CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Limba română – izvorul nemuririi neamului românesc

 

 

 

 

Câștigătorii concursului „Limba română este patria mea” au fost ...

 

 

 

 

Unde este patria?

 

 

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal.

Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate, scrie Victor RAVINI în  .Nr. 2-3, anul XXX, 2020 al Revistei Limba Română md.

 Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una:

„Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.”.


Același dicționar dă 44 de definiții pentru națiune, din care selectez:

„Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”.

Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum.

Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare.

Se știe prea bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechii culturi Cucuteni-Tripolie, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina.

Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică.

Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia.

Aceștia și-au pierdut limba.

Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești.

Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”.

Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”.

Așadar, aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”.

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni care trăiește în două țări?

Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita.

Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804-1872), materialist și ateist.

Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează.

Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate.

Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor.

Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă.

Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa”1.

Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii”2.

El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia”3.

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan în alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa4. Temelia stă în religie.

În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă.

El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale”5.

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat.

Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii.

Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă”6.

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni, iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului.

El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată.

Legătura cu ideea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi, românii, știm un lucru pe care Feuerbach nu l-a spus.

Probabil că nu s-a gândit mai departe de lungul nasului: cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa.

Fără limbă nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația. Limba română ne unește mai mult decât religia.

Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred în nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach.

A trecut pe planul doi. Acum, forța care ne unește este limba română.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de sânge, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră. Ei atacă și limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița.

Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române.

Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii.

Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale.

În primul rând, credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor:

„E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi.

Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi”.

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

Note:

1 Die Religion ist… der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, p. 24-25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975).

2 Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie (Idem, p. 22).

3 Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion (Idem, p. 24).

4 Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion (Ibidem, p. 24).

5 Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das­Bewußtsein des Wesens überhaupt… (Idem, p. 27).

6 … in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, p. 42-43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart-Bad Cannstatt, 1960).

04/08/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un irlandez ne reaminteşte că Munţii Carpați sunt coloana vertebrală a poporului român!

 

 

 

 

 

„Carpații sunt coloana vertebrală a poporului român”! zice bine irlandezul Peter Hurley

Irlandezul Peter Hurley, cunoscut promotor al satului românesc și al valorilor autentice țărănești, a susținut la Vaslui o conferință intitulată „Tradiție și modernitate, istorie și prezent pentru tânărul contemporan”, informează Episcopia Hușilor reluată de  https://infobrasov.net  .

În cadrul evenimentului, Hurley le-a vorbit tinerilor despre ceea ce înseamnă să fii român și despre admirația pe care o poartă satului românesc și culturii țărănești tradiționale.
El i-a îndemnat pe tineri să nu se lepede de propria identitate, așa cum a făcut-o poporul irlandez, care și-a părăsit limba.

Hurley afirmă că românismul este definit de cinci piloni: limba română, credința, pământul, cultura tradițională și jertfa.

Rețeta voastră, ceea ce vă face pe voi să fiți diferiți, unici și prețioși, este foarte simplă, sunt cinci cuvinte:
Primul cuvânt este limba română.

Fiecare neam, fiecare popor poate să spună: noi avem limba cutare, în afară de Irlanda.

În Irlanda numai 0.3% din populație mai vorbește irlandeză.
Nimeni nu poate să îți fure identitatea, dar tu singur poți să o arunci la coșul de gunoi.

Acest lucru e foarte important! Vă spun din experiența irlandezilor.

Noi am aruncat, acum 150 de ani, limba noastră străveche, la coșul de gunoi, pentru că am fost „educați” să înțelegem că a fost ceva absolut nefolositor.

Am fost învățați că nu poți să te duci în lume să prosperi cu limba irlandeză, căci astfel ești un țăran irlandez nefolositor, un lucru de sfidat. Noi am fost, primii, sclavii Europei”, a spus el.

Cineva mi-a zis la un moment dat: „În fiecare limbă pe care o cunoști ești un alt om”.

Eu cred că așa este!

Construiești gândurile tale în funcție de vibrația sunetelor.
Limba română este o limbă latină, dar nu numai o limbă latină. De când am început să citesc despre România, în 1994, am citit că ea este cea mai aproape de limba latină în Europa.

Pot să îmi imaginez un munte al limbilor, și pe acest munte este un râu care se numește „râul limbilor latine”.

Româna este acolo unde izvorăște limba latină, mai sus. Este o limbă atât de frumoasă! Eminescu o folosește cel mai tare.
Când citesc cuvintele rugăciunii în limba română eu cred că au putere și rezonanță.

În cuvintele din limba română, sunetul și sensul profund sunt foarte, foarte aproape”.

Peter Harley crede că România are vocația de a fi legătura dintre Răsărit și Apus:

„Al doilea cuvânt este credința. Credința în Dumnezeu este foarte puternică. Sunteți singurul popor ortodox latin din lume. Asta vă pune într-o poziție de balama între tot ce este în Est și tot ce este în Vest”.

Pentru el, pământul se identifică cu tradiția:
„Al treilea este pământul. Limba, credința și pământul, mai ales Carpații. Carpații sunt coloana vertebrală a poporului român.

Stați la fel de confortabil pe partea estică și sudică precum pe partea vestică.

Carpații nu au fost niciodată un zid de apărare, ci un copac în care ați urcat în orice moment de primejdie.
Pământ cum găsești în România, nu există în Europa. Din acest pământ atât de fertil și de roditor a izvorât o cultură tradițională, autentică bineînțeles.

A izvorât și a crescut o cultură tradițională atât de complexă și de frumoasă, atât de plină de valori! Prof. dr. Ion Bucur, fostul director al Muzeului Astra din Sibiu, vorbește despre țăranii din România ca despre o aristocrație a țăranilor Europei.

Și cred că așa este!

Eu nu cred să fi fost cultura tradițională irlandeză atât de frumoasă cum este cultura tradițională românească, chiar și astăzi, când este foarte încercată această cultură.
Cultura tradițională este al patrulea cuvânt,

Este vorba despre această tradiție vie, această cultură tradițională vie, care încă se găsește în această parte a Europei.

Cum a zis Lucian Blaga, această cultură tradițională, pe care o găsim astăzi în România, este o verigă actuală a unui lanț continuu.

La noi, în Vestul Europei, lanțul s-a rupt deja”, a explicat el.

Peter Hurley a încheiat astfel:
„A cincea trăsătură care vă definește, care, probabil, este și cea mai dureroasă, este jertfa.

Această jertfă este continuă, aparent interminabilă. Pentru mine, a fi român nu este un pașaport sau un loc, ci seamănă mai mult cu o vocație, a fi român înseamnă a avea o vocație.
A fi român nu înseamnă drepturi.

Aproape niciodată nu a însemnat drepturi, din păcate, dar înseamnă responsabilitate.

A fi român înseamnă o responsabilitate asumată, o cruce pe care să o iei, dar nu în sensul negativ, ci în sensul pozitiv al conceptului.
Acestea sunt cele 5 trăsături pe care cred că le-am cristalizat foarte pe scurt.

Pot fi pentru noi un fel de busolă când ne gândim ce înseamnă a fi român.

Nu înseamnă o clădire, un imn național, un război sau o victorie și nici un templu, ci este această construcție spirituală, o combinație între limbă, credință, locul (pământul), tradițiile vii și această cămașă albă a jertfei pe care ați purtat-o pe parcursul a sute de ani”.

 

 

02/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Noi, românii, vorbim o limbă sau un dialect?

 

 

 

Într-un text interesant, intitulat “Limbă sau dialect?”, Zahu Pană (1921 – 2001, poet si publicist aromân) însumează motivele pentru care aromâna nu poate fi altceva decat un dialect al limbii române şi inutilitatea prezentarii acestor motive ca dovezi in faţa “neoarmâniştilor”, cu care nu se poate lega un dialog pe aceasta temă, în principal datorita semidoctismului acestora într-ale lingvisticii.

Mulţi dintre acestia nu au macar habar că în Iradeaua Sultanului Abdul Hamid al II-lea, de la care ei îşi revendică “ziua naţională a armânjilor”, aromânii erau numiţi oficial … valahi, sau că Recomandarea 1333/1997 a Parlamentului European… recomandă statelor balcanice sa creeze condiţii pentru afirmarea cultural-lingvistică (nu natională!) a aromânilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

Limba română este limba populațiilor antice romanizate trăitoare în bazinul Dunării de jos care, conform istoricului Herodot și a altor autori antici, erau Traco-Dace şi care, ulterior, a fost influențată de limbile slave, greacă, maghiară ș.a .

O caracteristică esențială a limbii române este aceea a lipsei dialectelor la nord de Dunăre, graiurile din Banat, Ardeal, Maramureș, Moldova (atât regiunea din România, cât și Republica Moldova), Oltenia, Muntenia și Dobrogea, fiind aproape identice, existând și relativ puține regionalisme.

Numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul al XVI-lea la mai mulți călători străini, precum și în mai multe documente românești.

Astfel, cel mai vechi înscris păstrat în limba română cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor românești din acea perioadă, este  Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului Hanăş Begner (Hans Benkner), un document din 1521, în care negustorul Neacșu de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre iminenţa atacurilor  turcilor.

În Palia de la Orǎștie (1581) şi în Letopisețul Țării Moldovei (1647) se menţionează, de asemenea, termenul de limbă română.

Prima tipăritură românească a fost un Catehism tipărit la Sibiu în 1544, care s-a pierdut, astfel încât prima tipăritură care s-a păstrat fiind Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (1551-1553).

Prima tipăritură  cu litere latine în limba română este ” Culegerea de Cântece religioase calvine din 1560″ a episcopului Pavel Tordaşi.

Limba română este astăzi limbă oficială şi naţională în România, unde 90,6 % din populaţie o consideră limba maternă.

Româna este, de asemenea, de la 1 ianuarie 2007 una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, la acest moment fiind 24 de limbi oficiale la nivel comunitar.

Ziua Limbii Române se sărbătorește  în Republica Moldova începând cu 31 august 1989, după decretarea limbii române ca limbă de stat și trecerea la grafia latină la 27 august 1989, fapt consfinţit şi în Declarația de independență adoptată la 27 august 1991.

În Republica Moldova circa trei sferturi din populaţie consideră româna  limbă maternă, iar în Transnistria se apreciază că circa 30 % din populaţie vorbeşte limba română.

În zona Timocului, în Republica Serbia, aproximativ 5 % din populaţie este vorbitoare de limbă română, şi, de asemenea, în Voivodina, tot în Serbia (aici româna este limbă oficială) există o populaţie de circa 1,5 % din total, care comunică în grai românesc.

Vorbitori de limba română se găsesc în numeroase ţări ale lumii. Procente semnificative se întâlnesc în Cipru – aproape 3% din populaţie vorbeşte limba română sau  în Spania şi Italia unde câte 1,5 % din populaţie comunică în română.

Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găsește în Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populația acestei ţări care a emigrat din România în Israel.

Trebuie manţionat şi faptul că în Orientul Mijlociu, există numeroşi arabi (500.000 după unele estimări) care au făcut studiile în România, şi cunosc limba română.

Interesant este şi faptul că româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monahal Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu și Lacu.

Specialiştii arată că limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană şi reto-romană.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă.

Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova, este  numită dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei dialecte romanice de est.

Opinia că idiomurile aromân, meglenoromân şi istroromân ar fi limbi aparte şi nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunităţii ştiinţifice a lingviştilor romanişti.

Din însăşi cercetarea materialului lingvistic al celor patru dialecte, reiese fără putinţă de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori şi cercetători ai aromânilor),astfel  încât poate fi avansată cel puţin ipoteza originii aromânilor în acelaşi teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii Skok şi Jiřeček .

Cei mai mulţi lingvişti romanişti consideră că aceste trei idiomuri sunt dialecte ale aceleiaşi limbi :

  • Aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.

  • Meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

  • Istroromâna, este  vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia, care geografic este mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezintă asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

    Toate aceste patru dialecte formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice.

    Numeroşi cercetători, printre care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate.

    Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic[necesită citare].

    Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

– Aromâna sau Macedoromâna (circa 250.000 de vorbitori), este folosită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea.

Se presupune că despărțirea dintre limba aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.

– Meglenoromâna (circa 10.000 de vorbitori), folosită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

– Istroromâna (sub 1000 de vorbitori), folosită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română.

Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/02/o-istorie-a-zilei-de-2-septembrie-video-3/

 

 

 

02/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: