CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De ce a contestat Iuliu Maniu ”Constituția Unirii”din 1923

Jurnalista Bianca Pădurean scrie în https://www.rfi.ro, că după Marea Unire, elita politică a țării noastre a trebuit să elaboreze o nouă lege fundamentală, care să ofere noilor provincii posibilitatea să se integreze în Regatul României și, totodată, să consolideze reformele promise de Regele Ferdinand I în timpul războiului: cea electorală și cea agrară.

Constituția

Foto: Regele Ferdinand I în fața Parlamentului României

După ce a fost adoptată de Parlament, Constituția României Mari, votată de Parlamentul României la 26 martie 1923, a fost promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial o zi mai târziu.

Potrivit noii Constituții, România era o monarhie constituțională parlamentară, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil.

La data respectivă, această constituție a fost una dintre cele mai avansate și democratice constituții din Europa acelui timp.

Constituția unificării țării noastre era bazată pe cea din 1866. 78 din cele 138 de articole ale acesteia erau păstrate din cea elaborată pe vremea lui Carol I.

Ea prevedea principiul separării puterilor statului. Regele exercita puterea executivă prin intermediul Guvernului, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul și încheia tratate.

Acestea deveneau valabile după ce erau aprobate de Parlament.

Formula sintetică care exprima acest principiu, larg cunoscut de public, era acela că Regele domnește, nu guvernează.

Puterea legislativă în cadrul regimului democratic era Parlamentul , format din Senat și Adunarea Deputaților.

Astfel, Parlamentul constituia puterea legislativă a statului, era după model bicameral, fiind compus din Senat și Adunarea Deputaților și avea rolul de a propune, de a discuta, de a vota și de a abroga legile, având și drept de control asupra activității guvernului.

Tot în textul acestei Constituții exista articolul ce prevedea că Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui prin intermediul miniștrilor, tot regele fiind acela care numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, convoca și dizolva Parlamentul, avea drept de amnistie și grațiere, conferea decorații, încheia acorduri internaționale, acestea devenind valabile doar după ce erau aprobate de Parlament.

De asemenea, orice act al regelui, trebuia contrasemnat de ministrul de resort pentru a putea fi pus în practică și a fi recunoscut ca act oficial. Totodată, regele nu avea ascendenţă asupra puterii judecătorești, actul de justiție se exercita numai de către organele judecătorești, hotărârile se pronunțau „în virtutea legii” și se executau „în numele regelui”.

Puterea judecătorească era atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecată. Se specifica foarte clar că ,,numai Înalta Curte de Casație are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare statului de drept”.

Un lucru nou adus de Constituția din 1923 a fost și votul universal, inclusiv pentru femei. Însă, în realitate, femeile au primit drepturi electorale doar la alegerile locale.

Dar nu toți politicienii vremii au fost de acord cu adoptarea acestei Constituții.

Foto: Iuliu Maniu și Ionel Brătianu

Artizanul Unirii Transilvaniei cu România, Iuliu Maniu, îi reproșa lui Ionel Brătianu faptul că românii nu votaseră o Adunare Constituantă, ci un Parlament obișnuit, care nu avea după părerea lui legitimitatea de a adopta noua lege fundamentală a statului.

Liderii românilor ardeleni erau nemulțumiți de caracterul prea centralist al Constituției, care ignora tradițiile locale.

Cu toate acestea, noua constituție a creat cadrul democratic al vieții politice din România până în anul 1938, când Regele Carol al II-lea a impus o nouă lege fundamentală.

După 23 august 1944, Regele Mihai I a repus în vigoare Constituția din 1923, care a rămas legea fundamentală a statului până în 1947, iar ulterior, după abdicarea forțată a regelui Mihai I și instaurarea regimului comunist, aceasta a fost înlocuită cu una făcută după modelul sovietic.

Și după revoluția anticomunistă din anul 1989, o serie de lideri ai partidelor istorice, precum Corneliu Coposu sau Ion Rațiu s-au pronunțat pentru repunerea în vigoare a Constituției din 1923, care ar fi urmat să fie adaptată regulilor unei democrații moderne, însă reprezentanții Frontului Salvării Naționale au refuzat.

06/10/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CUM ÎȘI PETRECEAU ROMÂNII TIMPUL LIBER ÎN PERIOADA INTERBELICĂâ

Cum își petreceau românii timpul liber în perioada interbelică

La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole. În celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz.

Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici.

În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetă­țenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş.

Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul și preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie. Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.).

De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună.

De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat.

Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.

Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaț­i în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).

La oraș­, posibilităţile de petrecere a timpului liber erau mult mai variate. Pe lângă cele obişnuite – mersul la biserică, vizitele în familie – se adăugau altele specifice: plimbarea prin parc, urmărirea meciurilor de fotbal, a curselor de cai, a curselor de automobile. Femeile din “lumea bună” vizitau magazinele de modă, mergeau la coafor, la cofetărie, la diverse expoziţii. În Transilvania era destul de răspândit turismul montan, mai ales în rândul saşilor, care-şi constituiseră mai multe organizaţii cu acest profil.

Existau şi români pasionaț­i de vânătoare şi p­ecuit; între aceştia, scriitorul Mihail Sadoveanu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin C. Giurescu, regele Carol al II-lea. Suveranul şi-a notat, cu multe d­etalii, succesele ob­ținute la vânătoare; el îşi avertiza cititorii: „Mulți poate vor critica această pasiune a mea pentru vânătoare. N-au dreptate, e atâta sănătate, atâta via­ță în această stare de aer, chiar numai câteva ceasuri. Când mă întorc, mă simt alt om, renăscut, înviorat, chiar dacă sunt obosit. Pentru mine e un izvor de sănătate şi de energie”.

Pentru mulţi intelectuali, vizionarea unui spectacol de teatru pe săptămână era practica obişnuită. Cinematografele erau frecventate de mulţi orăşeni, din diverse straturi sociale; de aceea, sălile de cinematograf erau împărţite pe categorii, iar preţul biletului era diferenţiat.

Pentru o bună parte a intelectualilor, cititul ziarului era o practică obişnuită, mai ales dimineaţa, la cafea. De regulă, se citeau ziarele independente – “Universul”, “A­devărul”, „Curentul” – mai puţin cele de partid, care erau prea subiective şi pline de cuvinte grele la adresa adversarilor politici.

În anii ’30 ascultarea emisiunilor de radio devenise o practică pentru mulţi români. În 1939 existau 315 523 aparate de radio; se obişnuia ascultarea în comun a unor concerte şi piese de teatru, astfel că aproximativ 2 milioane de români beneficiau de transmisiunile Societăţii Române de Radiodifuziune.

Cei cu stare materială mai bună îşi petreceau concediul de odihnă în străinătate, de regulă pe Coasta de Azur, în Franţa. Unii orăşeni frecventau staţiunile de odihnă din ţară; spre exemplu, în 1937, staţiunea Călimăneşti a avut 4 789 oaspeţi, Sovata – 3 942, Carmen Sylva (Eforie) – 10 903, Slănicul Moldovei – 8 535, Ocna Mureşului – 5 702. La o populaţie de 19 milioane de locuitori, asemenea cifre sunt aproximative.

Scriitorii şi artiştii frecventau cafenelele, unde purtau discuţii prelungite privind ultimele apariţii editoriale, expoziţii şi spectacole.

Renumite erau cafenelele „Capşa” şi “Corso”de pe Calea Victoriei din Bucureşti. Cafenele existau în toate oraşele, unde se întâlnea elita intelectuală.

Unii orăşeni îşi petreceau timpul liber în restaurante, unde luau masa, ascultau muzică, discutau diverse probleme la ordinea zilei. Erau restaurante de lux, frecventate de personalităţi marcante ale vieţii politice şi economice. În zonele periferice, cârciuma reprezenta un loc de întâlnire şi petrecere dintre cele mai agreabile. Aici cântau renumiţi lăutari şi solişti vocali; adesea, distracţia începea sâmbătă seara şi se încheia duminica în zori.

Aşadar, societatea românească din perioada interbelică era extrem de complexă şi variată, un rol decisiv avându-l mediul de locuire, veniturile şi mentalităţile. În linii esenţiale, ea a evoluat dinspre tradiţionalism spre modernitate.

*****

Sursa – Academia Română, Coord.: Ioan Scurtu, „Istoria românilor”, vol. 8, Editura Enciclopedică, București, 2003

23/09/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DEZVĂLUIRI DESPRE ÎNTÎLNIREA SECRETĂ CU GORBACIOV ÎN CARE ILIESCU A DAT DIN NOU BASARABIA PE MÂNA RUŞILOR

ÎNTR-O ÎNTÎLNIRE SECRETĂ, „ODIN NA ODIN” CU GORBACIOV, ILIESCU A DAT BASARABIA PE MÂNA RUŞILOR

Istoricul Marius Oprea relatează într-un articol publicat de MEDIAFAX.ro., preluat de https://basarabialiterara.com.md, că Ion Iliescu a avut în iunie 1990, după prima sa întâlnire cu Gorbaciov, ”cu prilejul Reuniunii Consiliului Politic al Tratatului de la Varşovia (la nivel de preşedinţi şi prim-miniştri) – unde tema centrala a devenit luarea de măsuri pentru încetarea activităţii Tratatului de la Varşovia”, o a doua întâlnire, cu prilejul semnării tratatului cu URSS-ul, care n-a mai fost ratificat, pentru că URSS-ul s-a prăbuşit.

În 5 aprilie 1991, cu ocazia semnării acestui tratat la Moscova, de către Iliescu şi Gorbaciov, au avut loc două întâlniri – una ”între patru ochi”, aşa cum specifică stenograma ei, între cei doi lideri şi cea de-a doua, care a inclus și membrii delegaţiilor.

Din ambele întâlniri se degajă o adevărată ”atmosferă tovărăşească” şi un antioccidentalism pronunţat al celor doi lideri. De care Iliescu acum se leapădă ca de Satana.

Dar mai e ceva – la prima întâlnire, cea secretă, s-a pecetluit pentru viitor soarta Basarabiei – Ion Iliescu e cel care a propus ca Republica Moldova să rămână în orbita sovietică.

”Podurile de flori” erau doar o poveste, o amăgire – de altfel, după semnarea acestui tratat, aveau să şi dispară. Cu alte cuvinte, Ion Iliescu e cel care a decis, pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului – nici vorbă de Unire.

Gorbaciov către Iliescu: ”Vă salut ca pe un prieten, un tovarăş


În aprilie 1991, România a semnat, cum se ştie, Tratatul bilateral româno-sovietic, fiind prima (şi ultima) ţară din fostul ”lagăr” sovietic care se grăbea să facă acest pas, cu doar câteva luni înainte de destrămarea URSS.

Acesta e o ultimă dovadă, dacă mai era nevoie de vreun argument, privind orientarea ”ideologică” a autorităţilor de la Bucureşti: aceea de a conserva cît mai mult din fostul regim comunist şi de a transforma, treptat, Revoluţia anticomunistă într-o ”perestroikă”, sau ”socialism cu faţă umană”, cum i-a spus Iliescu.

Pe de altă parte, mai era o problemă – pe ambele maluri ale Prutului, se manifesta o puternică voinţă populară, în favoarea unirii Basarabiei cu România. Numeroasele ”poduri de flori” care s-au organizat în primul an şi jumătate de la căderea comunismului între românii din ţară şi cei din (încă) Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, puneau în pericol ”stabilitatea URSS”.

Tocmai de aceea, înaintea întâlnirii între cele două delegaţii, cea a României şi a Uniunii Sovietice, cu ocazia semnării tratatului româno-sovietic, în 5 aprilie a mai avut loc una, discretă, ”între patru ochi”, („odin na odin”), cum consemnează stenograma documentului.

Reiese clar că, deşi Iliescu neagă cu îndîrjire, totuşi mai existaseră contacte între el şi Gorbaciov şi între ei era o relaţie apropiată. De la bun început, liderul sovietic îl salută pe Iliescu:

”Vă salut ca pe un prieten, un tovarăş. Cred că această întîlnire este foarte importantă atît pentru noi, oamenii; sovietici, cît şi pentru poporul român. Am studiat atent documentele; pregătite. Tratatul nostru a ieşit foarte bun. Şi un lucru principal, este primul tratat încheiat cu o ţară din Europa de Est după schimbările care au avut loc acolo. Împreună cu dumneavoastră, cum se spune, schimbăm; viteza. Ajungem la un dinamism nou. Am spus-o şi înainte: vom învinge; bolile noastre, dar relaţiile vor rămîne”.

Care erau ”bolile”? Ei bine, în viziunea lui Gorbaciov, forţele centrifuge, care ameninţau URSS cu destrămarea (adică mişcările naţionale din republicile unionale) şi cele anticomuniste – tocmai avusese o întîlnire cu minerii din Donbass (Ucraina), care declanşaseră grevă generală şi îi solicitaseră demisia, precum şi dizolvarea Partidului Comunist. Pentru Ion Iliescu, principalii inamici erau Occidentul şi opoziţia.

El îi spunea lui Gorbaciov, între altele, în limba de lemn comunistă că ”forţele duşmănoase interne şi externe cooperează” şi dădea ca exemplu relaţia dificilă pe care guvernul României o avea cu organismele financiare internaţionale, FMI şi BIRD, care condiţionau acordarea de credite de respectarea drepturilor omului în România, unde manifestanţii din Piaţa Universităţii erau încă închişi, după arestarea lor la ”mineriadă” (de unde şi interesul lui Iliescu faţă de întîlnirea lui Mihail Gorbaciov cu minerii din Donbass, care, paradoxal, faţă de ”ai săi”, erau anticomunişti).

Documentul e grăitor: ”I. Iliescu: Asupra noastră se exercită presiune şi din interior, şi din exterior. Noi, de exemplu, nu putem obţine credite de la BIRD şi FMI. De ce? SUA intervin. Iar pentru noi, acum, creditele sînt o problema de o importanță vitală”, se plînge el. M.S. Gorbaciov îi răspunde, cu o întrebare: ”Nu aveţi impresia ca Occidentul vrea să ne aducă la sărăcie şi apoi să ne cumpere pe nimic?” Iliescu aprobă: ”Fără îndoială”, spune el, avînd, probabil, în minte ceea ce avea să devină sloganul la modă, ”Nu ne vindem ţara!”, şi completează: ”Vrea să se folosească de situaţia noastră, într-adevăr, dificilă.

Anul în curs este foarte complicat. Deocamdată, clasa muncitoare a fost cu noi. Ţărănimea, la fel. (la votul din ”Duminica Orbului” – n.n.). Dar acum,în; ambele cazuri observăm o ostilitate crescândă. Şomajul a ajuns la 500.000 de oameni. Piaţa este dezechilibrată. Toate acestea constituie o sursă permanentă de nemulţumire. Forţele duşmănoase interne şi externe cooperează”, încheie Iliescu comentariile privind situaţiile cu care cei doi lideri se confruntă, fiecare în ţara lui.

Şi se revine la subiect: semnarea tratatului între România şi URSS, care se face, recunoaşte Iliescu, într-o situaţie specială:

”În aceste condiţii, tratatul pe care îl încheiem astăzi are pentru noi o foarte mare importanţă. El demonstrează încrederea reciprocă existentă între ţările noastre. Însemnătatea acestuia este evidentă. Dar trebuie spus că opoziţia dinăuntrul ţării ne atacă şi în legătură cu acest tratat. Ea afirmă că noi vrem, cu ajutorul tratatului, să legiferăm răpirea Basarabiei de către ruşi, să confirmăm pierderea teritoriilor româneşti. Cei de dreapta încearcă să intre în alianţă cu cei de dreapta din Moldova. Dar noi suntem împotrivă” (s.n. .)

Iliescu a încercat să obţină ceva la schimb pentru Basarabia. Gorbaciov nu i-a dat nimic
Practic, semnarea în sine a tratatului dintre România şi URSS a fost pasul care a închis, atunci, discuţiile despre Unire şi peste ”podurile de flori” s-a aşternut apoi praful şi uitarea. La discuţia privată şi secretă între Iliescu şi Gorbaciov, acesta din urmă insistase anterior ca ”Moldova să se hotărască. Ea poate să se dezvolte în pace şi spre binele ei.

O garanţie este faptul că acolo încă nu s-a ajuns la înstrăinare între oameni, precum în unele dintre republici. Nu vreau să spun că doar în Moldova sînt probleme. Să luăm Georgia… (şi aici Gorbaciov începe un excurs al situaţiilor din republicile Uniunii, unde luaseră avânt mişcările naţionale).

Totuşi, liderul sovietic mai spera în salvarea situaţiei, care avea să fie spulberată însă de puciul din august, acelaşi an.

Gorbaciov spunea ”cei care se pregătesc de semnarea tratatului constituie aproape 93% din teritoriile Uniunii, din populaţia ei şi din potenţialul ei economic. Dar nu abandonăm nici restul. Am început discuţiile cu balticii. Ieri a avut loc o convorbire cu lituanienii.

Dar dacă ne întoarcem la Moldova: şi acolo doar, în pofida interzicerii referendumului (pentru URSS – n.n.), zeci şi chiar sute de mii de oameni au votat pentru Uniune.

Acest lucru a demonstrat: confruntarea se va mai menţine. Cu privire la problema Moldovei, vom întreţine contacte cu dumneavoastră. Ştiu că presa dumneavoastră scrie mult în această privinţă şi scrie pe nedrept” (era vorba de majoritatea presei, care, cu excepţia oficioaselor guvernamentale, era pro-unionistă – n.n.).

Iliescu admite faptul şi spune că ”ne străduim să acţionăm, în mod realist. Conducerea ţării consideră că şi la ora actuală totul este clar şi trebuie să pornim de la realităţi, iar istoria este un cu totul alt lucru. Dar este greu să explici oamenilor toate acestea. Aş vrea să vă rog să ne înţelegeţi, să înţelegeţi că sîntem nevoiţi să ne exprimăm în mod diferit, să vorbim în diferite limbi, cu oameni diferiţi. În Moldova, după părerea noastră, existe forţele realiste. Vă sfătuiesc să vă sprijiniţi mai mult pe Snegur. El gîndeşte în mod realist”, îl sfătuieşte Iliescu pe Gorbaciov cu cinism, spunîndu-i să nu-l mire că nu-l va sprijini ”pe faţă”, ca Molodova să adere la URSS.

Gorbaciov nu ştie ce să creadă despre Snegur (”Dar este derutat”, spune el, iar Iliescu admite, ”da, el înţelege aceasta”, însă Iliescu i-a dat o idee, iar Gorbaciov sintetizează: ”După vizita mea în Japonia, îl invit la Moscova, sau poate că mă duc chiar eu în Moldova”.

Iliescu îl susţine: ”Ar fi bine. Tratatul pe care îl semnăm deschide noi posibilităţi pentru contacte cu Moldova, pentru legături umane, pentru relaţii tehnice, sociale şi culturale”.

M. S. GORBACIOV : Este tocmai ce trebuie”.
I. ILIESCU : Cred că moldovenii trebuie susţinuţi în problema Transnistriei, găgăuzilor”. ”
M. S.GORBACIOV : Cred că trebuie să facem totul pentru a nu permite scindarea republicii”. ”

I. ILIESCU : La noi în ţară, cei de dreapta se folosesc activ de toate procesele din Moldova”. ”
M. S. GORBACIOV : Haideţi să pornim de la; faptul că, în primul rînd, viaţa din Moldova trebui să reintre într-un; făgaş normal şi, în al doilea rînd, vom face totul pentru dezvoltarea legăturilor normale dintre România şi Moldova, pe bazele puse de noul tratat”.

Gorbaciov obţinea tot ceea ce dorise de la Iliescu, prin acest tratat: controlul asupra Moldovei. Cel din urmă, nu dorea însă să se întoarcă cu mîna goală, în ţară: ”Şi poate creăm o comisie comună a istoricilor, să gîndească…”, cere el.

Dar Gorbaciov îl dezaprobă: ”Cred că trebuie să aşteptăm. Cînd tensiunea scade, atunci să discute ei, însă acum este nevoie de o stabilizare”.

Odată această chestiune a Republicii Moldova abordate, ca ”primul moment delicat”, pe care Iliescu îl menţionează, el ar vrea totuşi să se întoarcă cu ceva de la Moscova, pentru a prezenta electoratului.

”Aş vrea să abordez şi problema frontierei acvatice din Marea Neagră. Şi în această privinţă au loc dispute în România. Este vorba de Insula Şerpilor. Aceasta reprezintă doar 17 hectare de uscat în faţa Deltei Dunării, la distanţă de 40 de kilometri de aceasta. Cîndva a aparţinut turcilor, pe urmă ruşilor. După primul război mondial, românilor. Apropo, şi după tratatul de pace din 1947 a fost lăsată României. În anul 1948, în cadrul precizării graniţei, a intrat în componenţa URSS. Singurul obiectiv care există pe această insulă este farul. În afară de un grup de militari, acolo nu sunt alţi oameni”, se milogeşte el.

Urmează un răspuns în doi peri al lui Gorbaciov, care-i spune ”dacă aţi pus această problema, o vom studia şi ne vom gîndi”, se vor ocupa ”specialiştii” de asta, dar el are deocamdată ”7 mii de kilometri” în dispută cu China.

Iliescu insistă totuşi, în a obţine ceva:

”Şi acum a treia problemă. În timpul primului război mondial, valorile trezoreriei române au fost transferate în băncile ruseşti. După război am vorbit despre aceasta, dar valorile nu au fost găsite. În anul 1956, o parte din tezaur (aurul sciţilor, din săpăturile arheologice) a fost găsită şi se află acum în muzeele româneşti. Nimic altceva nu s-a găsit. Poate că ar trebui să înfiinţăm o comisie comună? Gorbaciov îi spune că ”aceasta este, de asemenea, o noutate pentru mine. Voi cere un raport cu privire la această temă. Şi pe urmă vorbim şi ne înţelegem”.

”Rezolvarea acestei probleme ar fi, desigur, un moment pozitiv”, insistă Iliescu. Dar Gorbaciov îi răspunde, scurt: ”Dacă se poate face ceva, vom face. Iar acum, probabil, e timpul să invităm delegaţiile”.

Iliescu a vandut Basarabia, crezînd că va primi la schimb Insula Şerpilor, sau tezaurul, sau amândouă. N-a primit nimic. A negat în 2004 fără prea mare convingere, că această întîlnire între el şi Gorbaciov ar fi avut loc, dar din nefericire pentru el, deţin stenograma, chiar din arhiva Fundaţiei Gorbaciov, de unde a obţinut-o Vladimir Bukovski, alături de alte documente, care probează politica pro-sovietică, pînă în ultimul ceas, dusă de preşedintele ales al românilor, din 20 mai 1990.

Semnarea Tratatului cu URSS la 5 aprilie 1991 rămâne poate una din cele mai ruşinoase pagini ale aşa-zisei diplomaţii româneşti, arătînd cît de obedienţi erau încă faţă de sovietici Ion Iliescu şi cei care-l asistau în ”politică externă”.

Pe 19 august începea Puciul de la Moscova şi URSS-ul intra în disoluţie. Pe 27 august 1991, neavând altă alternativă, în urma încheierii tratatului dintre România şi URSS (care formal nu dispăruse), Republica Moldova îşi declara independenţa, după ce fusese vîndută pe nimic de ”fraţii” – tovarăşi de la Bucureşti.

04/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: