ZIUA DE 6 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 6 iunie în istoria noastră

1660: A decedat la Oradea, principele Gheorghe Rakoczy al II-lea (n.30 ianuarie 1621, Sárospatak).

Era fiul lui Gheorghe Rákóczi I si al Suzanei Lorántffy.

A fost ales principe al Transilvaniei la 19 februarie 1642, în timpul vieții tatalui sau. La 3 februarie 1643 s-a casatorit cu Sofia Báthory de Simleu.

La urcarea pe tron (octombrie 1648), si-a exprimat ambitia asupra tronului Poloniei. In vederea acestui obiectiv, s-a aliat cu cazacii condusi de Bogdan Hmelnitki si cu domnii Moldovei si Țării Românesti, Vasile Lupu si Matei Basarab.

La urcarea pe tron (în octombrie 1648), si-a exprimat ambiția de a urca pe tronul Poloniei. In vederea atingerii acestui obiectiv, s-a aliat cu cazacii condusi de Bogdan Hmelnitki si cu domnii Moldovei si Țării Românesti, Vasile Lupu si Matei Basarab.

A fost Principe al Transilvaniei în perioada 19 februarie 1642 – 6 iunie 1660.

 1716: Domnul muntean Stefan Cantacuzino a fost ucis la Constantinopol, împreună cu tatăl său, învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, în noaptea dintre 25-26 mai/6-7 iunie 1716 .

Corpurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost umplute cu bumbac și trimise la Adrianopol, unde au fost prezentate vizirului Gin-Ali.

Ștefan era fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, un mare umanist educat în Italia.

Prin tată, era nepot de frate al domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, al ctitorului Mihai Cantacuzino și al Stancăi Cantacuzino, soția lui Constantin Brâncoveanu.

Bunicul său era postelnicul Constantin Cantacuzino.

Domnul muntean Stefan Cantacuzino (n. ~1650), a întocmit o hartă a Ţării Româneşti (prima lucrare cartografică românească, tipărită în greceşte la Padova, în anul 1700) si a fost autorul unei „Istorii a Ţării Româneşti” (neterminată), în care susţinea, cu o argumentaţie solidă, originea romanică, unitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul Daciei.

Ștefan Cantacuzino a fost domnul Țării Românești din aprilie 1714, până la 21 ianuarie 1716, fiind ultimul conducător pământean, înainte de instituirea domniilor fanariote.

În timpul domniei lui a început războiul între turci și creștinii europeni conduși de principele Eugeniu de Savoia.

Ștefan a actionat in secret de partea  habsburgilor, comunicându-i lui Steinville știri despre stadiul pregătirilor de război ale Porții.

Ștefan a fost mazilit, ridicat din București de un capugiu si trimis de Poartă.

Ambasadorul englez la Constantinopol scria deja la 9 ianuarie către secretarul de stat, că mazilirea are ca motiv gelozia marelui vizir, iar Ștefan a fost  înlocuit cu Mavrocordat, pentru că Poarta avea mai multă încredere în acesta din urmă, iar familia sa din Constantinopol ramasese chezășie.

1835: S-a născut generalul Ştefan Fălcoianu (fost şef al Statului Major în Războiul de independenţă al Romaniei /1877-1878), matematician şi istoric.

A absolvit Școala Militară de Ofițeri din București (1856), apoi cursurile Școlii Imperiale de Aplicații de Stat Major și ale Școlii Politehnice din Paris, fiind atașat pe lângă Statul Major al Armatei Franceze. Întors în țară, a fost șef de cabinet al ministrului de Razboi, profesor la Școala Militară de Ofițeri, ajutor al șefului Direcției Stabilimentelor de Artilerie, șef de stat major al Diviziei 1 Militare Teritoriale, secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice, director general al Poștelor si Telegrafului. 

În timpul Războiului de Independență a revenit în rândurile armatei fiind director general al Administrației Centrale a Ministerului de Război, apoi șef al Statului Major al Armatei Române de Operații. În anul 1883 a fost avansat la gradul de general de brigadă.

Ca șef al Marelui Stat Major și ministru de Război (1884–1886), a avut un rol semnificativ în perfecționarea sistemului de apărare a Romaniei, în elaborarea și aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare, în elaborarea și aplicarea Legii asupra administrației militare, înființarea celor patru corpuri de armată în locul diviziilor militare teritoriale, demararea lucrărilor pentru Cetatea Bucureștilor și a regiunii fortificate Focșani –Nămoloasa–Galati, înființarea Consiliului Superior al Armatei, înființarea Comitetului Consultativ de Stat Major, adoptarea Decretului de organizare a Marelui Stat Major perfecționarea instrucției și a pregătirii de luptă. Opera vieții sale rămâne Școala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naționala de Apărare, înființată la 8 august 1889, unde el însuși a oficiat.

A fost și fondator al revistei România Militară, a scris Istoria razboiului din 1877–1878, ruso-româno-turc, concepută și predată sub formă de lecții la Școala Superioară de Război.

A fost membru titular al Societăţii Academice Române din 1876, vicepreşedinte al Academiei Române în mai multe rânduri între anii 1886 şi 1899 (m. 1905). NOTĂ: Unele surse dau naşterea sa la 6 martie 1835.

1849: La solicitarea Curții de la Viena, trupele țariste au intrat  în Transilvania și Ungaria, pentru a înăbuși revoluția declanșată la 1848.

1858: Caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, consfinţea prin intermediul unui hrisov, drepturile și privilegiile acordate coloniştilor bulgari de împăraţii ruşi, în sudul Basarabiei, care fusese retrocedată de Rusia principatului Moldova, prin Tratatul  de la Paris (1856), încheiat  în urma înfrângerii Imperiului Țarist în Războiul  Crimeei (1853-1856).

1865: La Bucureşti, Principatele Unite şi Austria au semnat o Convenţie de extrădare reciprocă a dezertorilor şi delicvenţilor.

1883: A încetat din viaţă compozitorul si dirijorul român Ciprian Porumbescu; (n. 2/14 octombrie 1853).

A fost unul dintre cei mai faimoși compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt: „Balada pentru vioara si orchestra” op. 29, opereta  „Crai Nou”, pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brasov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883).

În plus, a compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, a carui muzica este astăzi in Albania imnul național „Hymni i Flamurit . De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României, „Trei Culori ”.

 Ciprian Porumbescu s-a stins din viață în casa de la  Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea sa, sub ochii tatălui său și ai surorii sale, Mărioara   la 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză.

1884: În România a fost adoptată, pe baze cenzitare,o nouă Lege electorală.

” Fiecare candidat avea un buletin de vot pe care era înscris numele său. Alegătorul se prezenta la vot cu o carte de alegător. Președintele biroului tăia unul dintre colțurile cărții de alegător, ca dovadă că acesta s-a prezentat la vot și îi înmâna apoi alegătorului câte un buletin de vot al fiecărui candidat și câte un plic din hârtie destul de groasa, cu care acesta trecea singur în camera secretă.

Alegătorul introducea buletinul îndoit drept în patru în plic, îl lipea și apoi îl da președintelui care îl introducea țn urnă. Erau excluse de la vot persoanele supuse vreunei protecțiuni străine, servitorii carii priimescu simbrie, interdicții, faliții nereabilitați sau acei ce vor fi fost osanditi la pedepse aflictive și infamante sau numai infamante”.

Corpul electoral era împărțit în trei colegii pentru Camera Deputaților și două colegii pentru Senat. […]

1888: Savantul român Dr.Victor Babeș a inițiat la București primele campanii de vaccinări antirabice.

Victor Babeș (n. 4 iulie 1854,Viena – d. 19 octombrie 1926, București),  a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893.

1894 (6/18 iunie): S-a născut la Seliște, jud Arad, Sabin V. Drăgoi, compozitor şi folclorist, membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m. 1968).

A urmat Școala normală de stat din Arad (1909–1912), unde a studiat Muzica cu profesorul Matyas Zoltai, la absolvire primind și un certificat oficial de muzică. A fost învățător într-un sat lângă Budapesta, apoi înrolat în armată pentru satisfacerea stagiului militar. 

A fost luat prizonier și transferat în lagărul de la Tașkent timp de doi ani. În 1920, mobilizat la Cluj, a intrat la Conservatorul de muzică și artă dramatică, unde a studiat cu profesorii A. Bena, Herman Klee. A continuat studiile la Conservatorul de Stat din Praga, cu Vítězslav Novák, Otakar Ostrčil, Vaclav Stephan, absolvind în 1922. A obținut Premiul II la concursul de creație „George Enescu” (1922, 1923 cu Suită de dansuri populare românești pentru pian). A fost maestru suplinitor de muzică la Școala normală de învățători Deva, unde a început să culeagă folclor, din zona Devei și Lipovei; profesor la Conservatorul municipal din Timișoara și dirijor al corurilor bărbătești Doina și Banatul, continuând să culeagă folclor din zona Hunedoarei; dirijor al corului mixt Crai nou din Timișoara, director al Operei din Cluj–Timișoara; dirijor la Corala Banatului.

În 1946 s-a înființat Conservatorul de muzică și artă dramatică din Timișoara, unde a fost profesor de Armonie și contrapunct, de Compoziție, rector (1949–1950). Din 1950 a fost profesor la catedra de folclor a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București și director al Institutului de Folclor, după arestarea lui Harry Brauner, iar din 1957 a devenit membru, apoi membru executiv, la The International Folk Music Council din Londra.

A compus operă: Năpasta, după piesa lui  I.L. Caragiale (1928, Premiul pentru cea mai bună operă scrisă de un român al Operei Române din București; Premiul I „George Enescu” pentru Divertisment rustic), Horia, Păcală, Constantin Brâncoveanu; lucrări simfonice: Petrecere populară, Divertisment rustic, Divertisment sacru, Rapsodia bănățeană, Dansuri simfonice: Ce aude Murășul; muzică de film: Mitrea Cocor și Monografia muzicală a comunei Belinț (90 melodii cu texte culese, notate și explicate).

1899: S-a născut  la Timișoara, scriitorul român de origine germană, Franz Liebhard (pseudonimul literar al lui Robert Reiter); (m. 18 decembrie 1989, Timișoara).

Inițial poet de limba maghiară, ulterior scriitor de limba germană, traducător, originar din Banat. Limba prin care a pătruns în lumea literaturii și a științelor a fost maghiara. A citit din literatura modernistă în publicația Nyugat (Vest), din literatura de avangardă în special de revistele A Tett (Acțiunea) și Ma (Astăzi), alături de publicații în limba germană, ca Der Sturm (Furtuna). În 1917 devenise un contribuitor regulat la revista Ma, la Budapesta. 

A studiat la Universitatea din Budapesta, devenind una din figurile principale ale cercului lui Kassák, talentul său fiind remarcat de editorii și contribuitorii Nyugat. După revoluția din 1919 din Ungaria, s-a întors la Timișoara, de curând devenită parte a României, unde lucrat ca editor al unor ziare social-democrate, publicate în germană și maghiară.

În 1922, s-a alăturat din nou cercului Ma, acum în Viena, contribuind cu poezii, traduceri și chiar cu două eseuri: Vázlat: Társadalom, művész, művészet (Schiță: Societate, Artist, Artă) și Dogma, szkepszis, konstrukció (Dogmă, Scepticism, Construcție). În 1926 încetat să mai scrie poezie în limba maghiară, și-a modificat semnătura, din Reiter Róbert, poet maghiar, în Robert Reiter, jurnalist german.

După câțiva ani a reînceput să scrie poezie, dar în limba germană, sub pseudonimul Franz Liebhard (numele unui prieten decedat), devenit celebru printre cititorii din România. A fost redactor, apoi redactor-șef al Banater Deutsche Zeitung. A publicat traducerea în limba germană a cuoscutei balade populare românești Miorița.

În ianuarie 1945, Reiter a fost deportat în Uniunea Sovietică, într-un lagăr de muncă forțată, până în 1948.

Din scrierile sale: Schwäbische Chronik, Menschen und Zeiten Aufsätze und Studien, Banater MosaikBeiträge zur Kulturgeschichte.

1906: S-a deschis, în Bucuresti, la aniversarea  împlinirii a 40 de ani de la venirea regelui  Carol I pe tronul  țării,“Expoziția generala română”.

Proiectul, coordonat de arhitectul I.D. Berindei, a fost inspirat de Expoziţia Universalã de la Paris din anul 1900 şi a cuprins pavilioane dedicate industriei, comerţului, agriculturii, silviculturii, minelor, culturii şi artelor. Arhitecţii expoziţiei au fost Victor Ştefanescu şi Ştefan Burcuş, carora li s-au alaturat ingineri de renume.

La inaugurare au participat întregul guvern, familia regala, membri ai administraţiei, oaspeţi straini, membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, cu excepţia legaţiei Imperiului Otoman.

Bateriei de la Calafat numitã “Carol I“ i-a revenit onoarea sã traga salvele de tun ce marcau deschiderea oficialã a expoziţiei.

Familia regalã a fost întâmpinatã la intrarea în parc, prin poarta în formã de arc de cerc, de cãtre organizatori, guvern şi un grup de 300 de notari, primari şi sãteni de frunte din toate judeţele ţãrii.

Arenele Romane, operã a inginerului Elie Radu, cu o capacitate maximã de 5000 de locuri, a fost locul de desfãşurare pentru festivitãţile de deschidere şi de închidere ale expoziţiei şi al altor manifestãri cu caracter cultural şi artistic, ce au oferit ocazia afirmãrii unitãţii de neam, şi limbã a tuturor românilor.

La Arenele Romane au ţinut discursuri I. Lahovari, C. I. Istrati şi Regele Carol I.

1906: S-a născut chimistul George Petru Spacu, membru al Academiei Române; (d. 30 martie 1995).

1917: S-a nascut la Turda,  scriitorul, gazetarul, avocatul, omul politic ţărănist (membru marcant al PNŢCD, vicepreşedinte al partidului) si lider al Partidului National Taranesc crestin-Democrat, Ion Ratiu.

A locuit la Londra din 1940 si  s-a repatriat în ianuarie 1990, dupa caderea regimului comunist.

A candidat la alegerile pentru funcţia de preşedinte al României în anul 1990; (m. 2000).

A încetat din viață la Londra, la data de  17 ianuarie 2000.

1930: Restaurația carlistă. Prințul Carol al II-lea s-a reîntors în țară, intrând ilegal, cu pașaport fals. Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fusese scos din linia succesorală în 1926 (6/7 iunie). Carol al II-lea a fost proclamat rege după două zile de la intrarea in țară, pe 8 iunie 1930, inlocuindu-l la tron pe fiul sau minor, Mihai I.A devenit Regele Carol al II-lea în urma demisiei Consiliului de Regență și a Guvernului, proclamată de Parlament.

 Prințul Carol a purtat negocieri cu Iuliu Maniu, căruia i-a promis să renunțe la relația cu amanta sa Elena Lupescu, (cunoscută ca „Magda Lupescu”, 1895-1977), fiică a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, botezat creștin-ortodox, care  adoptase numele de Nicolae Lupescu.

Ea fusese inițial soția ofițerului de armată Ion Tâmpeanu. Carol a adus-o însă pe amanta sa, Elena Lupescu, la București și în cele din urmă a exilat-o pe fosta lui soție, regina Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca), mama viitorului rege Mihai I, de care a divorțat.

Foto: Elena Lupescu și Carol al II-lea

Odată cu reîntoarcerea lui Carol din străinătate și uzurparea tronului fiului său Mihai I (la 8 iunie 1930), domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, un grup de influență implicat în acte de corupție, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda.

Carol a influențat cursul vieții politice românești, în primul rând prin manipularea partidelor Național Liberal și Național Țărănesc și a unor grupări antisemite și din (ianuarie 1938) prin impunerea  dictaturii regale.

  1932: În România, se formează un guvern naţional-ţărănesc în frunte cu Alexandru Vaida-Voievod.

Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.

Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susţinător al drepturilor românilor transilvăneni.

După Unirea Transilvaniei cu România şi fuziunea membrilor Partidului Național transilvănean cu ţărăniştii din Vechiul Regat, s-a numărat printre liderii marcanţi ai noului Partid Naţional Ţărănesc.

1939: S-a născut în comuna vrânceană Sihlea, istoricul ieşean Gheorghe Buzatu, fost senator de Iaşi în legislatura 2000 – 2004 din partea Partidului România Mare si coordonator al prestigioasei colecţii „Românii în istoria universală”, care a ajuns la peste 140 de volume; (m. 2013).

 Absolvent al  al Facultăţii de Istorie a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, de pe băncile Facultăţii a fost repartizat direct la Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi în anul 1961, unde a funcţionat până în anul 1992 — în care timp a urcat toate treptele profesionale, până la cercetător ştiinţific gradul I, doctor în Istorie.

A studiat  în marile arhive din SUA, Anglia, Federaţia Rusă, aducând acasă adevărate comori ale istoriei românilor interferată cu mersul civilizaţiei şi ştiinţei universale. Este autorul   importantelor lucrari:  Românii în arhivele Americii; Românii în arhivele Kremlinului; Românii în scrieri şi documente străine.

Activitatea sa ştiinţifică a fost apreciată şi răsplătită din plin,  fiind de două ori laureat al Premiilor Academiei Române, al Premiului de Excelenţă al UNESCO, membru al Comisiei Mondiale pentru Istoria Relaţiilor Internaţionale, al Asociaţiei Americane de Istorie şi multe altele.

1940: S-a născutla București, artistul plastic Şerban Gabrea, autorul unor remarcabile lucrari de pictură, grafică, gravură şi tapiserie; d. 2 aprilie 2023,la Bad Nauheim, Germania. Este  fratele regizorului de film Radu Gabrea.

A executat numeroase lucrări de artă monumental-decorativă în țară și străinătate, printre care se numără tapiseria pentru Aeroportul internațional Otopeni–București, al cărei co-autor a fost împreună cu Florin Ciubotaru, a marii tapiserii Teatrul lumii de la Teatrul Național din București, una dintre cele mai mari tapiserii din lume (7,5 X 22 metri), realizată pe parcursul a 10 ani (1969–1979), tapiseriile din colecția Academiei Române din Roma, a Institutului The Liberty of Congress din Washington, a Muzeului orașului Groningen, în colecții de stat și particulare. În 1979 s-a stabilit în Germania.

A avut numeroase expoziții de grafică, pictură și sculptură în Germania, Franța, Italia, Austria, Polonia, Brazilia, Uruguay, Argentina, Chile. Din 2015, s-a stabilit la Modena, în Italia. A scris proză, ficțiune, memorialistică și poezie în limba română.

1942: Statele Unite ale Americii au declarat război României și Bulgariei. Declarația de război a avut consecințe imediate: bombardierele americane au atacat instalațiile petroliere de pe Valea Prahovei, iar apoi bombele s-au abătut și asupra Bucureștiului. Acesta a fost singurul război din istorie în care România și Statele Unite ale Americii au luptat ca adversari.

1944: S-a născut Mariana Vartic (având la naştere numele Maria-Ana Lungu), critic, istoric literar, prozator, dramaturg şi traducător.

1944: S-a născut la Crăcăoani, Neamț, clericul ortodox  Calinic (Constantin) Argatu. În fapt, s-a născut pe 4 iunie 1944, la Cracăul Negru, în județul Neamț, dar părinții săi, Elena și Haralambie, nu i-au putut înregistra certificatul în ziua în care se născuse, ci două zile mai târziu, pe 6 iunie.

În legislatura 1990-1992 a fost deputat de Argeș din partea FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Calinic Argatu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză, Republica Polonia, Statul Israel, Republica Argentina, Republica Coreea și Canada.

În prezent este arhiepiscop al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006. În anul 1964 a absolvit Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. În anul 1964, episcopul Teofil Herineanu l-a hirotonit preot al parohiei Tioltiur, deși avea doar 20 de ani și nu absolvise studii superioare, iar în 1966 l-a mutat în parohia Inău. A finalizat cursurile universitare la Institutului Teologic Universitar din Sibiu, în anul 1968. La 31 decembrie 1972 a fost tuns în monahism.

A fost stareț al Mănăstirii Sinaia, al Mănăstirii Cernica, arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, mutându-se la Mănăstirea Curtea de Argeș. În 1990 a fost ales episcop al nou înființatei Episcopii a Argeșului și Muscelului. Odată cu ridicarea Episcopiei Argeșului și Muscelului la rang de arhiepiscopie, a devenit arhiepiscop (2009).

În legislatura 1990–1992 a fost deputat de Argeș din partea FSN. A publicat 14 volume. În anul 2007, Calinic Argatu a fost deconspirat ca fost colaborator al Securitații, cunoscut cu numele de cod „Zamfir”.

 1946: S-a născut jurnalista Jeana Gheorghiu, moderator şi realizator de emisiuni de televiziune; (m. 18 mai 2007).

A  lucrat la Televiziunea Română şi înainte de 1989, dar a devenit foarte cunoscută după Revoluţie,  datorită reportajelor referitoare la aceasta; a lucrat o perioadă şi la Radio .

1954: Debutează programele emise de Studioul Teritorial Craiova al Radiodifuziunii Române; între anii 1985 şi 1989 este închis, ca şi celelalte studiouri din ţară, de către regimul comunist; din 22 decembrie 1989 Radio Craiova îşi reia activitatea, alături de celelalte studiouri teritoriale din epocă (Cluj, Iaşi, Tg. Mureş, Timişoara).

1960: Atleta româna Iolanda Balas a stabilit  la Bucuresti, un nou record mondial la saritura in inaltime: 1,85 m.

A depășit recordul mondial de 14 ori și a fost multipla medaliată cu aur la Jocurile Olimpice și la Campionatele Mondiale, reușind să ridice standardul la săritura în înălțime, de la 1,70 la 1,91 metri.

1961: La Campionatul mondial de lupte greco-romane de la Yokohama, Valeriu Bularca  castiga primul titlu de campion mondial cucerit de un luptător român.

1982: S-a născut la Pitești, atletul  român Marian Oprea, campion la  triplu salt,  câștigator al  medaliei de argint la Jocurile Olimpice din 2004. Cel mai bun record al sau  a fost  de 17,81 metri.

A cucerit prima medalie la Campionatul mondial de atletism la  juniori în anul  2000, câștigând aurul cu un salt de 16,41 m.

A câștigat de asemenea medalia de bronz la triplu salt, la Campionatele Mondiale de Atletism din 2005 de la Helsinki, precum și la Campionatele  Europene de Atletism în Gothenburg (2006).

1987: S-a dat în folosinta Pasajul Unirea din centrul Bucurestiului, cel mai mare pasaj rutier subteran din tara, cu o lungime de 900 m, din care 600 acoperiti.

1988 : A încetat din viață la București, Gheorghe Eminescu, fiul căpitanului Matei Eminescu (fratele poetului Mihai Eminescu).  ( n.1 iunie 1895, Mizil ).

Militar și istoric, a fost deținut politic de regimul comunist.

1991: A murit poetul şi prozatorul român Gheorghe Pituţ; (n. 1940).

A scris printre altele și ”Călătorie în Uriaş”.

În cinstea sa are loc Festivalul de poezie „Gheorghe Pituţ” din Beiuş, iar în Beiuş şi Oradea există străzi numite în cinstea sa. A fost fratele interpretei de muzică populară Viorica Flintaşu.

2003: Premierul român Adrian Năstase şi premierul ungar Peter Medgyessy au inaugurat un nou punct de trecere a frontierei dintre cele două ţări, la Urziceni – Vallaj.

2008: A murit muzicologul Jean (Ion) Barnea, fost regizor muzical la Radiodifuziunea Română; (n. 1924).

2012: Organizația International Rugby Board a inclus în Hall of Fame echipa României de rugby din 1924, cea care câștigase prima medalie olimpică pentru țara noastră.

2012: Prințul Charles, moștenitorul Coroanei marii Britanii face o vizită privată în România, fiind salutat de președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta.

 2013: A decedat poetul, prozatorul şi eseistul Nicolae Motoc; (n. 1 februarie 1935, la Fetești, Ialomița).

Isi petrece copilaria si adolescenta la Constanța, unde urmeaza scoala primara (194l-l945), gimnaziul (1945-l948) si, cu intreruperi, studiile liceale (1948-l964), luindu-si bacalaureatul la Liceul „Mircea cel Batrin” (1964).

Absolvent al Scolii de Literatura „Minai Eminescu” (1952-l954, fiind coleg de promotie cu N. Labis, Gh. Tomozei, . Gheorghe, FI. Mugur, L. Raicu, R. Cosasu, Doina Salajan. Doina Ciurea, St. Luca), si al Facultatii de Filosofie a Univ. din Bucuresti (1964-l970). Lucreaza (avind un „statut incert”) la ziarul Dobrogea noua (1957-l960), unde va deveni redactor (1960-l966).

Redactor-sef adjunct si secretar general de redactie (1966-l974), redactor de rubrica (1975-l982), apoi secretar responsabil de redactie la revista Tomis, unde semneaza, alaturi de altii, cronica literara.

Debuteaza cu versuri (Trec printre frasini) la Tinarul scriitor (1953), iar editorial cu o antologie din creatia poetilor si prozatorilor dobrogeni de azi (in colab. cu Nicolae Motoc Porumbescu) -Secvente marine (1966).

Versuri de inspiratie marina in Ceasul umbrei (1969), Elementele (1974), Poem scris pe suflarea pamintului (1975), Erezii marine (1980) si un roman de dragoste, in maniera lui Carnii Petrescu -Golful salbatic (1977).

Colaboreaza cu versuri la Ramuri, Viața Românească, Luceafărul, România literară, Săptămîna, Tomis etc.

2013: Sportivii români au câștigat 24 de medalii de aur, 12 medalii de argint și 8 medalii de bronz la cea de-a V-a ediție a Campionatului Mondial de Karate WUKF, desfășurat la București, plasând România pe primul loc în clasamentul național.

2016: A murit prozatorul, eseistul și criticul literar român Mihai Dragolea; (n. 13 februarie 1955). S-a născut la Petroșani și s-a stabilit în Cluj-Napoca în anii studenției, începând să scrie articole de critică și eseistică în revista locală a studenților Echinox, în care a debutat în 1976.

În 1980, a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai. După anul 1990, a devenit redactor la secția de emisiuni culturale a TVR Cluj și, timp de câțiva ani, a predat la secția de jurnalism a Universității Babeș-Bolyai.

În 1998, a obținut doctoratul în filologie cu teza Literatura fragmentară,publicată în același an cu titlul Arhiva de goluri și plinuri. Tot spre finalul deceniului a renunțat la scrierea textelor critice și a început publicarea de volume în proză.

A murit în orașul natal, Petroșani, în care se retrăsese în urmă cu câțiva ani.

2021: Gimnasta română Larisa Iordache câștigă medalia de aur la bârnă la Cupa Mondială de gimnastică artistică de la Cairo (Egipt).

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Ilarion cel Nou

Sfântul Ilarion cel Nou s-a născut in jurul anului 773, din părinți drept-credincioși.

S-a calugarit la vârsta de 20 de ani, la Manastirea Xirochipiu, din Constantinopol.

Pleaca la Manastirea Dalmat si ajunge staretul acesteia.A fost ucenicul Sfantului Grigorie Decapolitul si urmatorul vietii Sfantului Ilarion cel Mare, al carui nume cu cinste l-a purtat.

In anul 813 Ilarion l-a certat pe imparatul Leon Armeanul (813-820) pentru ca nu cinstea icoanele. Din acest motiv va fi supus la multe chinuri.

Leon Armeanul a fost omorat cu sabia de propriile lui garzi, in locul din biserica in care el a aruncat icoana Mantuitorului la pamant.

Dupa moartea acestuia, la conducerea imperiului vine imparatul Mihai al II-lea Rangabe (820-829), care ii elibereaza pe toti cei care patimisera in temnite din cauza luptei impotrica sfintelor icoane.

Cand pe scaunul imperial va urca fiul lui Mihai, Teofil (829-842), Sfantul Ilarion cel Nou va fi exilat pe insula Afusiei, pana cand la putere a venit binecredincioasa imparateasa Teodora (842-856), care a reintrodus icoanele in Biserica si a permis convocarea unui sinod in martie 843, la Constantinopol.

Hotărârile acestui sinod sunt citite in Biserică, în prima duminică din postul Sfintelor Paști, numită de atunci Duminica Ortodoxie.

Sfantul Ilarion cel Nou a revenit la Manastirea Dalmat si a trecut la cele vesnice la varsta de 70 de ani.

CITIȚI ȘI :

O ISTORIE A ZILEI DE 6 IUNIE. VIDEO

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. worldwideromania.com ;
7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
9.  Istoria md.
10. Cinemagia.ro.;
11. CreștinOrtodox.ro;
12. referatele.com. ro.

Analiză geopolitică: Cine pierde Ucraina, pierde întreaga lume!

Tom Luongo: Nici un armistițiu cu Heartland: Cine pierde Ucraina, pierde intreaga lume!

Lucrarea lui Halford John Mackinder din 1904, „The Geographical Pivot of History” (Pivotul geografic al istoriei), stă la baza aproape întregii gândiri strategice din cursurile de geopolitică, grupurile de reflecție și academiile militare din Occident, scrie analistul Tom Lungo într-o analiză citată de https://www.ziuanews.ro, preluată de Romanian Global News.

Cu toții am auzit primele trei reguli ale lui Mackinder:

-Cine conduce Europa de Est comandă Heartland-ul.
-Cine conduce Heartland-ul comandă Insula Mondială.
-Cine conduce Insula Mondială comandă lumea.

Din cauza dominației ideilor lui Mackinder și a politicilor ridicate pentru a le susține, lumea a fost supusă unor conflicte nesfârșite în legătură cu concepția sa despre „Insula Mondială”, care este practic Eurasia.
Și iată de ce nu poate exista nicio înfrângere pentru Occident în Ucraina. Pentru mackinderiștii aflați la vârful structurilor de putere de la Londra, Washington D.C. și Bruxelles, a pierde Ucraina înseamnă a pierde întreaga lume, pentru că ei au această viziune foarte învechită asupra geografiei mondiale.
Mackinder-ismul în lumea de astăzi este o tautologie, reducându-se la: Trebuie să controlăm Heartland-ul, pentru că nu putem pierde Heartland-ul.
În această căutare singulară de a câștiga Heartland, Occidentul s-a falimentat singur – economic, moral și, cel mai important, spiritual. Acest lucru a dus la o criză politică care roade în centrul societății occidentale.
Cel mai recent articol al lui Alastair Crooke rezumă perfect situația: „The EU Is Over-Invested in the Ukrainian War-Project”.
Dar nu doar UE a făcut acest lucru. La fel a făcut și Marea Britanie. La fel și SUA.
Analiza cost/beneficiu a continuării proiectului ucrainean a ajuns la punctul de inflexiune. Problema acum este că prea mulți dintre cei aflați la putere, cum ar fi președintele Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen, încă mai cred că au spațiu de manevră într-un conflict care pare din ce în ce mai blocat în noroiul geopolitic din Donbass.
Optica de la reuniunea G7 nu ar putea fi mai crudă. Întâlnindu-se în singurul oraș care este simbolul suprem al nebuniei occidentale, Hiroshima, simbolistica a fost foarte clară. Suntem uniți în virtuozitatea noastră și, dacă nu vă place, amintiți-vă ce s-a întâmplat cu Japonia.
Vom distruge planeta pentru a o salva. Securitatea europeană/asiatică indivizibilă este un eufemism pentru război global.
Nici un eșec nu pare să-i descurajeze pe acești oameni. Pentru că eșecul pur și simplu nu este o opțiune.
Problema, însă, este că miopia lor este previzibilă.
Atunci când reduci toate principiile tale călăuzitoare la trei linii de cod, înfrângerea acelui cod devine destul de ușoară, din punct de vedere strategic. Nu contează dacă Mackinder a avut sau nu dreptate. Nu a avut dreptate. Ceea ce contează este că factorii de decizie politică cred că a avut dreptate.
Dacă știi că adversarul tău va arunca tot ce are într-un conflict, atunci strategia ta este una simplă: distruge tot ce aruncă până când rămâne fără bani, oameni și materiale de aruncat în conflict.
Și asta este exact ceea ce a făcut Rusia.
Fostul prim-ministru britanic Boris Johnson a pus capăt oricărei înțelegeri negociate rapid între Rusia și Ucraina.
În ceea ce privește punctul de vedere al lui Crooke, investiția Occidentului în Ucraina a fost pur și simplu prea mare pentru a renunța atât de ușor.

Crezând că pachetul final de sancțiuni îl va răsturna pe Putin și va destabiliza Rusia, atât Davos, cât și anglo-neoconservatorii au pariat prea mult pe acest lucru. Așa cum obișnuia să spună tatăl meu despre sportivii profesioniști, „își petrece prea mult timp citind tăieturile de presă…”
Două mass-media anglo-americane foarte establishment din Marea Britanie (în care mesajele establishmentului american ies adesea la suprafață) au recunoscut în cele din urmă – și cu amărăciune -:

„Sancțiunile împotriva Rusiei au eșuat”. The Telegraph deplânge: Ele „sunt o glumă”; „Rusia ar fi trebuit să se prăbușească până acum”
Oare nu-și amintesc eșecul lor din 2014/15, când a început tot acest proiect de război în Ucraina?

L-au dat afară de la putere pe Viktor Ianukovici și Rusia le-a luat Crimeea. Așa că „șocul și uimirea” lor de atunci a fost să facă o criză de furie epică, prăbușind prețul petrolului de la 125 de dolari la 25 de dolari pe baril.
Acesta a fost primul caz al campaniei „Ruble to Rubble”. Nu a funcționat atunci. De fapt, a pus Rusia și lumea pe drumul pe care se află astăzi. Există o linie directă de trecere din 2014 până astăzi, nu doar pe teren, ci și pe piețele financiare și în politica din restul Europei de Est – The Heartland.
Așadar, deși sancțiunile sunt o glumă, utilizarea lor nu va face decât să crească ca scuză acum pentru a împiedica terțe părți, cum ar fi, să zicem, Ungaria, să iasă din blocaj cu planul.
Păcat pentru ei că nici un fel de presiuni din partea ministrului german de externe, Annalena Baerbock, nu a schimbat decizia Ungariei de a bloca orice alt ajutor UE pentru Ucraina. Se pare că, din ce în ce mai mult, Heartland nu este de acord cu Comminternul.
Dar acest lucru nu pare să conteze niciodată. Niciun eșec nu i-a determinat vreodată pe acești oameni să se răzgândească puțin.

Dar, din nou, atunci când nu te poți vedea în oglindă, auto-reflecția nu este o trăsătură de caracter dominantă.
Ucraina a reprezentat întotdeauna apoteoza ordinii mondiale neocon/neoliberale. După cum subliniază Crooke, aceștia se confruntă cu o alegere foarte neplăcută:
Războiul este acum, în acest fel, proiectat ca o alegere binară: „Puneți capăt războiului” versus „Câștigați războiul”. Europa se află în tergiversare – se află la răscruce de drumuri; începe cu ezitare să meargă pe un drum, pentru ca apoi să dea înapoi și să facă, cu indecisiune, câțiva pași precauți pe celălalt.

UE îi va antrena pe ucraineni să piloteze avioane F-16, dar este timidă în ceea ce privește furnizarea avioanelor. Pare a fi un gest simbolic; dar simbolismul este adesea părintele misiunii.
Într-adevăr, așa este. Din cauza mentalității închise a celor aflați la putere în Occident – prejudecățile, rasismul și aroganța lor – nu se vor opri în Ucraina până când nu vor fi forțați de circumstanțe.
Aceste circumstanțe vor fi probabil dictate de armata rusă modernizată, configurată acum pentru a lupta într-un război mai lung și diferit de cel care a început în februarie 2022.
În fiecare zi vedem semne că capacitatea militaro-industrială a Rusiei crește rapid, în timp ce UE lâncezește. Statele Unite încearcă rapid să readucă producția onshore pierdută în epoca ZIRP și Greenspan, dar acesta este un proces lent și dureros, mai ales că nu mai are loc în bilanț pentru a cheltui pe deficit pentru a accelera lucrurile.
„Biden” și gașca sa veselă de vandali din D.C. sunt mai mult decât fericiți să ardă locul până la temelii mai temeinic decât au făcut-o britanicii în Războiul din 1812 dacă nu pot obține ceea ce vor în ceea ce privește impozitarea și cheltuielile nelimitate.
Deci, iată-ne aici. Bakhmut a căzut.

Contraofensiva ucraineană este inexistentă. Dacă nu cumva a fost deja absorbită de Putin și Prigozhin. Zelenskyy va primi acum F-16 pentru a ataca Crimeea și va folosi asta ca pe un fel de înălțime morală pentru a justifica implicarea oficială a NATO după contraatacul inevitabil al Rusiei.
Apoi, dimineața, aerul va fi îngroșat de mirosul de termobaricuri.
Dar, indiferent de toate acestea, nu va exista un armistițiu în Heartland. Rusia nu va da înapoi.

China îi va susține până la capăt, la fel ca și OPEC+ și restul Asiei Centrale. Dar nu vor escalada nici un centimetru mai mult decât este necesar.

A permite Occidentului să continue să creadă că poate câștiga este forma supremă de a măcina un adversar superior.
Și chiar dacă Ucraina va sfârși prin a fi o mașină de tocat carne de un deceniu fără un învingător clar, aceasta va servi în fiecare zi ca un avertisment pentru restul Asiei că nu există cale de întoarcere și că viitorul lor este mai bine servit alături de vecinii lor decât să accepte mită pentru a rămâne viceregi pe statul de plată al Occidentului.
De aceea, lupta pentru controlul asupra Pakistanului este de fapt mai importantă decât Ucraina.

Pentru că Pakistanul reprezintă coridorul Est-Vest care leagă Insula Mondială. În timp ce Ucraina este cheia pentru a rupe Rusia pentru a distruge axa Nord-Sud.
Tragedia lui Imran Khan în Pakistan este una dintre acele chestiuni secundare care este de fapt mai importantă decât chestiunea principală, Ucraina.

Intervenția fără precedent a armatei pakistaneze, întotdeauna aliniată cu forțele occidentale, este un semn clar că Mackinderismul este viu și sănătos în Asia Centrală.
Există un război civil clar incipient în Pakistan, pe măsură ce guvernul civil încearcă să smulgă controlul real al țării de la militari și de la ordonatorii săi globaliști. Sprijinul lui Khan nu este un produs al strălucirii sale ca lider.

La fel ca Donald Trump, el este o figură imperfectă, asaltată din toate părțile de trădători care îl subminează.
El a fost înlăturat prin cel mai rău tip de înțelegeri de culise, de genul și de felul celor la care se uitau cei din adâncul statului italian și spuneau: „La naiba! Bravo!”.
Dar, tot ca și Trump, poporul înțelege implicit că este unul dintre ei. Este de partea lor, în ciuda defectelor sale.

Așadar, în timp ce noi vedem cele mai amatoare titluri și „analize” despre ceea ce se întâmplă acolo din partea presei noastre de cîrcotași, poporul pakistanez iese cu milioanele pentru a-l ridica pe Khan drept campionul lor.
El nu trebuie să facă nimic mai mult decât să supraviețuiască și să se întoarcă la putere pentru a avea câștig de cauză în Pakistan.
În timp ce Occidentul luptă cu disperare pentru a evita înfrângerea Heartland, este clar că restul Insulei Mondiale își face planuri pentru a-i lăsa în urmă.
La un moment dat, sunt pur și simplu prea mulți oameni și prea multă presiune pentru a continua să împingă lumea spre o concluzie la care nu vrea să ajungă.
Și atunci totul se schimbă, literalmente peste noapte.

Până atunci, va fi o altă zi, o altă escaladare, o altă luptă politică inutilă cu cuțitul și mii de oameni care mor inutil.
Când a publicat acea lucrare în 1904, tot ceea ce a făcut Mackinder a fost să formalizeze gândirea imperială britanică într-o teză ușor de digerat pentru cretini.
Astăzi, acești imbecili ne fac să credem că viețile noastre depind de lupta pentru „libertate” în centrul Ucrainei.
A fost scrisă în momentul în care puterea imperiului britanic începea să scadă. Primul Război Mondial ar fi pus capacul la asta.
A fost o reflectare a anxietății crescânde care se manifesta pe măsură ce marginile imperiului se răzvrăteau. Dacă nu putem păstra Africa de Sud (Războiul anglo-bur), de exemplu, cel puțin ar trebui să ne asigurăm că nimeni nu controlează Insula Mondială în timp ce ne retragem.
De aceea, Sykes-Picot ne-a lăsat cu un Orient Mijlociu în conflict tribal. Israelul nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile acolo.

Pakistanul a fost creat ca anti-India, iar Ucraina a fost despărțită de URSS în așa fel încât să ne asigurăm că vom fi exact unde suntem astăzi.
Toate acestea pentru că niște europeni cu mentalitate imperială nu se pot hotărî să împartă lumea cu oameni bruni.

CELĂLALT RĂZBOI DE 100 DE ANI AL RUSIEI CU OCCIDENTUL

Rusia – Occident, alt război de 100 de ani

Daniel Arnaud este un autor francez cu domiciliul în Rusia, la Sankt Petersburg. El oferă un studiu destul de aprofundat al situației actuale, plasat într-o perspectivă istorică mai largă. Astăzi publicăm prima parte a textului său, care va fi urmată de alte două.

Când, pe 24 februarie 2022, forțele militare ruse au trecut granița în Ucraina, mă aflam la Sankt Petersburg. Am împărtășit surpriza, îngrijorarea rușilor. De asemenea, am împărtășit aceleași dificultăți ca și cei dintre ei ale căror afaceri depindeau de relațiile dintre UE și Rusia și se făceau în valută străină.

Dar, în ceea ce mă privește, după trecerea primelor zile de stupefacție, mi-am amintit de acele multe dimineți din ultimii douăzeci de ani când, descoperind, la răsărit, o nouă acțiune ostilă a Statelor Unite împotriva Rusiei, întrebam: cât de mult va mai dura? Când se va epuiza răbdarea rusă? Când va părăsi confruntarea câmpul economic, și cel al informației, pentru cel al câmpului de luptă? Când ploaia de sancțiuni a căzut asupra Rusiei, a ieșit în sfârșit la iveală dovada unei pregătiri îndelungate, condusă de o voință strategică pe termen lung (cea a S.U.A.).

Nu poate fi reunită întreaga Uniune Europeană în câteva zile în jurul unor măsuri atât de draconice și sensibile din punct de vedere economic, pentru care de obicei durează ani de zile să discutăm despre standarde precum dimensiunea ouălor pe care găinile au voie să le depună pe teritoriul său! Câteva săptămâni mai târziu, am aterizat în primăvara blândă a Nisei. Îi lăsasem pe ruși într-o atitudine generală de îngrijorare calmă, pe cei a căror viață fusese dată peste cap de conflict, pentru o populație pentru care nu era compromisă nicio miză vitală, care și ieri ar fi avut dificultăți în a situa Ucraina pe hartă, dar care era în pragul isteriei în masă.

Acolo mi-am dat seama că patria mea și patria mea adoptivă s-au mutat în timp. Acest lucru mi-a cerut, pentru a înțelege, să plasez știrile arzătoare într-un context istoric suficient de lung pentru a-i găsi sens.

Așa că am încercat să privesc evenimentele din perspectiva conform căreia istoricii ar putea lucra asupra timpului nostru peste un secol sau două. Și, începând din acest punct de vedere, am găsit ipoteza că asistăm astăzi la încheierea unui război de 100 de ani, care ar fi început în 1917.

Acest lucru ar putea fi o surpriză, deoarece perioadele de ostilități, detenție și chiar alianță s-au succedat în acest secol. Ar fi greșit să spunem că țările care alcătuiesc ceea ce se numește acum Occidentul colectiv au luptat cu Rusia timp de 100 de ani. Dar, la fel, războiul medieval de 100 de ani nu este alcătuit din 100 de ani de activitate militară. Există perioade de armistițiu, și inversări ale alianței.

Ne gândim în special la comitatul Burgundie, care este aliat uneori cu Regele Franței, când cu coroana Angliei. Dacă așadar, se numește războiul de 100 de ani, este pentru că, în toată această perioadă, aceeași întrebare este cea care motivează conflictul: legitimitatea regelui Angliei pe o parte a pământurilor franceze. Și această întrebare nu va fi decisă efectiv până la sfârșitul acestui război, când coroana Angliei va trebui să renunțe la revendicările sale asupra continentului.

Se observă că în timpul acestui război începe să apară un sentiment național proto-francez.

Dacă englezii ar fi câștigat, lumea ar fi diferită. Noțiunea de națiune probabil că nu s-ar fi impus în forma pe care o cunoaștem astăzi. Astfel, pe lângă aspectele dinastice și imperialiste, este complicată de aspecte pe care astăzi le-am califica drept ideologice. (Să ne ferim, însă, de orice anacronism, termenii ideologic și imperialist nu pot fi aplicați evului mediu cu exact sensul pe care le dăm astăzi). În mod similar, conflictul care a început în 1914 este pur și simplu o problemă de competiție între imperialisme.

Dar provoacă revoluția în Rusia, iar apoi devine și un conflict între două viziuni asupra societății, în același timp în care rămân mizele imperialiste, în special în ceea ce privește accesul la resursele rusești. Începe astfel un secol al XX-lea oarecum depășit în timp, extinzându-se din 1917 până în 2022, timp în care problema relațiilor dintre Europa mai întâi, apoi Occident (după cel de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea hegemoniei americane), împreună cu Rusia, va să fie problema geopolitică centrală pentru întreg continentul european. Cred că această întrebare condiţionează politicile interne şi externe ale statelor europene şi ale SUA în această perioadă. Dacă sfârșitul conflictului din Ucraina marchează rezolvarea acestuia, atunci analogia cu războiul medieval de 100 de ani se va dovedi a fi relevantă.

Occidentul și Rusia de la începutul secolului al XX-lea: un război de 100 de ani

Ipoteza este, așadar, că peste o sută de ani, istoricii care studiază istoria secolului al XXI-lea vor vedea acolo, pentru unii în orice caz, un nou război de 100 de ani, care se întinde din 1914 până în 2022, opunându-se ansamblului puterilor industriale tradiționale Rusia. Prin „puteri industriale tradiționale”, mă refer la puterile unei ere occidentale în sens larg: anglosfera, Europa de Vest și Japonia. Ele se caracterizează prin faptul că și-au făcut revoluția industrială pe baza unei privatizări din ce în ce mai profunde a mijloacelor de producție, ceea ce numim de obicei calea capitalistă.

Se vor opune puterilor industriale de mai târziu, care au ales ele însele calea colectivizării mijloacelor de producție, cea a comunismului.

Știm, în special datorită lucrării lui Emmanuel Todd, că această alegere nu este o coincidență, ci corespunde valorilor profunde ale societăților care o alcătuiesc, așa cum reiese din structura familiei țărănești. Citez acest fapt pentru a aminti că dacă traiectorii istorice ale unor țări precum Franța sau Anglia și Rusia diferă atât de mult, nu este un capriciu al sorții. Putem explica științific legătura care există între structura familiei țărănești, valorile care derivă din aceasta și calea spre industrializare a fiecărei națiuni.

Este de imaginat că, dacă transformarea industrială are loc mai târziu în Rusia (și în China), aceasta se datorează faptului că aceste societăți sunt structural mai conservatoare. Și acest lucru este valabil și astăzi, observând rezistența societăților ruse și chineze la „inovațiile societale” din Occident. Cu toate acestea, ar trebui să avem grijă să nu confundăm conservatorismul cu respingerea progresului tehnic. Altfel nu am înțelege creativitatea tehnică a Rusiei și Chinei. Pentru că, în ciuda a ceea ce ar putea spune mass-media noastră, trebuie să știți că pentru cei care urmăresc soluțiile tehnice dezvoltate în Rusia din motive profesionale, este clar că Rusia are un avans într-un anumit număr de domenii, și nu doar în cel al armamentului.

Orașul inteligent rusesc, de exemplu, poate face metropolele occidentale să roșească. Cert este că decalajul istoric luat în materie de industrializare până în secolul al XX-lea înseamnă că cele mai importante două țări ale sferei comuniste au fost și ele, la vremea lor, obiectul încercărilor de colonizare de către puterile occidentale dominante. Pentru China a fost deosebit de brutal, episoadele triste ale celor două războaie ale opiumului care mărturisesc acest lucru. Pentru Rusia, știm mai puțin că decolarea sa industrială târzie, la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, a fost finanțată în esență de capitalul occidental (în special francez). Se exportă capitalul, unealta industrială folosește tehnici occidentale, Imperiul Rus este și el transformat în colonie, chiar dacă acesta este mai moale (cu excepția mâinilor mici care, în fabrici, câștigă din toate puterile dividende de la acționarii europeni, de curs). De asemenea, trebuie amintit că orice s-ar crede, partidele lor comuniste sunt cele care restaurează suveranitatea acestor două țări.

Astfel, dacă facem un zoom înapoi pentru a trece de la scurtul timp al informaţiei, la scara timpurilor istorice, apare un lung secol al XX-lea, structurat în jurul unui conflict al cărui obiect asociază două probleme.

Primul economic și imperialist implică accesul la resursele și pământurile a ceea ce a fost Imperiul Rus, apoi Uniunea Sovietică și în final Rusia și toate țările Europei și Asiei Centrale de la sfârșitul Uniunii.

A doua, ideologică, dar și economică, se referă la proprietatea asupra mijloacelor de producție în contextul dezvoltării industriale, private sau colective. Este tentant să spunem că a doua problemă a rămas secundară din punct de vedere al motivației. Dovada fiind oferită de faptul că presiunea asupra Rusiei nu a încetat niciodată după căderea U.R.S.S. Dar, chiar dacă poate fi văzută ca un fundal care maschează apetitul imperialist, problema ideologică joacă un rol puternic.

În primul rând, face posibilă „vânzarea” consecințelor conflictului populațiilor, care le suferă. Apoi, URSS, propunând un model alternativ de marș spre industrializare, a pus sub semnul întrebării privilegiile elitelor din capitalism. Nu putem sublinia niciodată suficient cât de mult a inspirat și întărit existența URSS luptele sociale ale claselor populare din lumea occidentală. În cele din urmă, acum joacă un rol important în construirea unei identități europene.

Vom reveni la acest punct mai târziu. Și apoi, colectivizarea mijloacelor de producție duce efectiv la expulzarea capitalului străin și la restabilirea suveranității. Prin urmare, acest fapt creează o puternică legătură cauzală între cele două aspecte ale conflictului. Acesta nu este locul pentru o lungă dezvoltare istorică și trebuie să trimit cititorul la surse istorice, care vor fi mult mai riguroase decât orice rezumat pe care le-aș putea face despre ele.

Câteva fapte vor fi suficiente, sper, pentru a arăta că această alegere istoriografică, care presupune un război de 100 de ani, adesea hibrid, uneori și „fierbinte”, dus de Occident împotriva Rusiei, indiferent de forma statului pe care îl întruchipează. nu este complet fanteziat, ci are rădăcinile în realitatea istorică. Sfârșitul Primului Război Mondial, fostul imperiu rus este în revoluție, iar războiul civil izbucnește între roșii și albi. Acest război civil este foarte puțin civil: sunt 14 națiuni care trimit forțe expediționare să participe la acest conflict. Și mai interesant, vă propun aici o listă neexhaustivă a beligeranților neruși. (dispăruți sunt țări colonizate, care deci nu au avut de ales decât să stea departe): Franța, Polonia, Italia, România, Cehoslovacia, Canada, Australia, Regatul Unit, China, Japonia și, bineînțeles, Statele Unite, fără a uita , Germania. Propun să comparăm această listă cu lista țărilor care participă astăzi la sancțiuni împotriva Rusiei și care sprijină Ucraina cu provizii de arme. Continuitatea istorică este uluitoare. Putem vedea diferențe precum India, de exemplu. Dar dacă a luptat cu puterile occidentale, a fost ca o colonie britanică. Este destul de remarcabil că India suverană este mai degrabă de partea Chinei și Rusiei, țări cu care relațiile sunt uneori complicate.

Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. plătește pentru distrugerea mașinii de război naziste cu 26 de milioane de morți și pentru devastarea celei mai bogate și industrializate treimi din teritoriul său. Un pai ! În schimb, cere ca Ialta să formeze un cordon sanitar de state la granița sa de vest și că Polonia nu va mai putea servi niciodată drept trambulină pentru ca Germania să o atace. Războiul urmărește extraordinar de modest prin prisma sacrificiului făcut.

Modestia care cu siguranță datorează mult conștientizării precise a slăbiciunii U.R.S.S. după sângerarea pe care tocmai a suferit-o. S.U.A., în schimb, iau partea leului, cu toată Europa de Vest, care este mult mai mare, mai bogată, mai populată și mai industrializată decât ponderea care revine U.R.S.S. U.R.S.S., care s-a angajat să respecte, la început, acordurile de la Ialta, abandonând, de exemplu, comuniștii greci în mâinile represiunii britanice brutale.

Dar S.U.A.? Răspunsul constă într-un fapt care este, de asemenea, puțin cunoscut în Europa, și adesea și în Rusia însăși. Din 1945, O.S.S. și apoi C.I.A. au „reciclat” batalioanele banderiste pentru a conduce un război de gherilă criminal în vestul Ucrainei. Acest mic război, finanțat integral de S.U.A., va dura până în 1949 și va provoca în continuare 300.000 de morți, 100.000 pe partea sovietică, 200.000 pe partea ucraineană.

Un mod oarecum „bărbătesc” de a mulțumi U.R.S.S. pentru că a permis S.U.A. să-și extindă considerabil zona de influență în Europa! Și, de asemenea, din nou o continuitate frumoasă, din moment ce vedem deja ca Statele Unite se aliază cu (neo)naziștii ucraineni (încă neo) pentru a duce război Rusiei.

De asemenea, trebuie menționat „The Grand Chessboard” de Zbigniew Brzezinski (1997), precum și rapoartele „Rand Corporation” din 2021, adevărate declarații de război hibrid. Este greu de negat că slăbirea și distrugerea Rusiei rămâne un obiectiv esențial al geopoliticii americane și, prin extensie, al coloniilor lor europene. (Să numim pică o piesăă). Astfel, de la revoluția rusă, se pot vedea relațiile cu U.R.S.S. drept unul dintre cei mai determinanți factori ai traiectoriei istorice a Europei de Vest, și a S.U.A. Toată această întrebare se rezolvă în prezent și, de aceea, ca atare, consider că este legitim să vorbim despre un război de 100 de ani între Rusia și Europa de Vest, făcând, vă reamintesc, pariul, din ce în ce mai puțin riscant în perspectiva evenimentele actuale, că această întrebare va fi rezolvată la finalul conflictului.

Lărgirea perspectivei istorice.

Am amintit mai sus de destinul comun istoric dintre China și Rusia: aceste două țări au suferit, în trecutul recent, încercări de colonizare ale Occidentului triumfător. Acestea au avut loc mai ales în secolul al XIX-lea, apoi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Mai presus de toate, să nu uităm, însă, „lotul de rapel” deosebit de brutal care a fost intervenția americană în viața țării și a societății ruse în anii 1990. Aceasta are toate caracteristicile colonizării, cu intervențiile sale grele în viața politică, jefuirea a tuturor resurselor ei etc. Astfel, dacă lărgim câmpul de viziune geopolitic, peisajul istoric și politic în curs de dezvoltare capătă nuanțe tulburătoare.

Vedem un conflict care se opune unui bloc occidental lărgit, unui bloc pe care îl vom numi eurasiatic din lipsă de un cuvânt mai bun, grupând mai întâi Rusia și China și alte țări care le sunt apropiate: Iran, India, țările S.C.O., de exemplu. În afară de țările din blocul occidental extins, celelalte au adoptat o atitudine care variază între neutralitatea binevoitoare față de Rusia și sprijinul discret. Astfel, Rusia și China au în comun să fie națiuni antice (vezi cea mai veche dintre toate pentru China).

Sunt două mari civilizații care au jucat un rol important în istoria planetei, la nivel geopolitic desigur, al artelor, dar și al tehnicilor. Apoi, când Occidentul „intră” în revoluția industrială, conservatorismul lor împiedică evoluțiile ordinii sociale necesare dezvoltării noilor moduri de producție și, prin urmare, rămân în urmă.

Întârziere pe care o plătește scump, pentru că sunt slăbite, în special pe plan militar, și fac deci obiectul încercărilor de colonizare descrise mai sus. Amândoi s-au eliberat de ea și au ajuns din urmă luând calea industrializării forțate, mânate de colectivizarea mijloacelor de producție. Acum au ajuns din urmă și au depășit Occidentul în multe zone. Și, ei se regăsesc astăzi din nou într-un conflict imperialist și ideologic cu același Occident.

Motivul pentru care trebuie să insistăm asupra acestei perspective istorice este că ea arată că apropierea chino-rusă este mult mai puțin circumstanțială decât avem tendința să credem. Are de fapt rădăcinile într-un destin comun față de Occident, ale cărui mize depășesc apartenența la diferite sfere ale civilizației.

Apropierea strategică dintre cele două țări este solidă, iar faptul că ambele reprezintă o putere de producție considerabilă susținută de resursele naturale de care are nevoie, nu este de bun augur pentru europeni. Și cu atât mai mult cu cât umilințele din trecut trezesc resentimente în rândul populațiilor care oferă sprijin patriotic guvernelor. Acest lucru este valabil mai ales pentru China. Pentru Rusia a fost mai puțin, pentru că colonizarea fiind doar economică, amintirea unei ocupații străine nu a marcat spiritele ca în China. Dar astăzi, populația rusă este conștientă că trauma anilor 1990 s-a datorat într-adevăr unei colonizări de facto a țării lor.

În această perspectivă, problema conflictului în care se joacă emanciparea unui bloc rus și chinez de la încercările de colonizare a Occidentului, structurează întreaga istorie a unui secol al XX-lea care se deschide odată cu Primul Război Mondial și se încheie acum, cu conflictul din Ucraina. Întrebarea fundamentală, pe plan ideologic, a proprietății mijloacelor de producție de ieri, a fost înlocuită cu cea a rolului statului în economie. Preponderența economiei asupra politicii occidentale este egalată de rolul statului în economia Chinei și Rusiei. Am crezut că problema a fost soluționată în 1991.

Umanitatea a intrat în vremurile mesianice ale triumfului liberalismului economic, al liberului schimb absolut, războiul a fost înfrânt, iar Istoria și-a cunoscut sfârșitul. Desigur, a fost un delir ideologic. Se va observa că ideologia neo-conservatoare a generat același fenomen de credință oarbă ca și marxismul la vremea sa.

Lumea departe de a converge și chiar de a se comunică în venerarea „valorilor occidentale”, a continuat să evolueze și au apărut noi divergențe, generatoare de conflicte de interese. Să ne punem întrebarea: oare oare diferențele de valori antropologice care au determinat Rusia și China să ia calea colectivizării spre industrializare să fie aceleași care impun un echilibru diferit între puterea politică și cea economică, într-o economie de piață?

Dacă acceptăm acest punct de vedere, atunci înțelegem că în China și Rusia, suveranitatea politică și economică se contopesc. Dorind să impună lumii întregi reguli de guvernare economică care să înlocuiască puterea politică, Occidentul neagă și amenință identitatea acestor țări. Orbirea sa, ar trebui să spun autismul său cultural, creează, așadar, condițiile unui conflict și mai profund decât cel care decurge din interese geopolitice și economice divergente.

Astfel, adoptând această perspectivă mai largă, concepem că un conflict în care se joacă rezolvarea tensiunilor seculare nu poate avea decât o dimensiune globală. Și observăm deja că manevrele diplomatice majore din jurul B.R.I.C.S. sunt mult mai decisive decât ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă. La nivel strict geopolitic, adopt viziunea lui John Mearsheimer. Este deci cel al unui conflict născut din postura imperială americană, motivând o politică de extindere a N.A.T.O. și de slăbire a Rusiei. Conflict dorit și pregătit de Statele Unite. Poziția lor este, să ne amintim, gândită și definită în numeroase lucrări și rapoarte de „think tanks”.

Strategia de creștere a tensiunii în ultimii ani este descrisă perfect de două rapoarte ale „Rand Corporation” datând din 2019. Este descrisă cu meticulozitate izbucnirea conflictului cu Rusia, prin Ucraina, precum și riscurile de distrugere pentru ” Ucraina. Gândirea geopolitică americană justifică acest lucru prin necesitatea de a păstra controlul asupra Eurasiei, pentru a preveni ascensiunea unui competitor și, prin urmare, pentru a le menține hegemonia.

Este o teorie geopolitică și, ca orice teorie, necesită acceptarea premiselor sale: Statele Unite, o putere maritimă, trebuie să păstreze controlul asupra masei terestre eurasiatice, pentru că oricine controlează acest continent controlează lumea. Să nu judecăm aici meritele acestei idei, nici realismul ei. Rețineți totuși că este moștenit de la Imperiul Britanic și a condus la o extindere care nu a fost durabilă. Pe de altă parte, din momentul în care premisele ei sunt acceptate și în care stă la baza gândirii strategice a Statelor Unite, ostilitatea lor față de Rusia este rațională.

Pe de altă parte, poziția Uniunii Europene este diferită. Țările care o alcătuiesc (nu uitați că politica externă rămâne, în principiu, un privilegiu al statelor membre), au mult de pierdut dacă se supără pe Rusia. Acest lucru este valabil mai ales pentru Franța și Germania. Cu toate acestea, Angela Merkel a recunoscut că a sabotat acordurile de la Minsk. Totuși, cancelarul german nu reacționează atunci când ultima conductă care i-ar fi putut salva economia este distrusă la ordinul Washingtonului.

Cât despre Franța, atât de angajată față de Rusia încât a fost acolo, înainte de conflict, prima țară străină care a oferit locuri de muncă, a participat și ea la sabotarea acordurilor de la Minsk, așa cum a recunoscut François Hollande. Ea nu a reacționat când s-a dezvăluit că telefoanele liderilor francezi erau interceptate de S.U.A. Pe scurt, Franța și Germania, inițiatorii istorici ai Uniunii Europene, cele două mari puteri economice, s-au lăsat să plece, și urmează linia hotărâtă la Washington.

Iraționalitatea Uniunii Europene ar fi, așadar, rodul pierderii suveranității sale în beneficiul intereselor Statelor Unite. Acesta este într-adevăr un factor important, dar vom vedea că și alți factori sunt la lucru, conducând continentul în spirala unui colectiv uluitor hara-kiri. Să încercăm acum, în lumina expunerii istoriografice prezentate anterior, să luăm în considerare traiectoriile istorice ale diferiților actori, pentru a analiza care sunt strategiile de soluționare a conflictelor de care dispun. Rețineți, însă, că atunci când vorbim de actori, trebuie să facem distincție între două clase: cea a țărilor suverane, care păstrează așadar libertatea de luare a deciziilor politice și strategice, și cea a țărilor vasale, a căror putere de decizie este foarte limitată. Vom clasa S.U.A. și Rusia pe primul loc, dar și China.

Aceasta din urmă nu este implicată direct, dar pe lângă faptul că face cauză comună cu Rusia, va juca un rol decisiv în acțiunile diplomatice care vor încheia conflictul. În sfârșit, și mai presus de toate, știe că se află chiar în spatele Rusiei în lista țintelor neoconservatoare și, prin urmare, prin postura sa diplomatică, își apără interesele directe. Poate fi descris ca un actor angajat pe plan strategic și diplomatic, fără a fi așa pe plan militar.

A doua clasă este formată, evident, din țările Uniunii Europene/N.A.T.O. și Ucraina. Acestia acționează în cadrul restrâns pe care Washington-ul vrea să le părăsească, cu ștafeta de la Bruxelles, putându-se îndepărta doar marginal de linia definită pe malurile Potomacului. Că un lider încearcă să se îndepărteze măcar puțin de asta, și acolo este chemat la ordine scurt de releele atlantismului, așa cum arată, din nou, exploziile media în urma declarațiilor președintelui Macron la întoarcerea sa din China.

În a doua parte a acestui articol, vom descrie fazele războiului ruso-occidental de 100 de ani și vom arăta cum acestea sunt legate între ele pentru a conduce Occidentul către „epoca nerațiunii” în care se luptă astăzi.

Vom defini apoi conflictul dintre S.U.A. și Rusia, ca acela dintre țările producătoare de bunuri și cele care le consumă, și vom trage consecințele.

– Va urma –

Sursa: Daniel Arnaud  – https://www.vududroit.com/2023/05/russie-occident-lautre-guerre-de-100-ans-premiere-partie, preluat de https://www.art-emis.ro/analize/rusia-occident-alt-razboi-de-100-de-ani