CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

România 1930. Raport prezentat la Congresul general studenţesc intitulat: Românii din Valea Timocului.

1930 noiembrie 30, Brăila. Raport prezentat la Congresul general studenţesc intitulat: Românii din Valea Timocului.

Domnule Preşedinte şi Fraţi Studenţi români,  Înainte de a intra în fondul raportului pe care vi-l voi expune îmi permiteţi să vă aduc frăţescul salut din partea societăţii academice Dacia Aureliana a studenţilor români din Valea Timocului, precum şi din partea acelora pe care i-am părăsit astăzi de dorulPatriei mame şi care astăzi încă au rămas să locuiască pe alte plaiuri şi sub alt steag decât sub acela care ne este scump tuturora – tricolorul român.Acest tricolor fâlfâie în voie de la Nistru până la Tisa şi din Maramureş până la Dunăre pe pământul României Mari, înfăptuită prin sângele vărsat de 800.000 fii devotaţi ai ei.În clipa aceasta gândul mi se îndreaptă spre acei români care nu au avut fericirea ca o dată cu întregirea neamului românesc să fi intrat în rândurile fraţilor de sânge.

Ei au rămas cu suspinul pe buze şi cu dorul în piept să vieţuiască mai departe sub stăpânire străină, fără a putea avea mângâierea Patriei Mame.Totuşi plaiurile pe care locuiesc ne sunt scumpe tuturor, ele fiind – o moştenire de la strămoşii noştri români. Aceste plaiuri le găsim imediat ce trecem Dunărea pe la Calafat, pe unde au trecut armatele viteze ale regelui Carol I pentru cucerirea cetăţii Vidinului şi se întind între Dunăre şi Timoc până aproape de munţii Balcani, pe o distanţă de 60 de km. lăţime şi aproximativ 100 km. lungime, deci o suprafaţă de 6.000 km.p.

Aceasta este o regiune foarte fertilă şi pitorească pe care răsar peste 40 de sate cu populaţie curat românească, fără a se întâlni nici o urmă de bulgari.Ţinând seama de românii din întregul judeţ al Vidinului, de acei care locuiesc restul malului drept bulgar al Dunării, precum şi de cei din Bulgaria de Sud, ajungem la un număr de cca. 200.000.Aceşti români se îndeletnicesc exclusiv cu agricultura. 15% din familiile care compun acest număr îşi câştigă existenţa muncind pământul altora. 70% au pământ propriu, a cărui suprafaţă variază pentru fiecare familie între 1 şi 6 ha. 10% au proprietăţi între 6-10 ha şi 5% între 10-50 ha.

Limba de care populaţia face uz în mod curent în toate satele româneşti din Valea Timocului este cea românească. De limba bulgară fac uz numai bărbaţii care au învăţat-o în cazarmă şi numai atunci când se găsesc în faţa autorităţilor. Femeile, cu toate că fac câte 2-3 clase primare în şcoli bulgare, imediat ce se despart de şcoală uită puţinele cuvinte de limbă bulgară pe care le-au învăţat.

Nefiindu-le pe plac, continuând a vorbi de aici încolo numai româneşte, acesta fiind unul dintre factorii determinanţi ai păstrării conştiinţei şi limbii româneşti în Valea Timocului. Mama, neştiind altă limbă decât cea românească, îşi creşte odrasla cântându-i doina sufletului românesc, aşa că până la etatea de 7 ani când intră în şcoala de stat bulgară ea nu ştie să vorbească decât româneşte.Alţi factori care au contribuit la păstrarea fiinţei româneşti de acolo sunt: obiceiurile şi tradiţiile păstrate neştirbite până în prezent. Cel mai puternic factor a fost biserica unde preotul în zile de sărbătoare îşi făcea slujba în limba română. Aici la biserică românul asculta predicile greşite în limba strămoşească de preoţi care au învăţat slujba bisericească de pe cărţi româneşti.

Astăzi acest focar de încălzire a sufletelor şi de păstrare a spiritului românesc este ameninţat să dispară din cauza impunerii de către conducerea bisericii bulgare de a se oficia slujba bisericească în toate bisericile din satele româneşti numai în limba bulgară.

La apelul fraţilor studenţi români, care au venit să ne trezească sufletele şi sa  ne cheme în Patria Mamă spre a ne adăpa cu ştiinţa la şcoli româneşti, în limba maternă, am răspuns cu cea mai mare dragoste şi am venit studenţi şi elevi plini de noi speranţe şi idealuri.

 

 Ne-am luat rămas bun de la părinţi, fraţi şi surori, care ne-au trimis în ţară spre a ne cultiva în şcolile noastre fireşti, cu cea mai mare dragoste şi fără nici o grijă, fiind convinşi că ne încredinţează Patriei Mame, care va avea grijă de soarta noastră. în primii ani după această excursiune retrospectivă în toamna anilor 1922, 1923 şi 1924 a venit un număr restrâns de elevi şi bacalaureaţi care fiind primiţi cu braţele deschise de toţi fraţii din ţară, au determinat în anii următori, 1925 şi 1926, venirea altor cadre de bacalaureaţi şi elevi, în număr mult mai mare. Astfel că la sfârşitul anului 1926 numărul studenţilor înscrişi la facultăţile din ţară era de cca. 70 iar al elevilor de cca. 250.

În vederea realizării idealului lor, studenţii s-au constituit chiar în toamna anului 1923 în societatea academică cu denumirea de Dacia Aureliana, sub preşedinţia de onoare a marelui naţionalist român Ion C. Grădişteanu, fost ministru, care şi azi încă n-a încetat de a se mai ocupa cu problema românilor din Valea Timocului, considerând-o ca foarte importantă pentru Ţara Românească.

Elevii au fost îngrijiţi materialmente de onor. Ministerul Instrucţiunii Publice, care a îngrijit şi de repartizarea lor pe la diferite şcoli din ţară, pentru care de fapt îi aducem viile noastre mulţumiri şi recunoştinţă.Scopul societăţii noastre a fost şi este ca pe lângă problemele de ordin pur academic pe care le are de rezolvat să ţină şi strânse legături cu românii rămaşi la vetrele lor din Timoc, urmărind formarea spiritului necesar, de redarea lor integrală culturii româneşti.

Rezultatul este pozitiv, întrucât acum aproape toţi părinţii care doresc a-şi instrui copiii îi trimit la şcolile româneşti din ţară, iar la faţa locului, în Timoc, se poate constata cu mare bucurie întărirea din ce în ce a sentimentului naţional român, transformarea conştiinţei naţionale române dintr-o stare latentă într-una activă şi o tendinţă spre emanciparea culturală.Domnilor din cele expuse până acum oricine poate deduce că începutul mişcării noastre de trezire naţională se datoreşte vizitei fraţilor studenţi români ce ne-au făcut-o în anul 1922, cu ocazia excursiei lor în Valea Timocului bulgăresc.

Această vizită a fost pentru noi un adevărat răsărit de soare, ale cărui raze dintr-un început au încălzit sufletele noastre nemângâiate. Am mai arătat mai sus că la sfârşitul anului 1926 numărul studenţilor timoceni veniţi în ţară era de 70, iar al elevilor de cca. 250.

Azi numărul studenţilor s-a redus la 60, restul fiind absolvenţi, iar al elevilor, în loc să crească avem trista ocazie de a constata că s-a redus la 50.Astăzi, domnilor, în Valea Timocului se săvârşesc crime de către grupurile naţionaliste bulgare, nestăpânite şi nejudecate de nimeni, bătând oameni bătrâni cu părul alb când se întâlnesc la sărbătoare în comunele lor, pentru faptul că vorbesc numai româneşte, necunoscând altă limbă. Românul în Valea Timocului nu-şi mai poate cânta în voie doinele strămoşeşti, care deşteaptă în ei amintiri frumoase, nu se mai poate manifesta liber ca unitate etnică şi nu are voie a-şi pretinde drepturile de minoritari, consfinţite de tratatele internaţionale.

 

Români din comuna Căpitănuţ, Vidin (Bulgaria) Pentru a înlătura prăpastia care ameninţă populaţia din Valea Timocului, lipsită azi de orice sprijin şi de orice speranţă, noi, studenţii timoceni, fii pribegi ai acestei populaţii, apostolii de azi şi de mâine ai culturii româneşti în Valea Timocului ne ridicăm glasul şi cerem următoarele:

 O atenţie pentru mişcarea noastră plină de entuziasm şi speranţe la fel cu aceea care i s-a dat începutului ei, căci astfel, lipsiţi de această atenţie, şi sprijin din partea Patriei Mame, suntem expuşi pieirii ca naţionalitate, iar prin noi, fatal şi cei 200.000 români din Valea Timocului.

Prin mişcarea noastră statul român poate culege multe foloase, contrabalansând prin pretenţiile noastre pretenţiile exagerate ale bulgarilor din Cadrilater şi dându-le ca pildă atitudinea loială a românilor silitori din valea Timocului faţă de statul bulgar.

  Ca statul român să primească şi să ofere la timp înlesnirile necesare acelor familii care revin la sânul Patriei Mame spre a se împământeni.

  Să se permită oficierea slujbei bisericeşti în toate bisericile româneşti numai în limba română ştiindu-se că această chestiune a fost îndestul dezbătută în trecutul creştinesc şi concluzia a fost cea adoptată fundamental de către biserica noastră ortodoxă, încât procesul autorităţilor bisericeşti bulgare care pretinde contrariul nu este în spiritul ortodoxiei.(…).

 

Sat din Timocul bulgăresc .

Intervenţia energică a guvernului român pe lângă guvernul bulgar pentru a dispune încetarea persecuţiilor din Valea Timocului a ne permite trecerea graniţei în mod legal, fără riscul vieţii şi introducerea de cărţi româneşti cu caracter ştiinţific.

Având în vedere că bulgarii din Cadrilater, la un număr de cca.200.000 locuitori, au două licee (Silistra şi Bazargic) şi mai multe şcoli primare, iar noi, la acelaşi număr de locuitori români, în Valea Timocului, nu avem absolut nici o şcoală, cerem înfiinţarea de şcoli româneşti în Valea Timocului bulgăresc, pentru ca populaţia de acolo să-şi poată face cultura în limba maternă conservându-şi astfel naţionalitatea.

Acestea zise, fraţi studenţi, pentru acei care deţin destinele neamului românesc, iar pentru domniile voastre… studenţii români din Valea Timocului vă întind mâna şi vă invit ca mână de mână, umăr la umăr, cu dragostea în frunte, prin muncă cinstită şi devotată să traducem ideile noastre în fapte. Astfel să arătăm naţiunii române că ne îngrijim de soarta ei şi că dorim şi luptăm pentru înălţarea şi propăşirea neamului românesc, spre a-l ridica la nivelul ţărilor occidentale.

  2 decembrie 1930, Brăila

(Colecţia Gh. Zbuchea, manuscrisS. Brezeanu, Gh. Zbuchea (coordonatori), Românii de la sud de Dunăre, volum de documente editat de Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997, doc. nr. 135, p.287.)

SURSA

VIDEO:  HARTA TIMOCULUI

http://www.youtube.com/watch?v=ejr0kHGhJx8

13/07/2012 Publicat de | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu

POLITICA ETNICA A ROMANIEI LA 1927

http://itravel.md/images/maps/Romania_mare.png

 

Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari

Harta Romaniei Mari 1918 – 1940

 

POLITICA ETNICA A ROMANIEI LA 1927

In 1918, s-a desăvârşit unitatea naţională a românilor, dreptul popoarelor la autodeterminare. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării s-a întrunit la Chişinău şi a hotărât “Unificarea Basarabiei cu România, acum şi pentru totdeauna“. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat, în unanimitate, pentru unirea necondiţionată şi pentru totdeauna a Bucovinei în fruntariile sale vechi, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României“.

 La 1 decembrie 1918, Marea Adunare naţională de la Alba Iulia a proclamat “unirea pentru totdeauna cu România a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş”. Forţe armate române din Transilvania au intrat în Ungaria în 1919, după ce aici forţe comuniste câştigaseră teren sub conducerea lui Bela Kun, care, începând cu anul 1919, a lansat un atac împotriva românilor pe râul Tisa. In 1919, românii au atacat Budapesta şi au ocupat-o timp de câteva luni. Unitatea deplină a statului naţional român a fost recunoscută prin Tratatele de pace de la Versailles (1919 – 1920) după primul război mondial şi legiferată prin încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, la Alba Iulia, în anul 1922.

După 1918, România a făcut paşi importanţi pentru consolidarea statului naţional, prin adoptarea unor importante reforme – votul universal (1918), reforma agrară (1921) şi constituţia din 1923.

Beneficiind de mari resurse naturale, adoptând un regim politic constituţional bazat pe un sistem democratic real, România a înregistrat în perioada interbelică un ritm înalt de dezvoltare. Criza economică din 1929-1933 a provocat numeroase revolte sociale şi politice, pregătind drumul pentru reîntoarcerea fiului regelui Ferdinand, Carol, care a trăit o perioada in exil, alaturi de aleasa inimii sale, Elena Lupescu. El a urmat la tron in 1930, sub numele de regele Carol al II-lea. In 1927, Corneliu Zelea Codreanu a întemeiat Garda de Fier, o organizaţie de tip fascist. Aceasta şi-a sporit influenţa in anii ’30, ceea ce l-a determinat pe regele Carol, la sfârşitul unei perioade de raporturi contradictorii, să ordone arestarea a numeroşi legionari şi, apoi, executarea lui Codreanu. In 1938, regele Carol al II-lea a abolit constituţia şi a impus un regim personal.

In ceea ce priveşte politica externă, România a militat, în cadrul Ligii Naţiunilor, fiind reprezentată, între altii, de o mare personalitate a diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu, pentru menţinerea securităţii europene. Ea a jucat un rol important în alianţele regionale, precum Mica înţelegere (1921), ce cuprindea România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia.

In 1940, România a suferit grave pierderi teritoriale, după cum urmează Basarabia şi nordul Bucovinei au fost răpite de către URSS (26-28 iunie), nord-vestul Transilvaniei a fost anexat Ungariei prin Dictatul de la Viena (28-30 august), în timp ce Bulgaria a preluat sudul Dobrogei, respectiv zona Cadrilaterului (septembrie). Aceasta s-a datorat în principal faptului că România anilor 1939-1940 era în relaţii încordate cu U.R.S.S. şi Germania, care semnaseră Pactul Ribbentropp – Molotov (1939), prin care îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa Centrală şi de răsărit.

Grava criza din anul 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, Mihai I (Mihai de România). Generalul Ion Antonescu a devenit primul ministru al României. El se considera “Conducătorul” ţării. Către finele anului 1940, o misiune militară germană a intrat în România. In aceste condiţii, avându-se în vedere dorinţa românilor de a readuce Basarabia şi Bucovina la patria-mamă, ca şi pericolul bolşevismului, guvernul României, condus de mareşalul Ion Antonescu, a decis să se alăture Germaniei la 22 iunie 1941 şi să declare război U.R.S.S. şi ulterior SUA şi Marii Britanii.

Infrângerile militare de după 1942 au determinat guvernul Antonescu şi opoziţia forţelor democratice să încerce să iasă din alianţa cu Germania. In urma loviturii de stat de la 23 august 1944, susţinută de toate forţele politice ale ţării şi cu concursul nemijlocit al regelui Mihai, regimul Antonescu a fost înlăturat. România a întors armele împotriva Germaniei naziste şi şi-a pus întreaga forţă militară şi economică la dispoziţia coaliţiei antifasciste.

România a luat parte la război până la victoria din mai 1945. După ce a izgonit duşmanul din ţară, armata română a dus lupte pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.

Tratatul de Pace de la Paris (1947) a declarat Dictatul de la Viena din 1940 nul şi neavenit, aşa încât România şi-a restabilit drepturile suverane asupra Transilvaniei. Dar Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei au rămas sub ocupaţie sovietică.(sursa:itravel.md/ro)

 

 Romania Mare - Harta etnica la 1930

Harta Etnică a româniei – 1930


 

POLITICA ETNICĂ A ROMÂNIEI

Este titlul unei broşuri „Politica Etnică a României”, care cuprinde discursul rostit de răposatul Ion CGrădişteanu, în şedinţa Senatului Român din ziua de 6 Aprilie 1927.Pe coperta acestei broşuri găsim:„România, deşi Stat unitar – naţional, cuprinde totuşi circa 4 milioane de streini( la 1927 N.R.), pe când peste 2 milioane de Români trăesc în afară de hotarele ei şi cu toate acestea până acum Statul Român n-a avut şi nu are până azi nici o politică etnică.”Aşa a fost şi ar fi putut fi încă mult timp,dacă la 6 Septembrie 1940, providenţa nu ar fi scos din străfunzimile neamului, pe generalul Ion Antonescu – astăzi Mareşal al Tuturor Românilor – să ia în mâinile sale sigure Conducerea Statului şi a destinelor Neamului Românesc.

Numai aşa putem să vedem astăzi, că tot ce erau simple deziderate în trecut, sub Conducător au început să devină realităţi. În afară de atâtea alte realizări, acum avem şi o politică etnică a României: internă şi externă.Astfel, el cerea să se ia anumite măsuri de guvernământ, cari se impuneau pentru apărarea intereselor etnice ale Statului Român şi ale Românismului în general.

 

Ion C. Grădişteanu (1861–1932)

 

Plecând de la principiul ideal că: „un Stat Naţional ar trebui să cuprindă pe toţi conaţionalii lui, dar să-i cuprindă numai pe ei”, constată totuşi că în realitate nu poate fi realizată o asemenea situaţie, din cauza migraţiunii popoarelor. Din această cauză, peste 2 milioane de Români (după aprecierea autorului) rămăseseră să trăiască în afara hotarelor, sub streini, veniţi peste ei, pentru care cerea Statului să ia măsuri de apărarea lor dela desnaţionalizare.

Pentru aceasta cerea: „să fie o doctrină de Stat, o doctrină cunoscută de toţi, de toate organele Statului, dela mic pâmă la mare şi dela mare până la mic”.

Această doctrină a cunoaşterii elementului românesc de peste hotare, trebue să stea, deci, la baza politicii etnice externe a Statului Român, având grijă în primul rând de a veghia „ca aceşti români să nu piară”.

În legătură cu aceasta spunea că: „prima datorie a Statului Român este să pregătească conducători pentru aceste populaţiuni româneşti, să le pregătească un Stat Major”. Oratorul cerea acest lucru fiindcă, cunoscător perfect al problemei Românilor de peste hotare, cum era, ştia foarte bine situaţia jalnică în care se găseau Românii de peste hotare: lipsiţi nu numai de conducători dar şi de cele mai elementare drepturi la viaţă liberă naţională. Ei nu aveau – după cum nu au nici astăzi – nici biserică şi nici şcoli în limba maternă şi este un adevărat miracol că se mai pot menţine ca Români.

De aceea, la pagina 33 din op. c. găsim următoarele inserţiuni: ”pentru apărarea Românilor de peste hotare de desnaţionalizare, România mai are şi o altă îndatorire. Are îndatorirea de a-şi pune în cumpănă toată influenţa şi toată putere pentru ca să se asigure Românilor de peste hotare, putinţa şi dreptul recunoscut tuturor popoarelor: mari şi mici, de avea o viaţă liberă şi independentă potrivit cu firea, originea şi tradiţiile lor”.

Pentru ajunge la aceste concluzii, oratorul făcea un paralelism între situaţia minoritarilor de la noi şi situaţia Românilor de peste hotare, constatând că: „potrivit cu firea noastră îngăduitoare lăsăm şi libertatea religioasă şi cea culturală minoritarilor dela noi.

Pe când noi facem acest lucru, cele mai multe State, cari reprezintă aceste minorităţi (minorităţi româneşti N.R. ), sunt departe de ane aplica principiul reciprocităţii. Pe când la noi trăesc liberi şi nimeni nu se gândeşte să răpească cuiva legea sau obiceiurile lui, în alte State, Românii, din punct de vedere naţional, trăesc într-o adevărată robie”.

Şi mai departe zice: „ca să vă dovedesc ce spuneam, voiu începe întâi cu Românii din Iugoslavia

Veţi vedea cum ne purtăm noi cu conaţionalii Iugoslavilor şi cum se comportă Iugoslavii cu conaţionalii noştri. Avem la noi între 30- 40.000 de Sârbi în Banatul Românesc. Aceşti 30-40.000 de Sârbi se bucură de toate drepturile şi de toate foloasele pe care le au toţi cetăţenii români. Din punct de vedere cultural şi bisericesc aceşti 30-40.000 de Sârbi au un vicar la Timişoara, au biserici bine întocmite şi bine înzestrate. În tot Banatul Românesc sunt 60-70 de biserici.

 


TIMISOARA IN ANUL 1904 – IOSEFIN

Liceul Teoretic Sarbesc „Dositei Obradovici“ se afla in cladirea construita intre 1881 si 1896, facand parte din complexul de cladiri al Institutului „Notre Dame“ din Iosefin, pe actualul Bulevard General Ion Dragalina. Constructia a fost facuta dupa planurile arhitectului Eduard Reiter. Scoala maicilor din Iosefin era prima si cea mai mare institutie de invatamant pentru fete din tara. (Colectia de ilustrate Octavian Lescu)

Pe de altă parte au 64 de şcoli, pentru o populaţie de 30-40.000 de suflete.

Pentru aceste şcoli au dreptul să-şi aducă cărţi didactice din Iugoslavia. Aceşti locuitori s-au împărtăşit de legea agrară ca toţi cetăţenii români. Aceşti locuitori trimit , fără să întâmpine o piedică din partea nimănui, copiii la liceele din Serbia, la liceul din Vârşeţ, din Panciova şi la Universitatea din Belgrad.

 


TIMISOARA IN ANUL 1905 – CETATE

 

Piata Unirii, cu Biserica Ortodoxa Sarba construita intre 1745-1748, in stil baroc vienez Iconostasul a fost sculptat de Mihailo Ianici intre 1833-1836, iar pictura ii apartine marelui pictor banatean Constantin Daniel, realizata intre 1838-1843. In stanga, Palatul Episcopiei Ortodoxe, astazi Vicariatul ortodox Sarb, construit in 1891 si restaurat in 1911. In dreapta, Casa Comunitatii Ortodoxe din 1900. Aici a functionat Scoala Sarbeasca din Cetate. (Colectia de ilustrate Octavian Lescu.

În schimb care e soarta Românilor din Iugoslavia ? Şi noi avem aproape jumătate de milion în Iugoslavia.

Aceşti Români locuesc în mai multe provincii. Întâi voiu începe cu cea mai nouă alipită Iugoslaviei. Să încep cu Banatul. În Banatul Sârbesc avem circa 100.000 Români. S-ar crede că întrucât suntem aliaţii Iugoslaviei şi întrucât noi ne purtăm cum vă arătam adineauri cu Sârbii din Banatul Românesc, că aceşti Români ar trebui să se bucure de un traiu asemănător. Ei bine, în realitate lucrurile stau cu totul altfel.

Aceşti Români cel puţin ar trebui să fie mai fericiţi decât ceilalţi Români din Iugoslavia şi prin faptul că li se aplică şi clauzele minorităţilor prevăzute în tratatul de pace şi prin faptul că au fost daţi statului Iugoslav într-o stare culturală destul de înaintată, căci ei aveau la alipire biserici frumoase şi preoţi numeroşi şi bine înzestraţi, aveau numai în sate, afară de oraşe, 35 de şcoli, zic 35, fiindcă în acea parte a Banatului, comunele sunt foarte mari, de 8 până la 10.000 de suflete şi aveau 35 de şcoli cu 120 de învăţători români.

Statul sârbesc a statizat toate şcolile, prin urmare şi şcolile româneşti. Câţi învăţători români mai sunt ? În loc de 120, vreo 7 sau 8. Şi în locurile lor, fiindcă nici Sârbii nu au avut destui învăţători ca să-i numească pe toţi sârbi, sunt până şi ofiţeri din armata lui Vranghel, care au ajuns învăţători la şcolile din comunele româneşti, oameni care nua u nici o idee de pedagogie şi nu ştiu nici o boabă românescă.

Unul dintre aceşti Vranghelişti a făcut acest lucru hazliu, care denotă ce străini sunt de orişice cunoştinţe pedagogice: primind o circulară ca să facă cu elevii săi exerciţii de limbă, s-au apucat să pună pe băeţi să facă fel de fel de mişcări cu limba, aşa că era cât pe acisă le dezrădăcineze limbile din gură. Acesta este fapt, nu este numai o anegdotă.

Aceasta este situaţia şcoalei, odinioară înfloritoare, din Banatul Sârbesc, care avea 120 de învăţători.

Bisericilor româneşti li s-au luat pământurile. S-a lăsat numai pământul personal al preoţilor, dar şi acela a fost supus unor dări enorme, cari nu se plătesc de Sârbi, ci se plătesc numai de preoţii români. Biserica este într-o stare nehotărâtă, nu are nici un şef bisericesc şi nu se ştie care este situaţia bisericii româneşti în Banatul Iugoslav.

Dar, în afară de aceasta, chiar în şcolile în care au mai rămas învăţători români aproape nu se poate învăţa nimic româneşte şi vă spun de ce: pentru că nu sunt manuale şcolare. Manualele şcolare vechi, care se întrebuinţau în timpul monarhiei austro-ungare, au fost oprite. Manualele şcolare din România sunt iarăşi oprite.

Atunci au încercat să-şi facă manuale , traducând manualele sârbeşti în limba românească. Nici acele manuale nu au fost aprobate, deşi s-au făcut de ani de zile şi nici până acum nu sunt aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice din Serbia. Aşa încât sunt cu desăvârşire lipsiţi de cărţi. Chiar dacă ar avea învăţători, tot n-ar putea să înveţe, din lipsă de cărţi.

Băieţii cari vin să înveţe – căci şi dela dânşii vin să înveţe în şcolile noastre normale şi în liceele noastre – sunt siliţi să fugă din Serbia, pentrucă li se refuză paşapoartele, nu li se dă paşaport ca să vină să înveţe în România, pe câtă vreme ai lor din regatul nostru merg să înveţe în voia lor la Vârşeţ, la Panciova, la Belgrad, fără ca nimeni să-i împiedice.

Altceva, s-a făcut un fel – nu de lege, că nu este lege, dar un fel de decret agrar, prin care se împroprietăresc acei cari aveau puţin pământ sau nu aveau deloc, s-a specificat limpede că nu au drept să ia pământ decât ţăranii de origine slavă. Va să zică românii au fost excluşi chiar prin decretul lege, dela împroprietărire.

Dacă aceasta este situaţia românilor din Banat, cei mai puternici, cei mai culţi, cei mai înaintaţi, vă puteţi închipui care este situaţia celorlalţi români din Iugoslavia !

Românii din Macedonia, care aveau şi ei când s-a alipit partea aceea din Macedonia şi Serbia, vreo 32 de şcoli primare şi 2 şcoli secundare, din care un liceu la Bitolia, au pierdut toate şcolile ! Toate au fost închise de autorităţile sârbeşti, deşi aveau o anexă la tratatul din Bucureşti din 1913, prin care se asigură autonomia bisericilor şi şcoalelor române din Macedonia.

Preoţii au fost goniţi din biserici, cu o singură excepţie, a acelui de la paraclisul din Bitolia, dar şi acela supus unor condiţii aşa de grele încât îi este aproape cu neputinţă a mai sluji.

Preotul este oprit să facă slujbe chiar acasă la români. În Macedonia asuprirea naţională are proporţii nebănuite. În oraşul Bitolia s-a dat ordonanţă poliţienească prin care limba română este oprită în public.

Chiar vorbirea limbei române ! Şi cine vorbeşte pe stradă este dat în judecată pentru delictul de agitaţie şi este condamnat ! Aceasta este situaţia românilor din Macedonia.

Mai sunt nenorociţii de Români dintre Morava şi Timoc. Despre aceştia ce să mai vorbim ? Nici şcoală, nici biserică, nici dreptul de a-şi boteza copii cum vor ei.

Căci li se impune de a-i boteza cu nume sârbeşti, nu mai vorbim de numele de familie, cari toate sunt schimonosite în aşa fel, încât nici nu-i mai cunoşti că sunt români.

 

Românii din Bulgaria

 

 În Bulgaria avem 100.000 de români pe margine Dunării, în special în judeţul Vidin. Aceşti români n-au nimic, ca şi românii din Serbia, dintre Morava şi Timoc.

Românii din Albania

Dar, până şi în Albania, acest stat care s-a zămislit aci în Bucureşti şi care datoreşte atât de mult României, avem greutăţi. În Bucureşti s-a făcut prima slujbă ortodoxă în limba albaneză. Tot în Bucureşti s-a deschis prima şcoală albaneză, într-o vreme în care erau mulţi cari nu credeau în aptitudinile poporului albanez, de aconstitui o naţiune şi un Stat, cu toate acestea până şi albanezii au ajuns să ne precupeţească şcoli şi biserici pentru elementul nostru de acolo.

Le-am dat biserica Sf. Nicolae dintr-o zi. Vedeţi, dar, că cu asemenea politică de slăbiciuni, interesele noastre nu sunt apărate şi nici demnitatea noastră nu este pusă la adăpost. Să ridice Statul Român toate aceste chestiuni, cari sunt chestiuni naţionale şi să vorbească tare, aşa cum se cuvine unui Stat de mărimea şi de însemnătatea României”.

În concluzie oratorul făcea apel la toţi Românii din Ţară, ca pentru apărarea intereselor Românilor de peste hotare să se formeze o Uniune sacră, iar guvernul să creeze un organ de Stat, care să coordoneze toate aceste chestiuni şi să urmărească înfăptuirea lor, fiindcă este vorba de interese mari şi permanente ale neamului.

Iată, aşa dar, o serie de probleme, ridicate dela tribuna Senatului Român, acum 14 ani, în legătură cu situaţia Românilor de peste hotare, care atunci erau înţelese de prea puţini, iar acum au devenit probleme, care îşi aşteaptă deslegarea.”

 

ANDREI ANDREI

 

(Din revista TIMOCUL, revistă de luptă naţional -culturală, anul VIII, caetul II, an 1941, pg.37-40)

13/07/2012 Publicat de | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Un comentariu

   

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 307 other followers