CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii din partea de vest a Banatului istoric

 

„Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”.

 

Mihai Eminescu

 

 

 

 

 

Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”)

Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi.

În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia.

În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi.

Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6.

 

 

 

 

 

 

Date istorice despre regiunea Banatului

Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr.

Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea.

Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”.

După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018.

Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar.

În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin.

În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor.

Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici.

După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană.

Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est.

Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718.

Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX

Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi.

Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate.

În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei.

În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici.

La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est.

În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii.

Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000.

Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii.

 

Românii – singurii autohtoni

 

Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000.

După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est),

Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună.

La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească.

Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti.

S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici.

Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat.

 

 

 

 

Harta etnică a Banatului istoric la 1919

 

Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei.

Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa.

Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declara în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi.

La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav.

Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei.

Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi.

În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului.

 

Acesta se va încheia la 13 iunie 1919.

 

Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole.

1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere.

În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului.

 

 

 

 

Fișier:Impartirea Banatului.png

Harta teritoriului istoric al Banatului după impărţirea sa între România şi Serbia.

 

 

În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat.

Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară.

Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii.

Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii.

Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est aBanatului a însemnat o tragedie naţională

Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare.

O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi.

Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria.

În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului.

Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat.

Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului.

Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române.

Soarta românilor după Primul Război Mondial

Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România.

Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România.

Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română.

Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române.

Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid.

În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român.

În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936.

Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici.

După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei.

Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne.

Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”.

Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

 

Cultura

 

Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”.

Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea.

Casa de Presă şi Editura Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri.

La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”.

În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă.

Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune.

Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi.

Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur.

Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina.

După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar.

Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric.

În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase.

În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa.

La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi.

Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia.

La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007.

Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ).

La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic.

Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM.

În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi.

Acest post  de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet.

În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume.

Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia.

Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre).

Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii.

Politica minoritară

Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi).

Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004  Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un Consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre.

Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina.

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/09/21/un-document-despre-disputa-intre-romania-si-serbia-privitoare-la-impartirea-banatului-din-1919/

 

Bibliografie selectivă:

 

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000.

 

 

 

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/

29/06/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Reanimarea”moldovenismului”şi a „limbii moldoveneşti”în Ucraina. De ce încurajează Ucraina „moldovenismul”? VIDEO

 

 

 

 

Reanimarea „limbii moldoveneşti” şi a „moldovenismului” în Ucraina: imperativ etnic sau comandă politică?

    Problema „limbii moldoveneşti” în Ucraina se părea că a fost rezolvată definitiv şi ireversibil acum zece ani, când s-a revenit la veşmântul ei firesc – cel latin şi i s-a recunoscut identitatea ei adevărată – cea de limbă română.

Astfel, toate şcolile din cele trei zone cu populaţie compact românească din Ucraina, şi anume regiunile Cernăuţi, Transcarpatică şi Odesa, care au fost pe timpul imperiului sovietic „moldoveneşti”, au devenit şcoli cu predare în limba română.

Catedra de filologie moldovenească de la Universitatea din Cernăuţi în mod firesc şi-a schimbat titulatura în Catedra de filologie română, redacţiile pentru emisiunile de radio şi televiziune în „limba moldovenească” s-au transformat oficial în redacţii pentru emisiunile în limba română, la fel şi ziarele etc.

Desigur, calea pe care a parcurs-o acest proces de depăşire a glotonimului „limba moldovenească”, cultivat în mod foarte dur şi insistent timp de cinci decenii (printre altele, şi cu concursul lingviştilor autohtoni de origine română, care au făcut carieră ştiinţifică dovedind „autonomia limbii moldoveneşti” faţă de limba română şi situarea ei în imediata vecinătatea a limbii ruse), precum şi procesul de repunere a limbii române în drepturile ei legitime n-a fost chiar atât de neted, însă trebuie de recunoscut fără echivoc că autorităţile ucrainiene, forurile politice şi intelectuale au manifestat atunci suficientă înţelegere şi în ultimă instanţă nu s-au opus acestui proces firesc, logic şi legitim, deşi voci şi atitudini adverse venite din partea anumitor forţe şi persoane cu vedere extremiste şi antiromâneşti au existat îndeajuns şi în acel timp.

     Spre regret, o asemenea perioadă de normalitate nu a durat decât vreo cinci ani, după care s-au reluat tratativele de reanimare a „limbii moldoveneşti”, de menţinere a divizării, moştenite de la regimul precedent, a vorbitorilor românofoni în două etnii separate – români şi moldoveni. De fapt, această divizare nu a fost denunţată niciodată   de autorităţile ucrainiene.

Dimpotrivă, ea a fost menţinută permanent în statisticile oficiale, iar presa de limbă ucrainiană, scriind despre comunitatea noastră, precizează de ani de zile şi cu insistenţă de invidiat că ar fi vorba despre români şi moldoveni, deşi uneori mai sunt nevoiţi măcar tacit să admită că aceştia ar constitui, totuşi, o entitate unică, însă.. dublă, mixtă sau altceva de acest gen.

 

 „În Ucraina sunt circa jumătate de milion de români, împărțiți artificial după model stalinist de către autoritățile ucrainene în români și „moldoveni”. Populația românească se află sub o puternică presiune asimilaționistă, principalul instrument utilizat de autorități fiind închiderea școlilor românești sau transformarea lor în școli cu predare în limba ucraineană”, relatează Anatol Popescu, preşedinte al Asociaţiei Naţional-Culturale a Românilor din regiunea Odesa „Basarabia”, în respectivul Memoriu.

Aici se amintea că, imediat după semnarea Tratatului ucraineano-român de bună vecinătate din 1997, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina începe, din anul 1998, procesul de învăţământ în școlile din regiunea Odesa în limba „moldovenească”, aprobând o programă şcolară duplicitară, practic identică cu programa românească.

 

     Cum au fost transformaţi românii din regiunea Cernăuţi în „moldoveni”

 

     Este necesar de subliniat că în regiunea Cernăuţi, conform recensământului efectuat încă în anul 1989, sunt 11 la sută români şi 9 la sută moldoveni, iar în Ucraina ei constituie aproape o jumătate de milion, dintre care doar circa o sută cincizeci de mii sunt înscrişi români.

Populaţia românofonă din regiunea Transcarpatică a figurat în paşapoarte ca români, cea din regiunea Odesa ca moldoveni, iar cea din regiunea Cernăuţi – ca români (raioanele Herţa, Hliboca şi Storojinet, parţial Noua Suliţă) şi ca moldoveni (parţial raionul Noua Suliţă), deşi o parte din locuitorii satelor din jurul centrului regional care au făcut parte din Bucovina istorică – Mahala, Boian, Ostriţa, Voloca, Molodia, Corovia, Ceahor, Valea Cosminului – a fost trecută drept moldoveni în paşapoarte de către ocupanţii sovietici, care erau extrem de experimentaţi în aplicarea principiului „divide et impera”, intenţia de „moldovenizare” a românilor fiind făcută cu bătaie lungă.

Faptul că anume în special românii din localităţile din jurul Cernăuţiului au fost „moldovenizaţi” în primul rând. nu a constituit niciodată şi pentru nimeni vreun secret – pentru a crea în jurul celui mai mare şi mai important oraş din Bucovina un „cordon sanitar” etnic altul decât cel românesc existent de peste o jumătate de mileniu.

În majoritatea localităţilor respective au fost desfiinţate şcolile româneşti, iar „moldovenii” treptat au devenit „ucrainieni” şi în prezent doar în două localităţi din cele ucrainizate după război (Molodia şi Corovia) au fost deschise clase româneşti, pe baza cărora s-au creat puţin mai târziu şcoli româneşti, dar care, din păcate, nu au acum nici o şansă să supraveţuiască.

Numărul elevilor s-a redus treptat, iar în ultimul timp, destul de considerabil, pentru ca să se ajungă la situaţia când la deschiderea acestor şcoli nu s-au mai putut forma clase de-a întâia româneşti.

 

Integrarea europeană şi parlamentarii ucrainieni inventatori de limbi

 

     Aşadar, în primii ani ai existenţei Ucrainei „limba moldovenească” a fost recunoscută oficial că ar fi identică cu limba română, însă vorbitorii acestei limbi comune au continuat să fie divizaţi în două etnii separate, unicul argument fiind cel al existenţei unui stat denumit Republica Moldova, care, printre altele, pe atunci recunoştea limba română ca limbă oficială a sa.

Când pentru toţi elevii şcolilor din aşa-zisele zone „moldoveneşti” din Ucraina a devenit o certitudine că ei învaţă în limba română, unii funcţionari de stat, îndeosebi din Ministerul Învăţământului de la Kiev, deputaţi, fruntaşi publici, politologi, au început să se îndoiască de acest lucru, adică au început din nou să recurgă la strategia imperial-sovietică de deosebire a limbii române de cea „moldovenească”…

Adică, odată cu trecerea timpului, a început să se modifice viziunea asupra inexistenţei „limbii moldoveneşti”, iniţiativa, evident, pornind de la un nivel destul de înalt, chiar de la Kiev, viziune care în cele din urmă s-a materializat într-o „nouă” dar aceeaşi veche concepţie a aceleiaşi „limbi moldoveneşti” confirmată chiar printr-un act legislativ.

La finele anului 1997, Rada Supremă a Ucrainei a inclus „limba moldovenească”, alături de limba română, în numărul celor zece limbi asupra cărora se extind principiile Cartei europene a limbilor regionale sau limbilor minorităţilor naţionale, recunoscute şi consfinţite în ţara respectivă prin adoptarea Legii „Cu privire la ratificarea Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale”. Astfel parlamentarii ucrainieni şi-au manifestat grija lor deosebită pentru o limbă care nu există, care nu se predă în nici o şcoală din Ucraina şi care nu are nici un suport material, adică în această limbă nu se editează nici un fel de publicaţii, cărţii etc.

Interesant ar fi de aflat de la aceşti parlamentari ce deosebiri văd ei între, să spunem, moldovenii unui stat din raionul Noua Suliţă şi românii unei localităţi din raioanele Herţa sau Hliboca. Sau, mai bine, chiar între moldovenii din Răchiţa şi românii din Boian, sate învecinate care se află în acelaşi raion? De la Kiev însă se vede mai clar şi de aceea nu se admite nici într-un caz ca românul bucovinean să se confunde cu românul basarabean din aceeaşi regiune Cernăuţi.

     Reanimarea „limbii moldoveneşti” de către Rada Supremă nu poate fi interpretată altfel decât în concordantă cu strategia de divizare tot mai accentuată a comunităţii noastre în români şi moldoveni, politica de delimitare a acestora fiind preluată de către autorităţile ucrainiene cu şi mai multă acerbie de cum a făcut-o timp de jumătate de secol imperiul sovietic.

 

Apologeţii „moldovenismului” şi realitatea românească

 

 

     Dându-se tonul la nivelul legislativ cel mai înalt,  s-a purces imediat la fapte pe teren, adică la aplicarea „prevederilor legislative” în practică. Anul următor în regiunea Odesa s-a înfiinţat o „Asociaţia naţional-culturală a moldovenilor din Ucraina”. Puţin mai târziu, în februarie 1999, cu implicarea acestei „asociaţii a moldovenilor” încropite în grabă de către un oarecare Fetescu, la Odesa s-a desfăşurat o „conferinţă ştiinţifico-practică internaţională” cu tema „Moldovenii din Ucraina: retrospectivă istorică şi actualitate”, având drept organizatori Preşedenţia Ucrainei şi Administraţia de Stat a acestei regiuni, acţiune care a făcut în Ucraina şi mai evident interesul deosebit de accentuat faţă de aşa-zişii moldoveni din sudul Basarabiei de către autorităţile acestei ţări, cu intenţia nedisimulată de a-i prezenta drept o etnie aparte de cea română.

Această schimbare de macaz, căreia nu se poate să nu i se zărească tenta politică, este cu atât mai surprinzătoare fiind coroborată cu realitatea din şcolile naţionale din zonele cu populaţie românofonă, în care limba română s-a încetăţenit deja temeinic – atât în şcolile româneşti din regiunile Cernăuţi şi Transcarpatică, cât şi în cele „moldoveneşti” din regiunea Odesa.

Simpozionul „Moldovenii din Ucraina” de la Odesa, nu a urmărit alt scop decât cel de fundamentare teoretică şi de oficializare cât mai grabnică a acestei noi „concepţii” a ideologilor ucrainieni şi în special a celor din cadrul Ministerului Învăţământului cu privire la departajarea tranşantă a populaţiei românofone din Ucraina în două etnii diferite.

Prin aceasta se explică şi faptul că la simpozionul respectiv au fost prezente personalităţi politice importante ca, bunăoară Ghenadi Udovenko, fost ministru al Afacerilor Externe, preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului a Radei Supreme, Ivan Hnatsin, ambasadorul Ucrainei în Republica Moldova, Serghei Grinevtki, şeful Administraţiei Regionale de Stat, precum şi savanţi, politologi, inclusiv o impresionantă echipă de la Chişinău.

     După cum s-a relatat în presă, la conferinţa ştiinţifico-practică de la Odesa au fost luate în dezbatere „probleme privind starea şi căile de dezvoltare a etniei moldovenilor (!) în sudul Ucrainei”, evidenţiindu-se în mod deosebit „vechimea moldovenilor, limbii şi culturii lor sub aspectul dezvoltării civilizaţiei europene şi celei mondiale” şi combătându-se „teza revizionistă despre existenţa doar de câteva secole a moldovenilor ca popor”.

În susţinerea acestor „teze” au pledat   apologeţi ai „moldovenismului” de la Chişinău precum V. Stati – „Destinul istoric al moldovenilor din diasporă”, V. Senic – „Noi temeiuri filologice ale limbii moldoveneşti” etc.

Pur şi simplu, doar aceste titluri ale unor comunicări scot tranşant în evidentă caracterul politic tendenţios al „dezbaterilor” din cadrul simpozionului, precum şi morga lor deosebit de savantă. Însă astfel de sforţări de opunere a moldovenilor şi românilor în plan istoric au fost contracarate tacit chiar de comunicările altor vorbitori care, abordând problema drepturilor naţionale şi culturale ale moldovenilor precum şi modul satisfacerii lor în Ucraina, i-au pus pe moldoveni într-o ecuaţie directă cu românii, fiindcă statistica oficială privind învăţământul în limba maternă este prezentată integral pentru toată populaţia românofonă – în Ucraina există şcoli numai cu predarea în limba română, nu şi în „limba moldovenească”.

De aceea sunt foarte stranii concluziile la care a ajuns această conferinţă: „În locurile unde trăiesc compact moldoveni funcţionează şcoli cu predarea în limba moldovenească (!) şi instituţii preşcolare, sunt pregătite cadre pedagogice naţionale, la radio şi televiziune s-au creat redacţii moldoveneşti, precum şi biblioteci cu literatură moldovenească”.

După astfel de constatări au urmat recomandările privind „soluţionarea problemelor de dezvoltare etno-socială şi de renaştere (!) a etniei moldoveneşti din Ucraina” ce prevăd „conlucrarea structurilor de stat şi ale puterii executive cu organizaţiile obşteşti moldoveneşti”, „elaborarea unui program pentru tineri în scopul antrenării generaţiilor tinere în mişcarea moldovenească naţională”, „asigurarea şcolilor cu predarea în limba moldovenească (care nu există în Ucraina!) cu materiale didactice, îndreptare metodice, manuale”…

 

 

De unde cresc picioare „limbii moldoveneşti”?

 

    Evident, recomandările respective au constituit un semnal foarte clar la o ofensivă largă împotriva limbii române, la „moldovenizarea” românilor în general. S-au făcut, drept urmare a noii politici promovate de către autorităţile ucrainiene faţă de populaţia românofonă, probe de creare a unor „organizaţii obşteşti moldoveneşti” şi în regiunea Cernăuţi, în particular în raionul Noua Suliţă. În schimb, în sudul Basarabiei recomandările „conferinţei” se aplică cu succes în practică.

Astfel,  doar pentru cele opt şcoli româneşti câte mai există la ora actuală în regiunea Odesa a fost elaborată o programă de studiu pentru… „literatura moldovenească” şi nu pentru literatura română, cum a fost în trecut, programă aprobată de Ministerul învăţământului din Ucraina. Adică în aceste şcoli elevilor li se predă  nu literatura română, ci… „literatura moldovenească”!

În regiunea Odesa, din Ucraina, copiii etnicilor români studiaza şi astăzi în limba… „moldovenească”, spre deosebire de cei din Cernăuţi sau Transcarpatia, unde autorităţile regionale nu interzic denumirea de limba română.

Aşa s-a ajuns în situaţia în care copiii etnicilor români din regiunea Odesa merg la Olimpiada de limba moldoveneasca, pe când cei din Cernăuţi sau Transcarpatia, la Olimpiada de limba română. Asociaţia Naţional-Culturală „Basarabia”, a Românilor din regiunea Odesa, cere unificarea celor două programe de învăţământ şi folosirea corectă a denumirii de limba română.

În regiunea Odesa din Ucraina trăiesc 128.000 de etnici români, divizaţi artificial în români şi moldoveni.

Deocamdată, încă nu s-a dat curs altei „cereri a organizaţiilor obşteşti moldoveneşti” – celei de a se reveni la grafia chirilică pentru „limba moldovenească”… Probabil, nu pentru mult timp, deoarece în Ucraina, în particular la tipografia din Cernăuţi, se editează de mai mulţi ani manuale şi altă literatură în „limba moldovenească” cu grafie chirilică la comanda separatiştilor din Transnistria.cadrele didactice care ţin legătura cu alţi colegi din Cernăuţi, Republica Moldova sau România, sau participă la stagii pedagogice în limba română, sunt în evidenţa Serviciului de Securitate.

     Care sunt circumstanţele ce-au determinat modificarea în optica autorităţilor ucrainiene a problemei privind unitatea etnică a românilor şi moldovenilor? Care sunt cauzele ce-au generat această comandă politică de reanimare a „limbii moldoveneşti” şi a „moldovenismului” în Ucraina? Explicaţia este evidentă. Luaţi în ansamblu, cum este şi normal, moldo-românii constituie numeric în Ucraina, după ruşi, a doua minoritate.

Situaţia de a fi a doua etnie ca număr, din perspectiva aplicării legilor şi convenţiilor internaţionale cu privire la minorităţi pe care urmează să le ratifice şi parlamentul Ucrainei, implică nişte consecinţe de care autorităţile de la Kiev se tem în mod incontestabil, în special după semnarea Tratatului politic de bază cu România, prin care şi-au asumat anumite angajamente despre îndeplinirea cărora vor trebui să raporteze atât în cadrul Comisiei mixte interguvernamentale, cât şi în cel al unor organisme internaţionale.

La fel de cert este şi faptul că intenţiile de divizare a românilor şi moldovenilor s-au intensificat extrem de puternic îndeosebi după vizitele Preşedintelui României Emil Constantinescu în regiunile Odesa şi Cernăuţi. Prin promovarea „moldovenismului”, care nu constituie decât o tentativă brutală de a diviza aceeaşi etnie în două entităţi insignifiante, Ucraina se străduieşte să se debaraseze până şi de acele minime angajamente pe care şi le-a asumat, destul de evaziv, printre altele, prin semnarea acestui tratat în anul 1997, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor naţionale ale comunităţii româneşti şi crearea de condiţii favorabile pentru dezvoltarea identităţii noastre etnice.

Pe de altă parte, această politică are şi obiective mai îndepărtate vizând evoluţia evenimentelor din estul Republicii Moldova, unde Ucraina îşi declară mereu „obligaţia sfântă de a apăra drepturile ucrainienilor”, de acolo, reanimarea „moldovenismului” în acest context nefiind doar o banală nostalgie după vremurile imperiale, ci o reală strategie ce va fi pusă încetul cu încetul în practică de cei care năzuiesc să creeze în Estul Europei o supraputere locală.

Nu întâmplător ziarele ultranaţionaliste de la Cernăuţi, ca „Ceas”, bunăoară, afirmă mereu şi răspicat că Transnistria ar constitui „străvechi pământuri ucrainiene”, care vor trebui să revină cândva la sânul Ucrainei Mari…

Românii din Ucraina – carte de joc în intrigile politice ale Kievului

 

 

     Cu totul recent, acelasi ziar, din 26 octombrie 2001, a venit cu tonalităţi absolut proaspete privind această problemă, după cum se poate constata dintr-un articol intitulat provocator „România mare înghite Moldova mică” (!) şi semnat sugestiv, după părerea autorilor „An. Tonescu”. Acest ziar „Ceas” este deja cunoscut pentru provocările de tot felul pe care le-a orchestrat de-a lungul ultimilor 10 ani, provocări ce provin nu atât din birourile redacţiei, cât din afara lor, paginile publicaţiei respective servind de foarte multe ori drept poligon pentru probarea unor idei şi atitudini antiromâneşti sfidătoare, cinice şi respingătoare deopotrivă, care ulterior sunt preluate, mai atenuat şi diplomatic, de către oficialităţile ucrainiene atât la nivel local, cât şi central.

Este un procedeu bine pus la punct, care funcţionează ireproşabil, după cum s-a dovedit în repetate rânduri în trecut cu privire la cele mai diferite aspecte ale relaţiilor româno-ucrainiene. De această dată, însă, este atacată problema „moldovenismului” în Ucraina, fiind vizate direct opiniile exprimate în acest sens de către cei mai înalţi demnitari români – preşedintele şi primul ministru.

Drept pretext serveşte disputa de ultimă oră dintre România şi republica Moldova pe marginea discursului ministrului moldovean al Justiţiei la Haga, acuzele sale surprinzătoare şi scandaloase la adresa României i-au bucurat peste măsură pe pescuitorii în ape tulburi din Ucraina, iar aceştia, desigur, nu puteau să nu scape posibilitatea de-a profita de o asemenea situaţie şi să nu o cunoaşte, înainte de toate afirmaţiile „noilor iluminişti români”, după cum scriu batjocoritor sforarii profesionişti de la „Ceas” şi de mai departe, avându-i în vedere pe preşedintele Ion Iliescu şi premierul Adrian Năstase, pentru că ar fi declarat că „români sunt toţi locuitorii Basarabiei şi Ucrainei care vorbesc limba română”.

Acest fapt atât de evident pentru toată lumea le trezeşte o nemulţumire totală şi neînfrântă noilor ideologi ai „moldovenismului” din Ucraina, din care cauză nici nu au pregetat prea mult pentru a-şi mediatiza cât mai grabnic „concepţiile” deja elaborate, dar care deocamdată aşteptau un climat mai prielnic. Şi iată că acest climat, după părerea lor, îi favorizează cât se poate de bine acum, de aceea şi imediat s-au pus pe treabă…

     „Autorul colectiv” (faptul se vede de la o poştă şi nu necesită vreo probă suplimentară) al acestui articol, ca de altfel şi al multor altor articole publicate cu regularitate de către ziarul

     „Ceas”, nu-şi poate stăpâni nici cât de putin adversitatea de care este cuprins pentru a lăsa măcar o umbră de obiectivitate cu privire la neroziile pe care le debitează atât de ritos. Animat de un spirit polemic nereţinut, acest „autor colectiv” este gata să nege orice teză ce contrazice ideea existenţei unei „limbi şi etnii moldoveneşti” deosebite de limba şi etnia română, solidarizându-se în acest sens cu concepţia imperialismului sovietic pentru a-l combate cu vehementă pe preşedintele României Ion Iliescu, care a declarat că „ideea apariţiei naţiunii moldoveneşti provine de la teoria stalinistă”…

     Însă nu numai acest lucru îi deranjează pe binevoitorii noştri ucrainieni. Ei se arată a fi foarte iritaţi de viitoarea aderare a României la NATO şi la Uniunea Europeană, deoarece, scrie ziarul „Ceas”, „politica României nu poate să nu ne îngrijoreze înainte de toate pentru faptul că ea contravine la modul serios principiilor de bună vecinătate cu ţările vecine” (!) Dar asta nu e tot, pentru că putin mai încolo se continuă:

„Devine evident că România nu se va dezice de tentativele de a se amesteca în treburile interne ale Moldovei şi Ucrainei” (!). Un astfel de „amestec” în treburile interne ale Ucrainei este… susţinerea pe care România o acordă acestei ţări pentru aderarea ei la Uniunea Europeană.

Ucraina însă, îşi năuceşte din nou cititorii ziarului „Ceas”, nu are nevoie de sprijinul României, fiindcă „transparenţa frontierelor între Ucraina şi România din cadrul UE va fi folosită de Bucureşti pentru continuarea destabilizării situaţiei în Ucraina” (!).

Un asemenea limbaj părea că tine de domeniul trecutului, dar iată că aceasta poate fi revocat şi reutilizat cu destulă uşurinţă şi deloc întâmplător şi în mileniul trei, pentru a emite nişte semnale de avertisment la adresa politicii unei ţări vecine, care la un moment dat nu convine cuiva.

Din aceeaşi cauză sunt reanimate „limba moldovenească” şi „moldovenismul”, adică pentru a fi folosite drept carte măsluită într-un joc politic ce vizează cu totul alte obiective, dintre care Insula Şerpilor nu este unicul şi nici ultimul.

De fapt nu este vorba despre „moldovenism”, cât despre comunitatea română în ansamblu din Ucraina, cu drepturile naţionale ale căreia această ţară, în care noi am nimerit în virtutea unor distorsiuni ale istoriei, încearcă să facă târg cu România sau mai bine zis să facă presiuni asupra României în vederea obţinerii unor avantaje în disputa pentru platoul continental al Mării Negre…

Or, pe noi, românii, cel putin din Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, o asemenea situaţie nu ne satisface şi nu vom putea rămâne impasibili când cineva intenţionează să speculeze cu drepturile noastre fireşti şi inalienabile.

Ştefan Broască

Redactor şef al revistei „Plai Românesc” din Cernăuţi

 

 

07/12/2017 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

POFTELE ANEXIONISMULUI TITOIST LA GRANIŢA ROMÂNO – IUGOSLAVĂ

 

 

TITOISMUL LA GRANIŢA ROMÂNO – IUGOSLAVĂ

 

 

Antifascismul sârbilor din Banat în debutul anului 1945

 

 

Dincolo de jocul intereselor de stat, al disputării zonelor de dominaţie între cei mari şi al conflictului unor sisteme politice ireconciliabile, cel din urmă război mondial a fost în Europa de est şi un război între rase; un război care a redeşteptat, cu violenţă, animozităţi dormitânde între germani şi slavi, imemoriale şi mereu vii când cele două mari ramuri şi-au făcut loc, ca parte a spiritului contradictoriu în neliniştitul orizont european.

După loviturile germane din primăvara lui 1941, care au sfâşiat şi nimicit Iugoslavia, sârbii minoritari din Banat nu au arătat prea mult entuziasm pentru campania antirusească, motivată prin interese naţionale româneşti.

banat sarbesc

Cu cât frontul înainta spre est, cu atât sporea numărul fugarilor sârbi, ascunşi prin satele lor de la graniţă. Hăituiţi de justiţia română şi de instrumentul acesteia, jandarmii, dezertorii sârbi fugeau încotro vedeau cu ochii, mai ales în Serbia.

Aici războiul civil şi cel antifascist era în toi. Şcoala urii se însuşea repede, exemplele crude abundau, la tot pasul.

Iureşul nestăvilit, cotropitor al armatei ruse a fost pentru aceşti sârbi molipsitor, dar şi izbăvitor: germanii i-au umilit; românii i-au obligat să lupte în est şi apoi i-au hăituit fără încetare, făcându-i să-şi ia lumea în cap … în faţa justiţiei de război erau răspunzători, dezertând de la datorie.

Astfel, viaţa de război i-a convertit brutal, fără scăpare. Au dezertat pentru că nu voiau să lupte împotriva ruşilor, slavi şi pravoslavnici; cei care le-au năpăstuit neamul erau germanii; sau, redus la limbajul propagandei aliate, fasciştii.

Prin urmare, dacă voiau să se sustragă din mâna necruţătoare a justiţiei române, trebuiau să se pună sub protecţia unei forţe impunătoare, în afara atingerii acesteia. Aşa au apărut, ca “ciupercile după ploaie”, sute şi sute de partizani antifascişti de-ai lui Tito în satele bănăţene de la graniţă.

Carne de tun în continuare, de această dată pe frontul antifascist din Serbia şi Vojvodina, o parte importantă dintre aceştia au reuşit să se sustragă pericolului iminent al primei linii, îmbrăţişând sloganurile propagandei comuniste iugoslave.

La început a trecut un prim val de răfuială şi teroare exercitat de unii dintre aceşti dezertori (şi apoi partizani antifascişti) asupra prigonitorilor lor din trecut, jandarmii; s-a soldat cu mai multe asasinate şi alte fapte criminale săvârşite asupra oamenilor legii, la care s-au găsit părtaşi şi soldaţi sau chiar ofiţeri ruşi[1].

Apoi a urmat o acţiune mult mai susţinută dar şi haotică, care parţial a animat şi populaţia civilă: încercarea propagandistică de a îngloba în circuitul comunist iugoslav şi părţi din Banatul românesc, sub deviza aceleiaşi lupte antifasciste; de această dată lozinca era manevrată însă cu o tentă voit deformată, antiromânească, ignorându-se cu bună ştiinţă angajarea masivă şi legitimă a României în efortul militar general al aliaţilor.

După reacţia brutală a forţelor de jandarmi împotriva gărzii sârbeşti de la Moldova Veche (27/28 ianuarie 1945) propaganda pentru Banatul iugoslav s-a diminuat simţitor în această zonă a Dunării, cel mai mult expusă influenţei titoiste.

Prin satele sârbeşti dintre Moldova Veche şi Baziaş îl mai aflăm încă, la începutul lunii februarie 1945, într-o maşină militară rusească, pe fostul comandant al gărzii de la Moldova Veche; aceasta distribuia manifeste sârbeşti, tipărite la Biserica Albă, agitând împotriva jandarmilor şi a grănicerilor români, că… “aceştia sunt fascişti”[2].

Dacă la Dunăre lucrurile s-au mai liniştit un pic[3], starea de tensiune a reizbucnit în zona de fâşie de uscat, în Timiş-Torontal. Într-o acţiune de control a situaţiei militare a locuitorilor din graniţă, jandarmii au ridicat la Ivanda patru dezertori.

Reacţia localnicilor a fost foarte vehementă: la 13 februarie toată populaţia a ieşit în stradă, manifestând împotriva jandarmilor, că “armata şi poliţia sunt legionare” şi ovaţionând armata sârbă şi pe cea rusă[4].

În afară de Biserica Albă un alt centru al propagandei iugoslave a fost Vârşeţul. Dinspre această localitate se abăteau, foarte frecvent, echipe de propagandă, agitând pentru anexarea Banatului la Iugoslavia.

Ţinta lor predilectă erau comunele Denta şi Deta, unde respectivii se însoţeau cu “anumiţi locuitori de origine etnică sârbă”[5].

Din rapoarte reieşea şi că şefii de post locali, care aveau în sarcină menţinerea ordinii publice au pierdut de sub control situaţia, dovedindu-se neputincioşi, ameninţaţi cu împuşcarea dacă ar încerca să intervină.

Starea aici se deteriorase într-atât că şeful de post din Deta, nemaiputând suporta “mizeriile” acestor partizani sârbi şi probabil – spre a-şi acoperi teama sau ineficienţa la datorie – îşi oferea demisionarea din funcţie[6].

La nivelul central, al Direcţiei Siguranţei, evenimentele de la graniţa iugoslavă sunt receptate corespunzător intereselor securităţii statului român; un ordin concis, către forul din Timişoara cu menţiunea “secret” şi “F. urgent”, sintetizează limpede percepţia agitaţiilor sârbeşti din perspectiva de la Bucureşti[7].

Să vedem acum cum funcţionează mecanismul propagandei “de suprafaţă” în alternanţă cu efectele de durată, ce ating interesele de stat.

Manifestele difuzate printre sârbii din Clisura Dunării îndemnau la organizarea gărzii cetăţeneşti, antifasciste şi antilegionare; în favoarea – prin urmare – a luptei aliaţilor, îndemnând spre urmarea făgaşului evenimentelor la scară majoră, aceea a războiului antifascist.

Necazul începea însă, de îndată ce se dădea tălmăcire concretă îndemnurilor mobilizatoare.

Pentru minoritarii sârbi, puţin instruiţi şi de regulă percepând realitatea prin regulile dure ale războiului din răsărit, cu tot arsenalul demagogic antibolşevic, realitatea fascismului erau Antonescu, chiar Mihai, ofiţerii de la unitate şi mai ales gradaţii, zeloşi să reprime orice nu radia suficientă simţire curat românească. Iar simţire românească în ultimii 4–5 ani (cât a durat pregătirea militară şi participarea pe frontul de răsărit), aşa fuseseră instruiţi, era echivalent cu ura de moarte faţă de tot ce aducea a bolşevici…ruşi…slavi.

Lucrurile se complicau enorm prin necesara reducere a mesajelor la nivelul de percepţie şi de indispensabilă motivare a soldatului simplu care, totuşi, el făcea războiul.

Firesc, cum am şi arătat, recruţii sârbi nu erau din cale afară de entuziaşti să participe la campania împotriva ruşilor.

Că nu se identificau cu o asemenea opţiune o dovedea numărul extrem de mare de dezertori de pe front. Aş îndrăzni o comparaţie, prin contrast, cu participarea angajată, conştiincioasă, fără defecţiuni, a germanilor din cadrul unităţilor române.

Acei 4-5 ani de pregătire şi de campanie în est, nu au zdruncinat conştiinţa nemţilor noştri în aceeaşi măsură; ei participau şi simţeau laolaltă şi cu toţi germanii, identificându-se, deocamdată, cu aspiraţiile politice şi militare ale României (evident, până în august 1944).

Deci, acea Românie corespundea aşteptărilor germane; nu însă şi celor sârbeşti. Doar aşa putem explica entuziasmul de necontrolat al celor 912, care s-au înrolat voluntari în armata lui Tito, să lupte pentru a şterge ceea ce au detestat în ultimii ani – ignorarea identităţii lor; deci, a fost şi o foarte puternică nevoie a unei reparaţii morale.

Comunismul era plin de idealuri optimiste. Din nefericire, realitatea s-a dovedit mai tristă. Tocmai aceste idealuri, sub care subscriau atât partizanii cât şi ruşii, i-au îmbătat, pentru început, mai ales pe sârbii din Banat.

Aşa se face că cei aproape 1000 de partizani (precum şi întreg mediul din care s-au hrănit aceste predispoziţii, adică mai toată populaţie sârbească de la noi) au pornit cu tot avântul (şi prezenţa ocrotitoare a tancurilor ruseşti) la lupta împotriva a ceea ce ei presupuneau că întruchipa fascismul.

Să ne amintim că România nu era, încă, “democrată şi populară” ci doar urma să devină. Aşadar, chiar ruşii dădeau de înţeles că nimic din ce e vechi nu mai trebuia să supravieţuiască în România.

Iată că lupta împotriva fascismului, la această scară drastic simplificată, însemna şi lupta împotriva vechilor rânduieli de stat româneşti. Că problema integrităţii teritoriale nu era în dispută în acest sector, iar lupta de clasă nu însemna neapărat şi modificarea în teren a graniţelor, aceasta sârbii de la sate nu prea ştiau (sau nu voiau să înţeleagă).

Au fost suficient umiliţi, hărţuiţi, desconsideraţi. Voiau dreptate, într-o lume ideală, nouă, în care să încapă cu identitatea lor slavă.

Poveşti auziseră despre Lenin, Stalin şi comunismul rus…ceva palpabil, pe un clişeu asemănător, însă mai ademenitor, fiind vorba de rânduiala din preajmă, a conaţionalilor, era demagogia egalitaristă a comisarilor lui Tito.

De la vorbă la acţiune în asemenea vreme calea părea extrem de simplă, de cuprins într-un slogan; “Banatul – Iugoslavia”. Iar masa celor ce agitau, practic, întreaga minoritate erau de-o potrivă şi activişti “antifascişti” (în percepţie proprie); pe când, din interesul statului, ei apăreau “agitatori periculoşi” şi uneltitori împotriva integrităţii teritoriale şi a securităţii statului.

Privit deci, la rece, “tehnic”, adică din perspectiva construcţiei logice a viitoarei acţiuni punitive, a identificării duşmanului (vinovatului) care trebuia reprimat, ordinul în cauză al Direcţiei Siguranţei reţinea doar că[8]:

  1. În Clisura Dunării au luat fiinţă “gărzi sârbeşti”, “înarmate”. Deci, pentru instituţia “specializată”, un adversar destul de dificil (problema sârbească se bucura de simpatia ruşilor şi aici erau greu de “încolţit”, deocamdată) dar şi periculos (ceea ce era, totuşi, mai simplu de dovedit, fiind într-o situaţie de încălcare flagrantă a unor banale legi; deţineau arme, fără aprobare pentru aceasta).

  2. Aceste gărzi “naţionale sârbeşti” au luat fiinţă “pentru paza tuturor comunelor cu populaţia sârbească”. Iată deja introdus, deliberat, un element fals, necesar însă pentru a netezi calea represiunii, printr-un “tonifiant de conştiinţă” destinat jandarmilor ce acţionează . Garda locală “antifascistă” se închegase, cu adevărat, doar în Moldova Veche; dar şi aici nu a avut o viaţă lungă, fiind brutal desfiinţată prin acţiune a jandarmilor, din noaptea de 27/28 ianuarie 1945[9]. Deci, un caz rezolvat, cunoscut ca atare, e folosit ca pretext pentru pregătirea viitoarei răfuieli, generalizate, cu o minoritate “incomodă”.

  3. Se identifică deductibilele ţeluri antistatale din manifestările spontane ale partizanilor, intoxicaţi cu propaganda titoistă; ar fi vorba de gărzi “compuse exclusiv din sârbi”, purtând banderole pe care scria doar sârbeşte, activau “numai în comunele sârbeşti”[10] … această repetare ostentativă a unor atitudini comportamentale din sfera exclusivismului naţional, sugerând, implicit, nevoia excluderii. Şi ca un cap de acuzare concretă, sugerat prin însuşi ordinul citat, venit să uşureze misiunea în teren a jandarmilor: gardiştii ar fi înzestraţi cu armament şi muniţie “de provenienţă necunoscută”. Nu spunea, de fel, că ar fi de provenienţă aliată, spre a fi folosite împotriva fasciştilor. Se încerca, în orice chip, minimizarea şi eventual discreditarea statutului de partizan, de care sârbii erau mândri.

  4. Ca o concluzie, aceste gărzi (de fapt, partizani, plecaţi cu de la sine voie din unităţi) refuzau ca “anchetarea sau cercetarea anumitor cazuri” să fie efectuată de cei în drept, de autorităţile legale. Deci, se sugera că-şi făceau singuri dreptate, fapt ce trebuia curmat, prin măsurile ce se impuneau. Desigur, într-un asemenea timp era cu mult mai uşor să emiţi ordine decât ca acestea să şi fie duse la bun sfârşit.

Din cauza neputinţei de a se opera “cu mâinile libere”, sârbilor li s-au trecut cu vederea îngrijorătoarele “iniţiative” din lunile tulburi ale sfârşitului de război.

Nu li s-a întâmplat nimic în 1945, când ar fi putut să li se reproşeze destule…Erau însă necesari pentru reeducarea “roşie” a românilor. Vor ispăşi totuşi, cu vârf şi îndesat, începând cu anul 1948, când pepiniera de zeloşi şi obedienţi stalinişti autohtoni a furnizat deja suficiente “cadre” ca aparatul să funcţioneze şi prin forţe proprii.

Sârbii si tulburarea siguranţei frontierei

 

Cuprinse de vâltoarea inexorabilelor prefaceri forţate prin desfăşurarea evenimentelor de război din toamna anului 1944, instituţiile de stat ale României regale parcurg o dramatică criză de autoritate în zona limitrofă cu Iugoslavia.

În această privinţă lucrurile stăteau mult mai prost decât fuseseră în vremea anterioară, a subordonării intereselor româneşti celor ale Reich-ului. Spre exemplificare, conducerea Grupului Etnie German din Banat trebuia să aştearnă o acuzaţie în scris, pentru a încerca să fie in­terzise petrecerile dansante ale sârbilor din Cenad, de la finele anului 1942 şi debutul lui 1943. Instanţa de jandarmerie s-a pronunţat însă, în deplină consecvenţă cu atributele suveranităţii instituţiei: “… până în prezent ordinele ce avem nu interzic nici petrecerile şi nici muzica.

Lo­cuitorii ţării credem că în cadrul aprobărilor autorităţilor şi legilor în vigoare, se pot manifesta liberi”[11]. Chiar mai mult, maiorul Ioan Peşchir, comandant al Legiunii de Jandarmi Timiş – Torontal, va observa, iritat “…metodele şvabilor de ponegrire a autorităţilor, mai ales atunci când sunt descoperiţi în conflict cu legile ţării şi mai ales acei ce fac parte din organizaţiile germane”[12].

O asemenea, conduită de autoritate nu mai era posibilă în ipostaza decorului penslav roşu, al “eliberatorilor” sovietici şi al răsfăţaţilor acestora de moment, partizanii sârbi. Aceştia din urmă, foarte mulţi de baştină din satele de pe graniţă (în evidenţele jandarmeriei ei figurau, ca repatriaţi deja în octombrie 1944, în număr de 476 originari din Timiş – Torontal şi 436 din Caraş[13]), deveniseră un adevărat coşmar pentru prigonitorii lor de ieri, jandarmii.

Vremurile erau tulburi, paza frontierei mai mult o ficţiune; mulţi conaţionali de-ai partizanilor, dezertori de pe frontul de răsărit, au sfârşit în faţa instanţei marţiale, descoperiţi de sârguincioşii jan­darmi sau chiar împuşcaţi de aceştia, în stogurile de fân din Sâmpetru Mare sau Diniaş. Erau clipe când se putea muri extrem de uşor; sângele cerea alt sânge…

Unul dintre cei care au activat intens pentru prinderea dezertori­lor sârbi “din rândurile cărora au fost împuşcaţi de către jandarmi în timpul urmăririi un număr destul de mare”[14] era şi maiorul Ioan Peşchir.

Acesta, chiar în intervalul iunie – 15 august 1944, făcuse “serioase cercetări” în legătură cu activitatea unei organizaţii comuniste pe teritoriul său şi nu-şi mai putea, în noile condiţii, exercita corespun­zător însemnatele atribuţii.

La 1 octombrie 1944 a fost ridicat de către ostaşii ruşi, însoţiţi de doi civili sârbi, plutonierul major Mateiciuc Alexandru, şeful sec­ţiei de jandarmi Giulvăz.

Acesta a fost dus sub escortă în localitatea Diniaş şi apoi, în chip bestial, ucis. Maiorul Peşchir, deşi primise ordin să plece la faţa locului şi să ia legătura cu comandamentul rus în vederea eliberării celui sechestrat, nu va îndrăzni să întreprindă cele cuvenite, fiind şi el urmărit de sârbii din Diniaş pentru acţiunea “intensă” desfăşurată împotriva foştilor dezertori. Ca atare, se va solicita la Bucureşti înlocuirea acestui (capabil, de altfel) ofiţer din funcţie, din cauza imposibilităţii de a-şi mai exercita atribuţia. În dimineaţa zilei de 4 octombrie

s-a aflat arestarea de către ruşi a plutonierului de jandarmi Sindilă Alexandru, şeful postului din Racoviţa – Timiş, imputându-i-se responsabilitatea pentru împuşcarea unui ostaş rus (fapt săvârşit de un civil din acel sat)[15]. În cursul aceleiaşi luni a fost asasinat şi plutonierul Andrei Costache, şeful postului din Sâmpetru Mare „tot pentru motivul că a fost activ în urmărirea dezertorilor sârbi..”

La 21 octombrie îşi făceau apariţia în lo­calitatea Johanisfeld 12 partizani sârbi, porniţi în urmărirea unui „evadat” german din 1agărul de la Pardani (Iugoslavia).

Majoritatea erau din comune sârbeşti de pe frontieră (Gad, Sânmartinul Sârbesc, Diniaş), porniţi, de fapt, pe răfuială cu nemţii: de la unul au luat nişte cizme şi bocanci iar de la notar lână toarsă. La intervenţia şefului de post lucrurile sustrase au fost restituite[16].

Încercând să menţină respectarea legii în condiţiile stării tensionate, deja degenerate, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara va apela la o soluţie, se pare general practicată, pentru situaţii de criză: jandarmii „cu păcat” vor fi mutaţi din satele de graniţă în teritoriul învecinat al judeţului Severin; iar cei indezirabili aici, vor fi transferaţi pe graniţă[17].

Între timp, avem cunoştinţă de producerea unui alt incident tragic la Sâmpetru Mare – Timiş. În seara zilei de 9 decembrie au sosit din Iu­goslavia, într-un camion, 6 partizani. Cu toţii s-au pornit 1a un localnic, spre a-i confisca tractorul.

Alertat de săteni, plutonierul Flore Ioan a venit la faţa locului. La somaţia şefului de post, partizanii sârbi au deschis focul, împuşcându-l mortal; apoi, după, ce l-au descălţat de cizme, au dispărut[18].

Dincolo de încărcătura emoţională a răfuielilor haotice şi de ca­racterul criminal al faptelor ce atentau la viaţa reprezentanţilor în teritoriu ai autorităţii de stat, o asemenea stare de lucruri are la origine şi o motivaţie deliberată.

Ne-o prezintă nota emisă la conferinţa de la Timişoara a Inspectoratelor Teritoriale de Jandarmi Timişoara şi Oradea (din 12 decembrie 1944); problema maghiară, evident pentru oricine, principală problemă naţională a statului român, a fost tratată la această conferinţă a conducerii Jandarmeriei din vestul ţării la acelaşi numitor cu problema sârbă.

Din felul cum a fost redată nota rezumativă a importanţei întruniri, problema sârbă o devansează chiar, de această dată, pe cea maghiară. Componentele ei sunt, după cum urmează:

“1. Acţiunea partizanilor sârbi pe teritoriul naţional:

–                     Treceri peste frontieră

–                     Jafuri pe teritoriul naţional

–                     Dezarmarea şefilor de posturi

  1. Măsuri de întărire şi dotare a posturilor de jandarmi de pe frontie­ra cu Iugoslavia.

  2. Stadiul înarmării populaţiei sârbeşti de către organizaţiunea comunistă din Timişoara”[19].

Spre comparaţie, chestiunea maghiară la aceeaşi conferinţă, e ilustrată de pericolul activităţii pro-comuniste a MADOSZ-ului, de relaţiile ungurilor cu Armata Roşie şi de necesitatea supravegherii activităţii ungurilor fugiţi la 1940 şi de curând reîntorşi în ţară.

Prin urmare, e de presupus că atât ungurii cât şi sârbii au fost pioni importanţi ai procesului de forţare a evenimentelor în vederea schimbării cursului vieţii interne, spre comunizarea României.

Sârbii – foşti partizani iar restul în mare număr aderenţi sau măcar simpatizanţi ai cauzei ruseşti, în baza unei solidarităţi panslavă, roşie, militanţi activi ai sovietizării, se dovedeau dintre cei mai potriviţi în zdruncinarea rânduielilor stabilităţii româneşti:

„Aproape peste tot circulă unguri, evrei, sârbi şi chiar germani înarmaţi ilega1 şi de multe ori în uniforma militară sovietică iar legiunile de jandarmi nu s-au sesizat de acest fapt…”, observa cu legitimă îngrijorare la acea dată, şeful Inspectoratului teritorial Timişoara[20].

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito

 

 

 

„Titoismul” şi zvonurile despre anexarea Banatului

Mai mult decât de trecerile ilegale de frontieră sau de atacarea posturilor de jandarmi, Direcţia Siguranţei din Bucureşti era îngrijo­rată, de informaţiile referitoare la faptul că sârbii „s-ar pregăti în vederea ocupării Banatului”[21]. Conducerea din Timişoara era solicitată în consecinţă, la o atentă supraveghere a întregii activităţi a sârbilor.

Suficient de bine încunoştiinţati asupra realităţilor terenului, Inspectoratul din Timişoara va răspunde printr-o mai cuprinzătoare dare de seamă, din care sunt de reţinut:

1. Starea de spirit a sârbilor din Banatul românesc „este destul de bună”. Majoritatea, agricultori, cu o situaţie materială relativ bună, îşi vedeau liniştit de treburile gospodăriei proprii.

2. Pe acest fond da relativă linişte, foştii dezertori din armata română mai săvârşeau încă activităţi “în detrimentul siguranţei publice şi a intereselor româneşti”. Concret, aceşti dezertori în asociere cu partizani de peste frontieră şi cu ostaşi sovietici izolaţi, se dedau la jafuri contra românilor, germanilor şi ungurilor…”.

Sârbii din această categorie ar fi lansat şi zvonurile tendenţioase “în legătură cu alipirea Banatului Românesc la Iugoslavia”, iscând ne­înţelegeri între ei şi români.

3. Unii dintre sârbi căutau prin toate mijloacele să împiedice autorităţile româneşti în exercitarea atribuţiilor, urmărind preluarea acestora de către o administraţie sârbească. Faptul s-a observat în localităţile “cu populaţie compactă sârbească”, din regiunea frontierei.

4. Datorită măsurilor luate “în înţelegere cu comandamentele sovietice” această propagandă sârbească…. “s-a diminuat simţitor”. Iată deci că propaganda pentru un Banat iugoslav avea un serios temei, exercitându-se până la un punct şi cu bunăvoinţa Armatei Roşii.

Ea diminuează după ianuarie 1945, când se remarcă, în cele din urmă, o colaborare a autorităţilor militare ruseşti, aceasta fiind du­blată de o energică consolidare a efectivelor de jandarmi din Timiş – To­rontal, cu participarea legiunilor Bihor şi Sălaj[22].

Situaţia totuşi nu era uşor de stăpânit, mai ales în satele cu populaţie compactă sârbă, din Clisura Dunării şi de pe Valea Nerei.

În comuna Câmpia partizani de-ai lui Tito, veniţi acasă în scurte permisii, benchetuiesc de Crăciunul pravoslavnic (7 şi 8 ianuarie 1945) cu focuri de arme automate ce dau fiori de nelinişte jandarmilor, “în urma cărui fapt lumea avea impresia că se afla pe front”[23].

Dacă la Timişoara domnea impresia că situaţia e sub control (sau aceasta era doar o sugestie, ticluită să impresioneze Bucureştiul), în sudul Banatului lucrurile numai liniştite nu erau. Zurbangii partizani  după trei zile de petrecere, în care şi-au făcut voia după pofta inimii, s-au înapoiat fără probleme în Serbia.

Ordinul sever de la Oraviţa, ca în asemenea cazuri sa se procedeze “la arestarea şi dezarmarea turbu­lenţilor”[24] suna deocamdată, în teren, mai mult ca o glumă bună.

La Ministerul de Interne existau informaţii despre înrolarea a 80 de voluntari sârbi din România în armata lui Tito, în tabăra de la Biseri­ca  Albă[25]. Prin solicitarea ca datele să fie verificate, vor ieşi la iveală lucruri şi mai interesante: numai din localitatea Moldova Veche s-au înrolat “până în prezent” în armata mareşalului un număr de 67 de voluntari. Printre aceştia doi se aflau chiar în urmărirea Ministerului de Interne (Constantinovici Voia şi Iovanovici Ilie – Deda)[26].

O mostră de propagandă  iugoslavă la Dunăre s-a desfăşurat în zilele de 24 ianuarie (la Moldova Veche) şi 25 ianuarie 1945 (la Belobreşca). Iată desfăşurarea evenimentelor, în versiunea din nota informativă a Jandarmeriei judeţului Caraş[27].

Convocarea s-a făcut de către autorităţile locale, prin sunet de tobă, în baza unei aprobări de la prefectură.

Pe la ora prânzului, la Şcoala confesională sârbească din Moldova Veche s-au adunat aproape toţi localnicii.

Deschiderea adunării a revenit în­văţătorului din sat Milan Mircov. Acesta a făcut referire la persecuţiile naţionale trecute îndurate de sârbi “când duşmanii noştri de aici din comună. ne urmăreau: dacă ieşeam pe stradă, eram urmăriţi, dacă încercam să cântăm cântecele noastre naţionale eram opriţi…”.

Concluzia era faptul că biruinţa a fost dobândită „prin curajul tovarăşului nostru Tito”, nume acoperit prin aclamaţiile însufleţite ale celor de faţă.

A urmat la tribună un locotenent-colonel sârb care, într-un limbaj înflăcărat, a dezvăluit crâmpeie din cumplita tragedie a luptei antifascis­te:

“Noi ne-am retras în munţi, unde la început am format o divizie du­când lupta nai departe contra călăilor germani. În munţi am îndurat toate mizeriile, fără arme şi fără alimente şi totuşi nu ne-am descurajat. Germanii văzând că nu cedăm au pornit prigoana contra familiilor noastre. Astfel, în comuna Hust din Serbia Veche toată populaţia a fost dusă la o carieră… unde a fost măcelărita. şi aruncată apoi în groa­pă… Aceste fapte au înspăimântat poporul sârb, fugind în masă în munţi…”

Ofiţerul lui Tito a subliniat apoi că “prima lovitură a fost dată nemţilor la Stalingrad”.

Discursul a curs spre evocarea meritelor de război ale armatei sovietice, cei de faţă fiind îndemnaţi “atunci când văd un rus sa-l ajute cu tot ce au”. Si ruşii au suferit ca şi sârbii “ţara le-a fost prădată şi jefuită de germani, italieni, români, unguri, etc… România credea că Odesa va fi pe veci a ei cum şi Trans­nistria şi o parte din Ucraina”.

Concluzia ofiţerului propagandist pe linia lui Tito era că “acest lucru ruşii nu-l uită, din care cauză nu-i văd cu ochi buni pe români”; şi constată la urmă că “în România mai sunt încă mulţi fascişti”.

Întregul cortegiu propagandistic titoist a pornit să cutreiere şi să agite satele sârbeşti din jur: Măceşti, Radimna, poposind în cele din urmă la Belobreşca.

A doua zi în această din urmă localitate s-a desfăşurat un al doilea miting, cu acelaşi ceremo­nial al convocării populaţiei de către autorităţile locului. Însufleţitorul acestei întruniri a fost “partizanul Sfeta” din localitate. Ofiţerul iu­goslav s-a pornit de acum să-l ia la întrebări pe şeful de post, asupra motivului arestării sârbilor care doreau să treacă în Iugoslavia pentru a se înrola la Tito. Jandarmul s-a justificat prin ordinele primite, care-l obligau să procedeze astfel.

Sârbul i-a spus atunci “să nu mai execute ordinele primite de la superiori… agenţi ai Mareşalului Antonescu …”. Apoi s-a exprimat către sârbii de faţă că “în scurt timp vor veni ei şi vor face serviciul pe clisură”. La urmă a plecat, nestinghe­rit, cu maşina, în Iugoslavia[28].

La aflarea întâmplărilor din Clisura Dunării, o furie, abia stăpâ­nită în termeni de cancelarie, răbufneşte din instrucţiunile comandan­tului Inspectoratului de la Timişoara., colonelul Alex Băleanu.

Conclu­zia sa este de reţinut ca atare: “…aşa cum s-a petrecut la Moldova Veche înseamnă că şeful postului este inexistent”. Şeful secţiei de jandarmi şi şeful de post au fost pedepsiţi cu câte 10 zile de arest “pen­tru totală lipsă de autoritate în comună, unde străinii fac ce vor”.

A fost apoi avertizat şi prefectul de Caraş, asupra deficienţelor autori­tăţii administrative prin care se făcea răspunzător de încurajarea sârbilor care au început să-şi facă de cap, văzându-se toleraţi…”.

Subalternii erau avertizaţi “să se comporte energic”[29]; instrucţiune ce va fi, în limbajul jandarmilor locali, răstălmăcită în sensul mâini libere de a se opera cu brutalitate.

Informaţiile culese de la unii partizani, se pare deja sătui de agitaţia belicoasă a comisarilor iugoslavi din tabăra de la Biserica Albă, sugerau că aceştia cu dragă inimă ar abandona lupta şi s-ar înapoia în ţară dacă ar şti numai că nu vor fi pedepsiţi pentru dezertarea din unităţile româneşti[30].

Cu oarecare întârziere agitaţia sârbă se propagă şi în satele mai izolate ale clisurii, Liupcova şi Sviniţa. În comuna Sviniţa “comună compactă minoritară sârbă” spune materialul incriminator[31], s-a pornit constituirea unei organizaţii localele de partizani.

S-a apreciat ca în fruntea ei era preotul sârb din Liupcova, bănuit de strânse legături cu partizanii din Iugoslavia.

Preotul în cauză ar fi stabilit legături cu un localnic din Sviniţa., Iovanovici Vitomir, instructor P. P. (pre­gătire premilitară, n. n. ) în acea comună. Prin urmare instructorul adunase laolaltă 20 – 25 de viitori partizani (?!), care, dacă, nu erau încă, urmau cel puţin să fie înarmaţi.

Cei din sătucul Sviniţa – şi azi încă izolat, fără de comunicaţii, erau sortiţi să acţioneze pur şi simplu pentru “anexarea Banatului Românesc la Iugoslavia şi sabotarea măsurilor luate de autorităţile şi statul român.” (!)

Ar fi de-a dreptul neverosimil ca un preot ortodox să se asocieze cu duşmanii Bisericii; ştiut fiind că Biserica sârbă a fost promotoare şi inspiratoare a mişcării de rezistenţă promonarhică, declarat anti titoistă (mişcarea „cetnicilor”).

Acceptând că această notă ar rosti adevărul întocmai, e de presupus că starea de spirit antiromânească era extrem de pronunţată, într-atât încât să-i fi reunit pe cei de re­gulă ireconciliabili.

Mult mai simplu pot fi tălmăcite însă spusele informatorilor în sensul unei adversităţi faţă de respectivul „instructor P. P.” din sat, calomnia ducând până la etichetarea tuturor celor 20 – 25 de tineri instruiţi, ca partizani titoişti şi destabilizatori ai Banatului. Nu e exclus ca „zvonistica” iugoslavă să le fi şi tulburat unora simţul raţiunii, cu magnetul sloganului „Banatul va fi Iugoslavia”. Pe undeva e şi greu de găsit explicaţie raţională în zonele unde raţiune nu e. Dar trecând dincolo de nişte porniri individuale, ale unor exaltaţi, nu găsim nimic în afara unor simple şi nefondate supoziţii.

În dosarele Jandarmeriei avem însă de acum un întreg scenariu a ceea ce s-ar presupune a fi o mişcare secesionistă antistatală sârbă. Dacă nu am cunoaşte “pe trăite” faptele, mai că ţi-ar veni să dai crezare închipuirilor plăsmuite de zeloşii informatori ai securităţii de mâine; deja ne cufundăm încet – încet într-un marasm unde interferează fanteziste cugetări şi iluzii: iugoslavism nord-dunărean (perceput de­format, de către oameni neinstruiţi, ţinând sufleteşte de o comunitate sârbă, aceeaşi, pe ambele maluri ale Dunării), asociat cu o naivă de­magogie de Crăciun, despre o justiţie a învingătorului, titoistă, an­tifascistă şi antimonarhică. Intimitatea unei lumi de minuscule comunităţi închise, care de secole îşi hrăneau visele cu reminescenţe „de dincolo”, a fost brutal dezvelită şi încriminată pentru că…visa.

Avem, deocamdată doar în note informative ultra secrete, un simptomatic gest de rezervă şi de neîncredere fată de cei ce păreau a fi altfel. Se aşterneau deja încet – încet, în teren, seminţele intoleranţei.

Un prim important semnal este intervenţia brutală a trupelor de jandarmi la Moldova Veche, fieful agitaţiei sârbeşti din întreaga Clisură (în noaptea de 27/28 ianuarie 1945). Jandarmii au năvălit în şi prin casele oamenilor, i-au arestat şi maltratat pe 18 dintre membrii gărzii locale (straja poporului), pe alţi locuitori de frunte ai comu­nei, printre ei şi bătrânul preot ortodox Kiril Seculici[32].

În legătură cu acest violent incident s-a tipărit un manifest la Biserica Albă, cu însemnele statalităţii iugoslave ( steaua roşie proletară, în cinci colţuri), care a fost difuzat prin satele Almăjului şi ale Clisurii Dunării)[33].

Manifestul incita, deja tardiv, împotriva Jandarmeriei ce a reprimat straja locală., legal constituită (cu aprobarea Prefecturii de Caraş şi a preturii locale şi cu acordul Armatei Roşii) pentru că, „…urmele fascismului nu sunt distruse…” etc.

Situaţia din Banat a fost, prin urmare, readusă sub controlul autorităţilor româneşti, deşi cu unele dificultăţi, inerente unor vremuri tulburi, de reaşezare complexă.

 

Despre congresul care n-a mai avut loc

În primăvara anului 1945 un „fapt divers” de la Timişoara reţinea atenţia unor segmente importante ale autorităţii publice, chiar şi pe cea a prim-ministrului dr. Petru Groza[34].

Ce se întâmpla, de fapt?

Se mişcau sârbii. Şi o făceau într-un chip de natură să îngrijore­ze puterea de la Bucureşti.

Sensul revendicărilor, în limbajul stângii comuniste româneşti dezlănţuite, era prevestit de-un manifest programatic pentru uzul sârbilor din 10 octombrie 1944[35]. „Tovarăşii şi fraţii” luau cunoştinţă de faptul că lupta cu reacţiunea, sinonimă cu statul român de atunci, abia înce­pea.

Aşteptata schimbare întârziind să se facă PCR a trecut la fapte pe cont propriu, difuzând un apel către organismele de masă ale minorităţilor, în vederea definitivării victoriei împotriva fascismului, a strân­gerii legăturilor „sincere” cu URSS, pedepsirea criminalilor de război, reconstrucţia economică, democratizarea ţării etc. Consiliul antifas­cist al slavilor (Antifašcistićki odbor Slovena) din România, de fapt, identic cu stânga sârbă din Banat, îşi însuşea declarativ limbajul şi opţiunea PCR vizând o nouă Românie[36].

Coerenţa doctrinară a acestor texte ce-şi însuşeau masajul Platfor­mei-program a PCR către FND sugerează că aceeaşi iniţiativă, care a conceput FND ca un organism sub controlul PCR se afla şi la originea acestui Consiliu antifascist Slav (CAS).

De fapt, înclinăm să credem că mani­festul din 10 oct. 1944 reprezenta chiar „certificatul de naştere” al primului organism politic sârbesc aşezat la remorca PCR, după formula ideea generează structura.

0 privire asupra incompletelor piese de arhivă ce au supravieţuit până la noi lasă să se întrevadă gândul că populaţia sârbă s-a manifes­tat sub forma unui corp relativ unitar şi coerent, uşor de mânuit, dove­dindu-se deosebit de receptivă la orice semn propagandistic antigerman (= antifascist) şi-n aceeaşi măsură prosovietic (= democratic).

În paralel cu acest mesaj de la Bucureşti (comunist) minoritatea sârbă, mai ales cei din zona de locuire relativ compactă din Clisura Dunării, era sensibilă şi la mesajul comunist iugoslav, răspândit din centrele de recrutare ale partizanilor (voluntarilor) de la Biserica Albă şi Vârşeţ.

Astfel, în paralel eu acest Consiliu antifascist slav, existent deocamdată doar pe hârtie şi în mintea celor ce proiectau modelul comunist pentru România, lua fiinţă „de-adevăratelea” garda (straja) naţională sârbă de la Moldova Veche, ca instrument al luptei antifasciste locale şi – nedeclarat – promotor al opţiunilor comuniste (iugoslave).

Avem, prin urmare, două mesaje politice în competiţie. Dacă împo­triva comuniştilor de la Bucureşti forţele de ordine erau neputincioase, în schimb, împotriva „anarhiei” de la Moldova Veche s-a intervenit în forţă şi cu brutală eficienţă (la finele lui ianuarie 1945)[37].

Afirmam, sârbii erau uşor de mânuit, ca masă în folosul stângii. Nu ştim, deocamdată, când şi cum s-a transformat Consiliul antifascist slav în Frontul antifascist slav.

Foarte probabil că lucrurile s-au petrecut prin ordin „de sus”, după regula „umflării” peste noapte a stângii procomuniste. Iar clişeul, în fazele progresive ale multipli­cării, impunea, ca treaptă următoare momentului „consiliu” pe acela de „front”.

Cert este că, aproape la comandă, în bloc, la 25 februarie 1945 fosta strajă de la Moldova Veche s-a preschimbat în organizaţia loca­lă a Frontului antifascist slav din România[38].

Mesajul lui Tito şi mitul lui Stalin aveau deocamdată aceeaşi semnificaţie locală, fiind tot slavi, deci de-ai lor. Comunismul româ­nesc era ceva insignifiant încă, la început de drum, undeva la partea de jos a piramidei de valori care-şi avea vârful la Moscova. iar pe Tito undeva, pe aproape.

Într-o asemenea naivă percepţie se putea deduce că stânga românească avea uriaşe obstacole de depăşit spre a-şi face ordinea socială. Fascismul german era departe, ca şi frontul; fascismul autohton era însă, mai la îndemână de combătut, fiind identificat cu tot ce stătea în calea stângii comunistoide dezlănţuite: stat, monarhie, jandarmerie justiţie…

Iar sârbii erau gata şi ei să ajute, mai cu seamă că aceasta se petrecea sub semnul îngemănat al celor doi mari; era în aceeaşi măsură şi al comuniştilor români, aceştia complexaţi încă, deocamdată dar zeloşi, cinstind cu veneraţie tot ce venea de la Moscova.

FAS se afla integrat în structurile existente ale FND, precum fusese şi predecesorul său recent, CAS. La finele lui februarie 1945 se pare că avem deja o oarecare ierarhie în organizaţia antifasciştilor sârbi; ca principali reprezentanţi ai acestora în cadrul organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a FND sunt menţionaţi învăţătorul timişorean Rada Fenlaćki şi avocatul Borislav Popović [39].

După clişeul deja existent FAS avea şi o organizaţie proprie de femei precum şi una de tineret, aceasta din urmă exaltată şi mult mai radicală decât cea a confraţilor seniori. Apăreau şi două publicaţii, „Pravda” (Dreptatea) şi „Omladinska Pravda” (Dreptatea Tineretului), purtătoare de opinie a celor două generaţii de antifascişti, oarecum în competiţie.

De la „Omladinska Pravda” s-a pornit iniţiativa organizării unui congres al tineretului antifascist sârb[40] prin care aceştia urmăreau să-şi clarifice obiectivele şi metodele de atingere a acestora.

Entuziasmul tinerilor s-a extins, molipsitor, asupra întregii comunităţi sârbeşti. Inutil de adăugat că în acele zile şi partizanii iugoslavi circulau în voie, cu socoteală cât şi fără[41], prin Timişoara cât şi prin satele sârbeşti, întreţinând o atmosferă, euforică, panslavă.

Iniţiativa a tot sporit astfel într-una vizând reunirea tuturor organizaţiilor locale FAS (de fapt, sârbeşti) la Timişoara, precum şi invitarea tineretului[42] cât şi a reprezentanţilor armatei iugosla­ve[43]; aceasta avea la Timişoara şi un delegat permanent în persoana fostului învăţător din Clisura Dunării Miloš Šaletić[44]. Curând s-a af­lat şi un învăţător slovac la Nădlac, Jan Buban, doritor să se alăture unei astfel de iniţiative.

Organizarea a fost astfel regândită, dorindu-se ţinerea unui congres general, al FAS din România[45].

În fruntea organizatorilor îi aflăm pe tânărul şi dinamicul Pavel Stojanov(ici) din Diniaş şi pe amintitul avocat timişorean Borislav Popović. Preşedintele FAS Rada Fenlaćki, mai degrabă un moderat, care între timp a primit o serie de atribuţii la Ministerul Învăţământului (la organizarea învăţământului minoritar) era de acum depăşit de iniţiativele oarecum haotice ale celorlalţi activişti.

S-au păstrat şi câteva modele (copii) ale invitaţiei de participare la anunţatul congres sugerând, oarecum, prefacerea din sânul cercului de idei şi iniţiative al organizatorilor.

0 primă circulară de care avem cunoştinţă este datată 9 aprilie 1945. A fost emisă în numele organizaţiei de tineret a FAS din Româ­nia şi vorbeşte despre “ţinerea, în zilele de 8 şi 9 mai 1945, primu­lui congres al tineretului antifascist slav din România”[46].

Este un apel către organizaţiile de tineret de stânga, să-şi trimită delegaţi la Timişoara, „unde se va manifesta frăţia şi unitatea tineretului nostru, în lupta comună pentru dorinţele şi drepturile popoarelor noastre.” Această invitaţie a fost trimisă organizaţiilor de tineret de stânga din România dar şi celor din Iugoslavia; avem o confirmare de participare în acest sens, din partea reprezentantului armatei iugoslave la Timişoara (al Consiliului districtual al Frontului naţional de eliberare pentru Banatul de Nord)[47].

Că era o stare difuză ne arată şi un raport, din 21 aprilie 1945 care vorbeşte pur şi simplu de…”linia slavă”, ce ar îngloba 12300 de membri, din 42 de sate. La acest nivel s-ar fi organizat echipe ce răscoleau lumea rurală spre a pregăti congresul.

Aceşti delegaţi de la ţară trebuiau să întocmească şi rapoarte, cu privire la mersul reformei agrare, starea însămânţărilor… Iar viitorul congres trebuia să dezbată despre „lupta pentru democratizarea ţării, pentru drepturi de­mocratice în cadrul principiilor democratice (?), ajutorarea naţiunilor conlocuitoare, a duce lupta contra reacţiunii şi şovinismului”[48].

Un alt model de invitaţii, emis în numele FAS din România, vorbea de începerea „congresului populaţiei slave democratice din România”, la 8 mai 1945 orele 11 a. m., la sala Manej din cadrul cazărmii timi­şorene Transilvania.

Se spune apoi că aici „se vor discuta modalităţile pentru o cât mai strânsă şi cât mai efectivă colaborare a popoarelor noastre cu democraţia română în scopul democratizării ţării, precum şi problemele noastre naţionale în cadrul revendicărilor democratice.

Acest model a fost emis între 3 şi 5 mai 1945, fiind adresat organelor de stat (prefectului, primarului[49], organizaţiilor judeţene ale PCR[50] şi FND[51], MADOSZ[52], comandantului militar al oraşului Timişoara[53] şi reprezentantului în Timişoara al Comisiei Interaliate de Control, maiorul sovietic Pundik[54].

Profesorul Zdravko Fenlaćki, fiul preşedintelui de atunci al FAS, amintindu-şi de acele zile (era adolescent), menţionează că desfăşurarea evenimentelor a fost oprită de intervenţia acestui maior sovietic („ne budet kongresa!”); argument era faptul că ministrul Molotov ar fi garantat integritatea României. Între timp delegaţii tineretului iugoslav din Becicherec sosiseră deja la Timişoara; dur cum au sosit aşa s-au şi înapoiat, cu vaporul, pe Bega.

Ţinem să precizăm că nici un material, cât de cât oficial, din cele consultate, nu aminteşte, măcar cu un cuvânt, problema Banatului sau a rectificării frontierelor în vreun fel.

Toate referirile sunt la democratizarea României şi la necesitatea ca minorităţile să ia parte activă, la acest proces[55].

Şi totuşi… Pe invitaţia adresată primarului oraşului Timişoara social-democratul Traian Novac[56] acesta aşternuse, în scris de mâna: „Cu ocazia acestui congres a fost programat şi intrarea “delegaţilor” din Banatul iugoslav înarmaţi /sublin. în orig./ p.(entru) a ocupa oraşul Timişoara şi restul Banatului românesc; am aflat la timp această mârşăvie şi cu concursul Dr-ului P. Groza căruia i-am cerut telefonic să intervine de urgenţă pe lângă comandamentul rusesc din Bucureşti ca acest congres să fie interzis; mi s-a comunicat apoi tot de Dr. Groza… că i-a reuşit să obţină interzicerea…”

Sunau de acum în van revenirile către gen. Vinogradov de la Co­misia interaliată din Bucureşti, de a se aproba totuşi congresul, în următoarea ordine de zi:

„1. Lupta pentru eliberarea slavilor împotriva fascismului; 2. Poziţia şi rolul slavilor în România, în democra­ţie”[57].

Practic, în paralel, la 7 mai 1945, a fost curmată existenţa FAS, printr-o directivă a PCR[58], care indica reorganizarea acestei for­maţiuni politice devenite, iată, stânjenitoare chiar şi pentru evoluţia stângii procomuniste din România.

Aşteptata aprobare de la Bucureşti n-a mai sosit; în schimb, a venit solicitarea de dizolvare a FAS.

În legătură cu acest ultim act avem o interesantă şi detaliată relatare[59]. Din iniţiativa „celulei” PCR care avea în subordine FAS­-ul şi a auto-intitulatului „comitet central” al „Liniei slave” s-a constituit o delegaţie în frunte cu Borislav Popović, care s-a depla­sat la Bucureşti, în zilele de 29 mai – 1 iunie 1945.

Au călătorit cu autocamionul, luând cu sine şi arhiva documentară proprie. Au fost găzduiţi la Reprezentanţa Iugoslavă; unul din membrii acesteia a in­termediat pe lângă Comisia Interaliată de Control, oferind datele so­licitate, despre motivaţia congresului cât şi despre activitatea frontului în general.

Delegaţii au făcut cunoscute următoarele: „con­gresul n-a avut ca scop de a se formula cereri sau revendicări cu ca­racter teritorial; astfel de intenţiuni au fost atribuite frontului şi congresului prin influenţe din afară (sublin. noastră) şi că ştirile alarmante au fost răspândite de către elementele reacţionare; că orga­nizaţia n-a avut un program politic aparte care program s-ar abate de la programul FND şi că a căutat să înfăptuiască o colaborare cât mai strânsă ca partidele democratice din ţară”.

Argumentele lor nu mai interesau însă; telefonic au fost înştiinţaţi „că rezolvarea problemei organizaţiei… a intrat în faza finală. Aceasta, mai departe, însemna că FAS urma să se transforme într-o or­ganizaţie „cu caracter cultural-educativ” iar activitatea politică e de dorit să şi-o continue „în partidele democratice române, prin care vor solicita şi revendicările lor de ordin naţional”.

Delegaţilor li s-a sugerat că nu era necesară o dizolvare formală, schimbarea impli­când doar numele şi organul central de conducere. Ziarul „Pravda” urma să apară în continuare „urmând a se ocupa mai mult cu problemele de­mocraţiei româneşti”[60].

Înclinăm să credem că luarea mai fermă a evenimentelor vieţii interne sub controlul PCR, care între timp a dobândit creditul deplin al aliatului-stăpân sovietic, este adevărata cauză a decesului politic al stângii comunistoide slave din România.

Comuniştii români erau mult mai uşor de ţinut în frâu de către sovietici (căci doar prin cuvântul de ordine al acestora ei puteau nădăjdui la o legitimare pe scena po­litică) decât orgoliosul Tito şi tovarăşii săi anarhici.

Iar sperie­toarea „Banatul – Iugoslavia!” a fost doar o diversiune, strecurată chiar de autorităţile de atunci şi întreţinută în lumea rurală ce tră­ia şi cugeta instinctual, apolitic; motiv suficient însă pentru declanşarea campaniei pătimaşe şi devastatoare de răfuieli politice împotri­va sârbilor, când le va veni vremea, la finele anilor 40 şi începutul anilor 50.

 

Miodrag Milin – Universitatea „Banatul” din Timişoara

http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica

*

 

Fragmente din acest studiu au fost publicate anterior, după cum urmează:

  1. Milin, „Titoismul” la graniţa româno-iugoslavă. Preliminarii (octombrie 1944 – ianuarie 1945), în „Revista istorică”, Serie nouă, tom VII, nr. 3–4 (martie – aprilie), 1996, p. 221–232.

                Idem, Afectivitate şi comportament la răscruce de lumi (Antifascismul sârbilor din Banat în debutul anului 1945), în Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, coordonatori N. Bocşan şi V. Leu, I (1996), p. 149–154.

[1] Arhivele Statului Timiş, Fond Inspectoratul Teritorial de Jandarmi Timişoara, 49/1945, f. 1–41.

[2] Ibidem, f. 57. Raportul Berescu Grigore, inspector regional de poliţie către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, 9 februarie 1945.

[3] Ibidem, f. 36. Raport col. Al. Băleanu, inspector de jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei, 20 februarie 1945.

[4] Ibidem, f. 42. Notă informativă, lt. col. N. Caracaş, Legiunea de jandarmi Timiş-Torontal către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, nr. 185/17 februarie 1945.

[5] Ibidem, f. 63. Notă informativă, Berescu Gr., inspector regional de poliţie către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, 9 februarie 1945.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, f. 37. Ordin, lt. col. D. Penescu, Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice din Inspectoratul General al Jandarmeriei, biroul 2, către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, nr, 53572 din 8 februarie 1945.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, f. 53. Manifest sârbesc, nedatat.

[10] Ibidem, f. 37.

[11] Ibidem, 37/1943, f. 5. Raport nr. 4226 din 2 aprilie 1943, maior Ioan Peşchir, Legiunea de Jandarmi Timiş-Torontal către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[12] Ibidem.

[13] Idem, Fond cit., 49/1945, f. 193–200 (Legiunea Jandarmi Timiş-Torontal. Tabel nominal de cetăţeni români de origine etnică sârbă din raza acestei legiuni  ce au fost înrolaţi în armata iugoslavă ca partizani şi reîntorşi în comunele lor); f. 184–190. (Legiunea de Jandarmi Caraş. Tabel nominal de partizanii din raza acestei legiuni care au fost înrtolaţi în armata mareşalului Tito şi în prezent se află la domiciliile lor, întocmit conform ordinului Inspectoratului Jandarmi Timişoara nr. 1610 din 18 octombrie 1945).

[14] Idem, Fond cit., 39/1944, f. 1–2./Timişoara/, nr. 24 din 4 octombrie 1944, raport confidenţial – personal, colonelul Sârbu Ioan, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei, Cabinet Bucureşti.

[15] Ibidem, f. 2.

[16] Idem, Fond cit., 49/1945, f. 8. Raport nr. 13829 din 30 octombrie 1944, maior Ioan Peşchir, Legiunea de Jandarmi Timiş-Torontal către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[17] Idem, Fond. cit., 39/1944, f. 5./Timişoara/, nr. 14766 din 26 noiembrie 1944. Inspectoratul Jandarmi Timişoara, Biroul Comandament către Legiunea Jandarmi Severin (copie).

[18] Ibidem, f. 6. Timişoara, 22 decembrie 1944. Proces verbal, colonel N. Caracaş, cdt. Legiunii Jandarmi Timiş-Torontal.

[19] Idem, Fond cit., 49/1945, f.13. Notă. Conferinţa Timişoara, Instectoratele Jandarmi Timişoara şi Oradea 12 decembrie 1944/.

[20] Ibidem, f. 12. Ordin circular nr. 3209 din 21 decembrie 1944, Inspectoratul Jandarmi Timişoara, comunicat Legiuni 1–4 (copie).

[21] Ibidem, f. 9. Ordin / Bucureşti / nr. 51508 din 8 ianuarie 1945, lt. col. S. Teodorescu, Inspectoratul General al Jandarmeriei Timişoara.

[22] Ibidem, f. 3. Dare de seamă / Timişoara / nr. 266 din 8 ianuarie 1945, colonel Al. Băleanu, Inspectoratul Jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei.

[23] Ibidem, f. 11. Raport, Oraviţa, nr. 3180, 17 ianuarie 1945, comandantul Legiunii Jandarmi Caraş către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, f. 14. Raport secret / Timişoara / nr, 18182 din 30 ianuarie 1945, cvolonel Băleanu Alexandru, Inspectoratul Jandarmi Timişoara către Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direcţiunea Sig. şi Ord. Publ..

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, f. 27. Notă informativă / Oraviţa / nr. 3301 din 30 ianuarie 1945, maior Nicoară Nicolae, Leg. Jand. Caraş către Inspectoratul Jandarmi Timişoara.

[28] Ibidem, f. 33. Notă informativă / Oraviţa / nr. 3308 din 30 ianuarie 1945.

[29] Ibidem, f. 28. Ordin / Timişoara /, nr. 229 din 1 februarie 1945, Colonel Alex. Băleanu, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara către Legiunea de Jandarmi Caraş.

[30] Ibidem, f. 16. Notă informativă / Oraviţa /, nr. 3299 din 30 ianuarie 1945, maior Nicoară Nicolae, Legiunea de Jandarmi Caraş către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara.

[31] Ibidem, f. 17. Notă informativă / Lugoj /, nr. 19 din 4 februarie 1945, Maior N. Diaconescu, Legiunea Jandarmi Severin către Inspectoratul de Jandarmi Timişoara.

[32] Ibidem, f. 53. Manifest iugoslav tradus româneşte / februarie 1945 /. Că interesul de stat al jandarmilor în acţiune la Moldova Veche a fost dublat şi de o vădită pornire de jaf, ne-o relatează bilanţul faptelor: „ … bătrânul preot ortodox Chirilă  Seculici l-au lepădat din pat dezbrăcat şi desculţ şi în timpul gerului l-au jefuit cu un ceas şi tot banul care l-a avut în casă; Milan Stoianovici zis Glăvan, l-au jefuit cu 100 kg. untură şi 20 kg. săpun; Jiva Savici … au ridicat 5 oi; Stanca Nicolici un costum de haine şi toate albiturile; Iva Simici … 20 kg. untură l-au bătut în mod bestial; Mladen Iancovici … au luat şunca şi slănina; Iva Jivkovici i-au luat un cal şi aşa mai departe”.

[33] Ibidem.

[34] Vezi nota 23.

[35] Arhivele Statului Timiş, Fond Uniunea Asociaţiilor Culturale Democrate Slave din România (UACDSR), 1/1944, 47. Manifest imprimat, Drugovi, braćo! (Fraţi, tovarăşi!), 10 octombrie 1944.

[36] Ibidem, f. 48. Antifašistički odbor slavena u Rumuniji. Projekt platfor me podnesene od strane centralnog komiteta komunističke stranke i i preko demokratskog narodnog fronta predložen svima demokratskim snagama (Consiliul antifascist slav din România. Proiectul platformei CC al PCR către FND şi toate forţele democratice), 10 octombrie 1944.

[37] Idem, Fond Inspectoratul Teritorial de Jandarmi Timişoara, 49/1945 53. Manifest iugoslav, tradus în româneşte, relatând despre acţiunea jandarmilor români împotriva gărzii (strajei) din Moldova Veche, din noaptea de 27/28 ianuarie 1945. / Databil februarie 1945/.

[38] Idem, Fond UACDSR, 4/1945, 76–80. Proces verbal, şedinţa de constituire a organizaţiei locale a FAS, Moldova Veche. Au aderat 333 membri, preşedinte fiind ales localnicul Alexandru Balea, 25 februarie 1945. Respectivul va fi unul dintre deţinuţii sârbi de seamă ai temniţelor comuniste şi deportat politic în Bărăgan. A. Balea apare şi în dramaticele relatări ale consătenilor săi, fiind unul supus regimului celui mai sever, rezervat deportaţilor „politici”. (Vezi M. Milin, Lj. Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România. 19511956, Timişoara,1996, relatările de la pag. 126–128).

[39] Ibidem, f. 85. Notă a conducerii FAS adresată Comit. Jud. Timiş-Torontal al FND („… FAS din România vă face cunoscut că delegaţii săi permanenţi în FND sunt tov. Rada Fenlački ca membru şi tov. Borislav Popović ca supleant …”), 28 februarie 1945.

[40] Relatare, prof. Zdravko Fenlački, căruia-i aducem alese mulţumiri pentru colaborare.

[41] Ibidem, f. 86. Dispoziţie a conducerii centrale a FAS către organizaţiile locale FAS, 21 martie 1945. (Traducere: „Spre a fi eliminate orice suspiciuni şi neînţelegeri cu privire la persoanele militare ce sosesc din Iugoslavia, pe viitor îi veţi legitima pe toţi cetăţenii iugoslavi, militari sau civili. Nu sunt rare cazurile când indivizi apar în uniforme militare cu stea la chipiu, autonumindu-se „partizani” deşi nu posedă acte din Iugoslavia, încât asemenea persoane trebuie urgent deferite autorităţilor locale. Toate persoanele militare din Iugoslavia au datoria să se prezinte la tovarăşul Šaletić, care este mandatat din partea regiunii militare Voivodina, spre a controla cetăţenii iugoslavi, persoane militare cât şi civile…”).

[42] Ibidem,  f. 135. Invitaţie, eliberată de organizaţia de tineret a FAS, Timişoara, 9 aprilie 1945. (Traducere: „… Vă inştiinţăm că în zilele de 8 şi 9 mai 1945 se va ţine primul congres al tineretului antifascist slav din România … trimiteţi-vă delegaţii la acest prim congres al nostru, unde se va manifesta frăţia şi unitatea tineretului nostru … nevoile noastre sunt comune – comună trebuie să ne fie şi lupta!”).

[43] Ibidem, f. 170. Corespondenţă FAS către Consiliul districtual al Frontului naţional de eliberare pentru Banatul de nord, 30 aprilie 1945. (Traducere:  „… Cu cea mai mare bucurie am primit confirmarea Dvs. din 28 aprilie 1945, prin care ne anunţaţi că veţi lua parte la congresul nostru …”).

[44] Vezi nota 8.

[45] Relatare prof. Z. Fenlački.

[46] Vezi nota 9.

[47] Vezi nota 10.

[48] Ibidem, 1/1944–1945, f. 80. Raport, linia slavă, Timişoara, 21 aprilie 1945.

[49] Ibidem,  4/1945. Circulare 363 şi 364, din 3 mai 1945, 177, 179.

[50] Ibidem, circulara 366/3 mai 1945, 178.

[51] Ibidem, circulara 365/3 mai 1945, 180.

[52] Ibidem, circulara 367/4 mai 1945, 182.

[53] Ibidem, circulara 368/5 mai 1945, 184.

[54] Ibidem, circulara 369/5 mai 1945, 186.

[55] Ibidem, 1/1944-1945, f. 79. În confirmarea afirmaţiilor din text, oferim extrase edificatoare, din raportul asupra activităţii FAS între 2–10 aprilie 1945: „ … Organizaţiile noastre săteşti, în strânsă legătură cu Frontul Plugarilor au trecut la îndeplinirea directivelor date de Partid, iar în acele sate unde Fr. Plugarilor nu există, FAS a trecut singur la lucru, în urma directivelor date de organizaţia centrală a FAS şi primite de la Partidul Comunist …;” alte date de arhivă: FAS „este o organizaţie politică, care se recrutează din populaţia slavă din România, în special din judeţele Timiş-Torontal, Arad, Caraş şi Severin … numărul actual al membrilor … 22082 … s-a organizat în mod public imediat după 23 august 1944, fiind ajutată în mare măsură de către PCR …”, 81; Scopuri şi mijloace politice: „strângerea popoarelor slave din România în lupta contra fascismului.  Crearea unei conştiinţe politice democratice la popoarele slave din România. Lupta pentru nimicirea fasciştilor şi profasciştilor, pentru înfăptuirea democraţiei adevărate în România, în strânsă colaborare cu partidele democratice din România (FND). Munca pentru reînnoirea ţării. Crearea unei prietenii sincere cu popoarele Rusiei Sovietice şi cele ale Iugoslaviei.”, 81; membri comitetului executiv FAS: Rada Fenlački, preşedinte, Obrad Komanov, vicepreşedinte, Borislav Popović, secretar … Timişoara, 28 mai 1945, 82.

[56] Piesă aflată în arhiva familiei Traian Novac. Documentul ne-a devenit accesibil prin amabilitatea mai tânărului coleg Vasile Rămneanţu, căruia-i mulţumim pe această cale.

[57] Arhivele Statului Timiş, Fond UACDSR, 4/1945, f. 300–301.

[58] Ibidem, 1/1944–1945, f. 89. Raport FAS, Timişoara, 30 iunie 1945: „ … Activitate mai mare nu avem din cauză că de la data de 7 mai 1945 nu avem primite nici un fel de directive în scris de la Partid ce să facem …”.

[59] Ibidem, f. 88. Referat asupra rezultatului demersului delegaţiei FAS la Bucureşti în chestia dizolvării frontului, semnat B. Popović, Timişoara, 7 iunie 1945.

[60] Ibidem.

 

27/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: