S-au împlinit 165 de ani de la momentul astral al Unirii PRINCIPATELOR ROMÂNE. La multi ani România, la multi ani români !

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova,înfăptuită la 24 ianuarie 1859,reprezintă actul politic care stă la baza României moderne. După secole sub stăpânire otomană, la începutul secolului XIX puțini ar fi crezut că cele două state surori se vor uni în curând. Imposibilul a devenit realitate într-un context internațional favorabil  și datorită oamenilor politici români de atunci, adevărați patrioți care fiind animați de interesul național,au ignorat interesele personale.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române,astfel ca Statul naţional român s-a format treptat, Unirea din 1859 desăvârșindu-se în 1918,când lupta pentru unitatea poporului român a fost  încununată de victorie.

Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic înca in  timpul revoluţiei de la 1848,iar după revoluţie,Unirea a devenit problema centrală,dominantă,a vieţii politice româneşti,o idee care a pus în mişcare toate paturile sociale.Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte patrioţi înflăcăraţi ca: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Mălinescu,Constantin A. Rosetti,fraţii Ion şi Dim. Brătianu,Dimitrie Bolintineanu,Cezar Boliac,Nicolae Orăşanu ş.a.

Fruntaşii revoluţionari din 1848,au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate.

Răspândiţi în diverse centre europene (Viena,Frankfurt,Paris,Londra,Constantinopol),patrioţii romani au desfăşurat o laborioasă  si entuziasta activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

Unirea Principatelor Române – problemă europeană

In vara anului 1853 izbucnise războiul Crimeii început de Rusia împotriva Imperiului otoman,eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală,inclusiv situaţia Principatelor Dunărene,unirea acestora fiind una din problemele importante puse in fata Congresului de pace de la Paris (1856),reunit dupa infrangerea Rusiei.
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice; Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor,pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia,puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor;s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului lui.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc (special constituite în acest scop).

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări românesti , rămânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului  si influentei hotărătoare exercitată de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc ,fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul,Ismail,Bolgrad) să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani,printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească ,caimacamul Alexandru Ghica,fostul domn,a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

În Moldova însa,caimacamul N. Vogoride,agent al Turciei şi al Austriei,a recurs la la un adevărat regim de teroare si intimidare pentru a zădărnici Unirea, mergând până la falsificarea rezultatului alegerilor din iulie 1857.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice,s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri in urma carora Turcia a fost silita  să anuleze alegerile falsificate.

Noile alegeri, organizate în urma presiunilor făcute la Înalta Poartă de la Constantinopol de către Marea Britanie și Franța, au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti,care,cu două excepţii au fost aleşi pretutindeni.Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.
La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluţiei de la 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Ulterior a devvenit preşedinte al Judecătoriei Covurlui între 1849-1851 şi 1855-1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi.
Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada în care au fost puse bazele dezvoltării moderne a României.

Reevaluarea domniei lui Cuza, fondatorul României moderne!

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza ar trebui reevaluată și rescrisă. Istoricul și jurnalistul clujean Ionuț Țene constată într-un articol publicat în http://www.napocanews.ro., că după revoluţia din decembrie 1989 a devenit o modă în rândul intelectualilor, a reprezentanţilor presei şi societăţii civile să se sublinieze realizările Regelui Carol I şi să se treacă cu vederea cele ale înaintaşului său Al. Ioan Cuza.

Nimeni nu neagă succesele României Mici pe toate planurile, de la economic la cultural, dar să nu uităm că primul Hohenzollern pe tronul României a domnit 47 de ani.

Ceea ce a realizat Cuza într-o perioadă foarte scurtă de timp, de numai 7 ani nu a mai făcut nimeni până la el.

Th.Aman-Hora Unirii la Craiova

Colonelul Cuza a fost ales domn pe 24 ianuarie 1859 de adunarea de la Bucureşti, domn al Ţării Româneşti, după ce fusese ales prealabil de moldoveni la Iaşi, pe 5 ianuarie, realizându-se unirea în ciuda convenţei de la Paris care prevedea unirea Principatelor Unite cu doi domni.

România de azi îi datorează lui Cuza toate bazele legislative, fiscale, militare, şcolare şi chiar religioase. Nu e segment din societatea românească ca să nu fi început să funcţioneze prin norme şi legi puse de Cuza. Universităţiile de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) au fost înfiinţate de Cuza, la fel promulgată constituţia, date codurile penale şi civile, făcute reformele fiscale, promulgată legislaţia militară, a pompierilor, miliţiei, construirea primei căi ferate etc. Au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. La 1864 se introduce învăţămîntul de patru clase gratuit şi obligatoriu.

Acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Cuza a dat la 1863 legea secularizării averilor mănăstireşti şi a confiscat proprietăţi funciare ale mănăstirilor închinate la Athos, care au fost împărţite şi date ţăranilor.

Cea mai importantă reformă rămâne cea agrară. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Împărţirea pământului la ţărani de către Cuza a ridicat conştiinţa naţională a românilor, care au avut pentru ce lupta ca să obţină independenţa la 1877 sub Carol I. Nu sunt de acord cu istoricii care minimalizează rolul lui Cuza. Domnul moldovean a realizat în şapte ani ce poate nu a reuşit Regele Carol I în 47 de ani.

La Cluj-Napoca s-a lansat recent volumul „Scrieri despre Cuza Vodă” de Alexandru Lapedatu, o ediție îngrijită, cu studiu introductiv și notă asupra ediției de acad. Ioan Bolovan, în care se readuce în atenția publică o opinie originală și obiectivă despre rolul domnitorului înfăptuitor al Unirii Principatelor Române de la 1859. Alexandru Ioan Cuza a fost un ctitor al statului român modern, a cărei operă politică trebuie reconsiderată. Cuza a înființat instituțiile statului modern, atât din punct de vedere național, cât și european. Domnitorul a implementat legislația europeană în armonie cu cea națională, înființând și cele două universități prestigioase, care funcționează și azi, cele din Iași și București.

Opera instituțională și politică a lui Alexandru Ioan Cuza o putem asemăna cu cea a lui Camillo Benso Conte de Cavour, unificatorul Italiei, dar și cu cea a cencelarului german Otto von Bismarck, care a unit și întemeiat statul german modern în jurul Prusiei. Formarea statului român modern cu instituțiile sale naționale la standarde europene a constituit un pericol de moarte pentru Imperiul austriac, care vedea în Principatele Române Unite, devenite România, un pericol pentru Transilvania locuită majoritar de români și ocupată de habsburgi. România lui Cuza a fost un model de urmat și o nădejde înspre aspirația unirii și eliberării pentru românii oprimați din Ardeal.

Austria s-a opus cu toată forța actului unirii de la 1859 și împăratul austriac l-a urât pe Alexandru Ioan Cuza, pentru că acesta a creat un stat român modern, ce atrăgea prin forța instituțiilor și a culturii, precum și prin modernitatea sa, pe românii ardeleni.

Compromisul dualist, cedarea puterii austriece în fața Ungariei la 1867, a fost consecința directă a succesului magnetic asupra românilor ardeleni, datorită realizărilor deosebite domniei lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul statului modern România.

Să nu uităm că de Al. Ioan Cuza se leagă astăzi numele țării noastre România.

După lovitura de stat din 11 februrarie 1866, politicienii și clasa suprapusă nu au fost recunocători lui Cuza și l-au alungat din țară. Românii manipulați de politicieni și jurnaliști au fost îndepărtați de Domnitorul Unirii de la 1859.

După domnie, principele Cuza a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde şi-a manifestat interesul de a lucra în continuare pentru ţară şi nu s-a lăsat dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol I care i-a urmat la tron a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din acel moment.

Ulterior Cuza măcinat de boală se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la vârsta de numai 53 de ani.

Pe data de 15 mai 1873, la ora unu şi jumătate, noaptea trece la cele veşnice, departe de ţara în slujba căreia îşi pusese întreaga sa viaţă. Rămăşiţele lui pământeşti au fost transportate cu un tren mortuar, care a sosit în ţară pe data de 27 mai, fiind înmormântat, la 29 mai, la Ruginoasa, în prezenţa miilor de ţărani care nu l-au uitat şi a prietenilor săi devotaţi.

Putem afirma faptul că prin patriotismul de care a dat dovadă, prin înţelegerea şi iubirea pe care a arătat-o faţă de cei mulţi şi lipsiţi de drepturi, prin înţelepciunea, priceperea şi curajul pe care l-a dovedit în rezolvarea grelelor probleme ale vremii lui, Alexandru Ioan Cuza este o mare personalitate a naţiunii române, una din acelea care au ştiu să îndrepte poporul, în ceasurile decisive, pe căile progresului. Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani , unele avand un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a nascut  Romania moderna .

Numele lui Cuza va trăi astfel veşnic în mintea şi în inimile românilor, atâta vreme cât țara noastră vor exista ca neam în istoria omenirii.  

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR SI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA UNITĂ!

Gherman Pântea: ”Lenin a fost gata să recunoască UNIREA Basarabiei cu România”

Foto: Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, județul Bălți – d. 3 februarie 1968, București), avocat, director general (ministru) al apărării în Guvernul Basarabiei, militar și om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Țării, de trei ori primar al orașului Chișinău și primar general al Odesei.După 1945, având în vedere că fusese, pe timpul războiului, primar al orașului Odesa, capitala Guvernământului Transnistriei, autoritățile comuniste l-au învinuit de masacrele și deportările din timpul războiului și în 1952 este condamnat la 10 ani de detenție, dar în anul 1955 a fost amnistiat. Realitatea este că Pântea a încercat să oprească deportările evreilor și a încurajat normalizarea relațiilor economice din oraș. În 1968 a murit în circumstanțe misterioase (a căzut mort după ce a băut o ceașcă de cafea într-o cafenea).

În scrierile sale, a contribuit la clarificarea unor momente istorice din viaţa Basarabiei după anul 1917, evenimente la care am fost autor principal, fie martor ocular. 

Memoriile sale sunt prin ele în sele o scurtă istorie a Basarabiei. Iată un extras dintr-un articol publicat de  Iurie Colesnic în https://timpul.md/articol/gherman-pantea-si-diplomatia-secreta.

Marea revoluţie rusă din februarie 1917 a deschis porţile pentru toate naţionalităţile, care locuiau acest mare imperiu, dându-le posibilitatea să lupte pentru libertatea lor naţională şi socială. Naţiunile au început să se mişte şi să se organizeze, pentru a-şi recăpăta libertăţile şi drepturile încălcate şi încătuşate de regimul despotic ţarist vreme îndelungată. Ele au început lupta pentru autodeterminare. Mişcări cu caracter naţional şi social au luat fiinţă în Ucraina, Polonia, Finlanda etc.

Moldovenii mai apăsaţi de regimul ţarist se mişcau mai timid. Februarie 1917, fiind în toiul Primului Război Mondial, floarea moldovenilor din Basarabia era în armată, pe fronturi. Moldovenii nu erau dezertori, ei erau luptători. Văzând însă, că ucrainenii, polonezii, şi alte naţiuni au început a se organiza şi a agita în armată chestiunea naţională şi socială, formând comitete naţionale, moldovenii, urmând exemplul acestor naţiuni luptătoare, au început şi ei a se organiza în comitete naţionale, pe toate fronturile, afişând şi agitând şi ei un program de revendicări naţionale şi sociale.

S-au format comitete naţionale, mai însemnate la Odesa, Novo-Gheorghievsc, Petrograd, Kiev, iar pe frontul român la Iaşi, Roman, Bârlad etc.
Comitetele militare moldoveneşti, de pe toate fronturile, luptau pentru autodeterminarea Basarabiei în cadrul revoluţiei ruseşti, dar neajunsul mare al acestei lupte, al acestei mişcări era că lupta se dădea în afara graniţelor Basarabiei.

Basarabia revoluţionară o stăpâneau oameni, care nu aveau nimic comun cu moldovenii lui Ştefan cel Mare.

În marea majoritate a lor erau dezertori din armata rusă de pe frontul român. În faţa acestei situaţii grave, Comitetul militar moldovenesc de la Roman din armata nouă rusă, de sub preşedinţia subsemnatului, a luat iniţiativa organizării unui comitet central ostăşesc moldovenesc în capitala Basarabiei – Chişinău.

Acest comitet era compus din reprezentanţi ai tuturor comitetelor moldoveneşti din întreaga Rusie, fie ele de pe front, fie în afara frontului.

Comitetul central ostăşesc moldovenesc a luat fiinţă la 23 iulie 1917, alegând ca preşedinte în unanimitate pe subsemnatul. Din acest moment, comitetul central ostăşesc moldovenesc a devenit forţa conducătoare a provinciei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru.

La începutul lunii octombrie 1917 eram la Petrograd pentru a obţine de la primul ministru Kerenski aprobarea pentru congresul militar moldovenesc de la 20 octombrie 1917, congres pe care prin delegaţii noştri Păscăluţă Ion şi Ştefan Holban, îl cerusem de la Moghilău. Marele Cartier a spus că aprobă congresul, dar ne-a minţit şi a comunicat la toate unităţile de pe front, că congresul nu este aprobat. Vasile Tantu, conducătorul comitetului moldovenesc din Iaşi, ne-a adus ordinul cu interzicerea congresului, pe care l-a obţinut la comandamentul rus de pe frontul român cu sediul la Iaşi.

În faţa acestei situaţii eu am hotărât să plec personal imediat la Petrograd pentru a cere aprobarea congresului de la primul ministru Kerenski.

Ajuns acolo, am găsit la sediul comitetului moldovenesc pe soldaţii Dimitrie Topciu şi Artenie Vasile, şi i-am rugat să meargă cu mine la Kerenski care locuia în acel moment în palatul de iarnă al fostului ţar.

Kerenski mă cunoştea personal, din luna septembrie 1917, când m-am prezentat în calitatea mea de preşedinte al comitetului central ostăşesc, moldovenesc, cu o delegaţie, la Marele Cartier General, la Moghilev, unde i-am cerut aprobarea pentru formarea unităţilor militare moldoveneşti, aprobare pe care am şi primit-o.

Kerenski ne-a primit în biblioteca fostului ţar, foarte enervat şi arogant, spunând că acum, când bolşevicii ameninţă ţara cu anarhia, el nu aprobă nici un fel de congres. Am plecat de la el foarte amărâţi. Atunci Topciu spune că ar fi bine să ne prezentăm şi lui Lenin pe care el îl cunoaşte personal din Rusia. Am plecat la palatul fostei balerine Kseşinskaia, unde Lenin locuia, după venirea lui în aprilie 1917, din Elveţia.

Ne-a primit un prieten bun de al lui Lenin şi anume Bronici-Bruevici. I-am spus lui Bronci-Bruevici, că am dori să vorbim cu tov. Lenin şi să-i cerem un sfat în numele naţiunii moldoveneşti din Basarabia, care a fost persecutată în mod special de regimul ţarist, şi continuă să fie persecutată şi astăzi de actualul regim democrat.

Domnul Bronci-Bruevici ne-a spus că tov. Lenin nu este în palat, dar să venim mâine la ora 12 şi că el va face totul să-l putem vedea. A doua zi venind la domnul Bronci-Bruevici, domnia sa ne-a luat într-o maşină şi ne-a dus la o casă particulară, unde Lenin ne-a primit foarte prietenos într-o cameră de la intrare.

Eu i-am explicat că dorim să facem un congres militar moldovenesc, unde să discutăm şi să hotărâm soarta a 3 milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul ministru Kerenski ne-a refuzat aprobarea pentru ţinerea acestui congres. Vă rugăm, tov. Lenin, dvs. să ne spuneţi, să ne sfătuiţi, ce să facem noi în cazul acesta.

Răspunsul lui Lenin a venit imediat şi categoric. Lenin ne-a spus:

„Partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. Aceste naţiuni au dreptul, după părerea noastră, la autonomie şi independenţă, mergând chiar la despărţirea de statul nostru, dacă interesele lor naţionale cer acest lucru. Voi aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocăţel mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este ocupat numai de gloria lui, şi nu de a naţiunilor oropsite. Sfatul meu pentru voi este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar, samovolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră, după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi, care prin suferinţe groaznice au căpătat acum mare experienţă şi curaj. Voi trebuie să vă smulgeţi drepturile voastre cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna.”

Această convorbire cu Lenin am avut-o la începutul lunii octombrie, adică peste vreo 20 de zile de la această convorbire, într-adevăr masele l-au gonit pe Kerenski, după cum ne spusese în audienţă marele conducător de mai târziu al poporului sovietic. Am mulţumit din toată inima marelui bărbat de stat pentru sfatul pe care ni l-a dat şi imediat am plecat la Chişinău. Venind la Chişinău, am pus în practică sfatul marelui bărbat de stat Lenin.

După 10 ore de discuţie, comitetul central Ostăşesc Moldovenesc se hotărăşte la un act eroic şi anume: convocarea congresului pe cale revoluţionară, samovolnic, iar subsemnatul, ca preşedinte al comitetului central Ostăşesc Moldovenesc am fost însărcinat de comitet să trimit următoarea telegramă fictivă pe toate fronturile: „Comandanţilor de armată, de corp de armată şi de divizii.

Pe baza autorizaţiunii comandamentului suprem (generalisim) şi a primului-ministru Kerenski cu Nr. 378,764, s-a aprobat adunarea militarilor moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917 în oraşul Chişinău, dispoziţiunea dvs. pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe 10 zile. Preşedintele Comitetului Central executiv Moldovenesc Sublt. Gherman Pântea, secretar voluntarul Maleavin.”

Tot în publicația Timpul md.de la Chișinău, istoricul și jurnalistul Iurie Colesnic publică fragmente din materialul „Gherman Pântea și diplomația secretă”, din care aflăm că atunci când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei, Pântea venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente.

Într-adevăr, decizia sa de a păstra originalele proceselor-verbale de la Congresul Militarilor Moldoveni s-a dovedit a fi un pas providențial.

Iată unul dintre aceste documente:

„Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat pe larg diferite probleme în legătură cu situaţia din Basarabia într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două cred că trebuie să le reproduc, ele fiind cele mai importante şi propriu-zis baza istorică a congresului.

Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”. Având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

A doua rezoluţie, „Despre Sfatul Ţării”.

„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă, 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.

Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe. Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene.

Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării. Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice.”

Sfatul Ţării, aşa alcătuit cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.

„Votarea unirii a fost absolut liberă”

La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră, Nistru, era în legătură cu Ucraina. Dar în Ucraina în acel moment era un regim dictatorial, sub conducerea unui Hatman Scoropadschi, pe care îl instalase nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918.

Noi doream să rămânem cât mai mult Republică independentă, dar guvernul ucrainean a lui Scoropadschi declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile la Congresul Militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris a hotărât la 27 martie 1918 stil vechi, 9 aprilie stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România.

Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al Turcilor, care la 28 mai 1812 prin tratatul turco-rus din Bucureşti a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial. Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri.

Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând, că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru, dar cu toate acestea majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire. Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă la 28 mai 1812.

Iată de altfel cum sună actul Unirii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei: Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halippa, secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.”

Vaida a pornit negocierile cu Rusia…

Prima etapă de negocieri în problema recunoașterii Unirii a fost la Conferința de Pace de la Paris, unde din partea Basarabiei au participat: Ion Pelivan, fost ministru de externe în Republica Democratică Moldovenească, Ion Codreanu, reprezentant al țăranilor basarabeni, Gheorghe Năstase și Sergiu Victor Cujbă:

„La conferinţa Păcii din Paris, Ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai țarului Sazonov şi Maclacov prezintă la 22 martie 1919 conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor însă fiind fără bază juridică şi istorică sunt respinse de Conferinţă. La 6 martie 1920, Ion Pelivan comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi se face o mare demonstraţie pentru Unire la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă.

Dar, pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Vaida, primul ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Crasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten al lui Lenin şi Cicerin. Când lucrurile au avansat, Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.

… şi a fost debarcat de Rege

La 26 februarie 1920 s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui Vaida. Consiliul hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al Ţărănimii Basarabene în Sfatul Ţării. După ce ne-am pregătit, adunând actele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă Regelui, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de Vaida.

Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, că a început la Londra tratative cu bolşevicii fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ele nu vor fi recunoscute şi de marile Puteri. Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe Rege să-l debarce pe primul-ministrul Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.

Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu, Take Ionescu. Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii.”

Cum au devenit sovieticii antiunionişti

Ratarea acestei minunate ocazii a adus ulterior și alte ratări, când în joc a intrat ginerele lui Zamfir C. Arbore, Cristian Rakovski:

„Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris Ambasador pe Dr. Racovski, care din primele zile ale instalării sale a început un atac violent prin presă împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând că Sfatul Ţării nu reprezenta poporul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.

Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un Mare Congres Militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care vărsase sângele lor pentru neamuri străine.

Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea primul punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, ori noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă. Campania lui Racovschi, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.

În vara anului 1923 am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de Externe atunci, care mi-a spus, că Racovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că, acest organ nu a reprezentat poporul basarabean. Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul Central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul Militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.

Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Racovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut.”

Unirea de la 24 ianuarie 1859, dovada vie că românii și-au dorit un stat unic

Foto: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Biografia unei sărbători româneşti

  

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie.

Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire.

Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată” a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce acest principat, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană.

Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă, consemnează https://matricea.ro/biografia-unei-sarbatori-romanesti-unirea-de-la-24-ianuarie-1859.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org.

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean.

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală.

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).