CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859


Ziua de 24 ianuarie 1859 a rămas în istoria românilor data la care s-a înfăptuit, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, Unirea Principatelor Române ale Moldovei și Țării Românești, scrie istoricul Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia în https://www.cjarges.ro/documents/24_ianuarie_1859.pdf.


După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, Unirea a devenit realitate, într-un context favorabil care a dus pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern european.
Prin Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, vechile principate Moldova și Țara Românească, s-au unit într-un stat care a constituit fundamentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, aliate Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Războiul Crimeii şi Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie) au pus capăt protectoratului Rusiei asupra celor două Principate române.

În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în aceste țări, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene, cu menţinerea suzeranităţii otomane.

În perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman).

În ultima zi a lucrărilor a fost semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor.

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe.

Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.

Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. („Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Turcia se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât totodată convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări române.

Vedem așadar că Unirea gândită atunci se dovedea a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Participanții la Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856).

Tratatul prevedea de asemenea ca Rusia să restituie Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, răpite în 1812 odată cu anexarea teritoriului moldovean dintre Prut și Nistru pe care l-a denumit Basarabia. Totodată, în contextul discuțiilor legate de viitorul celor două principate române, în 1857 Marile Puteri au acordat acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) privind Unirea.

În acest scop, s-au constituit adunări în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Fişier:Divanul Ad-Hoc, 1857.jpg

Foto: Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry.


Falsificarea alegerilor, un obstacol în calea Unirii


În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai complicată.

Aici, caimacamul (locțiitorul la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, care primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, ”caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, a  falsificat fără nici o remușcare listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soția sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unire şi pentru viitorul  poporului  sau.

 S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

Foto: Ecaterina (Cocuța) Conachi și trădătorul Vogoride

Când soţul ei şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, în care lui Vogoride îi era promis tronul țării, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste ale acestuia ambasadorului  Franţei,  care a  facut în așa fel  ca aceste documente să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” (Steaua Orientului) care apărea la Bruxelles, creând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice” cu menţiunea că aceste scrisori sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles).

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situația în care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război.

Dupa  ce  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, s-a încheiat cu consimţământul reginei de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a ordonat la 12 august 1857 anularea acestora şi organizarea la 18 august de noi alegeri pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei , care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.


În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială din punct de vedere politic a celor două țări române sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.


Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate


În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București. Atunci, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul încheiat că Principatele Române nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales și aici pe tron tot Alexandru Ioan Cuza, ales în Moldova cu câteva zile mai înainte.

File:Theodor Aman - Hora Unirii la Craiova.jpg

Foto: Pictură de Th. Aman – Hora Unirii la Craiova

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să accepte ideea existenței a două principate românești, conduse de același domnitor.

Ca și în cazul Revoluției de la 1848, momentul Unirii Principatelor din 1859 a însuflețit și a determinat implicarea multor artiști în viața cetății, prin întruchiparea memorabilului moment. Între aceștia s-a aflat și tânărul pictor Nicolae Grigorescu (muntean) care îi spunea scriitorului moldovean Alexandru Vlahuță:

Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți – «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.


Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, să pună bazele statului român modern.

Noua țară s-a numit oficial România abia după abdicarea lui Cuza din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, teritoriul românesc Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominația austro-ungară, care a continuat până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

NOTĂ:

După tratative anevoioase,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

http://g1b2i3.files.wordpress.com/2010/03/theodor-aman-unirea-principatelor.jpg?w=604

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Românească şi-au încetat existenţa ca entități statale de sine stătătoare.

Au început sa fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc.

Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din Țările Române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din București și cea din Iași.

Imagini pentru principele cuza photos

  

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania. 

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Abdicarea şi exilul domnitorului.

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul țării.

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forțat sub amenițarea  armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori și liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliție.

Dupa abdicarea forțată si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
Inițial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .
Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos prințul străin!”,“Trăiasca Moldova”!
Mișcarea a fost lichidată  cu brutalitate de forțele de ordine.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au condus la crearea şi dezvoltarea unor noi instituţii statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate române.
Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă.
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Astăzi, după 163 de ani de la acele momente astrale ale istoriei poporului nostru, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim din nou, cel puțin la nivel de poveste, pașii făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.


DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi

24/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziarul ADEVĂRUL din 1888 despre unirea interzisă a Basarabiei cu România

Relaţiile României independente după 1878 și politica sa externă până la  izbucnirea Primului Război Mondial | CER SI PAMANT ROMANESC

Harta Principatelor Unite la 1859

Despre unirea interzisă a Basarabiei cu România în ziarul Adevărul (august – decembrie 1888)

de Fănel TEODORAȘCU , revista limbaromana.md – Chișinău

1. Dinastic și antidinastic

La 15 august 1888 era scos primul număr al ziarului Adevărul. Un ziar nou, dacă dorește să atragă atenția cititorilor, are nevoie de ceva special, are nevoie de o strategie bine pusă la punct. Fără o astfel de strategie, un ziar abia intrat pe piață nu va reuși niciodată să treacă înaintea publicațiilor care deja se bucură de încrederea cititorilor.

Mai exact, unui ziar nou îi trebuie o cauză, o idee cu care cititorii să-l asocieze1. Publicația care-l avea director pe Alex. V. Beldiman, „fostul prefect de poliție al lui Vodă Cuza în noaptea tragică a lui 11 februarie 1866”2, făcea „opoziție foarte violentă”3 atât guvernului, cât și regelui4. În ceea ce pare a fi un articol-program al acestui ziar era precizat acel ceva care diferenția ziarul lui Beldiman de celelalte ziare: „

Suntem cu totul independenți. Nu reprezentăm aspirațiuni personale, ci un mare principiu: Neatârnarea neamului românesc de jugul străin, sub orice formă el s-ar înfățișa5.

Ceea ce, probabil, Beldiman își dorea, ca breasla jurnalistică bucureșteană să reacționeze într-un timp scurt, s-a și întâmplat. Ziariștii Adevărului au fost acuzați că sunt cuziști și, prin urmare, că au drept scop „alegerea fiului lui Cuza-Vodă ca rege al României”6. Cei de la Epoca, de pildă, și-au întâmpinat noii confrați într-o manieră nu tocmai prietenească: „Ieri a apărut noul organ de publicitate despre care s-a pomenit de câteva ori prin presa noastră și despre care se zice că va fi organul așa-numitelor aspirațiuni cuziste.

În fruntea primului său număr găsim însă cuvintele următoare: «nu reprezentăm aspirații personale», cuvinte ce nu ne mai îndreptățesc a afirma că noul ziar ar fi organul unor astfel de tendințe. Și totuși, așa cum se prezintă, ziarul iese cu totul afară din cadrul partidelor actuale și se deosebește profund de marile curente politice care poartă gândurile și aspirațiile de azi ale societății românești: Adevărul este antidinastic și reprezentant al doctrinei cezariene. […] Unui popor tânăr și unei democrații rurale, abia născută la viață, îi trebuie dezvoltare regulată și legală, îi trebuie să-și creeze dreptul său istoric și legitim și n-are câtuși de puțin nevoie de salvatori improvizați și răsăriți din seară până în dimineață”7.

În numărul din 19 august, ziariștii Epocii făceau următoarele completări: „Scurt, oricâtă dorință am avea de a trăi în bun prieteșug cu toți confrații noștrii, nu putem să nu spunem Adevărului că: nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, n-a fost, nu este și nu va fi nimic comun între noi. Lupta în contra principiilor reprezentate de Adevărul este o tradiție la Partidul Conservator”8.

Epoca mai publică, în 28 august, un articol9 ce ia în râs cauza celor de la Adevărul, după care începe să ignore ceea ce se publica în ziarul lui Alex. V. Beldiman. În Telegraful, în numărul din 19 august, era publicat articolul „Cuziștii”. Deși în text nu era pomenit numele noului ziar, era limpede pentru cititori la cine făcea referire autorul: „Agitațiunea cuzistă, ațâțată și sprijinită puternic de străini, va deveni cauza unei vărsări de sânge. Iar o revoluție în momentul de față va pune în pericol ființa chiar a statului român”10.

Într-un alt articol publicat ca reacție la afișele care anunțau apariția Adevărului, ziariștii de la Telegraful susțineau că sunt necesare „fapte contra propagandei străine”11. În articolul „Conspiratorii”, ziariștii de la Telegraful anunțau că „dușmanul e la zidurile cetății”12. Cei de la Voința Națională se foloseau de articolele publicate de cei de la Adevărul pentru a lovi în adversarii lor politici tradiționali13.

Ei par a fi interesați de ceea ce scriu ziariștii lui Beldiman doar în măsura în care spusele acestora pot fi folosite împotriva Epocii: „Am arătat în atâtea rânduri că propaganda antidinastică este susținută de Partidul Conservator. Am adus ca dovadă chiar o declarație a directorului politic al Adevărului, care, sub propria sa semnătură, a afirmat că conservatorii au luptat pentru răsturnarea Regelui Carol”14.

După cei de la Voința Națională, întreaga țară urma să se confrunte cu evenimente dintre cele mai groaznice: „Ne întrebăm cu îngrijire unde avem să ajungem, de nu cumva mergem cu pași repezi către o catastrofă, de nu cumva evenimentele cele mai neașteptate și cele mai nenorocite nu au să ne surprindă și să ne facă să recunoaștem – prea târziu – că orbirea și nepăsarea, de care dăm atâtea dovezi în aceste împrejurări, le vom plăti cu mult prea scump. De luni de zile atragem atenția publică asupra urzelilor, asupra uneltirilor culpabile care au de scop detronarea Regelui Carol și înlocuirea sa printr-unul sau doi Domni pământeni”15.

G. Panu, directorul ziarului Lupta, a publicat, pe parcursul a mai bine de două săptămâni, mai multe articole în contra obiectivelor pe care Adevărul și le asuma. În acea perioadă, G. Panu încerca să scape de reputația de fricos16, pe care o dobândise în 1887, când a părăsit țara pentru a nu executa cei doi ani de închisoare la care a fost condamnat după ce l-a ofensat pe rege în articolul „Omul periculos”17.

După cum arăta C. Bacalbașa, „fuga lui în străinătate îi întunecase aureola”18. În numărul din 19 august al ziarului pe care îl conducea, Panu eticheta drept eronată cauza în numele căreia lupta noua publicație: „Presupunând că în dosul «Adevărului» nu se ascunde niciun pretendent român la tronul țării, o simplă presupunere, și iau teza acelui ziar ca o teză impersonală pentru a o discuta. Ce constat atunci? Constat că nu se poate să fie o teză mai greșită. Căci pentru ce ziarul «Adevărul» voiește un Domn pământean?

Răspunsul este pentru că cu mijlocul acesta să ajungem la neatârnarea neamului românesc în năuntrul și în afară, pentru ca să nu facem o politică străină, să nu fim sub influențe străine etc. etc. Cetitorii au înțeles deja că, după cei de la «Adevărul», Domnul pământean este un panaceu, el, suit odată pe tron, va face să dispară toate relele. […] Trebuie să aibă cineva o mare doză de naivitate pentru a-și închipui asemenea lucru!”19.

După G. Panu, ceea ce ziariștii de la Adevărul numeau „politică națională” era, de fapt, „politică rusească”20. În încercarea sa de a pune noul ziar într-o lumină proastă, Panu vorbește despre nepriceperea celor de la Adevărul în ale argumentării: „În știință, pentru ca să stabilești o lege, se cere ca toate cazurile și toate experiențele făcute în acel sens să dea același rezultat, veșnic același.

Numai așa principiullegea ce o formulezi are valoare. Este destul ca în un singur caz legea să nu se poată aplica, este destul ca o singură experiență să dea alt rezultat, pentru ca legea să nu mai fie lege, principiul neprincipiu. Ei bine, așa este și în politică, când vii cu aforisme sociale. Așa, când vii și declari că Domnul pământean, în regula absolută, nu Cuza în special, este nobil, mare, patriot etc., acest aforism are valoare întrucât nu este niciun caz de Domn pământean rău, slugarnic, trădător etc. Îndată ce se găsește un astfel de caz, atunci aforismul cade21.

Directorul ziarului Lupta recunoaște în fața cititorilor că și-a fixat ca obiectiv să urmărească cu persistență „pe confrații de la Adevărul până în cele din urmă întărituri ale lor”22. Referitor la ideile politice susținute de ziarul scos de Alex. Beldiman, G. Panu făcea următoarele precizări:

„În privința sincerității și a francheței mă declar foarte mulțumit. În adevăr, nu mi-am închipuit niciodată că un român va putea califica cu cuvântul de crimă o politică care ar tinde la unirea românilor de dincolo și de dincoace de Prut. Aceasta este cu cât mai dureros cu cât cei de la Adevărul sunt toți moldoveni! Auzi! A lupta uniți cu Rusia în contra austriecilor este o politică foarte practică și ușoară, pe când a lupta cu austriecii și cu germanii în contra rușilor pentru o parte din țara românească este o crimă…”23.

G. Panu își mustra colegii de breaslă care, exagerând ideile publicate în paginile Adevărului, creau cititorilor impresia că întreaga țară se afla într-un fel de criză politică: „Țara este în pericol, zic unii, căci tronul și dinastia regelui Carol este amenințată. Țara este în pericol, naționalitatea noastră piere, din cauză că pe tronul României este un Carol și nu e un altul, zic alții. În această luptă perfidă, ineptă, interesată de ambele părți, se risipesc o mare parte din forțe. Galeria publicului stă încremenită și se uită cum acrobații colectiviști scot panglice dinastice pe gură și cum câțiva, care trăiesc cu capul în urmă cu 25 de ani, se zbuciumă neputincios în un mic ziar pe tema cuzismului etc. Dar bine, onorabililor, altceva mai bun nu aveți de făcut? Înțeleg să se trateze și această chestiune, eu singur am făcut aceasta și o voi face. Dar a umple toate coloanele numai cu această chestie, a o exploata contra și pentru, nu până la absurd, dar chiar până la inepție, oare nu e revoltător lucru?… A ieșit un ziar cuzist… Ei și?… Cu asta are să piară lumea? Fiindcă câțiva gazetari în disponibilitate și câțiva partizani ai regimului Cuza vin astăzi a pune pe hârtie ceea ce vorbesc și colportează de 22 de ani, urmează de aici ca noi cu toții să ne oprim întreaga activitate, să lăsăm la o parte toate chestiunile și să nu vorbim, să nu ne pasionăm decât de aceea? […] Eu mai înțeleg un lucru: ca ziarele să discute cu sânge rece și în mod obiectiv dacă e bine ca regele Carol să fie răsturnat și în locul lui să fie adus un altul pământean. Este o teză ca oricare alta, și, odată aruncată în publicitate ea trebuie discutată. Dar pentru D[umne]zeu, lăsați coarda alarmantă, lăsați de o parte tiradele lugubre, părăsiți spaima prefăcută și lacrimile de Mater dolorosa, vorbind despre acest subiect. În loc să declamați și să insinuați, mai bine discutați!…”24.

G. Panu mai semnează un articol25 adresat Adevărului în numărul din 4 septembrie, după care își concentrează atenția asupra altor chestiuni. În acest articol, G. Panu utilizează, din abundență chiar, ironia, pentru a sublinia modul confuz în care Alex. Beldiman își argumenta ideile pe care le făcea publice prin intermediul ziarului său.

La începutul lunii septembrie, cele două Camere ale Parlamentului erau dizolvate: „Contrar știrilor interesate răspândite mai ales de colectiviști, cum că Camerele nu vor fi dizolvate, am anunțat acum 15 zile că dizolvarea era absolut hotărâtă și că în ziua de 1 septembrie va fi cunoscută și data dizolvării. Ieri, 1 septembrie, decretul de dizolvare a Camerei și a Senatului a fost iscălit de M.S. Regele. Mâine ori poimâine va apărea în «Monitor» decretul prin care senatorii și deputații sunt convocați pe ziua de 8 septembrie, când președintele consiliului le va ceti decretul de dizolvare ai cărui termeni au fost fixați în consiliul de miniștri, ce s-a ținut ieri la Castelul Peleș26.

Colegiile electorale erau convocate să aleagă noii senatori și deputați în perioada 12–18 octombrie, noile Camere ale Parlamentului urmând a fi „convocate în sesiune extraordinară în ziua de 1 noiembrie”27. Atenția ziarelor era concentrată acum asupra evenimentelor electorale, polemica stârnită de Adevărul fiind lăsată la o parte.

2. Frățietatea se cunoaște după număr

În numărul al treilea al Adevărului, din 18 august, erau publicate articole care, pe de o parte, aduceau pentru cititori noi explicații în ceea ce privește orientarea politică a ziarului28 și, pe de altă parte, răspundeau criticilor venite din partea confraților din presă29. Ceea ce ne-a atras atenția în mod special este un articol din pagina a treia. Textul este intitulat „De peste munți” și, după cum ușor ne putem da seama, în el se vorbește despre situația românilor din Transilvania și Banat:

„Starea creată fraților noștri de sub sceptrul Sf[ântului] Ștefan, prin constituțiunea Ungariei și legile ei speciale, nu este cunoscută îndeajuns la noi. Se știe că frații noștri suportă pe moșia lor strămoșească un jug cu atâta mai greu și mai insuportabil, cu cât el are aparențele unui constituționalism în viață. Fondul e însă cu totul altfel. Întreaga legislațiune, întreaga politică intimă sunt combinate în interesul exclusiv al naționalității maghiare. Egalitatea de drepturi cu care se fălește constituțiunea maghiară e pentru români o ficțiune. Din trei milioane de români, d-abia dacă poate intra unul sau doi în Parlamentul ungar, spre a protesta, în numele naționalității române asuprite, contra nelegiuirilor cărora frații noștri sunt expuși. Un remediu contra acestui rău nu s-a găsit încă până acum de către aceia care țin de sceptrul austro-ungar”30.

Autorul vorbește și despre neputința fraților transcarpatini de a-și striga suferințele într-un ziar al lor: „Dreptate, lege, reuniuni politice, drept de petițiune, libertatea presei nu există acolo. Toate atârnă de bunul plac al autorităților maghiare. Juriul introdus pentru a judeca delictele de presă a devenit o armă mai rea în mâinile guvernului maghiar decât tribunalele oridinare. În puținele orașe unde el există, el este o delegațiune a guvernului și [e] compus numai din maghiari. Această situațiune degradatoare pentru un întreg popor de 3.000.000 de suflete, această stare de inferioritate nedreaptă în care sunt ținuți frații noștri de peste Carpați nu mai poate dura. Ei s-au adunat în mai multe rânduri, s-au revoltat, au petiționat, s-au sfătuit, însă starea lor e aceeași. Nici maghiarul, nici austriacul nu și-au dat osteneala de a răspunde cum se cuvine acelora care de secole suportă un jug nemeritat a unor puțini. Din contra, persecuțiunile și-au urmat cursul și astăzi însăși naționalitatea e amenințată”31.

În ultima parte a textului, autorul le cere românilor să facă tot ce le stă în putere pentru îndeplinirea visului de aur: „În atare împrejurare, ochii fraților noștri sunt îndreptați spre noi, și păcatul cel mai mare pe care o națiune poate să-l comită, un păcat care se răzbună asupra ei chiar, este acela de a lăsa pe frați în suferință și de a-și îndrepta privirea în alte locuri, când singuri noi suntem aceia care putem să-i prezervăm de pieirea cu care sunt amenințați frații noștri transcarpatini, pe ei și în consecință întreaga națiune română. Îndemnăm deci pe cetățenii României independente de a avea întotdeauna ochii deschiși și îndreptați înspre frații noștri de sub sceptrul austro-ungar și în veci o inimă caldă pentru ei. Puțini oameni și deciși pot face multe. Însuși [sic!] ungurii prin activitatea lor au ajuns a fi independenți; – Italia a devenit una și unită, Germania asemenea. E oare scris în ceruri ca românii să fie veșnic despărțiți? Dacă sentimentele românești se revoltă numai la ideea despărțirii, nu e oare clar că unirea e scrisă în orice inimă românească! Și fiind astfel, datori suntem a face circumstanțele ce permit pentru a realiza mai curând decât se speră visul nostru de aur, dorința noastră a tuturor, de a scăpa pe frații noștri de greul jug ce-i apasă”32.

Proiectul politic pe care Adevărul îl propunea românilor presupunea parcurgerea a două etape, ambele obligatorii. Mai întâi, Carol I trebuia să fie înlăturat de pe tronul României, iar în locul lui să fie așezat un conducător cu origini românești. Următorul pas era ca acest rege să se apropie politic de Rusia, care, în semn de prietenie, urma să-i ajute pe români să-și elibereze frații din Transilvania și Banat de sub jugul maghiar. Într-o anumită măsură, planul lui Alex. Beldiman a funcționat. Publicațiile consacrate de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au grăbit să comenteze pe marginea chestiunii antidinastice, dar nu au spus aproape nimic despre „unirea tuturor românilor de dincolo și de dincoace a Carpaților”33. Doar G. Panu, de la Lupta, a făcut scurte referiri la această chestiune. În opinia celor de la Adevărul, Cuza-Vodă era tipul ideal de rege pentru România, pentru că acesta „a voit să întindă mâna Rusiei spre a urmări visul neamului românesc”34. În paginile Adevărului, erau respinse cu vehemență ideile care prevedeau unirea țării cu Basarabia. Ideile de acest fel erau catalogate de ziarul lui Beldiman drept crime: „D[om]nul Panu ne întreabă de ce considerăm unirea tuturor românilor de dincoace și de dincolo de Carpați ca o mare idee națională, pe când privim ca o utopie ideea unirii tuturor românilor de dincoace și de dincolo de Prut. Ideea unirii românilor de dincoace și de dincolo de Prut ne pare nu o utopie, ci o crimă; căci succesul acesta față cu o împărăție atât de colosală ne poate pricinui pieirea după 10 sau 20 de ani, pe când ideea unirii cu Transilvania este o idee practică care se poate realiza foarte lesne cu sprijinul Rusiei. Ea ar fi fost poate chiar realizată în 1866 dacă nu s-ar fi comis actul de la 11 februarie 1866”35.

Din dorința de a intensifica polemica declanșată de apariția ziarului Adevărul, în 4 septembrie, Alex. Beldiman le adresează contestatarilor publicației sale câteva întrebări, la care nu va primi însă răspunsurile pe care le aștepta: „Eu îi voi pune două întrebări și voi avea răbdarea a aștepta răspunsul Domniei Sale. Iată-le: I. Câți români sunt în Basarabia și câți români sunt în Transilvania și Banat? II. Cu cine preferă Domnia Sa a ne vedea astăzi uniți? – Cu românii din Basarabia sau cu românii din Transilvania și Banat? (LEAGĂNUL ROMÂNISMULUI). La caz când Domnia Sa îmi va răspunde că dorește unirea noastră cu românii din Basarabia și cu românii din Transilvania și Banat, îl rog a-mi arăta mijloacele cu care s-ar putea realiza acea dorință. Aștept”36.

În numărul din 7 septembrie, în Adevărul erau aduse noi argumente în sprijinul ideii că Imperiul Rus era partenerul politic alături de care România trebuia să stea dacă dorea să nu fie condamnată la dispariție și dacă dorea unirea tuturor românilor într-un singur stat, aici nefiind incluși însă și românii din Basarabia: „Să ne explicăm dar, atât pentru d-nul Panu, cât și pentru acei care nu voiesc să ne înțeleagă: În materie politică, crimă este când cineva comite greșeala de a împinge Țara sa la întreprinderi care pot să-i pericliteze existența. Cum, noi românii să ne unim cu dușmanii Rusiei pentru a recuceri Basarabia? Să ne unim cu Austria, cu acest imperiu care e menit a se dizolva? Să presupunem că am izbuti a recuceri Basarabia prin ajutorul Austriei. Cine va fi atât de naiv a crede că Rusia va renunța cu desăvârșire la acest teritoriu? Rusia ni-l va relua! […] Chiar dacă am recuceri-o cu ajutorul Austriei, vom fi puși în pericol de-a fi nimiciți; ne vom alege în urmă cel mult cu o izolare totală, fără Basarabia, fără Transilvania, fără Banat și fără Dunăre. N-ar fi aceasta o crimă? Cu totul altfel stăm dacă tindem la o unire cu frații noștri de dincolo de Carpați, prin urmare, dacă Rusia aliată cu noi se va război cu Austria”37.

După cei de la Adevărul, realizarea unei legături puternice de prietenie între România și Rusia ar trebui să reprezinte pentru români o datorie patriotică: „Rusia nu vrea, istoria și bunul simț ne-o dovedesc, decât state creștine neatârnate, dar aliate cu dânsa prin recunoștința și prin identitatea de interese, de la Prut și până în Dardanele. Orice ar face Regele și miniștrii, acest rezultat e ca și dobândit, căci la popoarele răsăritene alianța cu Rusia face parte integrantă din politica națională. Și noi suntem un popor răsăritean și atât patriotismul nostru cât și identitatea de interese ce există între noi și Rusia ne silește ca să fim alăturea cu dânsa. Orice altă cale ne va duce la pieire și, din punct de vedere politic, va fi o crimă”38.

Într-un alt articol, care se întindea pe patru coloane și ocupa aproape toată pagina întâi a gazetei, se arăta că România are obligația de a-și alege tabăra din care vrea să facă parte într-un eventual conflict declanșat între Rusia și Austro-Ungaria. Noi ne vom opri doar asupra câtorva fragmente. În text se arată că românii, dacă doresc să nu dispară ca popor, trebuie să sprijine interesele Rusiei, iar despre „neutralitate” nici nu ar trebui să vorbească: „Orice țară trebuie să aibă o politică conformă cu legile dezvoltării sale istorice, cu idealul ei național. Dacă crezi că o Rusie mare și puternică ar împiedica dezvoltarea noastră, dacă îți închipuiești că te poți împotrivi un veac sau două la întinderea influenței rusești până la mările de la Miazăzi, atunci ca bun român, ai datoria de a sprijini din răsputeri pe toți dușmanii Rusiei. Dacă, din contra ești de părerea noastră, adică că orice luptă contra Rusiei e o greșeală neiertată, căci biruitor astăzi, cel mult după douăzeci de ani, vei plăti cu lacrămi de sânge această izbândă de o oră, dacă ești convins ca și noi, că țara noastră înconjurată de slavi va merge cu dânșii sau va fi zdrobită; dacă îți pare evident, ca și nouă, că Rusia, odată hotărâtă de a da lovitura de moarte conglomeratului austro-maghiar, va sprijini politica noastră iredentistă și va ajuta la formarea unui mare Stat ortodox român menit a fi un zid contra germanismului și a acoperi mersul Slavilor spre Țarigrad, atunci ca bun român, ești dator de-a te pune în relații cu oamenii de stat ai marelui nostru vecin și de a pregăti viitoarea alianță”39.

Principalul argument al autorului atunci când încearcă să arate motivul pentru care românii ar trebui să-i aleagă pe ruși, și nu pe austrieci ca parteneri este unul numeric. Rușii sunt mulți, iar românii sunt puțini. Prin urmare, România nu ar trebui să facă greșeala de a sta în calea unei țări care este mai mare și mai puternică decât ea: „Prietenia, frățeasca cooperațiune cu Slavii, în aceste două cuvinte se rezumă viitorul acestei țări; slavii sunt astăzi 120 milioane de suflete, din care aproape o sută întruniți într-un singur stat, având același ideal politic, religios, economic, supuși unei singure și atotputernice autorități; să se mențină numai treizeci de ani proporția nașterilor și a morților și vor fi 180 de milioane, din care 150 de milioane numai ruși; dacă vom provoca ura lor, ei vor fi cu atât mai fără cruțare, cu cât le datorăm existența noastră și ne numărau printre aliații firești ai slavismului. Atunci neapărat ne vor strivi. Dacă i-am ajuta, neatârnarea noastră va fi respectată și unirea cu frații noștri de peste munți consfințită”40.

În opinia autorului textului citat, „alianța cu Rusia” trebuia să fie considerată de români parte integrantă a politicii naționale românești41. Cu toate acestea, Epoca, citând unele ziare din provincie, arăta că rusul urăște limba română „și face totul pentru a sili pe poporul basarabean să-și uite limba maternă”42. În același sens, în Telegraful se arăta că „rușii au turbat”43.

Romania 1878 | Istorie pe scurt

Harta României după cucerirea independenței de stat

3. Cuvinte de final

Într-un articol publicat în Țara Noastră, în 1928, se arăta că pășirea cu hotărâre pe calea izbăvirii Basarabiei, una dintre provinciile românești care timp de mai multe decenii s-au aflat strânse în lanțurile nemilostivelor cârmuiri străine, s-a produs din întâmplare, fără ca ea să facă parte dintr-un plan politic sau militar: „După opinia lui Napoleon, un proiect de acțiune militară poate fi bun chiar și în cazul că n-a fost pregătit decât în proporție de 2/3, iar restul de 1/3 lăsat la voia întâmplării. Căci – argumenta el – cine nu vrea să acorde întâmplării neprevăzute niciun rol în cursul războiului, mai bine să nu întreprindă niciodată nimic. Dacă despre războiul de întregire națională a României nu se poate afirma că ar fi fost destul de bine pregătit măcar în menționata proporție de 2/3, în schimb, sfârșitul lui încununat de izbândă a dovedit că, prin concursul unor împrejurări cu totul în afară de calculele și prevederile inițiatorilor, restul de 1/3 s-a însărcinat să repare radical greșelile politice și militare ale unei pregătiri insuficiente, deschizând dreptății imanente a istoriei calea spre un triumf strălucit”44.

La sfârșitul anului 1936, C. Stere îi spunea lui Pamfil Șeicaru că România, care se lăsa înșelată de aparențe și nu înțelegea că Rusia bolșevică evolua spre un nou imperialism, va pierde Basarabia45.

Note:

1 Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galați, Zigotto, 2014, p. 61.

2 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădatăVol. 2 – 1885-1900, București, Editura Ziarului „Universul” S.A., 1928, p. 154.

Ibidem, p. 154.

4 Referiri la gazeta fundată de Alex. Beldiman pot fi găsite şi în Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze…, p. 41-65.

Adevărul, anul I, nr. 1, 15 august 1888, p. 1.

6 Un gălăţean, „Cuzismul nostru”, în Adevărul, anul I, nr. 4, ediţia a II-a, 19 august 1888,  p. 1.

7 I.N.I., „Cezarismul”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 818, a doua ediţie, 17 (29) august 1888, p. 1.

8 *** „Răspuns categoric”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 820, a doua ediţie, 19 (31) august 1888, p. 1.

9 *** „Tronul în primejdie”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 828, a doua ediţie, 28 august (9 septembrie) 1888, p. 1.

10 *** „Cuziştii”, în Telegraful,anul al XIX-lea, nr. 4830, 19 august 1888, p. 1.

11 *** „Trebuie fapte contra propagandei străine”, în Telegraful,anul al XIX-lea, nr. 4826, 13 august 1888, p. 1.

12 *** „Conspiratorii”, Telegraful, în anul al XIX-lea, nr. 4833, 23 august 1888, p. 1.

13 *** „Conspiraţiune şi comploturi”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1191 (B), 26 august (7 septembrie) 1888, p. 1.

14 *** „Mişcarea antidinastică”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1205 (B), 14 (26) septembrie 1888, p. 1.

15 *** „Dinasticism şi antidinasticism”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1196 (B), 2 (14) septembrie 1888, p. 1.

16 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădatăVol. 2 – 1885-1900, București, Editura Ziarului „Universul” S.A., 1928, pp. 42-44.

17 A se vedea Fănel Teodoraşcu, „«Terrorism în Galați» – The Press and the Lie (Understood as Political Tactic)”, în Iulian Boldea (Editor), Globalization and National Identity. Studies on the Strategies of Intercultural Dialogue, Tîrgu-Mureș, Arhipelag XXI, 2017, pp. 561-580.

18 C. Bacalbașa, op. cit., p. 57.

19 G.P., „Domnii pământeni”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 619 [620], ediţia întâi, 19 august 1888, p. 1.

20 Idem, „Regalitatea pământeană şi străină”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 621, ediţia întâi, 20 august 1888, p. 1.

21 Idem, „Domn pământean”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 628, ediţia întâi, 28 august 1888, p. 1.

22 Idem, „Ne-am lămurit”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 632, ediţia întâi, 3 septembrie 1888, p. 1.

23 Ibidem, p. 1.

24 Idem, „Ce spectacol!”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 630, ediţia întâi, 1 septembrie 1888, p. 1.

25 Idem, „Conform tradiţiei strămoşeşti”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 633, ediţia întâi, 4 septembrie 1888, p. 1.

26 *** „Dizolvarea”, în Epoca, anul III, nr. 832, a doua ediţie, 3 (15) septembrie 1888, p. 1.

27 Carol, „Mesajul de dizolvare”, în Epoca, anul III, nr. 832, a doua ediţie, 3 (15) septembrie 1888, p. 1.

28 Alex. V. Beldiman, „Ce voim”, în Adevărul, anul I, nr. 3, 18 august 1888, p. 1.

29 *** „Cezarism?”, în Adevărul, anul I, nr. 3, 18 august 1888, pp. 1-2.

30 *** „De peste munţi”, în Adevărul, anul I, nr. 3, ediţia a II-a, 18 august 1888, p. 3.

31 Idem, p. 3.

32 Idem, p. 3.

33 Alex. V. Beldiman, „Domnului G. Panu”, în Adevărul, anul I, nr. 8, ediţia I, 24 august 1888, p. 1.

34 Idem, p. 1.

35 Un gălăţean, „Răspuns categoric”, în Adevărul, anul I, nr. 16, ediţia a II-a, 2 septembrie 1888, p. 2.

36 A.V.B., „Domnului G. Panu”, în Adevărul, anul I, nr. 18, ediţia I, 4 septembrie 1888, p. 1.

37 Un gălăţean, „O crimă politică”, în Adevărul, anul I, nr. 20, ediţia a II-a, 7 septembrie 1888, p. 1.

38 Idem, p. 2.

39 Ibidem, „Neutralitate”, în Adevărul, anul I, nr. 91, ediţia a II-a, 2 decembrie 1888, p. 1.

40 Idem, p. 1.

41 Idem, p. 1.

42 *** „Din Basarabia”, în Epoca, anul III, nr. 826, a doua ediţie, 26 august (7 septembrie) 1888, p. 2.

43 Basarab, „De peste Prut”, în Telegraful, anul XIX, nr. 4853 (seria a II-a, nr. 14), ediţia de seară, 18 septembrie 1888, p. 1.

44 I. Lupaş, „Basarabia românească”, în Ţara Noastră, anul IX, nr. 18, 29 aprilie 1928, p. 569.

45 Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil – (2) Portrete politice, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 100.

03/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lenin a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei cu România


Acest lucru reiese din relatările membrului Sfatului Țării, Gherman Pântea,reproduse în ziarul TIMPULmd. de la Chișinău în data de 9 octombrie 2017.

În materialul „Gherman Pântea și diplomația secretă”, se vorbește despre unul dintre oamenii care nu cautau aventuri, ci aventurile îi căutau pe ei.

Vigoarea Basarabiei interbelice

Implicat în politică, apreciat și de adversarii săi, el avea o calitate substanțială care îl deosebea de alți camarazi politici.

Decizia sa de a păstra originalele proceselor-verbale de la Congresul Militarilor Moldoveni s-a dovedit a fi un pas providențial.

Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei, Pântea venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

„Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat pe larg diferite probleme în legătură cu situaţia din Basarabia într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două cred că trebuie să le reproduc, ele fiind cele mai importante şi propriu-zis baza istorică a congresului.

Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”. Având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

A doua rezoluţie, „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică.

„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă, 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.

Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe. Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene.

Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării. Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice.”

Sfatul Ţării, aşa alcătuit cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.

„Votarea unirii a fost absolut liberă”

La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră, Nistru, era în legătură cu Ucraina.

Dar în Ucraina în acel moment era un regim dictatorial, sub conducerea unui Hatman Scoropadschi, pe care îl instalase nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918.

Noi doream să rămânem cât mai mult Republică independentă, dar guvernul ucrainean a lui Scoropadschi declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile la Congresul Militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris a hotărât la 27 martie 1918 stil vechi, 9 aprilie stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România.

Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al Turcilor, care la 28 mai 1812 prin tratatul turco-rus din Bucureşti a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial. Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri.

Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând, că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru, dar cu toate acestea majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire.

Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă la 28 mai 1812.

Iată de altfel cum sună actul Unirii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei: Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halippa, secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.”

Vaida a pornit negocierile cu Rusia…

Prima etapă de negocieri în problema recunoașterii Unirii a fost la Conferința de Pace de la Paris, unde din partea Basarabiei au participat: Ion Pelivan, fost ministru de externe în Republica Democratică Moldovenească, Ion Codreanu, reprezentant al țăranilor basarabeni, Gheorghe Năstase și Sergiu Victor Cujbă:

„La conferinţa Păcii din Paris, Ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai țarului Sazonov şi Maclacov prezintă la 22 martie 1919 conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor însă fiind fără bază juridică şi istorică sunt respinse de Conferinţă.

La 6 martie 1920, Ion Pelivan comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi se face o mare demonstraţie pentru Unire la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă.

Dar, pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Vaida, primul ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Crasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten al lui Lenin şi Cicerin.

Când lucrurile au avansat, Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.

… şi a fost debarcat de Rege

La 26 februarie 1920 s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui Vaida. Consiliul hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al Ţărănimii Basarabene în Sfatul Ţării.

După ce ne-am pregătit, adunând actele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă Regelui, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de Vaida.

Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, că a început la Londra tratative cu bolşevicii fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ele nu vor fi recunoscute şi de marile Puteri.

Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe Rege să-l debarce pe primul-ministrul Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.

Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu, Take Ionescu. Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii.”

Cum au devenit sovieticii antiunionişti

Ratarea acestei minunate ocazii a adus ulterior și alte ratări, când în joc a intrat ginerele lui Zamfir C. Arbore, Cristian Rakovski.:

„Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris Ambasador pe Dr. Racovski, care din primele zile ale instalării sale a început un atac violent prin presă împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând că Sfatul Ţării nu reprezenta poporul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.

Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un Mare Congres Militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care vărsase sângele lor pentru neamuri străine.

Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea primul punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, ori noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă. Campania lui Racovschi, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.

În vara anului 1923 am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de Externe atunci, care mi-a spus, că Racovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că, acest organ nu a reprezentat poporul basarabean. Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul Central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul Militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.

Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Racovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut.”

27/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: