CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Buni, răi, sunt fraţii noştri !“. Din istoria romanilor sud – dunareni

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Împrăştiaţi prin Balcani încă din Evul Mediu, aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieşire.

Academiile fiecărui stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea aromânilor: români, macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre aromânii din România, Albania, Macedonia şi Grecia.

Izvoarele şi istoriografia îi menţionează sub diverse nume: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc.

 Din istoria românilor sud-dunăreni

 

 Cauzele emigrării aromânilor din Balcani în România după 1925 sunt multiple. În primul rând, aromânii au fost supuşi după 1913 presiunilor naţionaliste din partea statelor în care au fost încorporaţi: Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania. Desigur că cel mai mult au avut de suferit liderii aromânilor, de obicei formaţi în şcolile româneşti.

O altă cauză a emigrării a fost schimbul de populaţie dintre turci şi greci după 1923. Colonizarea masivă a grecilor în regiunile locuite de aromâni a pus presiune pe aceştia din urmă, obligaţi să îşi desfăşoare activităţile, în special păstoritul, pe un areal mai restrâns.

Noile graniţe stabilite după 1913 şi 1918, precum şi redistribuirea pământurilor, au limitat posibilităţile de transhumanţă şi pentru aromânii din Macedonia.

Dacă aromânii prezentau disponibilitatea pentru emigrare, România avea nevoie de imigranţi pentru a-şi consolida frontiera sudică a Dobrogei. Experienţa Primului Război Mondial a arătat fragilitatea păcii de la Bucureşti din 1913 şi a stăpânirii româneşti asupra Cadrilaterului.

Astfel că dorinţa de emigrare a aromânilor s-a întâlnit cu planurile de colonizare a Cadrilaterului de către statul român.

În urma unei adunări a aromânilor la Veria, în Grecia, s-a format un comitet al emigrării care trebuia să negocieze cu guvernul de la Bucureşti condiţiile colonizării aromânilor.

Între 1925 şi 1933 s-au aşezat în Cadrilater peste 5.000 de familii de aromâni din Grecia, Albania, Macedonia sârbească şi Bulgaria.

Ei au sperat la o viaţă mai bună în România, bazaţi pe promisiunile statului român. Au primit pământ, între 10 şi 15 hectare, plus loc de casă. Aromânii, oameni harnici, şi-au construit case şi s-au străduit să îşi lucreze şi să îşi apere noua proprietate.

În condiţiile în care regiunea Cadrilaterului era adeseori atacată de bandiţi bulgari, finanţaţi de guvernul de la Sofia, aromânii trebuiau să meargă la muncă pe câmp înarmaţi cu pistoale.

Nu era pentru ei o noutate, pentru că războaiele balcanice şi Primul Război Mondial i-au adus adeseori în situaţii de luptă cu armatele beligerante sau cu bandele de tâlhari.

În momentul colonizării, aromânii au primit cetăţenia română şi s-au declarat de etnie română. Aceasta era condiţia necesară pentru a primi pământ în Cadrilater, deoarece o lege din 1923 stipula interdicţia colonizării străinilor.

Prin 1930 cu prilejul  unei vizite oficiale într-un oraş mai sudic al Dobrogei, Nicolae Iorga – atunci, pentru puţină vreme, prim-ministru – asculta cu multă atenţie o interesantă dare de seamă, prezentată de prefectul judeţului.

Raportorul înfăţişa realizări îmbucurătoare, dar şi neajunsuri determinate de o acută febră a emigrărilor şi imigrărilor în acea zonă.

Am trăit acest eveniment cu emoţiile elevului ce eram atunci, însoţind pe tatăl meu – unul dintre fruntaşii celor colonizaţi, invitat să participe la analiza privind colonizarea.

 Era perioada dintre cele două războaie mondiale, când au avut loc, în Sud-Estul Europei, dislocări mai mari sau mai mici de populaţii după criterii naţionale sau  numai  religioase.

Din Grecia de pilda  au fost smulsi  atunci  circa 500000 de turci ,desi in decurs de  cateva secole acestia prinsesera  radacini adânci acolo, şi au fost transplantaţi în câmpiile Anatoliei, care nu erau nici mai fertile şi nici mai puţin fierbinţi. Erau însă… „musulmane“.

Sub supravegherea şi sprijinul financiar al Ligii Naţiunilor, au poposit în schimb pe câmpiile Macedoniei, alipite Greciei în urma păcii de la Bucureşti din 1913, circa 1.200.000 de „creştini”.

Au fost aduşi din Caucaz, de pe coastele apusene ale Asiei Mici, din Istanbul şi din împrejurimile acestuia.

Unii dintre aceştia nu cunoşteau decât limba turcă. Erau în schimb… „ortodocşi“.

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler poruncise să fie aduşi în interiorul Reich-ului nemţii din Dobrogea, deşi aceştia îşi creaseră rosturi mulţumitoare în mai multe sate în care, decenii la rând, îşi înfrăţiseră truda cu aceea a românilor autohtoni.

Din aceeaşi Dobroge, chemarea Islamului a mişcat cartiere şi chiar sate întregi.

În locul celor plecaţi, care aveau să ducă multă vreme dorul traiului liniştit din localităţile în care se născuseră, soseau, împinşi de ineluctabile nevoi economice, moldoveni, bănăţeni şi olteni, sătui de truda pe moşiile altora şi dornici să aibă propriul lor petec de pământ.

Dorinţa de afirmare liberă, ca oameni de limbă latină ce erau, îi pornea din Pind spre singura ţară a romanităţii răsăritene şi pe păstorii vlahi – sau aromâni, cum se recomandă chiar ei obişnuind să folosească un „a“ protetic la unele cuvinte care încep cu o consoană şi mai ales cu „r“ –, hotărâţi să-şi făurească un nou destin în sau lângă vechile vetre româneşti din Dobrogea.

Într-o perioadă de câţiva ani – cu începere din 1925 –, potrivit cu datele publicate în 1935, fuseseră împroprietărite în Dobrogea 12.412 familii, sosite din alte provincii ale ţării, şi 6.553 familii cu aproximativ 30.000 de aromâni.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Firesc, administraţia locală era confruntată cu probleme numeroase, complexe, unele deosebit de gingaşe.

Acolo unde în locul blajinilor turci – preciza darea de seamă – se instalau şi mai blajinii moldoveni, modeşti în pretenţii, răbdători şi docili, sarcinile administraţiei de stat erau uşoare. Se întâmpinau însă mari dificultăţi cu oltenii şi mai ales cu aromânii.

Întrucât se adresa unei personalităţi bine informate şi cu sentimente binecunoscute, darea de seamă reliefa totodată faptul că atât oltenii, cât şi aromânii/„macedonenii“ erau ageri, întreprinzători, perseverenţi în atingerea ţelurilor pe care şi le propuneau.

Nu se ascundea nici insatisfacţia administraţiei că nu putea potoli neastâmpărul acestora.

Într-adevăr, cei veniţi din Oltenia ca şi cei sosiţi „de peste mări şi ţări“ se împăcau mai greu cu starea de lucruri din administraţia coruptă şi birocrată, generatoare de situaţii care puneau sub semnul întrebării nu numai viabilitatea noilor gospodării, dar, uneori, chiar sănătatea şi viaţa celor ce speraseră într-un trai mai bun şi mai demn.

În concluziile documentatei dări de seamă, pe care Iorga o ascultase cu atenţie până la capăt, se propunea limitarea împroprietăririi în Dobrogea cu familii ce proveneau din Oltenia şi neacordarea de noi aprobări pentru intrarea în ţară a altor familii de aromâni.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Propunerea îl nemulţumise pe Iorga. Se simţea aceasta în tonul puţin iritat cu care întrebase:

„Credeţi oare că aceştia nu sunt buni pentru noile noastre rosturi aici?“

Şi, fără să aştepte răspuns, a adăugat:

„Socot, dimpotrivă, că aceşti neastâmpăraţi – olteni şi macedoneni – ar trebui să fie mai mulţi aici unde, la nevoe, ar putea avea rolul protector pe care îl au pentru ogoare perdelele de salcâmi create împotriva vânturilor negre.“

Prefectul raportor a încercat să atenueze consideraţiile negative, făcute mai ales la adresa aromânilor, dar nu s-a putut abţine de la precizarea că „unii dintre ei sunt deosebit de incomozi, chiar răi“.

Cu privirea-i scrutătoare, Iorga şi-a fixat câteva clipe interlocutorul, a clătinat uşor din cap a tăgadă şi a pus capăt dialogului, respingând fără echivoc propunerea de a se refuza aromânilor intrarea în ţară.

Apoi, a încheiat discuţiile printr-o scurtă reflecţie adresată tuturor celor care aveau urechi de auzit:

„Buni, răi, să nu uităm că sunt fraţii noştri; la bine şi la rău ei vor fi mereu alături de noi.“

În glasul lui Iorga, glas blând de botoşănean, mai marele judeţului, care avea „auz bun“, şi întreaga asistenţă, au simţit vibrând neînduplecata hotărâre a istoricului, moştenită poate de la strămoşii săi – oameni din Pind. de la Adriatica -, care îşi  trimiseseră pe la 1860 odrasla ca negustor în Botoşani, galangiul (marinar al flotei imperiale turceşti) Gheorghe Iorga.

Nicolae Bănescu, în Elogiul academic din 15 mai 1945, amintea şi el că marele istoric s-a născut în Botoşani „dintr-o familie care cobora, după tată, din oameni întreprinzători de la Pind“.

La rândul său, filologul italian Gino Lupi, în Storia della litteratura romana (Florenţa 1955) aşază pe strămoşii lui Iorga într-o familie de macedo-români, veniţi în Moldova să facă negustorie.

 

Atitudinea lui Iorga în favoarea aromânilor nu era determinată însă numai de şuviţa de sânge aromân care curgea în vinele lui.

Ea era aceea a uneia dintre marile personalităţi militând pentru unitatea întregii romanităţi răsăritene plămădite, timp de două milenii, într-un spaţiu imens cuprins între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între înălţimile sudice ale Pindului şi cele nordice ale Carpaţilor.

Era atitudinea marelui istoric şi vizionar care cunoştea mai bine decât oricine potenţialul biologic al acestei ramuri sudice crescute pe vigurosul trunchi al latinităţii răsăritene şi care dăduse Bizanţului împăraţi capabili.

Când acesta a încetat de a mai fi latin, a creat cele dintâi Vlahii – ţări de limbă latină în Răsărit –, independente încă din secolul X.

A dat apoi unui mare stat vlaho-bulgar, la sud de Dunăre, vestita familie împărătească a Asăneştilor.

( In imagine cu distributia teritoriala a dialectelor aromane – cu verde)

Mai cunoştea Iorga, prea bine, şi meritele mari ale puţinilor aromâni care se stabiliseră în trecut printre fraţii lor din stânga Dunării, dându-le pe mireanul Barila (1624-1693), care a devenit mitropolitul poet Dosoftei, pe Andrei Şaguna (1809-1873), care a condus destinele poporului român din Transilvania în secolul deşteptării lui naţionale, pe marele filantrop Emanoil Gojdu (1802-1872), care a lăsat o avere imensă pentru cultivarea românilor transilvăneni.

A mai venit din sudul Dunării neamul Mocioneştilor, în mod deosebit Andrei Mocioni (1812-1880) şi Alexandru Mocioni (1841-1899), aflaţi în secolul XIX în fruntea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria.

Dăduseră aromânii meseriaşi iscusiţi, negustori pricepuţi, scriitori şi oameni politici valoroşi de care luase cunoştinţă Iorga în mai toate arhivele pe care le scotocise.

Aromâni fuseseră şi multi medici, dintre care unii cu renume mondial, precum acea trinitate despre care savantul V. Bologa scria că „a dominat timp de decenii medicina din Principate“: Silvestru C. Filitti, C. Darvari, D. Caracaş (tatăl Catincăi Caracaş, mama lui Al. Odobescu).

Puţini câţi erau în trecut, în spaţiul romanităţii nord-dunărene, aromânii au dat jurişti, de seamă ca Gh. Danielopol sau C. Dissescu, valoroşi artişti plastici ca D. Paciurea sau Camil Ressu, pe George Vraca, Alexandru Papană – aviatorul, astronomul Nicolae Coculescu, istoricul A.D. Xenopol, mulţi generali competenţi (Darvari, Papană, Mandrini, Petala, Macridescu, Coandă, Niculeanu, Uică), arhitecţi talentaţi, ca Iotu, Culina, Simota, mulţi profesori universitari de mare prestigiu, ca I. Carageani, Iuliu Valaori, George Murnu, Teodor Capidan, Cezar si Victor Papacostea, Tache, Pericle şi Valeriu Papahagi etc. etc. Îndreptăţit era aşadar Iorga să presupună că dacă aromânii ar fi în număr mai mare printre noi, am avea câştig şi mai mult de la ei.

Iorga nu se înşela. În a doua jumătate a secolului XX, numărul aromânilor din România era în jur de 100.000.

Deşi constituiau mai puţin de 0,5% din populaţia ţării, s-au făcut remarcaţi aproape în toate domeniile de activitate: industrie, agricultură şi zootehnie, comerţ, sănătate, ştiinţă, cultură, învăţământ.

S-ar putea umple pagini întregi cu numele celor care se evidenţiază ca fruntaşi în fiecare domeniu pe tot cuprinsul ţării.

Academicianul Elie Carafoli, artiştii plastici Lucreţia şi Ion Pacea, Toma Caragiu, Ion Caramitru, Cristian Gaţu tot din Pind îşi trag obârşiile.

Din 228 de specialişti, câţi cuprinde Dicţionarul de lingvişti şi filologi români (Bucureşti 1978), 19 sunt aromâni (8% din totalul acestor specialişti, deşi în totalul populaţiei sunt de 20 ori mai puţini); mulţi poeţi, foarte mulţi medici, dar şi mai mulţi dascăli, unii dintre ei ilustrând catedre universitare.

Desigur, aromânii au şi ei minusuri. Dar Iorga aprecia că ele nu le anulează meritele.

Ca istoric îşi putea explica mai bine decât autorităţile care i se plângeau neastâmpărul, puţina disciplină şi supunere a celor care nu cunoscuseră niciodată iobăgia şi trăiseră veacuri de-a rândul în adăposturile lor din Munţii Pind, fără stăpâni, deasupra lor având doar cerul şi pe Cel de Sus.

 

 

Surse:  Revista AGERO, Stuttgart-Germania/ prof. Vasile G. Barba; Revista Historia.ro

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

09/05/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Codex Gigas – Biblia Diavolului. VIDEO SI FOTO

 

Codex Gigas (cartea uriasa) este cel mai mare manuscris medieval din lume. A fost scris la inceputul secolului XIII de un calugar in manastirea Benedictine din Podlazice, Cehia de astazi.

Este pastrata in Libraria Nationala a Suediei din Stockholm.
Cunoscuta si sub numele de „Biblia Diavolului” datorita ilustratiilor din manuscris in care este reprezentat diavolul, este considerata si cea de-a 8-a minune a lumii.

Practic toate imaginile mai mult sau mai putin comerciale din ziua de astazi care reprezinta Diavolul au fost create dupa o imagine ce-l reprezenta in acest manuscris.

Este cea mai veche infatisare imagistica a  Diavolului, descoperita pana acum.

Coperta codexului este confectionata  din lemn, acoperita cu piele si ornamente metalice. Nu degeaba poarta numele de „cartea uriasa”, are o dimensiune de 92 cm lungime si 50 cm. latime, cu o grosime de 22 cm. Codexul are o impresionanta greutate de 75 kilograme.

 

 

 

Uimitoarele peregrinari ale Bibliei Diavolului

Un singur calugar a scris-o, in peste douazeci de ani!

Numita oficial „Codex Gigas” (Codicele gigant), aceasta carte cuprinde de fapt o intreaga biblioteca, este scrisa in intregime in limba latina si contine o varietate de texte, nu neaparat religioase.

Printre ele se numara fragmente din Vechiul si Noul Testament, un confesional, formule magice impotriva bolilor si deochiului, un calendar, cronici istorice, descrieri ale unor plante si animale.

Desigur, cel mai important fragment al acestei autentice enciclopedii ramane Chronica Bohemorum, scrisa de arhimandritul Cosmas din Praga (1045-1125), prima istorie cunoscuta a cehilor – transcrierea acestei cronici in Codex Gigas fiind cea mai veche si mai valoroasa din cate exista. Realizarea vastei lucrari a inceput pe la 1220, la manastirea benedictina din Podlazice. Nu exista documente referitoare la autorul cartii sau de ce a fost ea scrisa.

Cu toate acestea, lucrarea este extraordinar de uniforma, iar examenele grafologice efectuate demonstreaza ca a fost realizata de un singur om, care si-a dus la indeplinire efortul titanic in cel putin douazeci de ani!

    Tocmai uniformitatea literelor si desenelor asternute pe ea,au dus poate la aparitia mitului ce inconjoara scrierea cartii. Potrivit legendei, un calugar condamnat la moarte pentru ca pacatuise grav a avut sansa de a fi iertat daca ar fi reusit sa realizeze cea mai mare carte scrisa vreodata, intr-o singura noapte. Calugarul s-a apucat de lucru, cu asiduitate dar, pe la miezul noptii, si-a dat seama ca nu va putea termina cartea singur, asa ca l-a invocat pe diavol, cerandu-i ajutorul pentru scrierea lucrarii.

Necuratul l-a ascultat, pretinzandu-i in schimb sa-l portretizeze in paginile cartii, asa cum ii aparuse, in chilia sa. Si asa se face ca o imagine a diavolului, inalta de aproape o jumatate de metru, este infatisata in cartea ce va primi numele de „Biblia Diavolului”.

Calugarul a supravietuit, mai spune legenda, dar a dus o viata marcata de nefericire si suferinta. Interesant e ca, in ciuda acestei legende macabre, codexul nu a fost interzis de Inchizitie si a putut fi studiat de multi savanti in Evul Mediu.


Peregrinarile unei carti

 

 

    Lucrarea a fost luata de la manastirea unde fusese creata si daruita calugarilor cistercieni de la manastirea Sedlecclose, din Kutna Hora. De aici, a fost cumparata mai tarziu de abatele Pavel Bavor, pentru biblioteca manastirii Brevnov.

In timpul razboaielor civile declansate de husiti, manastirea a fost jefuita, dar calugarii au reusit sa salveze odoarele de pret, inclusiv Codex Gigas, baricadandu-se in manastirea fortificata Broumov, unde rasculatii n-au putut patrunde.

    Pe la 1594, imparatul Rudolf, cunoscut pentru patima sa pentru curiozitati si excentricitati, si-a atribuit Biblia, adaugand-o colectiei lui de la castelul regal din Praga.

La finalul razboiului de 30 de ani, fortele de invazie suedeze au asediat Praga si manuscrisul, alaturi de alte comori nepretuite, a luat drumul Suediei, intrand in posesia unui alt personaj controversat, regina Cristina.

De atunci, cartea nu a mai parasit Suedia decat de trei ori: prima data in 1970, cand a fost expusa in Statele Unite, apoi, opt ani mai tarziu, cand a fost dusa la Berlin si acum doi ani, cand a revenit la Praga dupa o absenta de trei secole si jumatate.
  

 Manuscrisul a fost trimis aici sub forma de imprumut, din partea Bibliotecii Regale din Stockholm, si a fost expus la Biblioteca Nationala Ceha, sub paza cea mai stricta.

Interesul manifestat de publicul praghez a fost peste asteptari si mii de oameni au luat cu asalt edificiul, pentru a vedea misterioasa lucrare.

 

 

De ce a fost pictat Necuratul aici?

 

 

    Desigur, ceea ce atrage in primul rand atentia la acest tom sunt dimensiunile iesite din comun. Coperta este realizata din lemn masiv iar cartea masoara 92 x 50,5 cm si cantareste aproape 75 kilograme!

Ea este alcatuita din 312 coli de pergament, avand in total 624 pagini. Initial au fost 320 coli, dar opt pagini au fost taiate, din ratiuni necunoscute, si au disparut pentru totdeauna.

Nu se stie ce contineau si disparitia lor a generat tot felul de teorii ale conspiratiei. Specialistii moderni estimeaza ca pentru a obtine pergamentul necesar realizarii cartii a fost nevoie de pielea, tabacita dupa metode speciale, a 160 de vitei!

    

Paginile pastrate cuprind  texte din Biblie, dar si o transcriere a enciclopediei faimosului carturar Isidor din Sevilla, „Etymologiae”, o suma a cunostintelor unuiversale de la inceputul Evului Mediu, printre care se numara si ideea ca Pamantul este rotund, si nu plat!

In legatura cu imaginea diavolului, care este insotita de mai multe ritualuri de exorcizare, s-a speculat ca autorul le-a inserat spre a alunga raul din el (in perioada medievala, calugarii pacatosi erau pedepsiti sa scrie de mana Biblia, considerandu-se ca bunavointa Domnului va pogori astfel asupra lor).
  

 Cartea mai contine si o copie a „Antichitatilor Iudaice”, apartinand lui Flavius Iosephus, primul autor care a amintit despre Iisus Hristos, dar si liste cu oameni, date si notite adaugate, de-a lungul secolelor, de diferitii posesori ai acestei minuni a geniului uman.

Codexul a trecut prin multe dezastre, a fost salvat dintr-un incendiu de un calugar, insa din pricina greutatii sale, nu a putut fi coborat pe scari. Pentru a salva manuscrisul de la incendiu, calugarul l-a aruncat pe geam. Codexul nu a suferit deteriorari grave si cel putin a scapat incendiului.

Codexul a fost transportat de la manastirea Benedictine (Cehia) la Cistericans Sedlec. Intre anii 1477 si 1593 codexul a fost tinut in libraria manastirii din Broumov, iar apoi a fost dus la Praga, in 1594, unde a devenit parte din colectia imparatului Rudolf al doilea.

La sfarsitul razboiului de 30 de ani, in 1648, intreaga colectie a fost furata de armata suedeza. Din anul 1649 pana in 2007, manuscrisul s-a pastrat in Libraria Roiala din Stockholm.

In 24 septembrie 2007, dupa 359 de ani, „Codex Gigas” a fost readus la Praga in cadrul unei expozitii.

 

 

 

Codex Gigas: Biblia diavolului

Codex Gigas: Biblia diavolului

Codex Gigas

 

 

Codex gigas a fost scrisa de un calugar condamnat pentru pacate grave. Calugarul trebuia zidit de viu, iar pentru a-si salva viata, acesta a jurat episcopului ca va crea cea mai frumoasa carte pe care a vazut-o lumea, care va contine Biblia dar si toate cunostiintele dobandite de om pana la acea vreme, toate intr-o singura noapte.

Legenda spune ca pentru a-si duce la indeplinire misiunea imposibila, calugarul si-ar fi vandut sufletul diavolului.

Pentru scrierea acestei carti s-a presupus la inceput ca a fost nevoie de multe persoane.

Insa, in urma analizelor grafologice, studiu sponsorizat de National Geographic s-a ajuns la concluzia ca „Biblia Diavolului” a fost scrisa de un singur om. Literele aveau de la inceputul cartii pana la sfarsit aceleasi forme, demonstrand ca a fost scrisa de o singura persoana.
Autorul este posibil sa fi fost un anume Hermann, un calugar care a ales o viata solitara in urma incalcarii unei reguli a ordinului din care facea parte. Hermann a folosit un singur tip de cerneala.

Legenda este reala pana unde este mentionata durata finalizarii manuscrisului. Studiile au aratat ca o persoana putea sa scrie o asemenea carte in 20 – 30 de ani.

Calugarul a fost copist si grafician si a trait in manastirea din Podlazice, locas distrus in secolul al XV-lea, in timpul razboiului regilor.

 

 

Continutul codexului

 

 

In codex se gasesc manuale de botanica, intamplari istorice, leacuri pentru boli grave, lectii de spiritualitate, retete medicale pentru diverse afectiuni si incantatii.

Codexul a fost supranumit „Biblia diavolului” deoarece este singura Biblie care include un portret imens al Satanei, jumatate om, jumatate bestie.

Manuscrisul contine: “Alfabet”, “Vechiul Testament”, “Iosephus Flavius”, “Isidorus”, “Medica”, “Noul Testament”, “Confesiuni”, “Havenly City”, “Diavolul”, “Invocari / incantatii”, “Cosmas”, “Nume” si “Calendar”.
Manuscrisul poate fi accesat si online aici:
http://kb.se/codex-gigas/eng/Browse-the-Manuscript/

Codexul contine biblia, incepand cu Vechiul Testament, urmat de lucrari istorice ale lui Flavius Josephus ce a trait in primul secol al erei noastre.

 

 

 


 

 

Capitolul „Isidorus” este destinat lui Isidore, ce a trait in secolul al VI-lea in Spania, urmat de o colectie de lucrari medicale. Codexul contine si Noul Testament.

Ultima mare lucrare din acest codex este destinata „Cronicile Boemiei” de Cosmas de la Praga (1045 – 1125). Aceasta este prima istorie a Boemiei si reprezinta o lucrare importanta.

In manuscris mai exista si lucrari mai mici. Prima, inaintea imaginii cu „Orasul din ceruri” este descrisa pocainta lui pentru cele comise. A doua, dupa portretul Diavolului este o lucrare destinata exorcizarii de spirite malefice.
Ultima lucrare se numeste „Calendarul” si contine o lista de sfinti precum si zilele cand sunt comemorati acestia.

Cea mai importanta carte a crestinatatii este Biblia. Au fost atent selectionate diverse texte, deoarece toate acestea aduceau informatii despre istoria iudeilor (in Josephus), cunostinte universale (Isidore), medicina si istorie locala (Cosmas).

 

 

 

 

Cerul si Pamantul

 

 

In codex gasim si doua imagini, una reprezentand cerul, cu stele albastre, Soarele si Luna, iar ce-a de-a doua reprezentand Pamantul, cu oceane verzi, probabil inainte de Creatie.

 

 

Portretul Diavolului

 

 


Portretul Diavolului este cea mai faimoasa imagine din Codex Gigas si se afla la pagina 290. De la aceasta poza a primit renumele de „Biblia Diavolului”.

Diavolul este infatisat singur, stand cu bratele in sus. Este desenat doar cu patru degete, cu ghiare si coarne.

Scopul acestui portret a fost pentru a aminti cititorului de pacat si de Diavol. Pe pagina opusa, este desenat Raiul, scopul lor fiind de a arata avantajele unei vieti bune fara de pacat.

Portrete reprezentand Diavolul au fost numeroase si erau un lucru comun in arta medievala, dar imaginea din Codex Gigas este unica in carti, infatisandu-l singur si fiindu-i dedicata o pagina intreaga.

Multi au sustinut ca este ceva necurat cu acest codex, deoarece pagina unde este desenat diavolul are o alta culoare fata de celelalte.

De fapt,codexul a fost expus deschis chiar la celebrul desen al diavolului. si din acest motiv, pagina unde este reprezentat diavolul este mai deteriorata.

 

 

 

Surse:  Marius Ignatescu/ Descopera.org ; revistamagazin.ro/Uimitoarele peregrinari ale Bibliei Diavolului

 

 

 

 

 

 

 

09/05/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNII INSTRAINAȚI DIN CARPAȚII NORDICI

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/06/28/video-romanii-care-nu-stiu-ca-sunt-romani/

 

09/05/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: