CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Romanii vechi. Istoria Noastra și Valahii sud-dunareni

 

 

Simona Motoroiu, Recenzie asupra “Românii Peninsulei Balcanice”, Mihai Eminescu, Opere complete, X, p. 123-125

 

 

 

 

 

Pentru a înţelege semnificaţiile articolului Românii Peninsulei Balcanice este necesar să-l plasăm în contextul istoric în care a fost scris. În vara anului 1878, în acelaşi timp cu desfăşurarea Congresului de la Berlin, lui Eminescu îi este încredinţată traducerea din limba germană a primului volum, din cele cinci, ale tratatului lui Eudoxiu Hurmuzachi, Fragmente din istoria românilor.

Interesul deja existent pentru situaţia românităţii de la sudul Dunării se amplifică mai ales datorită faptului că în cadrul Congresului de la Berlin nu se aduce în discuţie situaţia românilor transdanubieni.

Iată ce spune Eminescu: „Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles. “Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor. […] Numai noi, cu maniera noastră de a vedea, sântem străini în Orient şi rămânem neînţeleşi chiar şi pentru cei de un neam cu noi…” (p. 123).

Lipsa legăturilor dintre românii din jurul graniţelor şi românii din interiorul graniţelor statutui devine o problemă de interes major pentru Eminescu, care îi va dedica o parte din articolele sale. Marele poet se va angaja în timp într-o amplă campanie de presă în scopul de a prezenta soarta conaţionalilor noştri atât opiniei publice, cât şi conducătorilor statului român, care neglijează, intenţionat sau nu, preocuparea pentru soarta acestora.

Oprindu-se asupra cazului românilor de la sud de Dunăre (cărora le va mai dedica un articol în 1880 intitulat La 4/6 iunie… în care va trasa mult mai clar coordonatele entopolitice ale acestora) Eminescu le face în primul rând o portretizare concisă şi elocventă din punct de vedere etnografic, geopolitic şi istoric. Conform reperelor de identificare geografico-istorice – spune el – „nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa şi de Kiev.” (p. 123)

Pentru a creiona portretul entografic al românilor sud Dunăreni, Eminescu apelează la descrierea lui Fallmerayer din Fragmente asupra Orientului: „Vlahii Tesaliei se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui […]

Fie rămăşiţe ale coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizaţi, ei se întind şi se ramifică de-a lungul şirului de munţi prin Macedonia Superioară până sus în Balcani şi au stat odată în contact cu conaţionalii lor de pe malul stîng al Dunării. […] se ocupă puţin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor şi cu câşlile…, încât, prin bogăţia turmelor de oi, sânt vestiţi în Rumelia toată… Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie, românii le sînt în privinţa acestor calităţi cu mult superiori celora ce vorbesc greceşte.” (p. 124).

Articolul lui Mihai Eminescu oferă detalii importante despre românii de la sudul Dunării, care aflându-se în afara statutui român nu se pot manifesta în cadre etnopolitice proprii şi sunt nevoiţi să se lupte cu stăpânirile străine pentru a-şi câştiga drepturile care le pot asigura continuitatea (religie şi învăţământ în limba maternă, etc.). În ciuda nenumăratelor obstacole ridicate de administraţia locală şi lipsei de ajutor din partea statului român, aceste comunităţi româneşti au reuşit să-şi menţină specificul şi organicitatea.

Pe lângă aceste semnificaţii, articolul reprezintă pentru cercetătorii din zilele noastre un text cu valoare inestimabilă (având în vedere multitudinea de informaţii care ne este oferită într-un text de 2 pagini) ce nu trebuie să lipsească din bibliografia lucrărilor de specialitate pe această temă.

Mihail Eminescu (1876), Despre românii din Timoc-Serbia, din N.A. Constantinescu, Chestiunea Timoceană, 1941, p77-78

La 1876, Eminescu scria:

“Lor nu le e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e eprmisă liturghia în romîneşte.” “Loialitatea lor faţă de statul sârb va fi răsplătită cu cea mai laşă cruzime, chiar atunci când ei îşi dau sângele pentru apărarea ţării, ca în 1976 când fură învinşi de turci.”
“În armata a III-a care e condusă de generalul Leşainin şi care-şi are reazimul său în întăriturile de la Zaicear, se află cei mai mulţi români, care par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi.

A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe seama sârbilor, ni se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre. Patru ostaşi români sunt împuşcaţi ca pedeapsă. Bătaia ce o capătă renumitul Cernaieff la Niš are acelaşi rezultat: decimarea unui regiment românesc. Întradevăr, multă cauză de a se însufleţi pentru gloria sârbească n-ar fi având românul”.

Intrebare : Cine a fost Sfantul Valah protector al cetății Ragusa (Dubrovnik-ul de azi), care în dialectul italienilor de sud este numit Biagio, în al celor de nord este Baggio, la români este Bagiu și in dialectul aromân este Abagiu, nume de la care provine și Abagia, adica Abazia-(vezi si localitate in Istria)-nume de proprietate monahala?

Pot sa afirm ca neamul românesc este norocos pentru ca interesul meu pentru originea numelui familiei mele mi-a dat șansa să găsesc în Italia că, la origine toți aceștia au avut numele BAGULUM, care este numele de familie al lui Constantin cel Mare fondatorul Constantinopolului si semnatarul Edictului Crestin de la Milano!

Cunoaștem ca viitorul împarat Constantin s-a născut la Naissus (azi localitatea Niš din Serbia).

Proprietățile familiei lui se numeau Terrae Bagulum, iar dupa ce Constantin a devenit imparat, domeniul sau a devenit Terra Bagulum, acesta fiind confirmat in cronicile medievale de mai tarziu care scriu despre Terra Blachorum in anul 1222 prin care se indica inclusiv Transilvania, in perioada de maxima expansiune teritoriala a statului dinastiei Asanestilor.
De aici avem doua lucruri importante: Sfantul Valah (sau Blasie) nu este altul decat Sf. Constantin cel Mare, nascut la Niš, iar imparația lui, Terra Bagulum (sau Blachorum)era cea care includea si Ragusa!

Mult mai tarziu in 1776, parte a Terrei Blachorum devenita Republica Ragusa redusa in teritoriu si despartita de restul romanitatii balcanice (vezi foto sus) ,a fost primul stat valah din lume ce a recunoscut independenta SUA, o realizare a acelor timpuri de un curaj de excepție, prin care s-a dat cale libera spre libertate și afirmare a ceea ce a devenit prima putere politico-economica a lumii moderne!

Sursa: Astra Romana

 

03/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii in Marele Război al Întregirii

 

Românii și România în Marele Război al Întregirii

Marele Război – deși a început în sud-estul Europei, în Balcani – a fost temeinic pregătit în Europa Occidentală și Centrală, ca și peste Ocean sau în Imperiul Țarist. Natural, în urma atentatului de la Sarajevo, micile țări și popoare din regiunea balcanică au fost blamate iarăși, ca fiind „butoiul cu pulbere al Europei”.

În vara anului 1914, în urma unei propagande bine orchestrate, chiar și opinia publică din marile puteri era în favoarea războiului, pentru redobândirea „gloriei” pierdute, pentru „revanșa” în fața unor înfrângeri din trecut, pentru „pământuri strămoșești” care trebuiau recuperate etc. Guvernele, mult mai realiste decât poporul, nu urmăreau altceva decât interesele fiecărei țări și națiuni.

Chiar noțiunea de națiune avea înțelesuri diferite în vest (unde se confunda cu statul și avea sens primordial politic) față de est (unde națiunile erau etno-lingvistice și tindeau să distrugă imperiile multinaționale, spre a forma state noi, adecvate acestor națiuni).

Doar partidele de stânga criticau războiul, dar și unele dintre acestea (partidele social-democrate din Occident) au aprobat, până la urmă, direct sau tacit, intrarea țărilor lor în luptă.

România era în 1914 o țară europeană mică, cu formă de guvernare monarhică (era un regat), având 137,000 de km pătrați și circa 7,4 milioane de locuitori. Mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci trăiau în alte state decât România, o parte mai mică în Imperiul Rus (în jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, numită Basarabia, ocupată de ruși în 1812, iar o parte mult mai mare în Imperiul Austro-Ungar (în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina); alți români trăiau în Balcani, la sud de Dunăre, în Serbia, Grecia, Albania etc.

Toate aceste provincii istorice menționate, din imperiile țarist și austro-ungar, aveau populație majoritar românească. Acești români din afara României au trebuit să participe la Primul Război Mondial încă din 1914, odată cu intrarea țărilor lor în luptă.

Astfel, cam un milion dintre acești români au luptat, direct ori indirect, între anii 1914-1916, pentru cauze care nu-i priveau în niciun fel și le aduceau chiar prejudicii1. România de atunci, care avea încă din 1883 un tratat secret cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-a declarat în vara anului 1914, ca și Italia (aflată în aceleași raporturi ca ale României cu Puterile Centrale), neutră.

Abia după doi ani, în urma unor frământări și dezbateri furtunoase și dificile, țara a intrat în război de partea Antantei (Franței, Angliei și Rusiei).

Având mereu înaintea ochilor interesul național – ca orice țară – românii erau în mare dilemă fiindcă știau că orice decizie ar fi luat, ar fi avut de câștigat, dar și de pierdut în același timp.

Astfel, dacă România se alia cu Germania (și, implicit, Austro-Ungaria), în caz de victorie, pierdea Transilvania (cu regiunile vecine menționate) și Bucovina (care nu puteau fi cerute unui aliat); dacă se alia cu Antanta, în caz de victorie, urma să piardă Basarabia (care rămânea Rusiei).

După doi ani de neutralitate însă, România nu mai putea rămâne indecisă fără să-și pericliteze viitorul și chiar existența.

La 14 mai 1916, după o îndelungată chibzuință, regele Ferdinand I (provenit din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen), a convocat Consiliul de Coroană pentru a anunța decizia sa de alăturare a României la Tripla Înțelegere și de declarare a războiului împotriva Austro-Ungariei.

S-au confruntat atunci pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării.

Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.

Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană.

Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea au fost, într-adevăr, vorbele (transpuse apoi în fapte) unui mare om de stat român.

Prin urmare, în noaptea de 14-15/ 27-28 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta2, iar armata română trecea Carpații.

 

 

 

 

 

 

 

Image result for 1916 romania intra in razboi photosImage result for 1916 romania intra in razboi photos

 

 

Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român.

Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire.

Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice.

În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de mult timp, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională.

Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități.

În anul 1918 lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul).

Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920.

Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale.

Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.

Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment. Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc.

Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții 3. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor.

Toate datele de care dispunem arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.

Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.

Astfel, unirea, pregătită de partea cea mai avansată a intelectualității și clasei politice de atunci, a respectat exigențele democrației de atunci.

*

Astfel, România modernă s-a înfăptuit între 1859-1918, în paralel cu Germania și Italia și a rămas stabilă (cu oarecare variațiuni, cum s-a văzut) până azi. România are, de la Al Doilea Război Mondial încoace, aproximativ suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar o populație de trei ori mai mică.

Populația de circa 20 de milioane de locuitori stabili este formată din aproape 90% etnici români, din 6,4 % maghiari, din circa 2,5% romi, restul fiind mici grupuri de slavi, germani, turco-tătari, armeni, greci, evrei etc.

Sub aspect religios și confesional, circa 86% dintre locuitori sunt ortodocși, restul fiind romano-catolici, greco-catolici, protestanți, neoprotestanți, musulmani, mozaici etc.

Țara este parte a NATO și a UE, chiar dacă stabilitatea și viitorul acestor grupări de state sunt serios puse la încercare în anii din urmă.

În Europa celor 27 de astăzi, România, din punctul de vedere al suprafeței și al populației, se află pe locul al șaselea, după Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia. (autor: Ion Aurel Pop, sursa: Revista Clipa).

NOTE:

1. Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, 2016.

2. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, Ediția a III-a, vol. I-II, București, 1989.

3. Românii – câteva procente – care nu au dorit unirea provinciilor lor cu România erau, de regulă, în slujba statelor lor de adopție, înalți funcționari, ofițeri, consilieri oficiali, angajați în administrație etc.

10/11/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania si un episod din „Afacerea valahă”

„Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, titlul  lucrării „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” (în original „With friends like this”), semnată de istoricul american Larry L. Watts – unul din valoroşii prieteni ai poporului român – are meritul incontestabil de a oferi o „perspectivă completă asupra tuturor formelor de propagandă ştiinţifică şi a tuturor formelor de manipulare (din perioada comunistă) ce ni s-au prezentat ritos a fi drept adevăruri”. (*)

Unul din tinerii rezidenţi ai Serviciilor Americane în Balcani, în anii `80, Watts propune – beneficiind de avantajul accesului la surse neintroduse până azi în circuitul ştiinţific românesc – o analiză avizată a intereselor strategice aflate în spatele relaţiilor antagoniste ale României cu „aliaţii” de la Răsărit.

În cadrul lucrării (apărute în limba română la editura RAO, în 2011), partea a VIII-a („Angajarea în războiul clandestin”), capitolul 23 („Ungaria şi campania de măsuri active”), subcapitolul 4 („Afacerea valahă”, pp. 576-578) poate prezenta un interes pentru înţelegerea suplimentară a anumitor fenomene:

xxx xxx xxx xxx xxx xxx xxxx xxx xxx xxx xxx xxx

Combinaţia de măsuri active care ataca identitatea României şi sentimentul naţional ca fiind intrinsec blamabil şi atroce, distrăgea atenţia Occidentului de la soarta etnicilor români din URSS (români şi „moldoveni”) şi de la sud de Dunăre (numiţi români, aromâni, vlahi, valahi, cuţo-vlahi etc.).

În timp ce Moscova se lansase în crearea unei noi etnicităţi pentru românii din fosta Basarabie, guvernele de la Sofia şi Belgrad (şi de la Atena) le negau cu totul existenţa.

De exemplu, fără existenţa vreunui exod explicit, populaţia românească din Iugoslavia scăzuse de la cifra oficială de 102.953 în 1948, la numai 9.000 în 1961, o cădere precipitată de peste 90%. (1)

Presiunea asupra comunităţilor etnice româneşti din afara graniţelor, pentru asimilarea „tăcută”, erau adesea uimitoare. În noiembrie 1969, un post de radio macedonean difuza discursul unui reputat etnograf cu studii în URSS, preluat apoi de presa iugoslavă, care relua preceptele şovinismului antiromânesc, din secolul al XIX-lea:

„Valahii sunt singurul grup naţional din Balcani în al cărui caracter există mai multe însuşiri negative decât pozitive […] Valahii sunt moderaţi, deştepţi, învaţă cu uşurinţă, cunosc limbile străine şi posedă un spirit speculativ.

La nomazii din munţi, morala familiei este foarte fermă, dar printre cei care locuiesc în oraşe este foarte scăzută.

Caracteristicile lor negative sunt următoarele: minciuna este considerată de ei ca fiind ceva pozitiv, pe baza moralităţii lor bizantine. (sic!) De aceea, ei nu au fost loiali nimănui […] Sunt, fără excepţie, un popor lacom şi, în consecinţă, neospitalier. […]

Se ajută unii pe alţii ca evreii […] odată ce valahul a ocupat o funcţie publică, el îi va exclude treptat pe non-valahi şi îi va înlocui cu valahi, indiferent de pregătirea lor. […]

Cariera, alături de îmbogăţirea rapidă şi uşoară, reprezintă scopul suprem al vieţii lor.

Sunt consideraţi cel mai ipocrit popor din lume”. (2)

Ca urmare a protestului unui număr de 130 de rezidenţi „valahi”, Tito a intervenit pe lângă partidul macedonean. Drept urmare, autorităţile locale de partid i-au acuzat pe valahi că sunt „extremişti” şi se angajează în „acţiuni politice ostile” pentru a-şi exprima dezacordul cu această zugrăvire publică, manifest şovinistă, a comunităţii lor. (3)

Etnograful DUSKO KONSTANTINOV a fost în cele din urmă demis de la radio, dar şi-a păstrat locul în Consiliul Local, în ciuda faptului că, în ianuarie 1971, a fost condamnat la trei luni de închisoare pentru ofensă.

Oricum, sentinţa a fost imediat anulată de Curtea Districtuală din Bitolj, care s-a angajat într-o demonstraţie clasică de şovinism, „blamarea victimei”.

Valahii, a susţinut Curtea, „deţin proporţional mai multe” poziţii de conducere în administraţia locală decât le-ar fi „garantat” numărul lor şi „inventaseră” singuri problema. (4)

Identitatea românească era considerată potrivită să facă obiectul unor atacuri, de la cele pseudointelectuale la cele mai vulgare, nu numai de la loialiştii Moscovei, precum Bulgaria, Ungaria sau Polonia, ci chiar şi de la Iugoslavia.(5)

______________________________________

(*) cit. Ioan Talpeş
(1) „Agenda statistică a Iugoslaviei, 1970”, Belgrad, Institutul Federal de Statistică, 1970, p.24.
(2) Postul a fost Radio Bitolj, din Bitolj, Macedonia, Slobodan Stankovic, „Conflictul valah din Macedonia”, RFER, 15 mai 1972, OSA, caseta 114, dosarul 1, raportul 102, p. 3; „Nedljne informativne novine” (Belgard), 30 aprilie 1972.
(3) Stankovic, „conflictul valah din Macedonia”, (1972), p. 2.
(4) Ibidem.
(5) Partea bulgară a fost reprezentată, prin alţii, de Antonina Kuzmanova în „Politica balcanică a României”, Sofia, Academia de Ştiinţe a Bulgariei, 1985, replica română fiind dată de Viorica Moisiuc şi Cristian Popişteanu, „Cine profită prin denaturarea adevărului istoric?” în „Magazin Istoric”, nr. 12, vol. 225 (decembrie) 1985. Aserţiuni similare, că „valahii nu sunt români, ci o etnie separată”, au fost exprimate şi mult după prăbuşirea regimurilor comuniste.

Vojislav Dusan Stojanovic, „Etnogeneza apariţiei vlahilor. Vlahii şi popoarele balcanice”, Negotin, editura Estetika, 2007. Conform lui Stojanovic, „valahii sunt descendenţi ai tracilor, celţilor şi slavilor sudici”. Moscova a insistat că „moldovenii sunt descendenţi ai slavilor estici”, iar Budapesta susţinea că „în Transilvania nu era nimeni atunci când au sosit maghiarii, iar valahii s-au infiltrat prin sud, mult după aceea, lăsând foarte puţin spaţiu pentru existenţa unui popor român descendent din daci şi romani.”

 

Sursa : daimadeadun.wordpress.com

05/03/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: