CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RELATĂRI PRIVIND COOPERAREA DINTRE CAPII SECURITĂȚII ROMÂNE CU K.G.B.-ul pentru înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu

Securitatea a cooperat cu K.G.B. pentru înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu.

 

Prof. Corvin Lupu (foto) scrie în revista http://www.art-emis.ro, că după înlăturarea lui Alexandru Drăghici din toate funcțiile de partid și de stat, „răfuiala” lui Nicolae Ceaușescu cu Securitatea s-a prelungit în timp, prin destituiri, control accentuat, eliberarea din funcții a minoritarilor care fuseseră majoritari în sistemul de comandă, eliminarea celor mai pro-sovietici dintre comandanții de unități centrale și din teritoriu, aducerea unor generali M.Ap.N. în funcții de comandă „cheie” din Securitate.

Generalul M.Ap.N. Grigore Răduică, cel care a răscolit și a anchetat cu duritate nucleul adânc al Securității, a fost recompensat cu funcțiile de prim-vicepreședinte al Consiliului Securității Statului și prim-adjunct al ministrului de Interne, fiind totodată avansat la gradul de general-locotenent.

Au fost numiți activiști de partid proveniți din M.Ap.N. în cadrul Secției pentru probleme speciale a C.C. al P.C.R. Mai târziu, după dezertarea lui Pacepa (1978), au fost numiți la vârful Securității activiști de partid neagreați de structura profesionistă a Securității (Tudor Postelnicu, Alexandru Dănescu și alții) și s-au introdus locțiitorii politici în toate unitățile Securității.

Aceștia exercitau un control asupra întregii activități a Securității, politizând Securitatea. Privitor la efectele politicii lui Nicolae Ceaușescu de românizare a Securității, situația este una deosebit de importantă.

Statisticile oficiale nu reflectă realitatea originii etnice a securiștilor, din perioada 1948-1967. Ele prezintă etnia cadrelor după cum s-au declarat ofițerii. Or, cea mai mare parte a alogenilor se declarau români și mulți împrumutaseră nume românești.

Situația reală a fost relatată de col. dr. Gheorghe Rațiu, care a deținut, în ultimii ani ceaușiști funcția de șef al Direcției a I-a a D.S.S.:

„Securitatea a fost dată pe mâna evreilor, ungurilor și rușilor care, în aparatul central și la principalele unități teritoriale, ocupau funcții de comandă. Dar până prin anul 1961 și în funcții de execuție erau mulți ofițeri evrei, unguri, sârbi, armeni, greci, țigani etc., mai ales în București, în județele din Moldova și în cele din Transilvania”[1].

Generalul Nicolae Pleșiță afirmă: „Eu, când am fost numit comandant al Regionalei (de Securitate) Cluj (1962-1967 – n.n.) am putut vedea că în Securitate nu erau decât unguri și evrei. Ici-acolo, mai apărea și câte un român chior. Foarte greu mi-a fost să românizez aparatul din Cluj„[2].

Despre același fenomen, fostul șef al Direcției a III-a, generalul Neagu Cosma, afirma: „…sub Pantiușa și Nicolski se aflau sute de alți N.K.V.D.-iști, care ocupau toate funcțiile de decizie și foarte multe din cele de execuție ale organelor represive din acel timp„[3].

Privitor la funcțiile de comandă în Securitatea anilor 1948-1964, Ion Stănescu și Neagu Cosma, importanți conducători ai Securității, afirmă că alogenii au ocupat aproape în totalitate funcțiile de comandă[4].

După îndelungi analize și reflecții, indiferent de cutuma de menajare a minoritarilor și a alogenilor, perpetuată în timpul regimului comunist și a celui post-comunist, nu putem să nu arătăm că aceștia au fost efectiv, incontestabil, „băieții răi” ai Securității.

Acești minoritari, sub acoperirea de a lupta împotriva „dușmanului de clasă”, își descărcau toată ura împotriva românilor.

Prin aceasta nu dorim să afirmăm că, în perioada în care a funcționat gulagul românesc, până în 1964, și, prin excepție, și ulterior, nu au fost și cadre de securitate de etnie română care au săvârșit abuzuri, comițând și crime.

În anul 1972, a avut loc o vizită în România a unui grup de zece ofițeri K.G.B., împreună cu soțiile lor. Era o practică de a se face vizite reciproce, anual, între ofițeri din țările socialiste, împreună cu soțiile.

Din delegația ofițerilor K.G.B. a făcut parte și g-ralul. Oleg Kalughin (foto), care era şeful contrainformaţiilor din Primul Directorat General al K.G.B. (serviciul de spionaj al U.R.S.S.), adică omul însărcinat să vegheze asupra loialităţii spionilor Moscovei.

Cu acel prilej, conducerea D.S.S. și a D.I.E. a transmis președintelui K.G.B., prin Oleg Kalughin, că Securitatea are intenția de a-l răsturna pe Nicolae Ceaușescu de la conducerea țării.

Gl. Kalughin a fost primit cu căldură de Ion Stănescu, de Nicolae Doicaru și de alți șefi din D.S.S. și din D.I.E.

Generalul Doicaru i-a condus pe litoral, la Mangalia, unde au petrecut câteva zile. La revenirea la București, Ion Stănescu i-a mijlocit lui Oleg Kalughin o întâlnire secretă cu Victor Dorobanțu, șeful Biroului de transmisiuni cifrate din D.I.E.[5].

 Acesta l-a sfătuit pe Kalughin să nu aibă încredere în oficialii români și s-a plâns că Ceaușescu a ordonat ca respectiva întâlnire între ofițeri K.G.B. și ai Securității să fie ultima.

Apoi, Dorobanțu a trecut la critici aspre la adresa lui Nicolae Ceaușescu, numindu-l „trădător”[6]. În viziunea lui Dorobanțu, ca și a altor activiști de partid și ofițeri superiori, „trădarea” lui Ceaușescu se referea la faptul că s-a îndepărtat de Moscova și de alte state socialiste.

Ulterior, Nicolae Ceaușescu a interzis aceste întâlniri care au fost folosite ca prilejuri ale K.G.B. de a-i cunoaște, a-i contacta și a-i stoarce de informații pe ofițerii români pe care îi vizitau sau care vizitau alte state socialiste.

Un moment tensionat al raporturilor dintre Ceaușescu și Securitate l-a constituit moartea medicului familiei Ceaușescu, dr. Abraham Schächter, în anul 1973.

Acesta a fost aruncat, ori s-a aruncat el însuși, de la etajul cinci al clădirii Spitalului de Urgență Floreasca, unde lucra, pe lângă postul de la Spitalul Elias.

Ceaușescu a lansat acuze grave împotriva Securității, sub motivul că asupra lui Schechter s-au făcut presiuni pentru a deveni informator al Securității și a divulga date despre starea sănătății lui Ceaușescu, ceea ce exceda în totalitate atribuțiilor Securității, gest care exprimă rele intenții ale conducerii instituției față de șeful statului.

În ședința Colegiului Ministerului de Interne din 14 martie 1973, Nicolae Ceaușescu a precizat: „Eu v-am atras atenția să-l lăsați în pace pe Schächter, să nu vă mai ocupați de el. Nu mai umblați cu prostii, v-am spus. Nu-mi puteam închipui că aveți asemenea documente. V-a refuzat să fie informatorul vostru”[7].

Aceasta s-a întâmplat într-un moment ulterior celui în care, conform mărturiei defectorului K.G.B., Oleg Kalughin, Securitatea a comunicat K.G.B. intenția ei de a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu de la conducerea României[8].

Cu ocazia anchetelor ordonate după moartea lui Schächter, lui Ceaușescu i s-a raportat că Securitatea a întocmit dosare în care a consemnat starea de sănătate a liderilor partidului. Ceauşescu aflase că o discuţie a lui, la spital, cu Alexandru Moghioroş, când acesta era pe moarte, a fost interceptată de Securitate.

De asemenea, lui Ceaușescu i s-a raportat că s-au făcut consemnări medicale și despre el însuși, reținându-se că el s-a pronunțat, privitor la propria persoană, împotriva oricărui medicament injectabil.

În urma acestui incident, Ion Stănescu a fost demis din funcția de ministru de Interne și exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R.

A fost demis și generalul Nicolae Pleșiță din fruntea Direcției a VIII-a, cea care era responsabilă cu securitatea personală a conducătorilor, direcție care a fost reorganizată, pentru a nu se mai permite asemenea stări de lucruri.

Peste câțiva ani, ca urmare a unor anchete efectuate în Securitate, se va constata că Ion Stănescu (Silagy)[9] făcea parte dintr-un grup de înalți comandanți ai Securității aflați în slujba serviciilor secrete sovietice.

Citând documente din surse diferite, cercetătorul Larry Watts a confirmat activitatea lui Ion Stănescu (foto) în favoarea K.G.B.

El menționează că ofițeri prosovietici de la nivelele superioare din D.S.S. și din D.I.E. și-au dezvoltat propriile contacte cu serviciile secrete din statele „frățești”, despre care se știe că lucrau sub coordonarea K.G.B.

Dintr-un raport al șefului spionajului STASI, general Markus Wolff, adresat șefului său, gl. Ernst Mielke, ajuns în mâna serviciilor americane și vest-germane, după prăbușirea R.D.G., s-a aflat că, în anul 1971, un grup de şefi din Securitate, avându-i în frunte pe ministrul Ion Stănescu, pe fostul ministru Alexandru Drăghici și pe șeful D.I.E., gl. Nicolae Doicaru, au desfășurat o acțiune împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a principalelor sale surse de sprijin din Occident.

Nicolae Doicaru a călătorit la Copenhaga, sub identitate falsă și a făcut o escală clandestină în R.D.G., vizitându-l pe omologul său est-german, Markus Wolff, căruia i-a spus că are mandat de la Ion Stănescu și „binecuvântarea” fostului ministru Alexandru Drăghici și că a venit cu misiunea să lupte „contra imperialismului american și german”, misiune care nu a fost trasată de Nicolae Ceaușescu Securității.

Aceasta a fost o misiune trasată de sovietici, în perioada dependenței României față de Moscova.

Relativ la Occident, Ceaușescu a trasat doar ordine de protejare contrainformativă față de acțiunile de spionaj în România ale S.U.A. și ale aliaților lor și sarcini de culegere de informații din această țară, în folosul României.

Documentul relevă cu claritate că generalul Nicolae Doicaru a menționat omologului său est-german că Securitatea nu se rezumă doar la sarcinile pe care i le trasează conducerea de partid.

Doicaru i-a spus lui Markus Wolff că nu a venit „cu mâna goală”. El i-a adus informații, liste și materiale, precum și noi echipamente realizate în întreprinderea secretă de producție de tehnică operativă a Securității.

Doicaru (foto) i-a mai spus lui Markus Wolff că Ion Stănescu, Alexandru Drăghici și cu el, nu sunt de acord cu nivelul scăzut al raporturilor dintre Securitate și serviciile secrete ale statelor Tratatului de la Varșovia. Acest nivel scăzut se datora politicii promovată de Nicolae Ceaușescu.

El l-a informat pe Markus Wolff că, pentru a contracara această situaţie, Ion Stănescu a semnat și mai era în curs de a semna o serie de protocoale de cooperare cu serviciile secrete sovietice, bulgare, ungare și poloneze.

Aceste protocoale contraveneau politicii și deciziilor P.C.R. Doicaru i-a dat lui Wolff un proiect de protocol de cooperare între serviciile de securitate române și est-germane, din care se vede că a fost redactat în afara liniilor politice ale Bucureștiului și în afara sarcinilor care fuseseră trasate Securității[10].

Documentul este foarte important și confirmă fără putință de tăgadă că, în acel moment istoric, Securitatea avea propria ei linie politică și acționa în consens cu serviciile sovietice și aliate ale acestora, fără știrea conducerii politice și împotriva liniei politice stabilite de conducerea României. Față de această conducere, Securitatea a comis un act de trădare.

În același timp, trebuie menționat că șefii Securității, în primul rând Stănescu și Doicaru, vedeau lucrurile în alt mod decât Ceaușescu și, din acest punct de vedere, putem să evaluăm că vedeau binele României în alt fel, respectiv alături de Uniunea Sovietică.

Pe această linie de gândire, din acest punct de vedere, putem să nu-i învinovățim de rea credință, de trădare.

Din alt punct de vedere, ei nu erau decât niște militari, profesioniști în domeniul culegerii informațiilor, asigurării pazei, luptei antiteroriste etc., niște executanți de ordine date de decidentul politic.

Nimeni nu împuternicise Securitatea să decidă în numele României. Conducătorii Securității nu erau conducătorii țării, ca să decidă linia politică. Conducător și comandant suprem era Nicolae Ceaușescu, recunoscut de întreaga Lume, iar datoria Securității era să execute ordinele acestuia.

Aceasta este litera și spiritul în care trebuie analizată activitatea militarilor. În momentul în care militarii se transformă în analiști politici, interpretează ordinele și le aleg pe cele pe care acceptă să le execute, sistemul nu mai funcționează.

Pe parcursul „domniei” lui Nicolae Ceaușescu, după cum se vede și din prezenta lucrare, sistemul de securitate a avut momente în care s-a blocat și a fost repornit forțat, prin destituiri, prin epurări și prin transplanturi de cadre de conducere provenite din partid și din Armată, măsuri pe care profesioniştii din Securitate le-au considerat grefe nereușite.
–––––––––––––––––

[1] Gheorghe Rațiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, București, 1996, p. 280.
[2] Viorel Patrichi, Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiță, Prefață de Dan Zamfirescu, Editura Ianus Inf. S.R.L., București, 2001, p. 239.
[3] Neagu Cosma, Securitatea, poliția politică, dosare, informatori, Editura Globus, București, 1998, p. 34.
[4] Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul și contraspionajul românesc, Editura Paco, București, 2001, p. 251.
[5] Victor Dorobanțu a fost ofițer important al „rețelei Caraman”.
[6] Oleg Kalughin, Fen Montaigne, The First Directorate: My 32 Years in Intelligence and Espionage Against the West, new York, St. Martin’s Press, 1994, p. 190, apud Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul secret al blocului sovietic împotriva României, Editura RAO International Publishing Company, București, 2011, pp. 583-589. Autorul demonstrează cum, prin activitatea grupului Ion Stănescu, Nicolae Doicaru, Mihai Pacepa, Mihai Caraman și Iosif Constantin, s-a paralizat activitatea unității „anti-K.G.B.”, a contraspionajului din D.I.E. și s-a deschis calea recrutării diplomaților și ofițerilor români, ca și calea penetrării cu agenți a unităților din D.I.E.
[7] Unul din ofițerii de protecție și pază ai familiei Ceaușescu, lt. col. Dumitru Burlan, în cartea sa de memorii După 14 ani- Sosia lui Ceaușescu se destăinuie, Editura Ergorom, București, 2003, a susținut că dr. Schächter era agent al Mossad și era în atenția filajului Securității și din această cauză. El afirmă că nu a fost nici un fel de sinucidere, ci Schächter a fost asasinat chiar de către Mossad. În lucrarea menționată, printre altele, Burlan scrie: „Odată, în Primăverii, mi-a spus colegul meu care era de serviciu la vilă, cei trei au intrat cu mașina în curtea reședinței cuplului Ceaușescu. Nicolae a coborât și a început să urce scările pentru a intra în casă. În urma sa venea Elena, urmată de doctorul Schächter, ultimul fiind colegul meu. În timp ce urcau pe scări, cel care mi-a povestit scena a văzut cum doctorul a mângâiat-o ușor pe fund pe Tovarășa.”
[8] Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Studiu introductiv, în Florica Dobre (coordonator), Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006, p. XIV. Autorii citează A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1973, f. 10.
[9] De-a lungul carierei sale, el a susținut cu tărie că este de etnie română, până în anul 2006, când a recunoscut că este ungur și că a mințit întrucât, după părerea lui, etnicii români aveau mai multe șanse de promovare.
[10] Larry L. Watts, op. cit., pp. 367 (nota 1) și 523-525. Autorul arată că în anul 1971, Ion Stănescu (Silagy) a fost implicat într-un complot sovietic împotriva lui Nicolae Ceaușescu, iar în 1978 s-a descoperit că era agent sovietic.

19/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei

Foto: Conf.dr.Diana Vrabie, Facultatea de Litere a Universității din orașul Bălți, R.Moldova.

Încercată de-a lungul timpului de toate vicisitudinile posibile, fiind fortificată şi vlăguită în acelaşi timp de intemperiile istorice, rezistînd, dar şi cedînd în contexte obscure, înaintînd, dar şi retrăgîndu-se în acelaşi timp, Basarabia şi-a edificat esenţa din acest joc al contrariilor, plămădit din ironie şi absurd, paradox şi legitate, închidere şi deschidere.
Mai mult în retragere decît pe baricade şi aproape niciodată în ofensivă, Basarabia şi-a profilat o imagine de ţinut paşnic, contemplativ, arborînd o tăcere îndurerată, ce curge din pliurile unui mioritism angajat.

Condiţie specifică unei înalte iniţieri, tăcerea această desăvîrşită are valoare ritualică, denunţînd un spaţiu al misterelor.

Conservată în cercul strîmt arhaic, această muţenie asumată este menţinută pentru a nu tulbura sacrul ceremonial la care a fost condamnată. Proiecţie a sferei, cercul existenţial anunţă închiderea protectoare şi tămăduitoare, o „închidere care închide” (Mihai Cimpoi).

Retragerea aceasta instinctivă, care este perpetuată ca un blestem, îşi are sorgintea inclusiv în expresia geografică a suprafeţei plane, care limitează însuşi orizontul;(https://afnews.ro/diana-vrabie)

Acesta se închide în sine, clamînd retractabilitatea, închiderea în sine, însingurarea.

„Ţara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pămîntul ei au curs atîta sînge şi lacrimi, a fost atîta încălcare şi silă, încît privirile şi cîntecele urmaşilor au rămas triste”, nota M.Sadoveanu în Drumuri basarabene, surprinzînd, în fapt, esenţa, acestui meleag încercat de toate sinuozităţile istorice.

Unirea naţional-politică, de la anul 1918 – afirma Nicolae Iorga – nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborît asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întîmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvîrşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpînire ungurească, austriacă sau rusească, stăpînirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi să se micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărîtoare în noua întocmire a aşezămîntului de pace europeană.

De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă “sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu, Scrisoarea III), rămînînd împotriva tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpîniri străine, în cea mai strînsă legătură cu pămîntul strămoşesc în care, ca într-un liman de mîntuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.”

După terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd întreaga umanitate deplîngea ororile dramei colective, consecinţele căreia păreau a nu mai putea lăsa loc pentru alte urgii, se deschide o altă pagină istorică antiumană, care va afecta meleagul basarabean. Sovietizarea forţată a Basarabiei se manifestă pe fundalul unor intense campanii de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor, prin deportări masive, interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea denumirilor de localități, teroare și asasinate.
Rezistenţa împotriva falselor ideologii va fi sancţionată drastic prin ani grei de detenţie.

Scriitorul basarabean, Nicolae Costenco, spre exemplu, va fi condamnat la 15 ani de exterminare morală şi fizică, dincolo de Cercul Polar, în peninsula Taimîr.

Acesta a fost preţul atitudinii sale antisovietice, reflectată în PROPAGAREA ALFABETULUI LATIN şi ÎNLOCUIREA LIMBII MOLDOVENEŞTI CU CEA „BURGHEZĂ”, nerecunoaşterea metodei realismului socialist etc. La patru ani după ce scriitorul a susţinut că specificul local trebuie promovat „fără a-l rupe din sînul familiei latine româneşti”, în urma unui denunţ anonim, este arestat şi deportat, alături de alţi congeneri, şi dus în Siberia.

Iată ce mărturiseşte Nicolae Costenco în volumul memorialistic, Povestea Vulturului:

Deşi eram închis, deşi eram despărţit de locurile şi de cei dragi mie, deşi azvîrlit din armonia şi satul casnic în glod şi mizerie, fără pat, fără apă de spălat, în tovărăşia înrăiţilor prin nenorocire, pus la norma de pîine şi apă, eu, care libertăţii nu-i ştiam norma – mie îmi era greu să privesc fără cutremur de neîngăduinţă în faţa acestei scene de nebunie, blagoslovită de oameni culţi, de preoţi, condusă de generali şi ofiţeri cu studii superioare, cu pretenţii de cultură”.

Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni, condamnaţi la drumul urgisirii.

E de remarcat în acest context efortul grupului de intelectuali de la Piteşti, în frunte cu prof. dr.ing. Ilie Popa, care, plecînd de la crimele aşa numitului “Experimentul Piteşti”, produs între 1949-1952, şi avînd drept scop lichidarea unei naţiuni prin distrugerea elitei sale intelectuale, nu uită an de an, prin organizarea simpozionului „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură” să revigoreze memoria societăţii civile, făcînd apel la neuitare.

E un prilej favorabil de a aminti şi efectele deportărilor survenite odată cu comunizarea ţării şi instaurarea „terorii roşii”.

Tortura fizică şi teroarea psihică duse la extrem împotriva deţinutilor era parte constitutivă a unui experiment diabolic conceput de KGB pentru a se urmări care sînt limitele rezistenţei fiinţei umane în faţa celor mai teribile orori imaginate şi care este pragul la care oamenii pot fi dezumanizaţi.

Se pare că însuşi destinul a hărăzit acestui popor un perpetuu ne-somn, condamnîndu-l să fie zdrobit de zbucium, durere şi uitare. Nimic mai contrariant în oscilaţiile istorice ale acestui meleag, nimic mai paradoxal în deciziile politice luate de-a lungul vremii, nimic mai de neînţeles în această supuşenie congenitală.

Şi dacă unii, înfrînţi de bizareriile politice au renunţat la idealuri, depunînd armele, alţii s-au dorit martori şi protagonişti ai evenimentelor istorice decisive.

Asemenea temerari optimişti au existat pe ambele maluri ale Prutului pentru că uitarea uneori poate fi o crimă mult prea mare şi că uitarea nu înseamnă deloc iertare.

„Marea neşansă a noastră este că am uitat prea repede suferinţele prin care am trecut. Am uitat prea repede acele Siberii în care şi-au găsit mormîntul zeci şi chiar sute de mii de basarabeni. Am uitat naţionalizările şi crunţii ani de foamete.

Am reţinut în memoria noastră colectivă şi selectivă „rigla învăţătorului român” de pînă la 1940, şi am uitat spînzurătorile şi subsolurile enkavediste de mai tîrziu.

De asta am ajuns să avem o Basarabie umilită şi îngenuncheată – un pămînt binecuvîntat de Dumnezeu de care oamenii fug.

Poate de aceea că am fugit de memorie? Poate de aceea că am confundat uitarea cu iertarea?” (Oleg Serebrian, Femeia în labirintul istoriei).

17/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce a capturat Rusia din prima zi a invaziei în Ucraina Insula Şerpilor?

De ce a capturat Rusia din prima zi a invaziei în Ucraina Insula Şerpilor şi încearcă să o transforme într-un „distrugător“ de nescufundat.

Rolul jucat de acest mic teritoriu în dominarea regiunii extinse a Mării Negre împreună cu spaţiul aerian din sudul Ucrainei

Lupta prelungită pentru Insula Şerpilor reflectă rolul vital jucat de acest mic afloriment stâncos în dominarea regiunii extinse a Mării Negre.

Rusia îi recunoaşte în mod clar semnificaţia şi a căutat să captureze Insula Şerpilor în prima zi de război.

Analiştii militari şi experţii în securitate au analizat mai multe imagini realizate din satelit în ultimele zile în zona Insulei Şerpilor şi au constatat o intensificare fără precedent în această zonă a activităţilor armatei ruse, de la începutul invaziei Ucrainei până în prezent, relatează adevarul.ro.

Dacă Rusia va reuşi să-şi consolideze stăpânirea pe Insula Şerpilor, aceasta va servi drept bază pentru sistemele de rachete care ar permite Kremlinului să controleze o mare parte a Mării Negre, împreună cu spaţiul aerian din sudul Ucrainei.

„Gândeşte-te la insulă ca la un distrugător de nescufundat”, a spus Andy Netherwood, expert în apărarea aeriană, citat de The Guardian.

„Dacă plasezi acolo un radar şi sisteme de rachete sol-aer, îţi permite să domini spaţiul aerian din nordul Mării Negre, inclusiv abordarea importantă strategică a Odesei.”

Activitatea din ultimele zile de pe Insula Şerpilor, suprinsă de imagini din satelit, arată că ruşii par să fi mutat cel puţin 10 unităţi de tehnică militară.

image

Stânca Insula Şerpilor din Marea Neagră este situată la aproximativ 45 de kilometri de ţărmurile României şi ale Ucrainei.

Insula este parte a raionului Ismail al regiunii Odessa din Ucraina și reprezintă un punct strategic important, deoarece canalele navigabile din proximitatea insulei asigură legăturile comerciale către oraşele-port Odesa şi Herson, cu impact în planul rezilienţei economice a ţării.

De altfel, o analiză a Centrului Euro-Atlantic pentru Rezilienţă (E-ARC) arată că apropierea Rusiei de România ar trebui să ne îngrijoreze din cel puţin patru motive:

  • Economic- Izolarea economică a Ucrainei prin controlul asupra canalelor navigabile din proximitatea insulei, care pot deveni puncte de intrare pentru aprovizionări; obţinerea controlului asupra resurselor de hidrocarburi pe care le deţine Ucraina în zonă; capacitatea de a întreprinde acţiuni de descurajare a explorării şi exploatării resurselor din zonă;
  • Militar – Poziţionarea pe şi în zona Insulei Şerpilor a unor capabilităţi militare tehnice (în special comunicaţii) şi umane aferente, cu scopul de a obţine avantajul strategic, în principal prin mărirea capacităţii de proiectare a forţei către actori şi/sau ţinte considerate de Rusia drept ostile;
  • Geopolitic şi geostrategic – consolidarea obiectivului consacrat al Rusiei de a „avea ieşire la mare”, prin deţinerea controlului asupra cât mai multor rute de transport maritime în plan regional şi conectarea la principalele rute internaţionale; impactul principal în această situaţie se configurează pe segmentul rezilienţei în domeniul transporturilor în statele afectate de acţiunile agresive ale Moscovei în Regiunea Mării Negre şi în zonele adiacente (Marea Caspică – Canalul Volga-Don, Marea Azov – Strâmtoarea Kerci, Marea Mediterana – Strâmtorile Bosfor şi Dardanele);
  • Politico-diplomatic: pe fondul precedentului privind anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea, Rusia poate aborda similar subiectul legat de Insula Şerpilor, cu scopul de a o declara teritoriu rus, cu toate drepturile ce decurg din această situaţie, respectiv implicaţiile pentru actorii regionali şi internaţionali.

Ameninţare deschisă pentru marele port ucrainean Odesa şi Transnistria

O prezenţă consolidată a Rusiei pe această insulă ar putea fi dezastruoasă pentru Ucraina, atât din punct de vedere strategic, cât şi economic, după cum arată o analiza a serviciilor secrete ucrainene din domeniul apărării.

Câştigurile teritoriale ale Rusiei sunt cu siguranţă substanţial mai mici decât sperase Kremlinul, dar zonele pe care acum le controlează în mare parte au o mare importanţă pentru viitorul accesului la mare al Ucrainei şi al puterii navale ruseşti în Marea Neagră.

Rusia a capturat Berdiansk şi a declarat victoria la Mariupol, în ciuda rezistenţei forţelor ucrainene.

Procedând astfel, Ucraina a fost efectiv separată de Marea Azov, care a fost transformată decisiv într-un lac rusesc.

Totodată Ucraina a fost deja nevoită să închidă portul Odesa, suspendându-și exporturile vitale de cereale prin acest port, iar Kievul se teme că insula ar putea fi folosită şi ca o a doua linie de front.

04/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: