Unirea de la 24 ianuarie 1859, dovada vie că românii și-au dorit un stat unic

Foto: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Biografia unei sărbători româneşti

  

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie.

Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire.

Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată” a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce acest principat, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană.

Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă, consemnează https://matricea.ro/biografia-unei-sarbatori-romanesti-unirea-de-la-24-ianuarie-1859.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org.

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean.

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală.

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).

Publicitate

PROPAGANDA RUSĂ ȘI MITUL DENAZIFICĂRII UCRAINEI

Denazificarea Ucrainei a fost proclamată drept una dintre motivațiile invaziei pe scară largă lansată de Federația Rusă la 24 februarie 2022. Înseamnă că guvernul rus a considerat, cel puțin în declarațiile sale publice, că sentimentele naziste în rândul ucrainenilor erau o amenințare care ar putea justifica începerea unui război pe teritoriul unui stat străin suveran.

Aceste acuzații de nazism, deși sunt ridicole, sunt de asemenea periculoase, deoarece deformează faptele în încercarea de a prezenta victimele genocidului drept ticăloși, scrie publicația https://ukrainian-studies.ca.

Războiul informațional dus de Rusia și-a propus să semene îndoieli în comunitatea internațională prin denaturarea faptelor istorice.

Acest lucru este aproape la fel de periculos ca și bătăliile de pe front, deoarece îndoielile pot compromite sprijinul internațional de care Ucraina are nevoie pentru a câștiga războiul.

Prin urmare, este absolut esențial să clarificăm lipsa de temei a acestor acuzații.

Astfel,pentru a discredita acuzațiile propagandistice ale Rusiei referitoare la nazismul Ucrainei, să ne concentrăm pe trei perioade cheie în care Rusia a încercat să creeze o imagine falsă despre Ucraina: lupta pentru independență și căutarea eroilor naționali în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial; decăderea identității sovietice după independență și până la Revoluția demnității din 2014; și renașterea identității ucrainene în opoziție cu Rusia, după ce agresiunea sa împotriva Ucrainei începută în 2014, a culminat cu invazia sa pe scară largă în 2022.

Mișcarea de eliberare a Ucrainei din secolul al XX-lea: eroi naționali și anti-eroi.

Principala țintă a propagandei ruse – naționalistul ucrainean Stepan Bandera – rămâne una dintre cele mai disputate, dar importante figuri din istoria modernă a Ucrainei.

Înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, Bandera a fost lider al mișcării de eliberare a Ucrainei (reprezentată de Organizația Naționaliștilor Ucraineni, OUN).

Unul dintre obiectivele principale ale acestei mișcări a fost obținerea independenței Ucrainei față de Uniunea Sovietică.

Fără îndoială, personalitatea lui Stepan Bandera este una complexă, ceea ce îl face o țintă ușoară pentru propaganda rusă.

Istoria Ucrainei secolului al XX-lea are multe nume care au fost șterse sau denigrate de propaganda sovietică, din cauza încercărilor lor de a restabili independența Ucrainei.

Prin urmare, declararea patrioților ucraineni ca fiind naziști în mod implicit pentru rezistența ocupației sovietice, este nejustificată și deformează faptele istorice.

Cu toate acestea, propaganda rusă continuă tradiția sovietică, susținând că orice ucrainean care crede că este necesar să lupte pentru independența patriei sale este un criminal de război.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că din punct de vedere istoric, ucrainenii au jucat un rol crucial în înfrângerea naziștilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Frontul a traversat de două ori teritoriul Ucrainei , provocând între 5 la 7 milioane de morți și distrugând sute de orașe și sate.

Aceste răni rămân adânc în memoria ucrainenilor, și poartă un simbolism profund și tragic pentru ucraineni, care văd astăzi imagini similare în localitățile din țara lor rase de trupele ruse.

Ruperea cu trecutul sovietic și căutarea identității naționale

După ce și-a câștigat independența în 1991, în urma prăbușirii URSS, Ucraina a trebuit să-și amintească identitatea sa, după șaptezeci de ani de cenzură sovietică, să-și regăsească eroii naționali care au fost șterși din istorie și să reînvie limba ucraineană care fusese exclusă din viața de zi cu zi.

Având în vedere că lupta pentru independența față de Rusia a fost timp de secole o parte integrantă a istoriei ucrainene , regimul rus a văzut-o întotdeauna ca pe o amenințare la adresa securității sale – conștient fiind că reînvierea istoriei ucrainene, înseamnă pierderea loialității și dependenței ucrainenilor de Rusia.

Trei factori sunt mai importanți în lupta Ucrainei de a-și defini identitatea: limba, decomunizarea și elitele politice.

Nu este surprinzător, toate acestea au fost ținte esențiale pentru propaganda rusă,care are o experiență îndelungată în prezentarea faptelor în negru și în denaturarea adevărului.

Limba

Conform recensământului ucrainean din 2001, aproape o treime dintre cetățenii ucraineni au declarat limba rusă ca fiind limba lor maternă. Un număr atât de mare de vorbitori de limbă rusă a fost folosit de propaganda rusă ca o justificare pentru „protejarea” propriului popor.

Cu toate acestea, deși limba este un factor important în definirea identității de sine, ea nu definește identitatea națională a unei persoane, ceea ce este confirmat de sondajele ucrainene.

Potrivit unui sondaj din 2019 , o majoritate covârșitoare a populației Ucrainei se considera în principal ucraineni (75%). Mai mult, conform unui studiu printre cetățenii ucraineni de origine rusă, o treime s-au descris drept ucraineni, în timp ce o altă treime dintre respondenți s-au identificat drept „cetățeni vorbitori de limbă rusă ai Ucrainei”; între timp, doar 18% dintre cetățenii ucraineni de origine rusă au ales să se identifice ca ruși pentru a-și preciza identitatea.

Principala preocupare politică atât pentru Kremlin, cât și pentru majoritatea guvernelor ucrainene anterioare, a fost definirea statutului limbii ruse în Ucraina. Din 1996, Constituția ucraineană a proclamat că „limba de stat a Ucrainei este limba ucraineană”.

Cu toate acestea, au existat multe încercări de a acorda un statut special limbii ruse. Nu este lipsit de importanță faptul că în 2012, Partidul Regiunilor pro-rus a depus un proiect de lege care permitea folosirea limbii ruse ca limbă minoritară în instanțe, instituții guvernamentale și școli.

Cu toate acestea, în 2018, Curtea Constituțională a Ucrainei a declarat legea respectivă neconstituțională.

Pe de altă parte, multe state au mai multe limbi oficiale, inclusiv Canada. Cu toate acestea, există o diferență drastică care exclude compararea acestor cazuri: nici Franța, nici niciun stat vorbitor de limbă engleză nu amenință suveranitatea Canadei și nici nu consideră independența acesteia ca o greșeală a istoriei.

Totuși,în cazul Ucrainei și al multor alte state post-sovietice, limba rusă este un cal troian care este folosit împotriva suveranității lor statale în orice moment în care guvernul rus decide să „protejeze” grupurile de „vorbitori de rusă”.

Prin urmare, după prăbușirea URSS, multe state nu au mai acordat limbii ruse statutul oficial. Doar Belarus a proclamat-o ca limbă de stat, în timp ce Kazahstanul, Kârgâzstanul și Tadjikistanul au acceptat-o ca limbă oficială (dar nu de stat).

Pe de altă parte, majoritatea statelor post-sovietice au ales să limiteze legal utilizarea oficială și culturală a limbii ruse după ce și-au proclamat independența.

În acest sens, Ucraina nu a fost nici pe departe cel mai radical exemplu. Estonia, Letonia și Lituania, deși au avut minorități vorbitoare de limbă rusă de aproape aceleași proporții ca și Ucraina, au fost mult mai directe în asigurarea faptului că documentele oficiale, mass-media și educația sunt obligatorii în limba de stat.

În Georgia, un alt stat care a suferit consecințele faptului de a fi în sfera „intereselor rusești”, politicile educaționale au asigurat că majoritatea tinerilor nu vorbesc rusă.

În zilele noastre, după decenii în care au tolerat limba rusă în viața publică și privată, mulți ucraineni, chiar și din orașele rusofone care sunt bombardate de rachete rusești, aleg să vorbească ucraineană în loc de rusă pentru a se distinge de invadatori.

Propaganda rusă este în întregime de vină pentru că a transformat instrumentul de promovare a culturii sale într-o amenințare de a fi „eliberată” de armata rusă.

Decomunizarea

Moștenirile trecutului lor comunist lovesc multe acorduri dureroase pentru ucraineni. Ei au suferit din cauza multiplelor încercări ale Partidului Comunist de a-i viza în dezastre orchestrate, dintre care cea mai mortală – Holodomor – a ucis milioane de ucraineni în doar câțiva ani.

Astfel, a da vina pe Ucraina pentru că a încercat să scape de numele străzilor și monumentele persoanelor implicate în acel proces pare ipocrit.

Procesul de decomunizare din Ucraina a început destul de târziu – după Revoluția Demnității din 2014 – chiar dacă au fost făcuți și câțiva pași înainte. În 2015, parlamentul ucrainean a adoptat legi de decomunizare care interzic simbolurile regimurilor totalitare, precum și negarea publică a crimelor acestora.

Ceea ce este important este că această lege a echivalat simbolurile naziste și comuniste, despre care Kremlinul le-a susținut atunci „limitează îndeplinirea libertății de exprimare, conștiință și credințe”.

Pentru regimul rus, nostalgia sovietică este un instrument de justificare a unității și a trecutului comun al popoarelor ucrainene și ruse.

Drept urmare, au fost agravate de încercările Ucrainei de a elimina amintirile dureroase ale trecutului său sovietic din piețele orașului și din cărțile de istorie.

 Astăzi, publicul ucrainean arată un sprijin ridicat și tot mai mare față de procesul de decomunizare. 

În 2016 , 48% dintre ucraineni au susținut legile, în timp ce 36% au declarat că sunt împotriva lor. Și conform celui mai recent sondaj , 87% dintre ucraineni au declarat că nu regretă prăbușirea URSS.

 Mai mult, Ucraina nu este nicidecum singurul stat post-sovietic care a denunțat oficial simbolurile comuniste. 

Estonia , Letonia , Lituania , Georgia , România și altele au legi similare care echivalează simbolurile comuniste și naziste și le interzic.

Pentru fiecare dintre aceste state, inclusiv pentru Ucraina, ruperea legăturilor din trecutul lor comunist este un pas crucial către identitatea de sine ca stat suveran.

Elite politice

Din 2014, propaganda rusă susține că politica ucraineană a fost uzurpată de naționaliștii de extremă dreapta. Dar aceste acuzații sunt neîntemeiate pe realitățile politice ucrainene.

Singurul partid politic cu ideologie naționalistă, Svoboda, a fost reprezentat într-o singură convocare a Radei Supreme a Ucrainei (2012-2014), cu doar 10% din voturi.

Chiar și după Revoluția demnității și începutul războiului ruso-ucrainean din Donbas, reprezentanții partidelor cu ideologii de extremă dreapta nu au fost niciodată reprezentați în parlamentul ucrainean.

Prin urmare, acuzațiile de elemente extremiste din politica ucraineană sunt în întregime produsul propagandei ruse, care își propune să discrediteze Ucraina în fața elitelor occidentale.

Nu poate trece neobservat că, în comparație cu alte elite politice din Europa, care arată un sprijin mult mai mare al partidelor și politicienilor în mod deschis de extremă-dreapta (la urma urmei, Marie Le Pen a primit 42% din voturi la alegerile recente din Franța, în timp ce Alternative pentru Germania are în prezent 83 de locuri în Bundestag)—Ucraina nu poate fi acuzată pentru niciunul dintre sentimentele sale ultranaționaliste neglijabile.

În prezent, nu există partide de extremă dreaptă reprezentate în Rada Supremă a Ucrainei. Pe de altă parte, partidul deschis pro-rus „Platforma de opoziție – Pentru viață” a câștigat 37 de locuri la alegerile din 2019. Acest partid a fost dizolvat de parlamentul ucrainean în aprilie 2022 din cauza implicării sale în propaganda și agresiunea rusă.

Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, parlamentarii fosti din acel partid au creat un nou grup parlamentar numit „Platformă pentru viață și pace”. Având în vedere amenințarea la adresa securității statului pe care partidele pro-ruse o aduc politicii ucrainene, existența lor ar trebui să fie o preocupare mult mai mare decât fantoma partidelor de extremă dreaptă din elitele politice ucrainene.

Razboiul

Invazia pe scară largă de către armata rusă în Ucraina, care a început la 24 februarie 2022, a schimbat, fără îndoială, atitudinea ucrainenilor față de ruși pentru multe generații viitoare.

Drept urmare, mulți ucraineni au revizuit și modul în care văd personalitățile și organizațiile istorice care au luptat pentru independența Ucrainei de-a lungul secolului al XX-lea.

De exemplu, sprijinul pentru OUN a crescut la 80% dintre respondenții care au răspuns „Da” sau „În mare parte da” la întrebarea „Susțineți recunoașterea OUN-UPA ca participanți la lupta pentru independența națională a Ucrainei?”

Va fi, fără îndoială, folosit de propaganda rusă ca dovadă că majoritatea cetățenilor ucraineni sunt naziști, iar uciderea lor poate fi justificată.

Cu toate acestea, privind crimele de război comise de armata rusă în orașele ucrainene dezvăluiecine sunt adevărații criminali .

Chiar și unul dintre cele mai cunoscute batalioane ale Forțelor Armate ale Ucrainei — „Azov” — la o privire mai atentă, a dovedit că membrii săi nu sunt neonaziști, așa cum susține propaganda rusă, ci ucraineni de rând care cred că țara lor. ar trebui să fie suveran și independent de intervenția străină.

Deși rădăcinile regimentului pot fi urmărite într-adevăr în ideologia naționalistă, după ce a devenit o unitate de luptă obișnuită, batalionul Azov a rupt acele legături ideologice și este asociat în primul rând cu priceperea militară, inclusiv cu apărarea eroică a lui Mariupol.

Astfel, este esențial să fim conștienți de faptul că narațiunea popularității sentimentelor ultranaționaliste din Ucraina face parte din propaganda rusă, pe care o folosește pentru a descuraja sprijinul extern al Ucrainei și al cetățenilor săi.

Astfel, voința populației ucrainene de a-și apăra independența nu trebuie confundată cu ideologia nazistă, pe care Ucraina a denunțat-o oficial împreună cu comunismul sovietic.

Avertismentul MAE al Ungariei: Ucraina pregăteşte într-un mod vrednic de dispreţ o a treia lovitură împotriva minorităţilor naţionale

Foto: Ministrul de externe ungar, Peter Szijjarto

 

MAE al Ungariei: Ucraina pregăteşte o „a treia lovitură” împotriva minorităţilor naţionale. Ucraina acţionează împotriva minorităţilor naţionale „într-un mod vrednic de dispreţ şi premeditat”.

De ce tace România?

Ucraina pregăteşte o „a treia lovitură” împotriva minorităţilor naţionale, prin solicitarea făcută Parlamentului de preşedintele Petro Poroşenko  să aprobe o lege privind sancţionarea dublei cetăţenii într-o procedură de urgenţă, a declarat marţi ministrul de externe ungar, Peter Szijjarto, relatează MTI, citat de Agerpres și preluat de Romanian Global News.

Prima lovitură a fost modificarea legii educaţiei, urmată de o a doua lovitură care a implicat declararea Legii cu privire la principiile politicii lingvistice de stat în Ucraina drept neconstituţională şi planificarea amendării sale, a declarat Szijjarto în cadrul unei conferinţe de presă.

 

 

 

 

Potrivit portalului de ştiri Kárpátalja.ma, preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, a prezentat, vineri, Legislativului de la Kiev, în procedură de urgenţă, un proiect de lege, potrivit căruia, persoanele care dețin şi cetăţenia altui stat şi care participă la alegerile acelui stat vor pierde cetăţenia ucraineană.

Aceaşi sancţiune ar primi-o și cetățenii care folosesc paşapoartele altor state la intrarea sau la ieşirea din Ucraina sau utilizează documente de identitate ale altor ţări pe teritoriul Ucrainei.

Proiectul de lege a fost prezentat detaliat şi de alte publicaţii din Ukraina, printre care Zakarpattya Online sau Ukrainska Pravda.

Proiectul actului normativ prevede că poate constitui motiv de retragere a cetăţeniei ucrainiene faptul că un cetăţean ucrainean îşi exercită drepturile conferite de o lege străină, precum şi îndeplinirea obligaţiilor faţă de un alt stat în calitate de cetăţean al acesteia, dovedite prin citarea documentelor publice sau a paginilor web ale instituţiilor statului respectiv.

Potrivit presei ukrainiene, ţintele prioritare ale măsurii preconizate sunt locuitorii din Crimeea care participă la alegerile din Rusia, dar reglementarea propusă se va referi şi la românii şi maghiarii din Transcarpatia care dețin  cetăţenia română, respectiv pe cea maghiară.

Până în prezent, Ucraina nu a acceptat instituţia dublei cetăţenii, însă legea nu a prevăzut nici un fel de sancţiune pentru acei cetăţeni ucrainieni care au dobândit şi o a doua cetăţenie.

Ucraina acţionează împotriva minorităţilor naţionale „într-un mod vrednic de dispreţ şi premeditat”, a spus Szijjarto.

Potrivit sursei citate, Preşedintele Ucrainei acţionează împreună cu parlamentul pentru a elimina treptat drepturile dobândite de minorităţi, în timp ce conduce o „campanie mincinoasă”, pretinzând că sunt victime ale geopoliticii, a adăugat şeful diplomaţiei ungare.

Ungaria îşi va menţine veto-ul asupra aderării Ucrainei la NATO dacă drepturile minorităţilor naţionale nu vor fi restabilite, a avertizat Peter Szijjarto.