nu şi-au uitat fraţii, aşa că după anul 1878 regatul României a sprijinit cu bani şi logistică comunităţile româneşti din Balcani, inclusiv pe cea din Serbia. Însă sosirea celor două războaie mondiale, peste care s-a adăugat politica de forţă a sârbilor, bulgarilor, albanezilor şi grecilor cu privire la propriile minorităţi naţionale, a făcut ca statul român să bată înapoi.

După instaurea comunismului, orice implicare a autorităţilor de atunci faţă de romînii timoceni a fost sugrumată în faşă de politica timidă dusă atunci de România care se temea să-şi supere „fraţii sârbi întru socialism”.

După căderea comunismului, autorităţile noastre post-decembriste au fost şi se pare că sunt şi în prezent ignorante şi incapabile atunci când vine vorba de susţinerea şi lupta pentru drepturile fireşti ale comunităţilor tradiţionale de români din ţările vecine.

 

 Recrudescenţa recentă a naţionalismului sârb a dus la creşterea presiunilor asupra celor peste 35. 000 de români care mai trăiesc în Timoc, conform unui recensământ al Belgradului în zonă, efectuat în anul 2011.Se pare deci că mitul urban, foarte popular în rândul multor români, conform căruia „România are doar doi vecini prieteni, Serbia, respectiv Marea Neagră”, trebuie regândit.

La fel şi memoria istorică a românilor care nu ştiu, spre exemplu, că în anul 1918 Armata Sârbă a intrat în Banat cu armele, dorind anexarea acestei provincii româneşti. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul  Mures, iar teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate.

Pe acest temei, unitățile militare sârbe intră în Banat și la 14 noiembrie 1918  ocupă Timișoara.Comandamentul militar sârb a preluat administrația militară, a  dizolvat Gărzile naționale locale, iar mai târziu a instituit  și o administrație civilă sârbeasca, profitând ca nişte „buni”vecini, că armatele române erau ocupate cu luptele impotriva generalului Mackensen.

Noua administraţie sârbă a început instantaneu să-i persecute pe românii majoritari din Banat, însă  Pacea de la Versailles, incheiata la sfarsitul razboiului mondial a dus la retragerea sârbilor fără luptă şi la recuperarea a 2/3 din  Banat, astfel ca  la 3 august 1919, a fost instalată administrația românească în estul acestei provincii istorice romanesti, care  a fost împărțita între România și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia).

Sursa: Nicu Pârlog- descopera.ro/cultura/

 


08/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Gândul zilei

 

 

 

 

 

Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor;

Când devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

 

 

 

 

 

– Petre Ţuţea –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Petre Țuțea (n.6 octombrie 1902 la Boteni,in jud Arges  – d.3 decembrie 1991 in Bucuresti), a fost un filosof, eseist si economist  roman.

A urmat cursurile Facultatii de Drept a Universităţii din Cluj, unde a obţinut licenţa şi docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.

In  septembrie 1940 Conducerea Mişcării Legionare i-a încredinţat  funcţia de secretar general la Ministerul Economiei Naţionale şi, în această calitate,a  facut parte din diverse delegaţii care au purtat negocieri economice in strainatate.

După Rebeliunea legionară a fost deţinut pentru scurtă vreme în Lagărul de la Târgu Jiu, după care a fost eliberat şi repus în funcţie.

După 23 august 1944, continuă să lucreze în acelaşi minister, la Direcţia Încurajării Exportului, apoi funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri, protejat de ministrul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu contra epurărilor succesive din aparatul de stat .

La două săptămâni după destituirea lui Pătrăşcanu, a fost arestat şi Petre  Ţuţea care, cu o întrerupere între anii  1953 şi 1956, va fi deţinut in diverse inchisori si lagare comuniste, până în 1964.

A fost supranumit un Socrate  român, datorită preocupărilor filosofice și a rolului educativ pe care l-a avut prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare.

Din cauza cenzurii comuniste a publicat foarte puțin înainte de 1989, însă imediat după prăbușirea regimului comunist, scrierile  sale au început să fie  difuzate in toate mediile .

17/09/2015 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: