CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

POLITICA ETNICA A ROMÂNIEI LA 1927


 

 

 

https://i2.wp.com/itravel.md/images/maps/Romania_mare.png

Harta României Mari 1918 – 1940

Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari

 

 

In 1918, s-a desăvârşit unitatea naţională a românilor, dreptul popoarelor la autodeterminare.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării s-a întrunit la Chişinău şi a hotărât “Unificarea Basarabiei cu România, acum şi pentru totdeauna“.

La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat, în unanimitate, pentru unirea necondiţionată şi pentru totdeauna a Bucovinei în fruntariile sale vechi, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României“.

 La 1 decembrie 1918, Marea Adunare naţională de la Alba Iulia a proclamat “unirea pentru totdeauna cu România a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş”.

Forţe armate române din Transilvania au intrat în Ungaria în 1919, după ce aici forţe comuniste câştigaseră teren sub conducerea lui Bela Kun, care, începând cu anul 1919, a lansat un atac împotriva românilor pe râul Tisa.

In 1919, românii au atacat Budapesta şi au ocupat-o timp de câteva luni. Unitatea deplină a statului naţional român a fost recunoscută prin Tratatele de pace de la Versailles (1919 – 1920) după primul război mondial şi legiferată prin încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, la Alba Iulia, în anul 1922.

După 1918, România a făcut paşi importanţi pentru consolidarea statului naţional, prin adoptarea unor importante reforme – votul universal (1918), reforma agrară (1921) şi constituţia din 1923.

Beneficiind de mari resurse naturale, adoptând un regim politic constituţional bazat pe un sistem democratic real, România a înregistrat în perioada interbelică un ritm înalt de dezvoltare.

Criza economică din 1929-1933 a provocat numeroase revolte sociale şi politice, pregătind drumul pentru reîntoarcerea fiului regelui Ferdinand, Carol, care a trăit o perioada in exil, alaturi de aleasa inimii sale, Elena Lupescu.

El a urmat la tron in 1930, sub numele de regele Carol al II-lea. In 1927, Corneliu Zelea Codreanu a întemeiat Garda de Fier, o organizaţie de tip fascist.

Aceasta şi-a sporit influenţa in anii ’30, ceea ce l-a determinat pe regele Carol, la sfârşitul unei perioade de raporturi contradictorii, să ordone arestarea a numeroşi legionari şi, apoi, executarea lui Codreanu.

In 1938, regele Carol al II-lea a abolit constituţia şi a impus un regim personal.

In ceea ce priveşte politica externă, România a militat, în cadrul Ligii Naţiunilor, fiind reprezentată, între altii, de o mare personalitate a diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu, pentru menţinerea securităţii europene.

Ea a jucat un rol important în alianţele regionale, precum Mica înţelegere (1921), ce cuprindea România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia.

In 1940, România a suferit grave pierderi teritoriale, după cum urmează Basarabia şi nordul Bucovinei au fost răpite de către URSS (26-28 iunie), nord-vestul Transilvaniei a fost anexat Ungariei prin Dictatul de la Viena (28-30 august), în timp ce Bulgaria a preluat sudul Dobrogei, respectiv zona Cadrilaterului (septembrie).

Aceasta s-a datorat în principal faptului că România anilor 1939-1940 era în relaţii încordate cu U.R.S.S. şi Germania, care semnaseră Pactul Ribbentropp – Molotov (1939), prin care îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa Centrală şi de răsărit.

Grava criza din anul 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, Mihai I (Mihai de România). Generalul Ion Antonescu a devenit primul ministru al României.

El se considera “Conducătorul” ţării. Către finele anului 1940, o misiune militară germană a intrat în România.

In aceste condiţii, avându-se în vedere dorinţa românilor de a readuce Basarabia şi Bucovina la patria-mamă, ca şi pericolul bolşevismului, guvernul României, condus de mareşalul Ion Antonescu, a decis să se alăture Germaniei la 22 iunie 1941 şi să declare război U.R.S.S. şi ulterior SUA şi Marii Britanii.

Infrângerile militare de după 1942 au determinat guvernul Antonescu şi opoziţia forţelor democratice să încerce să iasă din alianţa cu Germania.

In urma loviturii de stat de la 23 august 1944, susţinută de toate forţele politice ale ţării şi cu concursul nemijlocit al regelui Mihai, regimul Antonescu a fost înlăturat.

România a întors armele împotriva Germaniei naziste şi şi-a pus întreaga forţă militară şi economică la dispoziţia coaliţiei antifasciste.

România a luat parte la război până la victoria din mai 1945. După ce a izgonit duşmanul din ţară, armata română a dus lupte pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.

Tratatul de Pace de la Paris (1947) a declarat Dictatul de la Viena din 1940 nul şi neavenit, aşa încât România şi-a restabilit drepturile suverane asupra Transilvaniei.

Dar Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei au rămas sub ocupaţie sovietică. (sursa:itravel.md/ro)

 

 

 Romania Mare - Harta etnica la 1930

Harta Etnică a României – 1930

 

 

POLITICA ETNICĂ A ROMÂNIEI

 

Este titlul unei broşuri intitulata „Politica Etnică a României”, care cuprinde discursul rostit de răposatul Ion CGrădişteanu, în şedinţa Senatului Român din ziua de 6Aprilie 1927.

Pe coperta acestei broşuri găsim:„România, deşi Stat unitar – naţional, cuprinde totuşi circa 4 milioane de streini( la 1927 N.R.), pe când peste 2 milioane de Români trăesc în afară de hotarele ei şi cu toate acestea până acum Statul Român n-a avut şi nu are până azi nici o politică etnică.”

Aşa a fost şi ar fi putut fi încă mult timp,dacă la 6 Septembrie 1940, providenţa nu ar fi scos din străfunzimile neamului, pe generalul Ion Antonescu – astăzi Mareşal al Tuturor Românilor – să ia în mâinile sale sigure Conducerea Statului şi a destinelor Neamului Românesc.

Numai aşa putem să vedem astăzi, că tot ce erau simple deziderate în trecut, sub Conducător au început să devină realităţi.

În afară de atâtea alte realizări, acum avem şi o politică etnică a României: internă şi externă.

Astfel, el cerea să se ia anumite măsuri de guvernământ, cari se impuneau pentru apărarea intereselor etnice ale Statului Român şi ale Românismului în general.

 

 

 

 

 

Ion C. Grădişteanu (1861–1932)

 

 

Plecând de la principiul ideal că: „un Stat Naţional ar trebui să cuprindă pe toţi conaţionalii lui, dar să-i cuprindă numai pe ei”, constată totuşi că în realitate nu poate fi realizată o asemenea situaţie, din cauza migraţiunii popoarelor.

Din această cauză, peste 2 milioane de Români (după aprecierea autorului) rămăseseră să trăiască în afara hotarelor, sub streini, veniţi peste ei, pentru care cerea Statului să ia măsuri de apărarea lor dela desnaţionalizare.

Pentru aceasta cerea: „să fie o doctrină de Stat, o doctrină cunoscută de toţi, de toate organele Statului, dela mic pâmă la mare şi dela mare până la mic”.

Această doctrină a cunoaşterii elementului românesc de peste hotare, trebue să stea, deci, la baza politicii etnice externe a Statului Român, având grijă în primul rând de a veghia „ca aceşti români să nu piară”.

În legătură cu aceasta spunea că: „prima datorie a Statului Român este să pregătească conducători pentru aceste populaţiuni româneşti, să le pregătească un Stat Major”. Oratorul cerea acest lucru fiindcă, cunoscător perfect al problemei Românilor de peste hotare, cum era, ştia foarte bine situaţia jalnică în care se găseau Românii de peste hotare: lipsiţi nu numai de conducători dar şi de cele mai elementare drepturi la viaţă liberă naţională. Ei nu aveau – după cum nu au nici astăzi – nici biserică şi nici şcoli în limba maternă şi este un adevărat miracol că se mai pot menţine ca Români.

De aceea, la pagina 33 din op. c. găsim următoarele inserţiuni: ”pentru apărarea Românilor de peste hotare de desnaţionalizare, România mai are şi o altă îndatorire. Are îndatorirea de a-şi pune în cumpănă toată influenţa şi toată putere pentru ca să se asigure Românilor de peste hotare, putinţa şi dreptul recunoscut tuturor popoarelor: mari şi mici, de avea o viaţă liberă şi independentă potrivit cu firea, originea şi tradiţiile lor”.

Pentru ajunge la aceste concluzii, oratorul făcea un paralelism între situaţia minoritarilor de la noi şi situaţia Românilor de peste hotare, constatând că: „potrivit cu firea noastră îngăduitoare lăsăm şi libertatea religioasă şi cea culturală minoritarilor dela noi.

Pe când noi facem acest lucru, cele mai multe State, cari reprezintă aceste minorităţi (minorităţi româneşti N.R. ), sunt departe de ane aplica principiul reciprocităţii. Pe când la noi trăesc liberi şi nimeni nu se gândeşte să răpească cuiva legea sau obiceiurile lui, în alte State, Românii, din punct de vedere naţional, trăesc într-o adevărată robie”.

Şi mai departe zice: „ca să vă dovedesc ce spuneam, voiu începe întâi cu Românii din Iugoslavia

Veţi vedea cum ne purtăm noi cu conaţionalii Iugoslavilor şi cum se comportă Iugoslavii cu conaţionalii noştri. Avem la noi între 30- 40.000 de Sârbi în Banatul Românesc.

Aceşti 30-40.000 de Sârbi se bucură de toate drepturile şi de toate foloasele pe care le au toţi cetăţenii români.

Din punct de vedere cultural şi bisericesc aceşti 30-40.000 de Sârbi au un vicar la Timişoara, au biserici bine întocmite şi bine înzestrate. În tot Banatul Românesc sunt 60-70 de biserici.

 

 

 


TIMISOARA IN ANUL 1904 – IOSEFIN

 

 

 

 

Liceul Teoretic Sarbesc „Dositei Obradovici“ se afla in cladirea construita intre 1881 si 1896, facand parte din complexul de cladiri al Institutului „Notre Dame“ din Iosefin, pe actualul Bulevard General Ion Dragalina. Constructia a fost facuta dupa planurile arhitectului Eduard Reiter.

Scoala maicilor din Iosefin era prima si cea mai mare institutie de invatamant pentru fete din tara. (Colectia de ilustrate Octavian Lescu)

Pe de altă parte au 64 de şcoli, pentru o populaţie de 30-40.000 de suflete.

Pentru aceste şcoli au dreptul să-şi aducă cărţi didactice din Iugoslavia. Aceşti locuitori s-au împărtăşit de legea agrară ca toţi cetăţenii români. Aceşti locuitori trimit , fără să întâmpine o piedică din partea nimănui, copiii la liceele din Serbia, la liceul din Vârşeţ, din Panciova şi la Universitatea din Belgrad.

 

 

 

 


TIMISOARA IN ANUL 1905 – CETATE

 

 

Piata Unirii, cu Biserica Ortodoxa Sarba construita intre 1745-1748, in stil baroc vienez Iconostasul a fost sculptat de Mihailo Ianici intre 1833-1836, iar pictura ii apartine marelui pictor banatean Constantin Daniel, realizata intre 1838-1843.

In stanga, Palatul Episcopiei Ortodoxe, astazi Vicariatul ortodox Sarb, construit in 1891 si restaurat in 1911. In dreapta, Casa Comunitatii Ortodoxe din 1900.

Aici a functionat Scoala Sarbeasca din Cetate. (Colectia de ilustrate Octavian Lescu.

În schimb care e soarta Românilor din Iugoslavia ? Şi noi avem aproape jumătate de milion înIugoslavia.

Aceşti Români locuesc în mai multe provincii. Întâi voiu începe cu cea mai nouă alipită Iugoslaviei. Să încep cu Banatul. În Banatul Sârbesc avem circa 100.000 Români.

S-ar crede că întrucât suntem aliaţii Iugoslaviei şi întrucât noi ne purtăm cum vă arătam adineauri cu Sârbii din Banatul Românesc, că aceşti Români ar trebui să se bucure de un traiu asemănător. Ei bine, în realitate lucrurile stau cu totul altfel.

Aceşti Români cel puţin ar trebui să fie mai fericiţi decât ceilalţi Români din Iugoslavia şi prin faptul că li se aplică şi clauzele minorităţilor prevăzute în tratatul de pace şi prin faptul că au fost daţi statului Iugoslav într-o stare culturală destul de înaintată, căci ei aveau la alipire biserici frumoase şi preoţi numeroşi şi bine înzestraţi, aveau numai în sate, afară de oraşe, 35 de şcoli, zic 35, fiindcă în acea parte a Banatului, comunele sunt foarte mari, de 8 până la 10.000 de suflete şi aveau 35 de şcoli cu 120 de învăţători români.

Statul sârbesc a statizat toate şcolile, prin urmare şi şcolile româneşti. Câţi învăţători români mai sunt ?

În loc de 120, vreo 7 sau 8. Şi în locurile lor, fiindcă nici Sârbii nu au avut destui învăţători ca să-i numească pe toţi sârbi, sunt până şi ofiţeri din armata lui Vranghel, care au ajuns învăţători la şcolile din comunele româneşti, oameni care nua u nici o idee de pedagogie şi nu ştiu nici o boabă românescă.

Unul dintre aceşti Vranghelişti a făcut acest lucru hazliu, care denotă ce străini sunt de orişice cunoştinţe pedagogice: primind o circulară ca să facă cu elevii săi exerciţii de limbă, s-au apucat să pună pe băeţi să facă fel de fel de mişcări cu limba, aşa că era cât pe acisă le dezrădăcineze limbile din gură.

Acesta este fapt, nu este numai o anecdotă.

Aceasta este situaţia şcoalei, odinioară înfloritoare, din Banatul Sârbesc, care avea 120 de învăţători.

Bisericilor româneşti li s-au luat pământurile. S-a lăsat numai pământul personal al preoţilor, dar şi acela a fost supus unor dări enorme, cari nu se plătesc de Sârbi, ci se plătesc numai de preoţii români.

Biserica este într-o stare nehotărâtă, nu are nici un şef bisericesc şi nu se ştie care este situaţia bisericii româneşti în Banatul Iugoslav.

Dar, în afară de aceasta, chiar în şcolile în care au mai rămas învăţători români aproape nu se poate învăţa nimic româneşte şi vă spun de ce: pentru că nu sunt manuale şcolare.

Manualele şcolare vechi, care se întrebuinţau în timpul monarhiei austro-ungare, au fost oprite. Manualele şcolare din România sunt iarăşi oprite.

Atunci au încercat să-şi facă manuale , traducând manualele sârbeşti în limba românească. Nici acele manuale nu au fost aprobate, deşi s-au făcut de ani de zile şi nici până acum nu sunt aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice din Serbia.

Aşa încât sunt cu desăvârşire lipsiţi de cărţi. Chiar dacă ar avea învăţători, tot n-ar putea să înveţe, din lipsă de cărţi.

Băieţii cari vin să înveţe – căci şi dela dânşii vin să înveţe în şcolile noastre normale şi în liceele noastre – sunt siliţi să fugă din Serbia, pentrucă li se refuză paşapoartele, nu li se dă paşaport ca să vină să înveţe în România, pe câtă vreme ai lor din regatul nostru merg să înveţe în voia lor la Vârşeţ, la Panciova, la Belgrad, fără ca nimeni să-i împiedice.

Altceva, s-a făcut un fel – nu de lege, că nu este lege, dar un fel de decret agrar, prin care se împroprietăresc acei cari aveau puţin pământ sau nu aveau deloc, s-a specificat limpede că nu au drept să ia pământ decât ţăranii de origine slavă. Va să zică românii au fost excluşi chiar prin decretul lege, dela împroprietărire.

Dacă aceasta este situaţia românilor din Banat, cei mai puternici, cei mai culţi, cei mai înaintaţi, vă puteţi închipui care este situaţia celorlalţi români din Iugoslavia !

Românii din Macedonia, care aveau şi ei când s-a alipit partea aceea din Macedonia şi Serbia, vreo 32 de şcoli primare şi 2 şcoli secundare, din care un liceu la Bitolia, au pierdut toate şcolile ! Toate au fost închise de autorităţile sârbeşti, deşi aveau o anexă la tratatul din Bucureşti din 1913, prin care se asigură autonomia bisericilor şi şcoalelor române din Macedonia.

Preoţii au fost goniţi din biserici, cu o singură excepţie, a acelui de la paraclisul din Bitolia, dar şi acela supus unor condiţii aşa de grele încât îi este aproape cu neputinţă a mai sluji.

Preotul este oprit să facă slujbe chiar acasă la români. În Macedonia asuprirea naţională are proporţii nebănuite. În oraşul Bitolia s-a dat ordonanţă poliţienească prin care limba română este oprită în public.

Chiar vorbirea limbei române ! Şi cine vorbeşte pe stradă este dat în judecată pentru delictul de agitaţie şi este condamnat ! Aceasta este situaţia românilor din Macedonia.

Mai sunt nenorociţii de Români dintre Morava şi Timoc. Despre aceştia ce să mai vorbim ? Nici şcoală, nici biserică, nici dreptul de a-şi boteza copii cum vor ei.

Căci li se impune de a-i boteza cu nume sârbeşti, nu mai vorbim de numele de familie, cari toate sunt schimonosite în aşa fel, încât nici nu-i mai cunoşti că sunt români.

Românii din Bulgaria

 În Bulgaria avem 100.000 de români pe margine Dunării, în special în judeţul Vidin. Aceşti români n-au nimic, ca şi românii din Serbia, dintre Morava şi Timoc.

Românii din Albania

Dar, până şi în Albania, acest stat care s-a zămislit aci în Bucureşti şi care datoreşte atât de mult României, avem greutăţi. În Bucureşti s-a făcut prima slujbă ortodoxă în limba albaneză. Tot în Bucureşti s-a deschis prima şcoală albaneză, într-o vreme în care erau mulţi cari nu credeau în aptitudinile poporului albanez, de aconstitui o naţiune şi un Stat, cu toate acestea până şi albanezii au ajuns să ne precupeţească şcoli şi biserici pentru elementul nostru de acolo.

Le-am dat biserica Sf. Nicolae dintr-o zi. Vedeţi, dar, că cu asemenea politică de slăbiciuni, interesele noastre nu sunt apărate şi nici demnitatea noastră nu este pusă la adăpost.

Să ridice Statul Român toate aceste chestiuni, cari sunt chestiuni naţionale şi să vorbească tare, aşa cum se cuvine unui Stat de mărimea şi de însemnătatea României”.

În concluzie oratorul făcea apel la toţi Românii din Ţară, ca pentru apărarea intereselor Românilor de peste hotare să se formeze o Uniune sacră, iar guvernul să creeze un organ de Stat, care să coordoneze toate aceste chestiuni şi să urmărească înfăptuirea lor, fiindcă este vorba de interese mari şi permanente ale neamului.

Iată, aşa dar, o serie de probleme, ridicate dela tribuna Senatului Român, acum 14 ani, în legătură cu situaţia Românilor de peste hotare, care atunci erau înţelese de prea puţini, iar acum au devenit probleme, care îşi aşteaptă deslegarea.”

 

ANDREI ANDREI

(Din revista TIMOCUL, revistă de luptă naţional -culturală, anul VIII, caetul II, an 1941, pg.37-40)

24/05/2015 - Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: