Legi şi fărădelegi care reglementează statutul limbii de stat în R.Moldova

Motto:

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).

Legile şi fărădelegile despre limbi

La început au fost legile. Avem în vedere cele trei legi adoptate în 1989:

„Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti”,

„Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” şi

„Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”.

Imperiul sovietic (U.R.S.S.) încă funcţiona, partidul comunist (P.C.U.S.) nu dădea semne de moarte (dimpotrivă, după „restructurarea” şi „transparenţa” declarate de tânărul pe atunci Mihail Gorbaciov, strecurat ca prin minune între mastodonţii din conducerea de vârf a statului şi partidului, alimenta speranţe de revigorare şi evoluţie), Vladimir Lenin continua să fie numai pe ici-acolo criticat (dar nu şi aruncat din mentalitatea şi comportamentul social al maselor), şi într-un atare context social-politic Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptă hotărâri de neimaginat până la acea vreme:

„A trece scrisul limbii moldoveneşti la grafia latină” şi, îndeosebi, „A abroga Legea R.S.S. Moldoveneşti din 10 februarie 1941 «Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus»”.

Faptul că în toate textele se scria „limba moldovenească” nu e cazul să ne mire.

După 1812 Rusia, care luase fără vreun temei juridic Basarabia, a avut grijă întâi să tolereze glotonimul limba română, apoi să-l înlocuiască treptat cu „limba moldovenească”, pentru ca, de pe la 1871, să stopeze procesul de predare în limba acestui pământ, trecând oficial la limba rusă pe întreg teritoriul imperiului (mai concret şi mai detaliat în privinţa aceasta a se vedea: Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, Editura Museum, 2003).

Ştafeta „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, necesară ţarismului pentru a edifica o naţiune „moldovenească”, alta decât cea română, a fost preluată de imperiul sovietic, astfel încât decenii la rând conaţionalii noştri de până la 1989 (iar unii – şi după acest an) afirmă – în opinia lor, justificat – că bunicii şi părinţii lor au fost „moldoveni” şi au vorbit „limba moldovenească”, scria filologul și pedagogul Ion CIOCANU în prestigioasa revistă Revista Limba Română Nr. 7-8, anul XIX.

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Din păcate, aşa a fost, însă e regretabil că numiţii concetăţeni nu se interesează cine şi în ce scop i-au transformat în… „moldoveni” vorbitori de „limba moldovenească”.

Abia după declararea „restructurării” şi „transparenţei” gorbacioviste ni s-a permis să ne aducem aminte că am fost şi suntem români şi că vorbim limba română.

Zicem „ni s-a permis” şi ne gândim la nişte discuţii furtunoase, cu participarea unor iluştri savanţi ruşi şi ucraineni, între care Vladimir Şişmariov, Ruben Budagov, Samuel Bernştein, Dmitri Mihalci, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski ş.a., în cadrul cărora se afirma argumentat că limba „moldovenească” este, în temei, limba română, împestriţată însă cu rusisme şi scrisă cu alfabet rusesc.

Pe urmele dezvăluirilor făcute publice de tot mai mulţi scriitori, ziarişti, istorici, jurişti şi, nu în ultimul rând, savanţi filologi, se trezeau conaţionalii noştri, care înţelegeau tot mai limpede că e timpul să ne salvăm de teroarea limbii ruse, iar româna să fie declarată în republica noastră drept limbă oficială.

Regimul comunist, încă în vigoare, acceptă formarea unei ample Comisii interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti.

Da, „moldoveneşti”, pentru că stereotipul nu putea fi depăşit repede, uşor şi definitiv.Nu minimalizăm câtuşi de puţin contribuţia vreunui membru al pomenitei Comisii, a cărei sarcină principală era pregătirea unei Legislaţii lingvistice, dar evidenţiem activitatea – în cadrul acelei Comisii – a lui Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Ion Borşevici, care, prin sutele de articole, dialoguri radiofonice şi televizate, cuvântări întru susţinerea ideii de declarare a limbii poporului băştinaş majoritar drept limbă oficială, au apropiat ziua convocării Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, la care au participat aproximativ un milion de cetăţeni, exprimându-şi voinţa fermă de a adopta Declaraţia de Independenţă, în care limba oficială a statului nostru a fost numită corect – română –, şi legile despre limbi, discutate între timp cu un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci.

Cartea lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş Coloana infinită a verbului matern (Chişinău, Editura Hyperion, 1990) şi tratativele deloc ordinare şi uşoare ale lui Ion Borşevici în cadrul Comisiei, apoi şi în cel al Sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (desigur, şi alte articole, studii, luări de cuvânt ale altor autori) ne pot crea o imagine veridică a drumului extrem de complicat şi anevoios până să fie aprobate prin lege deziderate ca „În scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din R.S.S. Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti hotărăşte:

„A completa Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti cu articolul 70¹ având următorul conţinut:Articolul 70¹: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine” sau „…ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă…”.

Legile despre limbi, din care am citat, au fost echivalente cu o răzbunare a românilor din Republica Moldova pentru veacurile de oprimare naţională şi culturală de după 1812.

Cu toate compromisurile făcute regimului care încă mai dăinuia, în primul rând – acceptarea denumirilor „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”, în al doilea rând – atitudinea blândă faţă de limba rusă şi faţă de celelalte limbi vorbite la est de Prut, legile despre limbi din 1989, obţinute în urma unor eforturi colosale din partea scriitorilor, savanţilor, întregii intelectualităţi a timpului, au avut o importanţă de-a dreptul istorică.

Afirmaţia din urmă îşi justifică valabilitatea în contextul în care aceeaşi Sesiune a Sovietului Suprem, la 1 septembrie 1989, a aprobat „în linii mari” proiectul Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi a dat Consiliului de miniştri însărcinarea să perfecţioneze Programul menţionat cu luarea în considerare a obiecţiilor şi propunerilor făcute de deputaţi, să-l aprobe şi să asigure realizarea lui în termenul stabilit.

Imperfecte, după cum s-au dovedit curând, din cauza acceptării glotonimului promovat încă de ţarismul rus şi a nenumăratelor concesii făcute limbii ruse şi celorlalte limbi vorbite în teritoriu, cele trei legi despre limbi, adoptate în 1989, au generat tot atunci o mişcare largă şi o activitate prodigioasă în întreaga societate.

La 30 august 1991 preşedintele republicii Mircea Snegur a semnat un decret cu privire la înfiinţarea Departamentului de stat al limbilor, menit să poarte răspundere pentru realizarea Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor.

Au început să se desfăşoare acţiuni de nivel republican cu referate şi comunicări în limba română, glotonimul limba română a început să fie utilizat liber în domeniul învăţământului de toate gradele; în instituţii, întreprinderi şi organizaţii de toate profilurile au fost formate curând circa două mii de cursuri, cercuri, grupe de învăţare a limbii române (chiar dacă acesteia i se spunea şi „moldovenească” ori „de stat”).

În colectivele de muncă de toate profilurile erau numite persoane concrete menite să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice. Au fost instituite comisii pentru supravegherea respectării Legislaţiei lingvistice în colective, raioane şi o comisie de rang republican, subordonată direct Guvernului.

Se părea că veacurile de umilinţă erau lăsate pentru totdeauna în urmă. Putem înmulţi considerabil exemplele concrete de reînviere a limbii strămoşeşti în anii 1989-1993.

Din păcate, pot fi numite şi fapte de împotrivire camuflată şi chiar făţişă Legislaţiei lingvistice adoptate în 1989. Or, începând cu acestea, vorbim nu atât despre legile istorice (totuşi) despre limbi, cât despre adevărate fărădelegi în acest domeniu.

Deşi mai democratice în comparaţie cu legile despre limbi adoptate în Ucraina şi în celelalte ex-republici unionale sovietice, actele noastre lingvistice au fost considerate de liderii ruşilor de la Tiraspol şi de la Tighina (Bender) o încălcare a drepturilor cetăţenilor alolingvi şi, ca urmare, ei au chemat lumea în stradă, la grevă împotriva legilor noastre, echilibrate şi paşnice în esenţă.

Curând Federanţia Rusă a pus la cale şi a desfăşurat un război fratricid la Nistru, având drept pretext lezarea demnităţii etnicilor ruşi. Conducerea statului şi parlamentul chişinăuian s-au arătat oarecum înfricoşate, au devenit refractare imperativelor fixate deja în legislaţia din 1989.

Că nu susţineau în toate şi întru totul Departamentul specializat, înfiinţat între timp (a se vedea articolul Cine trage sforile la Guvern? de Alexandru Bantoş, în săptămânalul „Literatura şi Arta” din 14 martie 1993), e una.

Că Guvernul n-a acceptat niciunul dintre proiectele de variante revăzute ale legii despre funcţionarea limbilor în republică, cu fixarea la locul cuvenit a glotonimului limba română, unul întocmit şi publicat în presă de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, condus la acel timp de regretatul academician Silviu Berejan, şi găzduit în cotidianul „Moldova suverană” de inimosul jurnalist Tudor Ţopa (cu riscul demiterii din funcţie!), altul – întocmit şi prezentat la Guvern de colectivul Departamentului de stat al limbilor (acesta a fost discutat, parţial redactat, până la urmă acceptat în cadrul Secţiei Probleme sociale a executivului), dar… în loc să dea curs variantei într-un fel definitivate a proiectului (cu precizarea denumirii corecte a limbii vorbite la est de Prut), executivul şi-a văzut misiunea în a… desfiinţa unicul organism statal chemat prin definiţie să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice, – e o altă acţiune / inacţiune prin care statul Republica Moldova s-a dovedit ostil limbii sale de… stat.

De altfel, Departamentul limbilor a fost ignorat şi mai abitir la nivel de parlament. Încă pe când trăia Ion Dumeniuk (decedat la 3 noiembrie 1992), Departamentul prezentase Guvernului o completare a Codului contravenţional, prin care propunea fixarea de amenzi conducătorilor de toate rangurile, care îngăduiau / tolerau comiterea de încălcări ale legilor despre limbi; propunerea Departamentului a fost discutată şi acceptată de executiv, dar lăsată fără atenţie de legislativ.

Guvernul Sangheli a renunţat categoric la atestarea cadrelor de conducere şi a funcţionarilor din sfera socială sub aspectul cunoaşterii limbii zise „de stat”, după ce emisese câteva hotărâri ca cea „Despre organizarea şi desfăşurarea atestării cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat” (28 decembrie 1993, nr. 805) şi aprobase tot atunci „Programa de atestare a cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat pentru exercitarea obligaţiunilor de serviciu”, iar departamentul specializat înfăptuise o muncă serioasă în vederea pregătirii de acest eveniment care ar fi dat un impuls puternic învăţării limbii române de către mase întregi de funcţionari, e încă una dintre multele dovezi neîndoielnice ale lipsei de voinţă politică în rezolvarea problemei revenirii la normalitate în sfera vieţii spirituale a poporului român de la est de Prut.

Fixarea în Constituţia din 29 iulie 1994 a glotonimului „limba moldovenească”, după ce denumirea limba română devenise între timp o achiziţie a intelectualităţii şi a altor pături ale populaţiei din republică, a fost un alt act de surzenie a elitei conducătoare la vocea savanţilor competenţi şi oneşti locali şi de peste hotare, care încă înainte de 1989 argumentau că limba „moldovenească” e aceeaşi limbăromână, atât că pe atunci ea se scria cu alfabet rusesc.

Ba chiar după adoptarea Constituţiei parlamentul chişinăuian s-a dovedit nu doar reticent, ci totalmente ostil hotărârii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994, apoi şi hotărârii Adunării Generale Anuale a aceluiaşi for ştiinţific din 28 februarie 1996, care răspundea, de altfel, unei solicitări a legislativului: „…denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”. În condiţiile aflării la putere a Partidului Democrat Agrar, a socialiştilor şi interfrontiştilor, la 27 aprilie 1995 n-a fost luat în considerare nici mesajul, ce-i drept – niţel întârziat, al preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur, cu titlul „Limba română este numele corect al limbii noastre”.

La un moment dat a încetat să fie vehiculată denumirea republicii noastre ca „cel de-al doilea stat românesc”, s-a început un adevărat război – de data aceasta declarat nu de ruşii de la Tiraspol şi Tighina, ci de conducerea „noastră” – limbii române şi istoriei românilor ca discipline de studiu în şcolile de toate gradele.Un atac fără precedent împotriva spiritualităţii noastre naţionale româneşti a pornit, după 27 februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova.

Cuceririle noastre istorice (totuşi) din 1989 sunt nu doar minimalizate, ci anihilate în temei. Răzbunarea secolelor de asuprire naţională şi culturală a românilor est-pruteni de către regimurile ţarist şi sovietic e amânată. Mase întregi de elevi, liceeni, studenţi şi reprezentanţi ai altor pături sociale au participat la o serie de mitinguri de protest împotriva declarării limbii ruse în calitatea unei a doua limbi oficiale a republicii, promisă de guvernanţi „fraţilor mai mari” din imperiul rusesc.

Forţată de ieşirea în piaţă a zeci şi sute de manifestanţi fără gând de cedare presiunii din partea Moscovei, conducerea românofobă a statului nostru a găsit modalităţi oarecum ingenioase – şi perfide! – pentru a deschide larg uşile şi chiar porţile republicii în faţa limbii ruse, prin adoptarea unei antinaţionale „Legi a publicităţii”, prin redactarea altor documente privind politica naţională, menite să astâmpere setea de supremaţie cu orice preţ a limbii ruse la est de Prut.

Între altele, în 2009 problema declarării limbii ruse ca a doua limbă oficială a Republicii Moldova a fost abordată din nou de ambasadorul rus la o întâlnire oficială desfăşurată la Ministerul de Externe chişinăuian.

Nu mărim în chip abuziv numărul exemplelor concrete din care se înţelege dureros de limpede că legile despre limbi, adoptate în 1989 şi care alimentau speranţe adunate de aproape două veacuri, au fost transformate de regimul politic comunist antinaţional în adevărate fărădelegi pentru românii din Republica Moldova, îndemnaţi azi din nou să aleagă cuvintele „moldoveneşti” de cele… româneşti şi să studieze numai operele scriitorilor „moldoveni”, nu şi ale celor… români, ca şi cum Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Alecu Russo n-ar exemplifica întru totul unitatea nedezmembrabilă a literaturii naţionale româneşti, atât de bine „prinsă” şi de marele preot şi poet basarabean Alexei Mateevici încă în 1917.

Or, toate au o limită, şi adevărul nu va fi înfrânt, mai cu seamă când avem testamentele lăsate nouă de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Grigore Vieru şi de alţi înaintaşi care ne insuflă tărie de caracter şi credinţă în victoria jinduită.

Publicitate

Primarul prorus al Chișinăului declară că limba vorbită peste Prut este ”limba moldovenească”. VIDEO

 

 

 

 

Foto: Ion Ceban, primarul Chișinăului recent ales cu sprijinul președintelui-slugă rusească Igor Dodon și al propagandei rusești,

 

 

La întrebarea jurnalistului Gheorghe Gonța, privitoare la ce va sărbători  pe data de 31 august, la Sărbătoarea Națională „Limba noastră”,

celebrată în R.Moldova începând cu 1989, Ion Ceban, primarul recent ales al Chișinăului a răspuns ezitant, că va sărbători „Oficial, limba noastră”.

În opinia lui, aceasta este limba „moldovenească”, adăugând că „Oamenii numesc diferit limba, important să o vorbim corect”.

Afirmația a fost făcută în cadrul unui interviu oferit pentru postul TV, N4.

 

 

 

 

 

 

 

sursa video: facebook.com/Gheorghe Gonța

 

31 august 1989: Ziua în care basarabenii au cucerit dreptul să vorbească Limba Română, dar nu au reușit să-l legalizeze în Constituție

 

 

31 August 1989 | Cum au cucerit basarabenii dreptul să vorbească Limba Română 

Astăzi se împlinesc 30 de ani de la proclamarea limbii române ca limbă oficială  în stat și revenirea la alfabetul latin, în Basarabia, eveniment care avea loc la 31 august 1989.

Din 1990, în această zi este sărbătorită Limba Română.

Limba română a fost consfințită la limbă de stat și în Declarația de Independență, votată de Parlament la 27 august 1991, însă această denumire a limbii oficiale nu se regăsește și în Constituția R. Moldova, votată în 1994.

Sărbătoarea limbii române este strâns legată de procesele de renaștere națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut.

Primele drepturi cerute de basarabeni la mitingurile din perioada perestroikăi gorbacioviste  au fost declararea limbii române drept limbă de stat și revenirea la alfabetul latin.

La 31 august 1989, Sovietul Suprem, adică Parlamentul a ceea ce pe atunci era încă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a adoptat legea care decreta limba română, numită în document ”moldovenească”, drept limbă de stat.

Concomitent a fost votată și trecerea de la grafia chirilică, introdusă în uz odată cu ocupația sovietică din 1940, la alfabetul latin.

Începând cu 1990, 31 august a fost declarată sărbătoare a Limbii Române și marcată în fiecare an în Republica Moldova, cu mai mult sau mai puțin fast, în funcție de opțiunile geopolitice ale partidelor care s-au aflat la guvernare de-a lungul celor 28 de ani de independență.

În 1994 însă, Parlamentul de la Chișinău, condus de agrarieni, a schimbat denumirea oficială a limbii române în ”limbă moldovenească”.

În 1996, președintele de atunci,  Mircea Snegur a avut o încercare de a readuce lucrurile la normalitate, inițiativă respinsă pe motiv că ar încuraja expansionismul românesc.

Începând cu 2013, Ziua Limbii Române este marcată și în România.

Controversele legate de denumirea limbii oficiale a Republicii Moldova continuă și astăzi.

Constituția mai păstrează noțiunea de limbă moldovenească, deși Curtea Constituțională a decis, la 5 decembrie 2013, că denumirea corectă este cea de limbă română.

Toate astea în condițiile în care limba rusă mai joacă încă un rol important în Republica Moldova, în special în mass-media dominată de posturi rusești, aflăm de pe siteul https://radiochisinau.md/31-august-1989-cum-au-cucerit-basarabenii-dreptul 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imperialismul lingvistic rus

 

O aniversare mai puțin fastuoasă

 

Sunt trei decenii de când anual, la 31 august, este marcată Ziua Limbii Române. Cu acest prilej, într-o atmosferă festivă, sunt elogiate frumusețile și virtuțile graiului matern, sunt reamintite sinuozitățile prin care i-a fost dat să treacă după 1812 și apoi după 1944, sunt evocate personalități care au contribuit la dezvoltarea și promovarea patrimoniului spiritual național.

Sunt tot atâtea decenii de când guvernanții noștri își amintesc, doar în această zi, că au obligațiuni față de atributul esențial al statalității – limba.

Copleșiți instantaneu de patriotism, ei își etalează la microfoane sau în fața camerelor de luat vederi atașamentul față de limba noastră (pe care o numesc, în funcție de opțiunile lor politice, română, moldovenească, maternă, națională, de stat, oficială etc.), adeverind sentimentele de afecțiune prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare sau la busturile de pe Aleea Clasicilor din Chișinău.

Urmărind ceremoniile oficiale, ascultând discursurile pătimașe, recitalurile de versuri, de cântece patriotice și populare ce răsună pretutindeni în această zi (consemnată acum și în partea dreaptă a Prutului), se creează impresia că pe lume nu este alt neam mai aprig, mai consecvent și mai dedicat întru salvgardarea limbii naționale.

Dar… se stinge tumultul și fastul solemnităților și peste „Limba Noastră” (în acest an fără sintagma „cea română”), se așterne colbul uitării, survine indiferența, neglijența, sfidarea societății preocupate mai mult de nesfârșitele problemele ale supraviețuirii, decât de dilemele obârșiei noastre.

Responsabilii de ingratul destin al basarabenilor, inclusiv cel identitar – guvernanții –, nici după treizeci de ani de la legiferarea statalității graiului matern și declararea în 1991 a Independenței Republicii Moldova nu conștientizează că misiunea lor în domeniul renașterii și emancipării naționale este un eșec rușinos, cu repercusiuni pentru generațiile viitoare greu de estimat.

Admițând excepțiile de rigoare, contribuția formațiunilor politice la „creșterea limbii românești și-a Patriei cinstire” este mult prea insignifiantă. Or, criza identitară, de altfel ca și cea din sfera economiei, persistă anume din vina elitei.

Majoritatea celor aflați pe valul trecător al puterii au fost și au rămas (prin acțiunile lor de sabotare și descurajare a procesului evolutiv al societății) adepții vechilor dogme de sorginte bolșevică, tolerând în economie corupția, furtul, acapararea pe căi ilicite a averilor etc., iar în plan lingvistic manifestând o indolență proverbială, perpetuează falsa idee a existenței limbii moldovenești diferită de cea română și îngăduie utilizarea formei aberante și hibride, anacronice și absurde a limbii.

Din lașitate sau comoditate politică, oamenii puterii au neglijat constant abordarea principială și promovarea nestingherită a denumirilor științifice pentru etnonimul și glotonimul populației majoritare din Republica Moldova.

De fapt, legislația lingvistică și complexul problemelor provocate de ea a constituit pentru politicieni un subiect tabu.

Moștenite în formula admisă pe când Republica Moldova se afla în componența imperiului sovietic, deci cu numeroase și substanțiale carențe de ordin practic, fără necesarele și imperativele modificări dictate de noul context politic și juridic, legile au cauzat parțial tergiversarea, amânarea sau chiar stoparea procesului de regenerare a limbii române.

Un exemplu, mai mult decât elocvent în acest sens, îl constituie nesfârșitul „agiotaj denominativ”. Falsul glotonim fixat în Constituția Republicii Moldova în 1994 de către o majoritate parlamentară agro-comunistă, intoxicată de ideologia prorusă, este și în prezent cel postulat de moldavistica sovietică.

Dar, fapt de-a dreptul inadmisibil, minciuna și eroarea, denaturarea adevărului persistă în Legea fundamentală și după adoptarea în 2013 a Deciziei Curții Constituționale a Republicii Moldova, document ce stipulează irevocabil că româna este denumirea corectă a limbii de stat, obligând reformularea constituțională a acesteia.

Derapajele „lingvistice” continuă și pentru că atitudinea celor de la cârma statului față de limba română a fost mereu una ocazională, de conjunctură, superficială, determinată de interese de partid, electorale, așa cum denotă sugestiv încercarea, cu eșec previzibil din start, de a pune în discuție în parlamentul precedent, dominat de așa-zișii democrați, modificarea articolului 13 din Constituție.

Show-ul mediatic, cu vădit substrat electoral, s-a încheiat înainte de a ajunge la tribuna legislativului, mitul, chipurile, de orientare proromânească al acestei formațiuni în frunte cu oligarhul fugar apunând în cel mai blamabil chip.

Legislația lingvistică a fost ignorată și chiar discreditată, deoarece conduita în materie a fost, de regulă, stabilită de către teoreticieni care nu au coborât de pe baricadele ideologice prorusești și antinaționale și care nesocotesc cu bună știință argumentele lingvistice și istorice.

Numai astfel poate fi explicată maniera belicoasă, iresponsabilă de a promova și acum un punct de vedere perimat:

„Pentru noi, limba noastră a fost și rămâne moldovenească. Vom apăra dreptul moldovenilor de a-și numi limba moldovenească și vom împiedica în orice mod în Parlament excluderea conceptului de limbă moldovenească din legea fundamentală a statului nostru. Patria noastră este Republica Moldova. Limba noastră este limba moldovenească” (vezi Patria noastră este Moldova).

Cu o impertinență fățișă, impardonabilă, „moldoveniștii” (unii dintre ei știu doar limba rusă, așa cum indică o parte din discursurile rostite în actualul Parlament), sprijiniți de ,,specialiști” din Moscova, Sankt-Petersburg, Odessa, din alte orașe cu centre sovietologice finanțate de Kremlin, încearcă să repună în circuit ,,o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală, străină, fără nicio bază reală”.

De parcă nici nu ar exista lucrările lingviștilor autohtoni și străini în care a fost fundamentată magistral identitatea noastră, implicit denumirea limbii.

Certați cu adevărul științific și istoric, mizând pe consecințele unui discurs genealogic contrafăcut, ale unei violențe istorice cu reverberații încă vii, promovând noțiunile de „popor moldovenesc” și „limbă moldovenească”, o samă de politicieni, volens-nolens, aderă la „moldovenismul vinovat și mincinos, moldovenismul care în mod conștient cultivă dezbinarea, ura împotriva a tot ceea ce e românesc și care încearcă, cu argumentele cele mai absurde, să afirme o identitate moldovenească opusă identității românești” (Coșeriu 2013: 11).

Declarându-se apărători fideli ai statalității moldovenești care, în opinia lor, trebuie să se orienteze spre Uniunea Euro-Asiatică, moldoveniștii pledează cu insistență pentru reintroducerea în școală a Istoriei Moldovei și excluderea din programul de studii a Istoriei românilor.

Conform acestor pretenții abuzive, limbii de stat i se rezervă un rol restrâns și ambiguu, ca pe vremea URSS, în timp ce limba rusă urmează să-și păstreze, în viziunea lor, funcțiile din perioada sovietică: „PSRM își propune să apere în continuare statutul limbii ruse drept limbă de comunicare între națiuni și va depune efort pentru obținerea unei noi legi cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul RM sau păstrarea legii precedente” (vezi Patria noastră este Moldova).

Este, desigur, o tactică perversă, deloc nouă și care, garnisită cu sloganuri pseudodemocratice, independiste, are menirea de a propaga vechea politică de deznaționalizare a românilor basarabeni. Concludent și intuitiv ca mesaj este în acest sens volumul Republica Moldova. Quo vadis (Editura Fundației Culturale Române, București, 1999), semnat de Michael Bruchis, prestigios analist, eminent cercetător și cunoscător al realităților basarabene: ,,Moscova, atât cea țaristă, cât și cea sovietică, precum şi cea postsovietică, nu a dus niciodată lipsă de scenarii în promovarea politicii ei interne şi externe.

În cazul politicii lingvistice, linia generală a Kremlinului, atât în perioada împăraților albi, cât și în cea a celor roșii, era extinderea continuă şi mereu crescândă a funcțiilor sociale ale limbii ruse, transformarea ei în limbă de comunicare interetnică şi reducerea în acelaşi timp în ritm susţinut a funcţiilor sociale ale limbilor popoarelor nonruse ale imperiului” (Bruchis 1999: 99).

Situația descrisă este foarte actuală pentru ținutul nostru, deoarece, spre deosebire de Georgia, Armenia sau Țările Baltice, țări care au reușit să opună rezistență imperialismului lingvistic sovietic, deși acolo imigrația rusească a fost mai numeroasă, în Republica Moldova lucrurile au fost și rămân a fi mai complicate, deoarece „cazul limbii române de dincolo de Prut (din Basarabia – Al.B.) e mult mai grav decât al celorlalte limbi din țările foste sovietice (țările ocupate de sovietici).

Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a «bilingvismului armonios» (doctrină ce obliga, în fond, folosirea exclusivă a limbii ruse – Al.B.), pe când în Republica Moldova s-a făcut și altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeași limbă cu limba română și deci nici cultura nu este aceeași cu cultura românească.

Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură. […] Acest lucru s-a întâmplat numai în două țări: în Republica Moldova și în Tadjikistan.

S-a creat, așadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă și o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic.

Aceasta s-a întâmplat în cele două țări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decât româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă” (Coșeriu 2012: 12).

Or, deși falsificarea identității românilor basarabeni a fost „retractată” și nuanțată în literatura științifică de nivel superior (apărută în ultimele decenii la Chișinău, Bălți, Cernăuți, Iași, Suceava, București etc.), iar „utopia lingvistică” pare că s-a năruit, „convingerile nebuloase la nivelul ideologiei populare au persistat și mai persistă. Utopia trece, efectele rămân” (Coșeriu 2003: 18).

Iată de ce în mediul politic, dar nu numai, se constată și după aproape trei decenii de la „eliberarea noastră de sub sovietici” un comportament oarecum reținut față de România și românism.

Paradoxal, dar guvernanții de la Chișinău, indiferent de culoarea politică, în virtutea unor reflexe continuă să neglijeze tacit, subtil nu doar limba, ci și cultura română în ansamblul ei, promovând cu obstinație evenimente, persoane, „tradiții și obiceiuri”, reprezentând elemente ale culturii locale (alteori de însemnătate îndoielnică, precum se poate lesne deduce dacă analizăm unele manuale școlare, emisiuni TV și radio, presa scrisă, mesajul unor festivaluri și conferințe omagiale) în detrimentul promovării și însușirii valorilor literare și culturale, clasice sau moderne, emblematice pe întreg spațiul limbii române.

Cu regret, patrimoniul nostru spiritual comun, bifurcat de vitregiile istoriei, se află în proces prea latent de omogenizare.

Deși legislația lingvistică, de exemplu, încă la 1989 accentua ,,identitatea lingvistică moldo-română, realmente existentă”, anticipând astfel premisele de abolire a arsenalului propagandistic antiromânesc, eventualele oportunități nu au fost suficient explorate și exploatate.

Cu ochii îndreptați mai mult spre răsărit, urmărind interese personale, de partid sau de grup, guvernanții nu au avut curajul de a-și asuma sarcina să asigure continuitate „revoluției lingvistice”, declanșate în anii ’90 ai secolului trecut.

…Sfârșitul lunii august, 1989, adunau la Chișinău circa un milion de persoane, ce-și revendicau imperativ dreptul la Limba Română și la alfabetul strămoșesc.

La distanță de trei decenii, un număr identic, din nou circa un milion – o treime din concetățenii noștri tineri, competenți, performanți – se află peste hotare (departe de Republica Moldova, azi un stat în derivă, capturat, furat, trădat, înșelat!), în căutarea unei vieți mai bune și a unui alt destin.

Cu griji vechi și speranțe noi, purtând povara unei crude realități, românii basarabeni, acasă sau în lume, au mai puține imbolduri să consemneze cu fast o sărbătoare dragă inimii lor…

 
Alexandru BANTOŞ

Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019