Românii din partea de vest a Banatului istoric

 

„Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”.

 

Mihai Eminescu

 

 

 

 

 

Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”)

Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi.

În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia.

În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi.

Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6.

 

 

 

 

 

 

Date istorice despre regiunea Banatului

Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr.

Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea.

Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”.

După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018.

Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar.

În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin.

În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor.

Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici.

După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană.

Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est.

Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718.

Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX

Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi.

Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate.

În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei.

În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici.

La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est.

În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii.

Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000.

Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii.

 

Românii – singurii autohtoni

 

Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000.

După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est),

Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună.

La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească.

Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti.

S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici.

Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat.

 

 

 

 

Harta etnică a Banatului istoric la 1919

 

Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei.

Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa.

Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declara în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi.

La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav.

Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei.

Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi.

În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului.

 

Acesta se va încheia la 13 iunie 1919.

 

Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole.

1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere.

În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului.

 

 

 

 

Harta teritoriului istoric al Banatului după impărţirea sa între România şi Serbia.

 

 

În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat.

Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară.

Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii.

Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii.

Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est aBanatului a însemnat o tragedie naţională

Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare.

O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi.

Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria.

În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului.

Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat.

Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului.

Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române.

Soarta românilor după Primul Război Mondial

Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România.

Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România.

Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română.

Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române.

Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid.

În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român.

În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936.

Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici.

După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei.

Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne.

Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”.

Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

 

Cultura

 

Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”.

Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea.

Casa de Presă şi Editura Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri.

La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”.

În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă.

Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune.

Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi.

Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur.

Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina.

După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar.

Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric.

În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase.

În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa.

La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi.

Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia.

La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007.

Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ).

La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic.

Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM.

În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi.

Acest post  de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet.

În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume.

Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia.

Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre).

Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii.

Politica minoritară

Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi).

Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004  Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un Consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre.

Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina.

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/09/21/un-document-despre-disputa-intre-romania-si-serbia-privitoare-la-impartirea-banatului-din-1919/

 

Bibliografie selectivă:

 

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000.

 

 

 

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/

Publicitate

Romanii din Timoc audiati de Comisia de Politica Externa a Senatului Romaniei.VIDEO:ROMANII UITATI DIN TIMOC

marţi, 7 decembrie 2010

La invitatia Vicepresedintelui Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei, senatorul Viorel Badea, doi lideri ai romanilor din Timoc, Dragan Demici, Vicepresedinte al Partidului Democrat al Rumanilor din Serbia si Zavisa Jurj, Presedinte al Asociatiei pentru Cultura romanilor/vlahilor „Ariadnae Filum”, au fost audiati de Comisia de Politica Externa a Senatului, in legatura cu evolutiile grave ale situatiei comunitatii romanesti din Serbia, transmite Romanian Global News.

Cei doi lideri romani din Timoc au descris situatia dramatica in care se afla cei 300.000 de romani/vlahi din Timoc, ca urmare a actiunilor antiromanesti ale autoritatilor sarbe conjugate cu cele ale unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sarbe.

Locuri de cult in pericol de a fi daramate, romani anchetati si amenintati, lideri ai romanilor din Timoc anchetati si intimidati, lipsa limbii romane din scoli, lipsa instituiilor de cultura si cult, lipsa mass-mediei in limba romana.

Aceasta este situatia comunitatii romanesti din Timoc de care au luat cunostiinta membrii Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei.

Schimbarea imediata a politicii externe a Romaniei fata de Serbia, audierea Ministrului de Externe al Romaniei pe aceasta problema, invitarea ambasadorului Serbiei la Bucuresti la o intalnire cu Comisia, crearea unui fond special pentru ajutorul comunitatii romanesti din Timoc, audierea Presedintilor Televiziunii publice si Radioului public pentru a afla modalitatile in care cele doua institutii reflecta zilnic, in emisiunile informative, situatia comunitatilor romanesti din afara frontierelor. Acestea au fost cateva din concluziile la care au ajuns membrii Comisiei de Politica Externa a Senatului.

Bucuresti, Romania/Romanian Global News

Românii din Banatul sârbesc

 

 

 

Harta etnica a Banatului istoric la 1919

 

 

 

Dupa primul razboi mondial, în urma Conferintei de la Paris, Banatul a fost împartit între Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor (R.S.C.S.) si România (Magazin istoric, nr.12/2001). Aproape 80.000 de români au ramas în Banatul sârbesc ce apartinea R.S.C.S., iar circa 50.000 sârbi si croati au continuat sa traiasca în Banatul românesc.

Litigiul initial dintre cele doua state vecine privind delimitarea Banatului a fost solutionat din 1929 în virtutea traditionalelor legaturi de prietenie româno-sârbe.

La conferinta de la Paris, Nikola Pasici, seful delegatiei sârbe, declarase, de altfel, ca partea sârba dorea ca buna vecinatate cu românii sa se mentina si sa ramâna permanenta.Guvernele celor doua tari au avut dese convorbiri si au încheiat conventii si acorduri reciproce privind soarta românilor din R.S.C.S. si a sârbilor si croatilor din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat si printr-o serie de tratate internationale.

Care a fost situatia românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelica?

Cele 24 de plângeri ale protopopului

În primii ani de existenta a Regatului Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, minoritatea româna ramasa aici a întâmpinat multe dificultati în desfasurarea în bune conditii a vietii ei nationale, spiritual-culturale.

Cu toate ca Tratatul de pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 stabilea protectia internationala a minoritatilor din R.S.C.S., prevederile sale nu s-au aplicat în mod consecvent. Dimpotriva, au fost înregistrate numeroase abuzuri, prigoniri, sicanari si nedreptati privindu-i pe românii din Banatul sârbesc.

Se resimtea, în primul rând, lipsa intelectualilor — preoti, învatatori s.a. Majoritatea acestora, împreuna cu multe familii de tarani, în baza dreptului de optiune, parasisera Banatul sârbesc, stabilindu-se în România.

 

 

 

 

 

Harta teritoriului istoric al Banatului si impartirea de la 1918-1924.

 

 

 

O parte importanta dintre romanii din Serbia de azi  este reprezentata de romanii din Voievodina ( Banatul sarbesc).

Acesti romani sunt aceia care au ramas in afara granitelor, odata cu delimitarea ce s-a facut dupa terminarea primului razboi mondial si dupa Conferinta de pace de la Paris.

Numarul lor  atunci, in 1921, a fost dupa Gligor Popi (1998), de aproximativ 80 000. Cum in prezent, dupa recensamantul din 1991, numarul acestora este de numai 30 830 se vede ca populatia romaneasca din zona s-a micsorat – asa dupa cum remarca acelasi autor – cu aproape 50%.

Toti acesti romani din Banatul de sud sau central traiesc in mai multe localitati, din care unele sunt chiar in totalitate romanesti. In alte localitati, alaturi de romani, traiesc si alte etnii, formand localitati mixte.

Numerosi romani traiesc in localitati ca : Biserica Alba, Panciova, Zreman, Novi Sad si altele.
Intinasa pe o suprafata de 1 300 kmp si raspandita in 42 de localitati, populatia romaneasca de aici este supusa unei descresteri continue, din cauza unei natalitati scazute.

De retinut este, insa, ca romanii din Banatul iugoslav, multi sau putini, constituiau o populatie bastinasa, cu multe localitati din jurul orasului Varset, aparute in sec. XIV si XV.

Asemenea localitati mai veci sunt : Voivodint, Marcovat, Salcuta, Costei, Iablanca, s.a.
Desi in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, multi intelectuali romani din Banatul sarbesc s-au stabilit in tara sau in alte parti ale lumii, au fost destui si dintre aceia care, ramanand pe loc, au inceput sa se organizeze.

Cei care au rams pe loc au reusit sa puna bazele unui partid al lor – Partidul Roman – si au reusit astfel sa desemneze reprezentanti si in Adunarea Nationala a Iugoslaviei.
Romanii din Voievodina au devenit si mai activi, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Aceasta se vede si din faptul ca au reusit sa infiinteze o Uniune Culturala a Romanilor, cu un organ de publicitate, saptamanalul Libertatea, care a aparut la Varset in 1945. Tot in Varset, se infiinteaza in 1948 Liceul Roman Mixt si apoi Teatrul Popular Roman.

Un succes deosebit pentru romanii din Banatul iugoslav l-a reprezentat  intemeierea in 1967 a Societatii de Limba Romana, a carei activitate, sub conducerea prof. Univ. Radu Florea, s-a concretizat in lucrarile : Contributii la istoria culturala a romanilor din Voivodina si Analele Societatii.
Toate acestea in cunostinta de cauza, ii dau dreptul profesorului dr. Gligor Popi sa sustina ca « minoritatea romana din Voivodina este o prezenta vie in viata social-economica, politica si culturala, de pe aceste meleaguri » si ca «  in cursul istoriei soarta comuna a legat puternic cele doua popoare » din regiune.

Acest lucru rezulta si din aceea ca, tot in Voivodina, in localitatea Uzdine, exista o societate literar-artistica Tibiscus, care, de peste zece ani, editeaza revista cu acelasi nume. Revista, considerata ca o « bijuterie de limba, curaj si intelepciune », are meritul de a fi adunat in jurul ei un numar mare de poeti si scriitori din zona si din alte comunitati romanesti. (…)
La pastrarea identitatii romanilor din Banatul sarbesc au contribuit si contribuie si legaturile stranse cu romanii din judetele limitrofe, Timis si Caras Severin.

 

Surse: Lucrarea « Romanii din jurul Romaniei » coordonata de prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti 2003 si  articolul :

Românii din Banatul sârbesc, autor: Prof. univ. dr. Gligor Popi.