ISTROROMÂNII- RAMURA ROMÂNITĂȚII CARE DISPARE SUB OCHII NOȘTRI

In Croatia, intr-un colt uitat de lume, de o parte si de alta a singurului munte din peninsula Istria (harta sus), se afla cateva sate sarace, unele aproape in intregime parasite, in care, timp de multe sute de ani, s-a vorbit romaneste. La inceputul secolului al Xix-lea erau, probabil, vreo opt mii de suflete. Astazi au ramas mai putin de 200. Strainii le-au spus cici, celor de la nord de munte, si ciribiri, celor de la sud. Documentele vechi italiene ii numeau rumeri. Slavii le spun spun vlasi, iar limba si-o numesc vlaski. Oamenii de știinta le-au spus istro-romani.

Invatatii spun ca istro-romanii faceau parte, prin secolul VII (pe la anii 800 dupa Hristos), din ramura românilor vestici, traitori in nord-vestul Peninsulei Balcanice, in Serbia, Bosnia si Croatia, din care astazi au mai ramas locuitorii Banatului sarbesc. Au fost impinsi spre vest, pana in peninsula Istria, in secolul Xv, de catre turci, sau poate mai devreme. Cativa cercetatori sustin ca ar fi plecat din Tara Motilor și Maramures, deoarece au in dialectul lor o particularitate care se regasea in trecut in regiunile mentionate: il transforma pe n in r atunci cand se afla intre doua vocale. Adica spun mara, spure, bura pentru mâna, spune, buna.

Odata ajunsi in peninsula Istria, romanii s-au stabilit in preajma singurului munte din zona: Muntele Mare (Monte Maggiore). In trecut, teritoriul locuit de ei era mult mai intins, dar astazi, istro-romana se mai vorbeste doar in vreo opt sate: la nord de munte, in satul Jeiani, cel mai mare si mai conservator sat de istro-romani, iar la sud, in cateva asezari marunte, grupate in jurul satului Susnievita (in italiana Valdarsa). Regiunea fusese pustiita de ciuma inainte de venirea romanilor, care si-au intemeiat satele pe pamant gol. Ei au devenit oamenii locului. Solul rosu, neroditor, nu le-a oferit prea multe.

Aveau turme de oi si vite, faceau putina agricultura si, mai ales, produceau carbune de lemn, profitand de putinele paduri din zona. Apoi isi incarcau cosurile cu mangal, le urcau in spinare si treceau muntele ca sa-l vanda la Trieste sau la Fiume. Stiau sa faca si otet, pe care il vindeau pana departe. In vremurile trecute, existau in zona si cateva lacuri in care isi adapau turmele. Astazi nu mai exista nici unul.

Unele au fost secate pentru ca raspandeau malaria, altele au secat singure, iar cel din urma, lacul Cepici, a fost secat in 1981, cand s-a construit tunelul ce strabate muntele dintr-o parte in alta. Casele istro-romanilor sunt toate modeste, fara garduri, cladite din piatra intunecata. Au avut dintotdeauna o viata simpla, plina de greutati. Nimeni nu a fost de partea lor: nici pamantul, nici autoritatile, nici vecinii, nici fratii lor romani. Au fost mereu singuri.

Istro-romanii se stiu catolici dintotdeauna. Nu au avut niciodata preoti istro-romani, botezurile, nuntile si inmormantarile lor erau celebrate in alta limba decat a lor. Dar au traditii si legende foarte asemanatoare cu ale noastre. Astazi, istro-romanii nu mai au animale si nici vechile ocupatii. Cei mai multi sunt “batari”, cum spun ei la batrani, iar cei ce sunt inca in putere muncesc prin orase. Nu au scoala in limba lor, nici preot, nici carti, iar fratii lor romani nu au auzit de ei. Au venit cei de la Unesco si de la Discovery si i-au filmat. Au ales din toate cele cateva mii de limbi pe cale de disparitie de pe tot pamantul, doar noua. Iar intre cele noua, istro-romana. Lingvistii americani se ocupa de comunitatea de istro-romani din New York, unde exista vreo doua sute de vorbitori: cam cati au ramas in totalitate si in satele lor natale.

Au venit si italienii sa ii ajute pe istro-romanii din Croatia, sa atraga atentia asupra lor. S-au luptat pentru ei si unii romani stabiliti in Italia, cu mijloace putine si entuziasm mare. Cei mai bravi dintre ei sunt Petru Ratiu si Elena Pantazescu, impreuna cu sotul ei, Ervino Curtis. Au facut manifestari, conferinte, congrese, expozitii.

Dar mai mult nu pot face nici ei. Si croatii sunt foarte deschisi la dialog. Nimeni nu-i impiedica pe istro-romani sa-si cultive traditiile si limba. Dar ei singuri nu pot face nimic, caci nu au bani si nici intelectuali care sa se priceapa la astfel de lucruri. Ei sunt oameni simpli, de la tara, hraniti doar de pamantul lor cel rosu si arid. E nevoie de proiecte serioase, costisitoare, pe termen lung, pentru a opri, in cel de-al 12-lea ceas, disparitia limbii lor si, prin aceasta, disparitia lor ca grup.

O limbă condamnată la moarte

Cati dintre românii din România au auzit de istro-români? Au auzit de aromâni (sau macedoromâni), pentru ca multi dintre acestia s-au stabilit in România, mai ales in Dobrogea, si unii au devenit chiar persoane publice. Poate au auzit de meglenoromani, pentru ca si acestia au ajuns in Romania, in numar mic, si si-au intemeiat cateva sate. Dar despre istro-romani cine a auzit?

La noi, foarte multa vreme nu s-a stiut de existenta lor. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea a ajuns la ei primul carturar român, Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu. In vremea aceea, Istria era a austriecilor, care au stapanit-o timp de o suta de ani, pana la 1918. Mare a fost uimirea lui Maiorescu sa-i gaseasca si sa-i auda vorbind! El a deschis sirul invățatilor care s-au ocupat de aceasta ramura de romanitate, dar tot el a fost si cel dintai care a prevazut sfarsitul apropiat al acesteia: doar doua-trei generatii mai aveau sa vorbeasca, in viziunea lui Maiorescu, acest dialect. E adevarat ca au trecut mai multe generatii, dar sfarsitul e aproape.

Dupa primul razboi mondial, Istria a devenit teritoriu italian. Istro-romanii nu aveau invatamant in limba lor, ci mergeau la scoli italiene. A fost o perioada de liniste si de bine pentru ei. Au avansat si cercetarile asupra lor. Profesorul iesean Theodor Burada, venit in Istria sa le studieze limba, il incurajeaza pe tanarul Andrei Glavina, din satul Valdarsa, sa vina in Romania, unde i se oferise o bursa. Dupa studii la Iasi si la Blaj, Glavina se intoarce acasa, reuneste toate satele de istro-romani de la sud de munte intr-o singura comuna, Valdarsa, si infiinteaza prima (si, din pacate, ultima) scoala cu predare in limba locala.

Din nefericire, Glavina moare tânăr, iar scoala se inchide dupa doar patru ani de functionare, din lipsa unui invatator roman. Cel de-al doilea razboi mondial a insemnat inceputul sfarsitului, marele exod. In 1945, peninsula a fost ocupata de armata lui Tito. Istria s-a pustiit din nou, ca de o noua ciuma, sate intregi au fost abandonate. Cei mai multi au plecat in Statele Unite, Canada, Australia, dar si in Italia. In 1960, numarul istro-romanilor era estimat abia la 1500, in 1994 la 450, iar in anul 2000 la doar 250. Casatoriile mixte au crescut mult in ultimul timp, tinerii, atatia cati mai sunt, se stabilesc in orase, iar numarul vorbitorilor scade foarte repede. Dupa aprecierile specialistilor, daca nu se face urgent ceva, in cel mult trei decenii aceasta limba nu va mai exista.

Istria a devenit teritoriu iugoslav dupa 1945 si toti istro-romanii au invatat limba croata. Invatamantul este de atunci doar in limba croata. Numele satelor au fost slavizate, numele de persoana la fel. Daca pe o harta din 1926 aproape toata Istria este acoperita de nume de sate romanesti, precum Catun (nu mai putin de 11 asezari din Istria aveau acest nume!), Bolovani, Carbune, Sucodru, Costarcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc., astazi foarte putine din aceste nume mai exista. Istro-româna se vorbeste doar in familie, iar tinerii refuza astazi sa o mai invete, caci o percep ca pe o limba fara prestigiu, inutila.

Nu i-a invatat nimeni sa fie mandri de limba lor, nu le-a spus nimeni ce comoara detin. Până in 1989, la noi nu s-a putut face nimic pentru ei. Dupa 1989 nu a existat interes.

Astazi este deja foarte, foarte tarziu. Dar inca mai exista o raza de speranta, scrie https://romaniabreakingnews.ro.

Sub ochii noștri se stinge o ramură a poporului român

Doar un număr extrem de mic de persoane mai vorbeşte azi dialectul istro-român.

Sub cerul albastru al Croaţiei se consumă ultimul act din tragedia unei întregi ramuri a poporului român. Comunitatea istro-română este pe cale de dispariţie şi nici autorităţile române, nici cele croate nu au găsit vreo soluţie pentru a salva această ramură a românităţii, constată romanialibera.ro preluată de  https://anonimus.ro.

Chiar dacă, în ultimul deceniu, autorităţile croate au luat măsuri pentru a proteja această comunitate care trăieşte în Peninsula Istria, iar istro-românii sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în Croaţia, aceste măsuri nu pot compensa deceniile de asimilare forţată din perioada interbelică, în care cea mai mare parte a Peninsulei Istria aparţinea Italiei, ori în perioada iugoslavă, când interesele istro-românilor au fost sacrificate.

Potrivit unui recensământ croat din anul 2001, în Istria mai existau doar 48 de persoane care vorbeau dialectul istro-român al limbii române.

Însă statistici neoficiale arată că numărul probabil al membrilor acestei ramuri izolate a poporului român ar fi de circa 2.000 de persoane. Istro-românii se denumesc pe ei înşişi romeni, româri sau romeri.

Ei sunt singura ramură a poporulului român care este sută la sută de confesiune catolică.

Rugăciunea CEÅCE NOSTRU (Tatăl Nostru)

”În lumele lui Ceåce, lu Fil’u e lu Svetu Spirit, Amen!

Ceåce nostru, cårle ști în cer, posveti-sa numele Tev, neca vire cesaria Tea, fie vol’a a Tea, cum e în cer, åșa și pre pemint.

Pâra nostrea cea de tote zilele dea-ne-v-o åstez.

Și ne scuzea pecatele nostre, cum și noi scuzeaim lu cel’i cårl’i ne ofendesc.

Și nu duce pre noi în napast și ne scapea de cela revu. Amen!”

Daco-românii, aromânii şi megleno-românii sunt majoritar ortodocşi.

Prima atestare oficială

Prima atestare oficială a istro-românilor datează din anul 940, când Constantin al VII-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit, în cartea sa, «De administrando imperii», aminteşte că în Peninsula Istria există oameni care îşi spun ei înşişi romani, deşi nu provin din Roma.

Prezenţa istro-românilor este consemnată şi de cronicile sârbeşti din Evul Mediu, dar şi de numeroşi autori italieni, care menţionează că limba istro-românilor este aceeaşi cu cea vorbită în Valahia. De aceea, slavii croaţi şi sloveni au folosit numele de vlahi, pentru a-i desemna pe istro-români, întocmai cum grecii, sârbii ori bulgarii au folosit etnonimul vlahi pentru a-i desemna atât pe daco-români, cât şi pe aromâni.

În secolul al XII-lea, cronicile menţionează numele unuia dintre conducătorii istro-românilor: Radul. Istoricii italieni consideră că istro-românii sunt urmaşii veteranilor din legiunile romane, colonizaţi în Peninsula Istria după cucerirea acesteia de către romani. Există unii istorici români care consideră că istro-românii ar fi migrat, acum şase secole, din zona Munţilor Apuseni, după ce Peninsula Istria ar fi fost depopulată de o epidemie de ciumă.

Există şi istorici sârbi, precum Pavle Ivici, care consideră că istro-românii reprezintă o populaţie autohtonă, înrudită cu aromânii, iar din vechea populaţie romanică, despărţită de năvălirea slavilor în Peninsula Balcanică, ar fi evoluat în Istria trei ramuri diferite: istro-românii, istrienii şi veglioţii.

Ultimii români sau poate, vechi români care locuiau în insula Veglia, azi Krk, au dispărut de pe scena istoriei. Cronicile familiei Frangipani au păstrat o serie de informaţii valoroase despre veglioţi, inclusiv nume de sate precum Poliţa (Polijca) sau trans­crierea rugăciunii Tatăl Nostru, în dialectul lor: Ţaţe Nostru, la fel ca şi în istro-română.

În Evul Mediu, când Istria aparţinea Republicii Veneţiene, istro-românii au putut să îşi păstreze vechiul lor grai. De asemenea, în perioada austro-ungară, istro-românii reprezentau majoritatea populaţiei în judeţul Arsa.

Prima şcoală istro-română, în perioada italiană

După primul război mondial, Istria a revenit Italiei.

În perioada fascistă, italienii au schimbat numele principalei aşezări locuite de istro-români, Susnjevica, în Valdarsa. Oraşul număra circa 3.000 de locuitori.

Profesorul Andrea Glavina, educat în România, a fost numit lider al comunităţii de istro-români.

Foto: Andrei Glavina, considerat apostol național și figura emblematica a istroromânilor.

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Sușnievița si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune și inteligență, pe profesorul român T. Burada, care facea cercetari etno-lingvistice în zonă.

Tânărul istroromân a fost adus în România, începându-și studiile la Iași, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a și terminat liceul.

S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învățător la scoala italiană din Arenzo. In 1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistică – strângere de marturii de graiuri locale și de informatii asupra vieții istroromânilor – Glavina s-a impus și prin eforturile sale de creare a unei școli românești. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925: „Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferența românilor liberi față de fratii lor istrieni au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol național”.

După primul război mondial, în care Glavina a luptat eroic, și-a reluat activitatea în noile condiții create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian care, initial a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor.

Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din România a unui învățător si a unor cărți, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reusit sa deschidă, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolică de „Imparatul Traian”.

La un moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens.

Astfel, între 1893 si 1935, au fost aduși în România la studii câtiva istroromâni, dar multora li s-a interzis apoi de către autorități revenirea în tinuturile de baștina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucure,ti pentru a obtine ajutoare mai substanțiale, dar vizita lui s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, susținător de altfel si al cauzei timocenilor si aromânilor sud-dunăreni (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai vizibile).

În prezent, localitatea Valdarsa – Susnjevica mai numără cca.200 de locuitori. Şi asta pentru că cei mai mulţi istro-români şi-au părăsit căminele la finalul celui de-al doilea război mondial, când Peninsula Istria a fost ocupată de Iugoslavia, iar regimul comunist al lui Iosip Broz Tito a început să se impună prin metode brutale.

Istro-românii, la fel ca şi cei mai mulţi italieni din Istria, au fost forţaţi să emigreze. Marea migraţie istriană a afectat 300.000 de persoane, cei mai mulţi italieni, dar şi istro-români, croaţi şi sloveni. Cei mai mulţi dintre istro-români plecaţi din casele lor în 1946 au emigrat în Italia, alţii au trecut Oceanul Atlantic şi s-au stabilit în Statele Unite ale Americii şi în Canada.

În perioada iugoslavă, singura şcoală istro-română, creată de Andrea Glavina în Valdarsa, a fost înlocuită cu o şcoală italiană. După căderea comunismului şi destrămarea Iugoslaviei, cei mai mulţi dintre istro-români au rămas în Croaţia.

Recensămintele oficiale nu au atestat nici măcar un vorbitor de istro-română în partea Peninsulei Istria care a revenit Sloveniei. Nici în Italia nu au fost înregistraţi oficial istro-români.

Totuşi, în anul 1994, după ce Croaţia independentă a fost recunoscută ca stat aparte, la Trieste a fost formată Asociaţia Andrea Glavina, care se luptă pentru a asigura supravieţuirea limbii istro-române şi a comunităţii istro-românilor.

Publicitate

7 iulie 1997: PENTRU PRIMA DATĂ DE LA CONSTITUIREA ROMÂNIEI MARI,UN GUVERN ROMÂN A CEDAT PĂRȚI ALE TERIORIULUI NAȚIONAL FĂRĂ A FI AMENINȚAT CU AGRESIUNEA

Foto: În ziua de 2 iunie 1997, a fost semnat de către preşedinţii Emil Constantinescu (dreapta) şi Leonid Kucima (stânga), «Tratatul de la Neptun», «Privind Relaţiile de Bună Vecinătate şi Cooperare între România şi Ucraina».

Primele alegeri de după Revoluția din Decembrie 1989, cele din 20 mai, Duminica Orbului, au adus la putere un parlament extrem de hulit, a cărui activitate a început cu Mineriada din iunie 1990 și, implicit, cu înăbușirea fenomenului Piața Universității, scrie Ion Spânu în https://www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.

Cu toate acestea, în ședința din 28 noiembrie 1991, acest Parlament a adoptat cu unanimitate de voturi o „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, declarație publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 29 noiembrie 1991.
Acest document de o importanța crucială a fost, practic, uitat de toată lumea, fiind ignorat complet atunci cînd președintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul de vecinătate cu Ucraina.

Așadar, acum 31 de ani, Parlamentul condus de Alexandru Bîrlădeanu și Dan Marțian, dominat de FSN-ul lui Ion Iliescu, a adoptat acest document senzațional, de un patriotism imposibil de imaginat astăzi, cînd toată clasa politică, împreună cu președintele Klaus Iohannis nu știu cum să se închine mai vizibil la ordinele venite din afară, fără să crîcnescă o vorbă despre teritoriile românești alipite samavolnic de către URSS la teritoriul Ucrainei! În cor cu presa lor obedientă.
Despre ce era vorba? Ucraina anunțase că va organiza la 1 decembrie 1991 (ce ironie!, tocmai de ziua noastră națională) un Referendum prin care să-și declare independența. Cu cîteva zile înainte, mai exact pe 28 noiembrie 1991, Parlamentul României s-a întrunit în ședință extraordinară și a adoptat această „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, al cărei text îl reproducem mai jos.

Citiți-l cu mîndrie:

„Declarația Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991

1. Parlamentul României a luat cunoştinţa de hotărîrea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independentei Republicii Ucraina.
   Profund atașat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărîri soarta, Parlamentul României saluta hotărîrea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenta Republicii Ucraina.
   Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declara solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul tarii, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.
   Desigur, este dreptul Ucrainei sa organizeze un referendum pentru independenta sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României.
2. Parlamentul României reitereaza atasamentul faţă de prevederile Actului inal al Conferintei C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe cai paşnice, diplomatice.
3. Parlamentul României declară solemn ca referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenta Ucrainei să declare expres că această recunoştinţă nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.
5. Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina şi invita, în acest scop, o delegaţie parlamentară ucraineana urmează să efectueze o vizita la Bucureşti, cat mai curând posibil.
6. Parlamentul României solicită guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.
   Aceasta declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.
   PREŞEDINTELE SENATULUI – academician ALEXANDRU BÂRLADEANU
   PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR – MARŢIAN DAN”.

Iată mai jos facsimilul din Monitorul Oficial unde a fost publicată „Declarația…”, invitîndu-vă pe toți, s-o citiți cu mare atenție:

Au urmat tratativele cu noul stat ucrainean și la 7 iulie 1997, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României a ratificat cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abțineri, într-o atmosferă de totală confuzie, „Tratatul cu Ucraina”.

Documentul fusese semnat, inițial, de către miniștrii de externe ai celor două țări, pe 3 mai la Kiev, iar apoi de către cei doi președinți, la 2 iunie 1997 la Neptun.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Cum Adrian Severin-Skvosnik, evreu originar din Chișinău și nepot al Anei Pauker, a cedat ucrainenilor Insula Șerpilor.

Regretatul Aurel Preda Mătăsaru, unul dintre marii experți ai MAE român, ambasador, general de justiție și diplomat de carieră, fost director la Direcția Juridică a Ministerului Afacerilor Externe, ministru-consilier, cadru universitar de prestigiu, AUTOR AL PROIECTULUI DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ A CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC, REPUBLICA MOLDOVA și participant la negocierile bilaterale privind Tratatul cu Ucraina, declara ziarului Timpul de la Chișinău:

„ În faza discuțiilor pe această temă, în calitate de director al Direcției juridice și a Tratatelor din MAE de la București, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegației române în anii 1994-1995.

Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te așteptai, și anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chișinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neașteptate, că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex.

Vă imaginați, cred, uimirea delegației ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la București. Și aveau dreptate! Era un dar neașteptat…”

Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei.

Drept urmare, Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispunea de un act prin care actuala graniță îi este recunoscută de statul român.

S-au adus prejudicii şi R. Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

De ce s-a semnat totuși Tratatul cu Ucraina?

 În speranța unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O., Bucureștiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, ținutul Herța, sudul Basarabiei și Insula Șerpilor.

 Principalul artizan al acestei monstruozități a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik (foto).

Domnul Skvosnik cunoștea bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca și în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa.

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostituție din negocierea Tratatului cu Ucraina și am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciaușu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris.

Nu a existat posibilitatea ca Insula Șerpilor sa fie tratată separat de nordul Bucovinei, de Herța și sudul Basarabiei.

Ucraina recunoaște că a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document „a facut o dreptate istorica Ucrainei”.

Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat și viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de ieșire la Marea Neagră.

Prin prostia lui, Severin a întărit o realitate impusă prin diktat.

Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevată de datorii și procese, nimeni nu vă poate obliga s-o acceptați.

În faza finala a colaționarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari.

În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciaușu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciaușu, a venit la tratative însuși ministrul de externe al României, deși nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colaționarea tratatului.

”România mai are de facut o propunere”, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma.

Adrian Severin a cerut sa se adauge „referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”.

Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat că discuțiile se purtau în engleză și a dat-o pe rusă: „Pavtarite pajalusta!” – „Repetați vă rog!”

Iar Adrian Severin a repetat în engleză și impecabil în rusă: „Insula Șerpilor, care aparține Ucrainei”.

În seara urmatoare, Buteiko, șeful delegației ucrainene, s-a îmbătat crunt: nici ucrainenii nu-și imaginau că va fi atât de ușor cu urmașii lui Dănilă Prepeleac, cel care, din doi boi mari și frumoși, a ramas cu o punga goală”.

În loc de concluzii:

Profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a explicat într-un interviu pe care https://www.activenews.ro l-a prezentat integral, că președintele României de atunci, Emil Constantinescu, a promis încă din ianuarie 1997 că va recunoaște „realitățile istorice” în ceea ce privește relația dintre țara noastră și Ucraina, deși nu avea niciun mandat să facă asemenea declarații.

Președintele Constantinescu a cedat inclusiv Insula Șerpilor, un alt teritoriu al României luat cu forța de URSS în 1948, după terminarea războiului!

„În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenția Democrată, am fost luați prin surprindere de câteva declarații contrare interesului național pe termen lung ale rectorului Universității noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit președinte al României.

Printre altele, la conferința de la Davos, în ianuarie 1997, și-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit „sacrificiul istoric”- recunoașterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor românești ocupate prin forță de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declarații ale președintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României.

În discuțiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu și mulți colegi consideram interese naționale strategice ale României, la est și la vest ”, a afirmat profesorul Tudor, autorul cărții „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Atitudinea capitulardă și dezonorantă a Guvernanților de atunci este nejustificată mai ales că în 1991, Parlamentul României anunțase oficial că nu recunoaște orice încercare de legitimizare din partea Ucrainei asupra teritoriilor românești luate cu forța de către URSS.

Mai mult, în 1993, Guvernul României a notificat omologii ucraineni că în urma dispariției Uniunii Sovietice în 1991, tratatul de frontieră dintre cele două părți din 1961 a devenit caduc.

Tratatul din 1961 recunoștea granița impusă României după pierderea celui de-al doilea război mondial, iar faptul că partea română îl denunța ca fiind caduc, afirma clar necesitatea unei noi negocieri!

„În Declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se spune:

Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina.

– declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

– cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.

– solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc.

Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.

Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.

Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki”, consideră profesorul Tudor.

Profesorul Tudor afirmă că opinia publică a fost indusă în eroare de o campanie de manipulare, ai cărei artizani au fost Convenția Democratică (CDR), aflată atunci la Guvernare și președintele Constantinescu, iar unealta principală a fost abia înființatul PRO TV.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor este pusă în funcțiune.

Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.

„Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”, a afirmat profesorul Tudor în cartea sa  „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Concluzia îi aparține regretatului academician, profesor și istoric, Florin Constantiniu:

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.

Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Iată însă că niciunul dintre președinții și guvernele care s-au perindat de atunci la conducerea României, nu a avut curajul să denunțe rușinosul tratat gândit de Silviu Brucan, Emil Constantinescu, Petre Roman și Adrian Severin-Skvosnik.

Speranța însă rămâne și nu trebuie să moară!

CITIȚI ȘI:

http://www.ziaristionline.ro/2017/10/24/a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina/

Românii din partea de vest a Banatului istoric

 

„Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”.

 

Mihai Eminescu

 

 

 

 

 

Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”)

Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi.

În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia.

În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi.

Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6.

 

 

 

 

 

 

Date istorice despre regiunea Banatului

Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr.

Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea.

Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”.

După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018.

Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar.

În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin.

În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor.

Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici.

După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană.

Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est.

Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718.

Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX

Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi.

Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate.

În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei.

În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici.

La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est.

În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii.

Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000.

Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii.

 

Românii – singurii autohtoni

 

Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000.

După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est),

Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună.

La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească.

Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti.

S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici.

Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat.

 

 

 

 

Harta etnică a Banatului istoric la 1919

 

Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei.

Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa.

Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declara în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi.

La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav.

Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei.

Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi.

În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului.

 

Acesta se va încheia la 13 iunie 1919.

 

Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole.

1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere.

În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului.

 

 

 

 

Harta teritoriului istoric al Banatului după impărţirea sa între România şi Serbia.

 

 

În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat.

Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară.

Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii.

Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii.

Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est aBanatului a însemnat o tragedie naţională

Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare.

O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi.

Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria.

În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului.

Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat.

Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului.

Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române.

Soarta românilor după Primul Război Mondial

Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România.

Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România.

Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română.

Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române.

Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid.

În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român.

În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936.

Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici.

După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei.

Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne.

Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”.

Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

 

Cultura

 

Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”.

Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea.

Casa de Presă şi Editura Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri.

La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”.

În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă.

Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune.

Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi.

Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur.

Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina.

După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar.

Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric.

În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase.

În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa.

La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi.

Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia.

La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007.

Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ).

La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic.

Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM.

În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi.

Acest post  de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet.

În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume.

Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia.

Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre).

Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii.

Politica minoritară

Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi).

Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004  Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un Consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre.

Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina.

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/09/21/un-document-despre-disputa-intre-romania-si-serbia-privitoare-la-impartirea-banatului-din-1919/

 

Bibliografie selectivă:

 

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000.

 

 

 

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/