Românii din partea de vest a Banatului istoric

 

„Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”.

 

Mihai Eminescu

 

 

 

 

 

Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”)

Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi.

În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia.

În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi.

Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6.

 

 

 

 

 

 

Date istorice despre regiunea Banatului

Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr.

Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea.

Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”.

După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018.

Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar.

În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin.

În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor.

Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici.

După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană.

Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est.

Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718.

Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX

Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi.

Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate.

În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei.

În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici.

La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est.

În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii.

Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000.

Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii.

 

Românii – singurii autohtoni

 

Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000.

După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est),

Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună.

La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească.

Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti.

S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici.

Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat.

 

 

 

 

Harta etnică a Banatului istoric la 1919

 

Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei.

Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa.

Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declara în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi.

La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav.

Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei.

Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi.

În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului.

 

Acesta se va încheia la 13 iunie 1919.

 

Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole.

1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere.

În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului.

 

 

 

 

Harta teritoriului istoric al Banatului după impărţirea sa între România şi Serbia.

 

 

În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat.

Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară.

Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii.

Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii.

Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est aBanatului a însemnat o tragedie naţională

Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare.

O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi.

Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria.

În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului.

Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat.

Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului.

Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române.

Soarta românilor după Primul Război Mondial

Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România.

Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România.

Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română.

Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române.

Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid.

În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român.

În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936.

Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici.

După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei.

Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne.

Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”.

Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

 

Cultura

 

Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”.

Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea.

Casa de Presă şi Editura Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri.

La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”.

În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă.

Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune.

Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi.

Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur.

Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina.

După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar.

Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric.

În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase.

În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa.

La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi.

Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia.

La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007.

Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ).

La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic.

Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM.

În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi.

Acest post  de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet.

În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume.

Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia.

Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre).

Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii.

Politica minoritară

Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi).

Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004  Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un Consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre.

Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina.

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/09/21/un-document-despre-disputa-intre-romania-si-serbia-privitoare-la-impartirea-banatului-din-1919/

 

Bibliografie selectivă:

 

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000.

 

 

 

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/

Romanii vechi. Istoria Noastra și Valahii sud-dunareni

 

 

Simona Motoroiu, Recenzie asupra “Românii Peninsulei Balcanice”, Mihai Eminescu, Opere complete, X, p. 123-125

 

 

  Ragusa și sfinții

 

 

 

Pentru a înţelege semnificaţiile articolului Românii Peninsulei Balcanice este necesar să-l plasăm în contextul istoric în care a fost scris. În vara anului 1878, în acelaşi timp cu desfăşurarea Congresului de la Berlin, lui Eminescu îi este încredinţată traducerea din limba germană a primului volum, din cele cinci, ale tratatului lui Eudoxiu Hurmuzachi, Fragmente din istoria românilor.

Interesul deja existent pentru situaţia românităţii de la sudul Dunării se amplifică mai ales datorită faptului că în cadrul Congresului de la Berlin nu se aduce în discuţie situaţia românilor transdanubieni.

Iată ce spune Eminescu: „Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles. “Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor. […] Numai noi, cu maniera noastră de a vedea, sântem străini în Orient şi rămânem neînţeleşi chiar şi pentru cei de un neam cu noi…” (p. 123).

Lipsa legăturilor dintre românii din jurul graniţelor şi românii din interiorul graniţelor statutui devine o problemă de interes major pentru Eminescu, care îi va dedica o parte din articolele sale. Marele poet se va angaja în timp într-o amplă campanie de presă în scopul de a prezenta soarta conaţionalilor noştri atât opiniei publice, cât şi conducătorilor statului român, care neglijează, intenţionat sau nu, preocuparea pentru soarta acestora.

Oprindu-se asupra cazului românilor de la sud de Dunăre (cărora le va mai dedica un articol în 1880 intitulat La 4/6 iunie… în care va trasa mult mai clar coordonatele entopolitice ale acestora) Eminescu le face în primul rând o portretizare concisă şi elocventă din punct de vedere etnografic, geopolitic şi istoric. Conform reperelor de identificare geografico-istorice – spune el – „nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa şi de Kiev.” (p. 123)

Pentru a creiona portretul entografic al românilor sud Dunăreni, Eminescu apelează la descrierea lui Fallmerayer din Fragmente asupra Orientului: „Vlahii Tesaliei se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui […]

Fie rămăşiţe ale coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizaţi, ei se întind şi se ramifică de-a lungul şirului de munţi prin Macedonia Superioară până sus în Balcani şi au stat odată în contact cu conaţionalii lor de pe malul stîng al Dunării. […] se ocupă puţin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor şi cu câşlile…, încât, prin bogăţia turmelor de oi, sânt vestiţi în Rumelia toată… Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie, românii le sînt în privinţa acestor calităţi cu mult superiori celora ce vorbesc greceşte.” (p. 124).

Articolul lui Mihai Eminescu oferă detalii importante despre românii de la sudul Dunării, care aflându-se în afara statutui român nu se pot manifesta în cadre etnopolitice proprii şi sunt nevoiţi să se lupte cu stăpânirile străine pentru a-şi câştiga drepturile care le pot asigura continuitatea (religie şi învăţământ în limba maternă, etc.). În ciuda nenumăratelor obstacole ridicate de administraţia locală şi lipsei de ajutor din partea statului român, aceste comunităţi româneşti au reuşit să-şi menţină specificul şi organicitatea.

Pe lângă aceste semnificaţii, articolul reprezintă pentru cercetătorii din zilele noastre un text cu valoare inestimabilă (având în vedere multitudinea de informaţii care ne este oferită într-un text de 2 pagini) ce nu trebuie să lipsească din bibliografia lucrărilor de specialitate pe această temă.

Mihail Eminescu (1876), Despre românii din Timoc-Serbia, din N.A. Constantinescu, Chestiunea Timoceană, 1941, p77-78

La 1876, Eminescu scria:

“Lor nu le e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e eprmisă liturghia în romîneşte.” “Loialitatea lor faţă de statul sârb va fi răsplătită cu cea mai laşă cruzime, chiar atunci când ei îşi dau sângele pentru apărarea ţării, ca în 1976 când fură învinşi de turci.”
“În armata a III-a care e condusă de generalul Leşainin şi care-şi are reazimul său în întăriturile de la Zaicear, se află cei mai mulţi români, care par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi.

A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe seama sârbilor, ni se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre. Patru ostaşi români sunt împuşcaţi ca pedeapsă. Bătaia ce o capătă renumitul Cernaieff la Niš are acelaşi rezultat: decimarea unui regiment românesc. Întradevăr, multă cauză de a se însufleţi pentru gloria sârbească n-ar fi având românul”.

Intrebare : Cine a fost Sfantul Valah protector al cetății Ragusa (Dubrovnik-ul de azi), care în dialectul italienilor de sud este numit Biagio, în al celor de nord este Baggio, la români este Bagiu și in dialectul aromân este Abagiu, nume de la care provine și Abagia, adica Abazia-(vezi si localitate in Istria)-nume de proprietate monahala?

Pot sa afirm ca neamul românesc este norocos pentru ca interesul meu pentru originea numelui familiei mele mi-a dat șansa să găsesc în Italia că, la origine toți aceștia au avut numele BAGULUM, care este numele de familie al lui Constantin cel Mare fondatorul Constantinopolului si semnatarul Edictului Crestin de la Milano!

Cunoaștem ca viitorul împarat Constantin s-a născut la Naissus (azi localitatea Niš din Serbia).

Proprietățile familiei lui se numeau Terrae Bagulum, iar dupa ce Constantin a devenit imparat, domeniul sau a devenit Terra Bagulum, acesta fiind confirmat in cronicile medievale de mai tarziu care scriu despre Terra Blachorum in anul 1222 prin care se indica inclusiv Transilvania, in perioada de maxima expansiune teritoriala a statului dinastiei Asanestilor.
De aici avem doua lucruri importante: Sfantul Valah (sau Blasie) nu este altul decat Sf. Constantin cel Mare, nascut la Niš, iar imparația lui, Terra Bagulum (sau Blachorum)era cea care includea si Ragusa!

Mult mai tarziu in 1776, parte a Terrei Blachorum devenita Republica Ragusa redusa in teritoriu si despartita de restul romanitatii balcanice (vezi foto sus) ,a fost primul stat valah din lume ce a recunoscut independenta SUA, o realizare a acelor timpuri de un curaj de excepție, prin care s-a dat cale libera spre libertate și afirmare a ceea ce a devenit prima putere politico-economica a lumii moderne!

Sursa: Astra Romana

 

Noi, românii, vorbim o limbă sau un dialect?

 

 

 

Într-un text interesant, intitulat “Limbă sau dialect?”, Zahu Pană (1921 – 2001, poet si publicist aromân) însumează motivele pentru care aromâna nu poate fi altceva decat un dialect al limbii române şi inutilitatea prezentarii acestor motive ca dovezi in faţa “neoarmâniştilor”, cu care nu se poate lega un dialog pe aceasta temă, în principal datorita semidoctismului acestora într-ale lingvisticii.

Mulţi dintre acestia nu au macar habar că în Iradeaua Sultanului Abdul Hamid al II-lea, de la care ei îşi revendică “ziua naţională a armânjilor”, aromânii erau numiţi oficial … valahi, sau că Recomandarea 1333/1997 a Parlamentului European… recomandă statelor balcanice sa creeze condiţii pentru afirmarea cultural-lingvistică (nu natională!) a aromânilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

Limba română este limba populațiilor antice romanizate trăitoare în bazinul Dunării de jos care, conform istoricului Herodot și a altor autori antici, erau Traco-Dace şi care, ulterior, a fost influențată de limbile slave, greacă, maghiară ș.a .

O caracteristică esențială a limbii române este aceea a lipsei dialectelor la nord de Dunăre, graiurile din Banat, Ardeal, Maramureș, Moldova (atât regiunea din România, cât și Republica Moldova), Oltenia, Muntenia și Dobrogea, fiind aproape identice, existând și relativ puține regionalisme.

Numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul al XVI-lea la mai mulți călători străini, precum și în mai multe documente românești.

Astfel, cel mai vechi înscris păstrat în limba română cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor românești din acea perioadă, este  Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului Hanăş Begner (Hans Benkner), un document din 1521, în care negustorul Neacșu de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre iminenţa atacurilor  turcilor.

În Palia de la Orǎștie (1581) şi în Letopisețul Țării Moldovei (1647) se menţionează, de asemenea, termenul de limbă română.

Prima tipăritură românească a fost un Catehism tipărit la Sibiu în 1544, care s-a pierdut, astfel încât prima tipăritură care s-a păstrat fiind Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (1551-1553).

Prima tipăritură  cu litere latine în limba română este ” Culegerea de Cântece religioase calvine din 1560″ a episcopului Pavel Tordaşi.

Limba română este astăzi limbă oficială şi naţională în România, unde 90,6 % din populaţie o consideră limba maternă.

Româna este, de asemenea, de la 1 ianuarie 2007 una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, la acest moment fiind 24 de limbi oficiale la nivel comunitar.

Ziua Limbii Române se sărbătorește  în Republica Moldova începând cu 31 august 1989, după decretarea limbii române ca limbă de stat și trecerea la grafia latină la 27 august 1989, fapt consfinţit şi în Declarația de independență adoptată la 27 august 1991.

În Republica Moldova circa trei sferturi din populaţie consideră româna  limbă maternă, iar în Transnistria se apreciază că circa 30 % din populaţie vorbeşte limba română.

În zona Timocului, în Republica Serbia, aproximativ 5 % din populaţie este vorbitoare de limbă română, şi, de asemenea, în Voivodina, tot în Serbia (aici româna este limbă oficială) există o populaţie de circa 1,5 % din total, care comunică în grai românesc.

Vorbitori de limba română se găsesc în numeroase ţări ale lumii. Procente semnificative se întâlnesc în Cipru – aproape 3% din populaţie vorbeşte limba română sau  în Spania şi Italia unde câte 1,5 % din populaţie comunică în română.

Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găsește în Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populația acestei ţări care a emigrat din România în Israel.

Trebuie manţionat şi faptul că în Orientul Mijlociu, există numeroşi arabi (500.000 după unele estimări) care au făcut studiile în România, şi cunosc limba română.

Interesant este şi faptul că româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monahal Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu și Lacu.

Specialiştii arată că limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană şi reto-romană.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă.

Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova, este  numită dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei dialecte romanice de est.

Opinia că idiomurile aromân, meglenoromân şi istroromân ar fi limbi aparte şi nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunităţii ştiinţifice a lingviştilor romanişti.

Din însăşi cercetarea materialului lingvistic al celor patru dialecte, reiese fără putinţă de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori şi cercetători ai aromânilor),astfel  încât poate fi avansată cel puţin ipoteza originii aromânilor în acelaşi teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii Skok şi Jiřeček .

Cei mai mulţi lingvişti romanişti consideră că aceste trei idiomuri sunt dialecte ale aceleiaşi limbi :

• Aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.

• Meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

• Istroromâna, este  vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia, care geografic este mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezintă asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

  Toate aceste patru dialecte formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice.

  Numeroşi cercetători, printre care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate.

  Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic[necesită citare].

  Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

– Aromâna sau Macedoromâna (circa 250.000 de vorbitori), este folosită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea.

Se presupune că despărțirea dintre limba aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.

– Meglenoromâna (circa 10.000 de vorbitori), folosită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

– Istroromâna (sub 1000 de vorbitori), folosită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română.

Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/02/o-istorie-a-zilei-de-2-septembrie-video-3/