CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ultimul președinte sovietic Mihail Gorbaciov susține că Perestroika a fost necesară și că nu o regretă, deși acum unele lucruri le-ar face diferit

Gorbaciov, învinuit de procuratura URSS de „trădare de patrie”

Gorbaciov nu regretă Perestroika, dar admite că ar face lucrurile diferit

Ultimul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, a susţinut recent programul de reforme politice cunoscut sub numele de Perestroika (Restructurare), dar a recunoscut totodată că ambiţiosul proiect nu a fost lipsit de erori, relatează agenţia Agerpres, care citează EFE.

”Dacă ar fi să încep din nou, aş face multe lucruri diferit”, a semnalat Gorbaciov într-un articol publicat în revista ”Rusia în politica globală”.

Fostul lider al URSS a admis că Perestroika a traversat mai multe etape, cu ”erori şi realizări”, dar a insistat că reformele au avut o ”justificare istorică”. ”Aceasta însemna că Perestroika era necesară şi că mergeam în direcţia corectă”, susţine Gorbaciov.

El a remarcat şi faptul că autorii schimbărilor care au culminat în anul 1991 cu destrămarea URSS sunt acuzaţi astăzi de ”naivitate”, de ”trădare” ori de lipsa unui plan concret de acţiune.

”Unii chiar spun că Perestroika nu era necesară. Dar despre aceste persoane pot spune doar un lucru: că au o memorie foarte scurtă”, a apreciat el amintind de ambianţa din societate la începutul reformelor în anul 1985.

Ultimul lider sovietic, acum în vârstă de 90 de ani, a insistat că oamenii ”aveau nevoie de schimbări”.

”Toţi, atât conducătorii cât şi oamenii de rând simţeau că ceva merge prost în ţară. Stagnarea se adâncea şi dezvoltarea economică în realitate se oprise”, explică Gorbaciov.

Prin urmare, ”majoritatea absolută considerau că nu se mai putea trăi în acest mod (…) Aceasta (nevoia de schimbare) nu s-a născut în capul meu, ea era pe buzele tuturor”, îşi mai aminteşte ”părintele” Perestroikăi.

El a admis că reformele radicale pe scară extinsă implică mereu unele riscuri, dar rămâne la părerea că conducerea sovietică de la acea vreme trebuia să-şi asume riscul.

”În conducerea ţării, Biroul Politic (al Comitetului central al Partidului Comunist), exista unanimitate în această privinţă”, notează Gorbaciov despre una dintre etapele cele mai comentate ale Perestroikăi.

Acest proces de reforme era orientat către cetăţeanul sovietic şi avea scopul de a-l transforma în stăpânul propriului său destin după secole de existenţă ale unui Stat autocrat şi apoi totalitar.

”A fost o ruptură cu trecutul (…), un progres către viitor”, concluzionează ultimul lider al URSS.

03/08/2021 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Aspecte nelămurite legate de abdicarea regelui Mihai

Abdicarea lui Mihai 1947-2020-73 ani

Abdicarea regelui Mihai – „așa cum a fost”

Abdicarea de la 30 decembrie 1947 rămâne unul dintre punctele de cotitură ale istoriei recente a României, pe a cărei scenă – ca și astăzi – unii actori au luptat şi s-au sacrificat pentru Ţară, iar alţii au trădat.

Pentru cunoaşterea adevărului – fie el şi parţial -, prezentarea adevărului în toată gama sa de cenuşiu de la alb la negru este obligatorie.

Acel moment esențial a rămas un punct slab în biografia regelui Mihai. ”A blind spot”, cum spun englezii.

Practic, împrejurările zilei de 30 decembrie 1947 nu au fost încă lămurite de istorici, scrie Bianca Felseghi, în articolul https://art-emis.ro/ abdicarea-lui-mihai-asa-cum-a-fost .

În lipsa unor cercetări care să elucideze circumstanțele evenimentului, atât susținătorii, cât și adversarii monarhiei au instrumentat abdicarea potrivit propriilor convingeri: unii cred că Regele s-a sacrificat pentru a salva 1.000 de studenți, ceilalți consideră că renunțarea la tron a reprezentat o abandonare a poporului și o ieșire dezonorantă din scenă a monarhiei.

Singurele mărturii sunt amintirile celor care, începând cu ora 12 a acelei zile, s-au aflat la Palatul Elisabeta, în biroul „de la etaj, în spatele casei”.

Din succesiunea faptelor petrecute în intervalul de 9 zile dintre întoarcerea regelui de la Londra și abdicarea din 30 decembrie 1947, istoricii au căzut de acord asupra unui singur lucru: că nimeni din România – cel mai puțin, guvernul pro-sovietic condus de Petru Groza – nu se aștepta ca Regele Mihai să revină în țară după ce participase la nunta celei ce avea să devină Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

21 decembrie 1947 – Mogoșoaia

Suntem cu 9 zile înainte de ziua „abdicării„. Regele Mihai și regina-mamă Elena se întorc acasă după un voiaj de 40 de zile în Marea Britanie și Elveția. Plecaseră în 12 noiembrie, cu acordul Guvernului, pentru a participa la nunta din 20 noiembrie a Principesei moștenitoare Elisabeta, prima fiică a Regelui George al VI-lea.

Plecarea s-a făcut de pe aeroportul Băneasa și chiar Mihai a pilotat avionul de tip Beechcraft. O parte a suitei regale a plecat cu trenul. Controversele pornesc din acest punct: potrivit Regelui, în acel tren se aflau „darurile de nuntă ale României pentru perechea regală”.

Fostul apropiat al Casei Regale, colonelul Emilian Ionescu, citat de istoricul Ioan Scurtu[1], susține că a însoțit cele două vagoane speciale care au plecat din România în noiembrie.

El spune că înăuntru se aflau „două mașini recent achiziționate de monarh, covoare, lucrări de artă, câteva cufere și valize secrete”. Toate acestea au rămas la Lausanne, în Elveția.

Alți istorici privesc cu suspiciune mărturia sa: colonelul Ionescu a fost singurul aghiotant al regelui care a rămas în România după plecarea suveranului în exil și nu se cunosc condițiile în care și-a scris memoriile (nici eventualele presiuni la care ar fi putut să fie supus). Se spune că ar exista mai multe variante ale memoriilor sale.

Mai departe, citând o cercetare a lui Mihai Pelin, istoricul Ioan Scurtu scrie că, în 23 aprilie 1985, în timpul unei audieri „în fața justiției din S.U.A.”, fostul prefect al Casei Regale declara că „tablourile Coroanei României fuseseră așezate în portbagajele automobilelor urcate în trenul regal cu destinația Elveția, în noiembrie 1947”.

Pelin a susținut mereu ipoteza averilor regale scoase din România, însă alți istorici contestă veridicitatea documentelor furnizate de el. Revenind la întoarcerea Regelui din Anglia, în 21 decembrie 1947: întregul guvern este de față la sosirea sa în gara Mogoșoaia.

„Buchete de flori. Amabili, dar reci”, avea să scrie mai târziu regina-mamă, citată de Ivor Porter. În jurnalul ei, cuvântul „amabili” a fost ulterior tăiat.

22 decembrie 1947 – București

22 decembrie 1947 a fost o zi de luni. Regele a participat la ungerea a trei arhiepiscopi ortodocși. La finalul ceremoniei, l-a tras de-o parte pe primul ministru Petru Groza. În convorbirea sa cu diplomatul și istoricul Ivor Porter, regele spune că în acea zi i-ar fi reproșat lui Groza că i-au fost încălcate prerogativele și că, în lipsa lui, Ana Pauker fusese numită ministru de Externe, iar Emil Bodnăraș devenise ministru al Apărării.

Tot în perioada absenței din țară a suveranului, Josip Tito vizitase România „mai mult sau mai puțin oficial” (17-19 decembrie 1947). Regele va spune, ani mai târziu, că viitorul conducător al Iugoslaviei a avut un rol în plănuirea abdicării sale. Într-un articol scris de istoricul Ioan Scurtu[2] găsim informația potrivit căreia, pe 6 noiembrie 1947, deci înainte de plecarea la Londra, Regele semnase decretul pentru numirea lui Vasile Luca în funcția de ministru de Finanțe și a Anei Pauker în cea de ministru de Externe.

Același istoric susține că Regele nu ar fi obiectat nici cu privire la numirea lui Emil Bodnăraș în funcția de ministru al Apărării Naționale. 

„Nici o rezervă, îl cunosc, e energic”, ar fi spus monarhul, între patru ochi.

Un document publicat pentru prima oară de profesorul Ioan Scurtu în 1997 (și republicat în 2010), consemnează discuția dintre Rege și Petru Groza purtată în acea dată, 22 decembrie 1947[3].

Regele își reafirmă intenția de a se căsători cu Principesa Anne de Bourbon-Parma, pe care o cunoscuse cu o lună înainte, la ceremonia de la Londra.

Petru Groza: „monarhia este trecătoare. […] Problema abdicării trebuie făcută în bună înțelegere [zâmbind]”.

Regele Mihai: „Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune. Văd ce e în jurul meu. Vreau ca om [să trăiesc]. N-am avut copilărie, tinerețe, și mama va trebui să înțeleagă. Dar nu spune la nimeni. Între noi, mergem înainte. Eu mă voi conforma sfat [urilor] d-tale. Dar între noi”.

Istoricul Scurtu afirmă că primul ministru Groza i-ar fi promis Regelui că, după abdicare, își va putea păstra cetățenia română, castelele și averea. Mai târziu, în cursul aceleiași zile de 22 decembrie 1947, regele Mihai și regina-mamă Elena au împărțit felicitări de Crăciun membrilor și angajaților Familiei Regale, reuniți la Palatul de pe Calea Victoriei.

24-25 decembrie 1947 – Sinaia

Familia Regală s-a deplasat la Sinaia pentru a petrece sărbătorile de Crăciun. Seara, Regele i-a telefonat principesei Anne, care se afla în Danemarca. Sărbătorile au fost discrete și prudente, fără manifestări de bucurie. În aer se simțea instabilitatea relațiilor dintre Casa Regală și puterea comunistă, susținută de sovietici.

La masa de Crăciun, Regele și mama sa au invitat un aghiotant și o doamnă de companie. „Abia dacă am respectat tradiția de a oferi daruri”, își va aminti mai târziu Mihai. Micul anturaj a schimbat doar „câteva mici obiecte simbolice”.

26 decembrie 1947, Sinaia-Predeal

În a doua zi de Crăciun, regele i-a primit la Peleș pe principesa Ileana, mătușa sa, pe soțul ei, arhiducele Anton de Habsburg, și pe cei trei copii ai lor. În mai multe variante ale biografiei sale se spune că Regelui nu îi tihnea prezența acestei rudenii, așa că a plecat la Predeal însoțit de unul dintre apropiații săi, Vania Negroponte.

Principesa Ileana fusese infirmieră la spitalul „Inima Reginei”, ocazie cu care, în 1945, îl întâlnise pe Emil Bodnăraș (care avea să devină, cum am scris, ministrul comunist al Apărării). În memoriile sale (citate tot de Ioan Scurtu), Principesa Ileana (fiică a Reginei Maria) avea să scrie că de Bodnăraș o legase o „stranie prietenie”, în virtutea căreia a apelat la el de multe ori, iar el „nu a lăsat niciodată un apel al meu fără răspuns”.

27 decembrie 1947 – Pregătirile

Pe 27 decembrie 1947 – scrie Ioan Scurtu -, au fost numiți în funcțiile de conducere ale mai multor comandamente ofițeri superiori și 10 ofițeri care fuseseră militanți comuniști sau apropiați ai comuniștilor. În același timp, mai mulți ofițeri din Armată au fost trecuți în rezervă pentru că nu prezentau garanții de încredere pentru noul regim. Militarii au fost anunțați că se vor lua măsuri de îmbunătățire a hranei și echipamentelor. Instituțiile strategice au fost securizate.

Textul abdicării

În 1997, Ioan Scurtu a publicat în „Dosarele istoriei” textul original al abdicării, întocmit de juristul Grigore Geamănu, fost P.N.Ț.-ist intrat în Frontul Plugarilor. Varianta finală, cea care avea să fie semnată de Rege, a fost mult comprimată. Nu se precizează cine a intervenit pe textul inițial. Acesta ar fi trebuit să sune astfel: „În fața dezvoltării țării noastre sub raport politic, economic și social, în sensul democrației populare caracterizată printr-un șir de schimbări.

Schimbările survenite de la 23 august 1944 în viața statului român pe plan politic, economic și social ca urmare a afirmării tot mai accentuate în viața statului a forțelor politice reprezentante ale maselor largi populare – muncitori, țărani și intelectuali, care au creat noi raporturi între principalii actori ai vieții de stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiilor stabilite în pactul fundamental – Constituția țării -, ele cerând o grabnică și fundamentală schimbare, cu atât mai mult cu cât România se dezvoltă spre formele de viață reprezentate de statul democrației populare.

În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai țării, conștient de răspunderea ce îmi revine, consider că instituția monarhiei nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României. În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce-l fac în interesul poporului român, abdic pentru mine și pentru urmașii mei la tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României”.

29 decembrie 1947 – București-Sinaia

Suntem în 29 decembrie 1947. A trecut deja o săptămână de când regele s-a întors în țară. Primul ministru, Petru Groza, îi cere mareșalului Curții Regale, Dumitru Negel, să îl programeze pentru o audiență la rege, a doua zi, la ora 10. Comunicările dintre guvern și rege se fac, în mod obișnuit, prin mareșalul Curții. Groza cere ca și regina-mamă să fie prezentă la întâlnirea programată la Palatul Elisabeta, situat pe șoseaua Kiseleff.

Negel îi telefonează Regelui, care se află la Sinaia, și îl ridică de la masă pentru a-l anunța cu privire la solicitarea lui Groza. Regele e nemulțumit de tonul imperativ cu care i se cere audiența și îi spune mesagerului că se va întoarce la București în cursul după-amiezii.

Ne putem închipui scena: 10 minute mai târziu, Regele este chemat din nou la telefon. Petru Groza insistă ca întâlnirea să aibă loc dimineața, neapărat. Convorbirile au loc în jurul orei 20.30.

Regele și regina-mamă pleacă dis-de-dimineață din Sinaia, către București (mai târziu, monarhul își va aminti că drumul a fost plin de puncte de control și că accesul în Capitală fusese restricționat. Doar mașinii sale i s-ar fi permis să intre).

Ajung la Palat pe la ora 12. Regina, care purta o rochie neagră de lână, se retrage în apartamentul său, așteptând audiența, în vreme ce Mihai decide să-l primească pe Groza într-un birou de la etaj, cu vedere spre curtea interioară. Petru Groza sosește purtând sub braț o mapă roșie.

E însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mareșalul Curții, Dumitru Negel, îi informează că suveranul îi așteaptă.

În biroul în care va avea loc istoricul episod, Regele o convoacă și pe mama sa.

Groza – „greoi și cu capul ras” – și Dej – „slab, cu părul negru”, dar albit la tâmple – vor săruta ceremonios mâna reginei-mamă Elena.

În memoriile disponibile, jocul din spatele ușilor închise este punctat uneori cu detalii dramatice. Groza era, se pare, un histrion care spunea glume nesărate în cele mai nepotrivite momente. „Ei bine, Maiestate, a venit timpul să stabilim un divorț amiabil” (ar fi spus el; în alte variante, o despărțire amiabilă).

„Șantajul”

Regelui i se pune în vedere să semneze actul de abdicare, redactat sub forma obișnuită a unui decret. Groza și Dej îi promit că va putea să își „păstreze veniturile obținute de pe urma proprietăților personale din țară”[4]. Regele le contestă legitimitatea de a-i cere să renunțe la tron. Apoi cere un răgaz de 48 de ore pentru a studia documentul, însă cei doi îl refuză, spunând că trebuie semnat pe loc.

Regele se retrage într-o încăpere alăturată să citească singur documentul. În salon, Groza și Dej încearcă să o convingă pe regina-mamă. „Groza îi spusese mamei să nu își facă griji, că el nu îl va lăsa pe fiul ei să moară la umbra piramidelor. Făcea aluzie la regele Victor-Emmanuel, care, alungat din Italia, se refugiase în Egipt, unde murise fără niciun ban”[5].

Regele povestește că, după ce s-a întors în salon, Groza ar fi supralicitat și ar fi folosit șantajul pentru a-l convinge să nu mai amâne decizia:

Mi-au comunicat că, tergiversând semnarea actului, locuitorii Bucureștiului își vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii guvernului, adică și comuniștii, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă de opoziție, să execute peste o mie de studenți dintre cei care fuseseră arestați în ultimul an. […] Știm că, pentru a se menține la putere, atât el, cât și ceilalți colaboratori ai Moscovei nu vor da înapoi de la nimic, nici chiar de la omorîrea acelor tineri, vinovați de a fi înțeles că susținerea Coroanei este singura cale de evitare a pericolului roșu”[6].

Controversa celor „1.000”

„Numai în relatările de după 1989 apare problema celor « 1.000 de studenți » care urmau să fie uciși dacă regele nu semna actul de abdicare, iar suveranul nu putea să-și asume o asemenea răspundere, întrucât viața lor fusese pusă în mâinile sale.

În toate evocările anterioare, această chestiune nici măcar nu este menționată, astfel că abdicarea era legată de amenințări mai generale: arestarea miilor de persoane, a căror listă era deja întocmită, pericolul războiului civil și al răspunderii regelui pentru vărsarea de sânge, existența unui dosar care putea fi folosit în cazul unui refuz etc. În mod cert, documentele cercetate până în prezent nu consemnează faptul că, în decembrie 1947, s-ar fi aflat în închisorile din România o mie de studenți”[7].

Actul de la fereastră[8]

Ca într-o piesă de teatru pe care aproape că ne-o putem imagina, Regina Elena își privește fiul, pe tânărul rege care a împlinit 26 de ani. Ea știe ce e exilul: și-a urmat tatăl, Regele Constantin al Greciei, când a fost obligat să-și părăsească țara. Mihai se duce într-un colț al încăperii. În dreptul a două ferestre, așază foaia de hârtie pe un birou și o semnează.

Totul a durat « un ceas, un ceas și jumătate ». Sfârșitul întrevederii încă păstrează o notă cinematografică: jovial, Groza l-ar fi pus pe Mihai să-i pipăie unul dintre buzunarele de la veston, să vadă că purta pistol.

În alte relatări, regina ar fi fost cea invitată să pipăie buzunarul. Groza le-ar fi spus că își luase măsuri de siguranță, să nu pățească la fel ca mareșalul Antonescu, arestat de Mihai la 23 august 1944. După ce Groza și Dej au plecat, Elena și Mihai au rămas tăcuți în birou. „Regina netezea pernele pe care stătuseră, ca și cum ar fi vrut să șteargă” orice urmă a prezenței celor doi. Personalul din Palatul Elisabeta a aflat că ceva nu era în regulă.

Cei doi, mamă și fiu, se așază la masă, dar abia se ating de mâncare. În aceeași zi, într-o sesiune extraordinară care durează 45 de minute, Parlamentul ia act de abdicare. Vorbind la radio despre această cotitură, Petru Groza transmite că regele a renunțat de bună voie la tron pentru a se putea căsători și că Guvernul i-a acordat 750.000 de lire sterline, cu promisiunea că va putea să își păstreze proprietățile personale și profiturile care îi revin de pe urma exploatării acestora.

31 decembrie 1947

„Celelalte zile […] au trecut într-un fel ciudat de confuzie… ești bolnav de o boală foarte gravă, cu dureri imense, și ajungi la un punct al suferinței când nu mai simți nimic. Eram cuprins de un fel de amorțire încă înainte de 30 decembrie”, își va aminti regele. În timp ce, la București, însărcinații cu probleme administrative ale curții negociază cu Guvernul lista persoanelor care îl vor urma pe rege în exil, Mihai și mama sa se duc la Sinaia. Regele conduce tăcut. Afară ninge. Când ajung la Peleș, e aproape întuneric.

E ora 16.30. „Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947: acesta reprezenta aproximativ 4 milioane de franci elvețieni. Comuniștii au răspuns că tezaurul Băncii Naționale era gol. Ne-au acordat suma de 280.000 de franci elvețieni și 50.000 de dolari”[9]. La Peleș, o comisie guvernamentală inventaria din ajun toate bunurile și obiectele.

În memoriile sale, Regina avea să noteze că atmosfera din palat era una de asediu și că a fost urmărită la fiecare pas, ca să nu sustragă bunurile de pe inventar. Plecarea din țară, cu destinația Elveția, este anunțată pentru 3 ianuarie 1948.

În noapte

Regele, regina și membrii suitei care primiseră aprobarea să îi urmeze în exil s-au trezit cu noaptea în cap în acea sâmbătă de 3 ianuarie 1948. La gara din Sinaia i-a așteptat un tren de „5-6 vagoane”. Informațiile din această categorie sunt neclare: nu știm dacă amintirile despre trenul din noiembrie 1947 nu se confundă cu trenul din noiembrie 1947[10]. 

„Cineva din personal s-a ocupat de luarea cuferelor noastre, precum și a celor patru automobile pe care guvernul mă autorizase să le păstrez. Am reușit să le urcăm într-un vagon. Groza îmi promisese că mă va lăsa să îmi iau avionul meu și marele iaht care fusese oferit tatălui meu. Aghiotantul meu de la marină a plecat numaidecât pentru a scoate această ambarcațiune din apele teritoriale românești. Nu a fost lăsat să urce la bord. În ceea ce privește avionul, guvernul a retractat și în acest caz cele spuse inițial, însă pilotul meu a reușit să îl scoată din țară decolând sub nasul comuniștilor! El mi l-a adus în Elveția”. 

În tren, toți pasagerii au fost controlați, bagajele – răvășite, iar pâinea și fructele de pe o măsuță a Reginei Elena „au fost tăiate în două”.

Drumul către granița de vest s-a făcut cu „obloanele coborâte”, spune regele în Convorbirile cu Mircea Ciobanu. Mereu a existat suspiciunea că garnitura nu va merge pe direcția hotărâtă, ci se va afunda undeva înspre lagărul din Est. Ajuns la Lausanne, Regele a fost întâmpinat de principesa Irina, soră a mamei sale. Apoi, a reîntâlnit-o pe principesa Anne de Bourbon-Parma, cu care a plecat la munte „să se deconecteze”.

Mihai avea să spună că nu a luat poziție față de ceea ce se întâmpla la București din respect pentru neutralitatea Elveției[11]. Pe 20 februarie 1948, Guvernul a retras cetățenia română Regelui și altor 34 de rude și colaboratori de-ai săi.

La sfârșitul acelei luni, după câteva zile petrecute la Paris, unde „nu i s-a permis să facă declarații” (oare cine sau ce l-a putut opri? – n.n. I.M.), Mihai a plecat la Londra. Abia în 4 martie 1948, la hotelul Claridges din capitala Marii Britanii, fostul suveran susținea o conferință de presă în care vorbea despre circumstanțele abdicării.

După Londra, Regele s-a îmbarcat într-un transatlantic, pentru o călătorie de 12 zile în S.U.A. În 10 martie, vaporul a ajuns la New York și mai mulți ziariști au urcat la bord. Îi interesau declarațiile unei delegații evreiești venite la O.N.U. pentru a semna recunoașterea statului Israel.

Câțiva reporteri, însă, au fost curioși să îl intervieveze și pe Mihai. L-au întrebat despre personalitatea Anei Pauker.

La sfârșitul călătoriei, pe 22 martie 1947, Regele a fost primit pentru 15 minute de președintele Truman.

Ce negocieri au existat?

În 2012, istoricii Dan Cătănuș și Vasile Buga, de la Institutul Național de Studiere a Totalitarismului (I.N.S.T.), aflat în subordinea Academiei Române, au publicat un volum intitulat „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952”. Printre alte dovezi scrise ale întâlnirilor dintre cei doi lideri comuniști există și o stenogramă din 3 februarie 1948.

La discuția respectivă, din partea română au participat Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker, V. Luca, L. Rădăceanu și Vlădescu¬ Răcoasa (ambasadorul român în U.R.S.S.). Din partea sovietică, alături de Stalin au fost Viaceslav Molotov (care era prim viceprim-ministru), S.I. Kavtaradze și interpretul L.E. Kotliar[12]. Regele Mihai părăsise România cu o lună înainte de această întâlnire.

Stenograma este narată, adică ceea ce se consemnează este prezentat la persoana a treia. Trebuie să avem în vedere și faptul că discuțiile dintre Casa Regală și guvernul pro-sovietic de la București s-au deteriorat după abdicare. De altfel, suveranul avea să spună în 1995 că, deși Groza făcuse anumite promisiuni, „ca de obicei mințise: noi nu am obținut niciodată nimic de la el”.

Esențialul notelor discuției din 3 februarie 1948

I.V. Stalin întreabă dacă regele a plecat definitiv sau se mai întoarce.

P. Groza răspunde că regele poate încă să se întoarcă în țară, însă doar ca un cetățean de rând.

I.V. Stalin întreabă ce a făcut regele cu domeniile sale, pădurile din România, dacă le–a vândut.
Groza răspunde că partea principală a domeniilor regale a fost totdeauna proprietatea statului și că numai venitul de pe urma acestora aparține regelui. Acum, toate aceste domenii revin în proprietatea deplină a statului.

Regelui îi mai aparțin suprafețe însemnate de teren, dar, având în vedere că acesta nu se mai folosește de vechile privilegii, pe baza legii reformei agrare proprietatea sa funciară va fi expropriată și¬ vor mai fi lăsate doar 50 hectare de pământ.

I.V. Stalin întreabă dacă este adevărat că guvernul român a cumpărat de la rege domeniile acestuia cu 3 milioane de dolari sau acestea sunt doar zvonuri.
Groza răspunde că guvernul român a cumpărat de la rege 360 de tone de vin cu 1 milion de franci elvețieni, în condițiile în care regelui i¬-a fost dată doar jumătate din această sumă, iar a doua jumătate din această sumă o poate primi cu condiția că se va purta bine.

Guvernul i-¬a dat regelui exact atât cât trebuia, pentru a nu spune că guvernul l¬-a umilit, dar nu prea mult, pentru ca acesta să nu se simtă independent.
I.V. Stalin face observația că românii au un rege foarte original. Să dea Domnul tuturor un asemenea rege.
Groza adaugă că, așa cum i-a spus în ajun lui Molotov, guvernul român a trebuit să țină seama de faptul că regele a fost decorat de Guvernul Sovietic cu ordinul „Pobeda” (Victoria).

I.V. Stalin spune că toate acestea au fost făcute bine și întreabă dacă regele a luat cu sine ordinul.
Groza răspunde că regele a luat cu sine ordinul și adaugă că guvernul român a contat pe o asemenea apreciere a acțiunilor sale, deplasându-se la Moscova[13].

Memoriile lui Sudoplatov

Unul dintre capii spionajului sovietic din anii ’40-’50, Pavel Sudoplatov[14], face următoarea referire la regele Mihai în memoriile sale, apărute și în traducere românească scrie: „Vîșinski a condus personal negocierile cu regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte a rentei viagere în Mexic”.

 Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului sovietic între anii 1939-1942, director general al Direcției a IV-a din N.K.V.D., însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste. Istoricii români sunt rezervați cu privire la acuratețea informațiilor cuprinse în memoriile fostului general N.K.V.D.

Ei spun că, pentru a fi luată în considerare, afirmația lui Sudoplatov trebuie confirmată și de alte surse. Să nu uităm că a fost făcută de un maestru al dezinformării.

Simpatiile lui Stalin

Istoricul Dan Cătănuș spune că Stalin avea față de regele Mihai un fel de simpatie, care transpare din stenogramele pe care le-a studiat. Regele Mihai primise, întradevăr, Орден „Победa” (Ordinul Victoria), „în semn de recunoaștere pentru curajul dovedit prin desprinderea de Germania hitleristă și coalizarea cu Puterile Aliate într-un moment în care nu se prefigura înfrângerea Germaniei” (Arthur Gould Lee). Ordinul Victoriei a fost acordat doar către 17 persoane, 13 ruși și 4 străini. Ultimul care l-a primit a fost Brejnev, în 1978.

Regele Mihai este singurul dintre decorați care mai trăiește[15]. Regina-mamă Elena vorbește despre acest episod în jurnalul său. Ceremonia de acordare a Ordinului a avut loc în 6 iulie 1945, în Sala Tronului de la Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Apoi, regele Mihai l-a rugat pe Stalin să accepte, la rândul său, o decorație românească.

 „Azi dimineață pe neașteptate și-a făcut apariția Susaikov și a cerut să fie primit de rege. I-a spus că Stalin a trimis un mesaj prin care afirma că era încântat de propunerea lui Mihai de a-l decora, dar aflându-se într-o funcție politică și militară totodată, nu putea să accepte propunerea și a sugerat ca Mihai să-l decoreze pe Malinovski în locul lui. Stalin ar privi acest lucru ca și cum l-ar decora pe el însuși. Regele i-a trimis mareșalului decorația imediat”[16] (regina-mamă, Elena).

Chiar dacă anumite condiții negociate ar fi urmat să intre în vigoare odată cu plecarea Regelui în exil, nimeni nu a verificat până acum dacă afirmațiile lui Petru Groza în fața lui Stalin aveau sau nu bază reală.

 „Nu cunosc alte amănunte legate de tratativele interne privind plecarea Regelui Mihai, dar astfel de elemente contabile e posibil să fie consemnate undeva. Nu mi se pare imposibil […] În orice caz, decizia comuniștilor de a prelua puterea totală în statul român mi se pare de domeniul evidenței. Ei au hotărât că trebuie să o facă la sfârșitul anului 1947 și au făcut-o”[17](Dan Cătănuș).

Bibliografie
– Ivor Porter, Mihai I al României, regele și țara;- Mircea Ciobanu Convorbiri cu Mihai I al României;- Philippe Viguié Desplaces Maiestatea Sa, Regele Mihai I al României. O domnie întreruptă;

– Arthur Gould Lee Regina-mamă Elena a României, volum în care narează biografia Reginei-mamă pe baza unor notițe din jurnalul ei;- Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi Am folosit, de asemenea, volumul 4;
– Dan Cătănuș și Vasile Buga, Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952″ (2012);- Ioan Scurtu, Activitatea politică a regelui Mihai – http://www.art-emis.ro/istorie/4568-activitatea-politica-a-regelui8-mihai.html– sursa[18]

–––––––––––––––
[1] http://www.ioanscurtu.ro/curriculum-vitae/
[2] Ioan Scurtu, Activitatea politică a regelui Mihai http://www.ioanscurtu.ro/activitatea-politica-a-regelui-mihai/ şi http://www.art-emis.ro/istorie/4568-activitatea-politica-a-regelui-mihai.html
[3] Arhivele Naționale, colecția 103, dosarul 486/1947, f. 1-3.
[4] Ivor Porter, Mihai I al României, regele și țara, p. 172.
[5] Philippe Viguié Desplaces, O domnie întreruptă, p. 121.
[6] Ivor Porter, op. cit.
[7] De găselniţa celor „1.000 de studenţi” nu s-a pomenit decât după revenirea abdicatului în România postdecembristă – n.n.I.M.)
[8]Ioan Scurtu, op. cit., p. 201.
[9] Regele într-una dintre conversațiile cu Philippe Viguié Desplaces.
[10] Philippe Viguié Desplaces, op. cit., (p. 122):
[11] Philippe Viguié Desplaces, op. cit.
[12] Cf.Dan Cătănuș, acest document a apărut în revista rusească „Istocinik”, nr. 2/2002.
[13] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dej-fata-n-fata-cu-stalin-stenogramele-intalnirilor-dintre-cei-doi
[14] Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, Jerrold L. Schecter, Leona P. Schecter, Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness – A Soviet Spymaster (Misiuni speciale.Memoriile unui maestru al spionajului sovietic) Bucureşti, Ed. Litera International, ISBN: 606-8481-89-0, 734p., 2013
[15] 23.03.2016, data publicării textului – n.r.
Arthur Gould Lee Regina-mamă Elena a României, p. 272.
[16] Declarație pentru PressOne a lui Dorin Dobrincu, cercetător științific al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și fost director al Arhivelor Naționale.
[17] https://pressone.ro/abdicarea-o-uitare-istorica/ – 22.12.2017
[18] ibidem

[19] Sursa- reluare https://www.art-emis.ro/istorie/abdicarea

14/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SCURTĂ ISTORIE A ”MOLDOVENISMULUI”- Evoluția acestei teorii diversioniste clocite în laboratoarele moscovite (II). VIDEO.

Urmarea părții I a articolului :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/30/scurta-istorie-a-moldovenismului-si-evolutiile-recente-ale-acestei-teorii-diversioniste-clocite-in-laboratoarele-moscovite-i/


Degradarea fără precedent a relaţiilor cu România în perioada restauraţiei comuniste

După acuzaţiile de „expansionism” aduse României, la Strasbourg, de către ministrul Justiţiei din R.Moldova, Ion Morei, relaţiile bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău au cunoscut o degradare continuă, care a durat până la sfârşitul guvernării PSD (noiembrie 2004) din ţara noastră.

În ciuda declaraţiilor ostile ale liderilor comunişti la adresa României, autorităţile de la Bucureşti s-au străduit să menţină un echilibru formal al relaţiilor bilaterale, fără a intra în polemici cu Chişinăul.

Contactele la nivel înalt între oficialităţile din cele două state au fost conjuncturale, prilejuite de unele reuniuni internaţionale, cum a fost Summit-ul central-european de la Mamaia, în luna mai 2004.

O invitaţie adresată de preşedintele Ion Iliescu liderului comunist de a participa la festivităţile de comemorare a 500 de ani de la moartea domnitorului Ştefan cel Mare, organizate la Putna, la 2 iulie 2004, a fost refuzată, Vladimir Voronin preferând să facă o vizită particulară la Suceava, la 12 noiembrie acelaşi an.

Nici pe linia ministerelor de externe situaţia nu a fost mai bună, înregistrându-se o singură vizită şi aceea de lucru, efectuată de ministrul de externe român, Mircea Geoană, la Chişinău, la 1 aprilie 2003.

În planurile economic şi cultural-spiritual, mecanismul de integrare comună al Comitetelor interministeriale din cele două state, care funcţiona de peste 10 ani, a fost desfiinţat şi înlocuit cu o Comisie mixtă interguvernamentală de colaborare economică şi de integrare europeană, care, în următorii cinci ani, s-a întrunit doar de două ori.

Celelalte proiecte bi- şi trilaterale importante, între care Trilaterala România – Republica Moldova – Ucraina şi euroregiunile „Prutul superior” şi „Dunărea de Jos” au fost abandonate sine die, din cauza lipsei de interes a oficialităţilor comuniste de la Chişinău.

De altfel, trebuie precizat faptul că relaţiile bilaterale au fost aduse, din cauza reticenţei şi ostilităţii guvernanţilor roşii, la unul dintre cele mai scăzute niveluri cunoscute până atunci.

Începând cu anul 2005, în România a venit la putere o guvernare de centru-dreapta, a Alianţei „DA”, iar preşedinte a fost ales Traian Băsescu, susţinut de aceasta. În Republica Moldova, comuniştii reuşesc, din nou, să câştige alegerile, iar Vladimir Voronin, în urma unei diversiuni puse la cale de Moscova, prin intermediul slugii sale credincioase, Iurie Roşca, să câştige cel de-al doilea mandat de preşedinte.

În aceste condiţii, comuniştii au adoptat, timp de un an, o anumită atitudine de tatonare, perioadă în care au avut loc mai multe contacte la nivel înalt ale liderilor din cele două state româneşti.

După această perioadă, relaţiile bilaterale dintre cele două state au reintrat în albia „firească”, a ostilităţii faţă de România, manifestate de regimul comunist în primii săi ani de guvernare.

Convingându-se că nici noua putere de centru-dreapta de la Bucureşti nu avea de gând să accepte aberaţiile preceptelor ideologice ale moldovenismului, liderii comunişti, în frunte cu Vladimir Voronin, au trecut la atacuri împotriva României pe toate fronturile.

Campania antiromânească deosebit de virulentă a atins o cotă maximă în anul 2007, după aderarea României la UE şi reintroducerea vizelor pentru românii basarabeni, când cererea pentru redobândirea cetăţeniei române a luat o amploare fără precedent, lucru care a îngrijorat într-o foarte mare măsură autorităţile comuniste.

Pentru a stăvili valul de cereri privind redobândirea cetăţeniei române, V. Voronin a trecut la atac pe mai multe direcţii.

În primul rând, mass-media controlată de putere a început să acuze România de „distrugerea” economiei Republicii Moldova, de activitate „antistatală” în Basarabia a „coloanei a cincea” a ţării noastre, precum şi de comportamentul „duplicitar” al autorităţilor române. Întâmplător sau nu, însă foarte curios, ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, îşi exprimase, cam în acelaşi timp, nemulţumirea faţă de acordarea cetăţeniei române basarabenilor.

În al doilea rând, preşedintele roşu s-a transformat într-un orchestrator al unei diversiuni puse la cale de Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) de la Chişinău, primindu-i în audienţă pe trei dintre reprezentanţii aşa-zisei „Comunităţi a Moldovenilor din România”, care s-au arătat preocupaţi „de a restabili echitatea istorică în privinţa moldovenilor, a limbii moldoveneşti şi a istoriei moldoveneşti în România modernă”.

În context, liderul comunist le-a promis celor „10 milioane de moldoveni” din România prioritate pentru obţinerea cetăţeniei moldoveneşti, sugerându-le chiar că poate ridica pretenţii asupra „teritoriilor moldoveneşti aflate la Vest de Prut”.

În al treilea rând, autorităţile comuniste au efectuat unele demersuri pentru informarea organismelor internaţionale şi europene despre comportamentul „inadmisibil” al României faţă de Republica Moldova. Astfel, într-o declaraţie a guvernului Tarlev se preciza că acesta a cerut comunităţii internaţionale „să-şi folosească influenţa asupra României, pentru ca Bucureştiul să nu se mai amestece în treburile Republicii Moldova”.

De asemenea, însuşi Vladimir Voronin confirma că, în cadrul vizitei efectuate la Bruxelles, la 18-19 iunie 2007, „le-am povestit totul” (oficialilor comunitari – n.n.) despre politica României în domeniul cetăţeniei şi că a insistat pentru deschiderea, pe lângă Ambasada Ungariei la Chişinău, a unui Centru comun de eliberare a vizelor, pentru a lipsi România de avantajul de a fi „singura ţară prin care se putea intra în Europa”.

În al patrulea rând, regimul comunist de la Chişinău a trecut la acţiuni directe împotriva României.

În urma unei provocări, organizate de serviciile speciale moldoveneşti, consulul român, Alexandru Rus, este acuzat de luare de mită pentru a facilita procesul de acordare a vizelor româneşti.

Iar numai după câteva luni, la 13 decembrie 2007, Vasile Nane, ataşat cultural, şi Laurenţiu Pinte, secretar I, sunt declaraţi persona non grata şi obligaţi să părăsească teritoriul Republicii Moldova în 24 de ore. În aceeaşi notă, Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, este convocat, la 3 decembrie 2007, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi avertizat în legătură cu unele declaraţii recente ale sale, potrivit cărora România nu poate încheia un tratat de frontieră cu Republica Moldova, deoarece liderii comunişti insistă ca în text să se facă referire la Tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, prin care erau fixate graniţele URSS, într-o perioadă în care România era „un stat înfrânt şi ocupat” de sovietici.

Pe de altă parte, pentru a restrânge sau înlătura „influenţa românească” în Basarabia, regimul roşu a retras, la 27 septembrie 2007, licenţa de emisie a postului public de televiziune TVR 1, deşi aceasta era valabilă până în 2011, şi a acordat-o Companiei „TLFM International”, creată ad hoc şi controlată de putere.

În continuare, autorităţile comuniste au început să introducă tot felul de restricţii ilegale pentru cetăţenii români la punctele de trecere a frontierei de la Prut, unor delegaţii ale oraşelor Bacău, Târgu-Mureş, Năvodari şi altele, invitate la hramul Chişinăului, interzicându-le să intre în Republica Moldova.

Retorica antiromânească a lui Vladimir Voronin şi a altor lideri comunişti a continuat pe tot parcursul anului 2008, precum şi în prima jumătate a anului 2009, în ciuda vizitelor, oficiale, de lucru sau ocazionale, ale unor înalţi demnitari români în Republica Moldova, menite să ducă la detensionarea şi normalizarea relaţiilor bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău.

Contactele respective nu au reuşit să elimine problemele controversate din relaţiile bilaterale, care privesc, îndeosebi, încheierea Tratatului politic de bază şi a Acordului de delimitare a frontierei dintre România şi Republica Moldova.

Lipsa acestora din cadrul juridic bilateral este pusă de regimul comunist pe seama autorităţilor române şi este considerată ca principala cauză a tensionării raporturilor dintre Bucureşti şi Chişinău.

Totodată, absenţa acestor documente este văzută de liderii comunişti ca o nerecunoaştere de către România a independenţei Republicii Moldova şi un „atentat” la integritatea teritorială a acesteia.

Realitatea însă este că Bucureştiul consideră un eventual tratat de frontieră ca fiind inutil şi contrar realităţilor istorice, care îi leagă pe românii de pe cele două maluri ale Prutului, dorind să încheie un acord de parteneriat în spirit european, în timp ce liderii roşiide la Chişinău vedeau în semnarea celor două documente o delimitare definitivă şi totală a Basarabiei faţă de România, aşa cum le-o cerea Moscova.

Regimul comunist a respins constant orice iniţiativă de colaborare venită din partea României, inclusiv în ceea ce priveşte expertiza şi sprijinul pe care Bucureştiul s-a oferit să le acorde Chişinăului în demersurile acestuia pentru integrarea în UE.

Atât Vladimir Voronin, cât şi Andrei Stratan, ministrul afacerilor externe, au respins ofertele, în acest sens, ale autorităţilor române, declarând că „… nu avem nevoie de avocaţi şi de fraţi mai mari.

Suntem pregătiţi să trecem de sine stătător etapele de integrare europeană. Vom coopera cu Bucureştiul doar prin Bruxelles, conform regulilor şi principiilor UE”.

Aceste declaraţii erau însă contrazise de cele ale lui Kinga Goncz, ministrul ungar al afacerilor externe, care, cu prilejul vizitei premierului Vasile Tarlev la Budapesta, afirma că, la cererea Republicii Moldova, urma să fie delegat la Chişinău un expert maghiar în problematica europeană, iar Vasile Tarlev, la rândul său, mulţumea Ungariei pentru sprijinul consecvent acordat în implementarea standardelor europene.

În ultimele luni ale regimului roşu, dar mai ales în zilele următoare comunicării rezultatelor oficiale ale alegerilor parlamentare, care au avut loc la 5 aprilie 2009, relaţiile bilaterale dintre cele două state au cunoscut o criză fără precedent, atingând apogeul.

România a fost acuzată direct de către regimul comunist de la Chişinău, prin intermediul presei guvernamentale, că ar fi trimis oameni pentru a se implica în campania electorală pentru alegerile parlamentare.

Premierul Zinaida Greceanâi a declarat în oficiosul puterii că România şi-ar dori „…pe căi ilegale, chiar violente, destabilizarea acestei ţări şi impunerea la guvernare a unor partide de opoziţie, care îi sunt credincioase”.

Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, a fost convocat la MAEIE, pentru a fi antenționat despre participarea inadmisibilă a unor cetăţeni români la diferite acţiuni cu caracter electoral.

În context, autorităţile comuniste au închis graniţa pentru cetăţenii români, în ultima săptămână a campaniei electorale, peste 200 dintre aceştia fiind întorşi de la frontieră.

Îngrijorat de o posibilă înfrângere în alegeri, Vladimir Voronin, aflat în vizită la Moscova, pentru a obţine sprijin de la stăpânul său, a declarat, în mod unilateral, fără a se consulta cu celelalte părţi implicate, că acceptă menţinerea trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova şi transformarea formatului „5+2” de negocieri pentru Transnistria într-unul „mai redus”, pe placul Kremlinului.

Poziţia liderului comunist a nemulţumit UE, SUA, OSCE şi Ucraina, care se vedeau astfel excluse din procesul de negocieri privind reglementarea diferendului transnistrean.

Ulterior, în contextul demonstraţiilor anticomuniste de la Chişinău, declanşate de anunţarea rezultatelor preliminare ale alegerilor şi de nerecunoaşterea acestora de către partidele de opoziţie, Vladimir Voronin a acuzat deschis România că ar fi fost implicată în tentativa de „lovitură de stat” din Republica Moldova şi că „poporul moldovean a văzut cea mai mare înjosire a propriei lui independenţe – steagul României pe Parlament”, fără a aduce probe şi dovezi pentru susţinerea elucubraţiilor sale.

Drept represalii împotriva „agenturilor străine” (româneşti – n.n.), liderul roşua dispus expulzarea ambasadorului român la Chişinău, Filip Teodorescu, şi a ministrului-consilier al Ambasadei României, Ioan Gaborean, reintroducerea vizelor pentru cetăţenii români, închiderea graniţelor cu România, rechemarea definitivă a ambasadorului Republicii Moldova la Bucureşti, precum şi alte măsuri antiromâneşti. Acestea echivalau cu o „declaraţie de război” a regimului comunist împotriva României şi se aflau la limita ruperii relaţiilor diplomatice dintre cele două state.

Acuzaţiile lui Voronin la adresa României au fost susţinute constant de înalte oficialităţi şi analişti ruşi, atât în timpul desfăşurării evenimentelor, cât şi după aceea.

Serghei Prihodka, consilier pe probleme diplomatice al preşedintelui Dmitri Medvedev, a declarat că „România a turnat intenţionat şi fără ruşine gaz pe foc, provocând grupurile de tineri la mişcările de protest care au devenit violente”.

Rusia este „foarte nemulţumită” de faptul că europenii „şi-au ferit privirea” în timp ce „forţele speciale româneşti au folosit o serie de metode pentru a provoca dezordine în Republica Moldova”.

În acelaşi timp, într-un comunicat al MAE rus se preciza că „Judecând după sloganurile strigate în piaţă, după steagurile României din mâinile organizatorilor acestor acţiuni, scopul lor este să discrediteze rezultatele obţinute în consolidarea suveranităţii Republicii Moldova”.

De asemenea, cu prilejul summit-ului Rusia – UE, de la Habarovsk, oficialii ruşi au solicitat liderilor europeni să ceară României să nu se mai amestece în treburile interne ale Republicii Moldova. Alexandr Gruşko, adjunct al ministrului rus de externe, a cerut, în context, ca „această ţară (România – n.n.) să înceteze presiunile politice asupra Moldovei şi să recunoască definitiv independenţa acestui stat”.

Autorităţile române au dat dovadă de calm şi echilibru în respingerea acuzaţiilor lui Voronin, arătând că acestea reprezentau o încercare a comuniştilor de a transfera responsabilitatea unor grave probleme interne pe seama României. Concomitent, poziţia României a fost transmisă partenerilor săi din comunitatea europeană şi euroatlantică.

Îngheţarea totală a relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Moldova a survenit odată cu refuzul autorităţilor comuniste de a acorda agrementul lui Mihnea Constantinescu, nominalizat în calitate de nou ambasador la Chişinău, şi amânarea sine die a desemnării unui înlocuitor al Lidiei Guţu, fost şef al Misiunii diplomatice a Basarabiei la Bucureşti, numită, ulterior, ca ambasador la Sofia.

Episodul respectiv a marcat cel mai scăzut nivel al relaţiilor României cu Republica Moldova, puterea roşie restaurată reuşind să realizeze o performanţă unică, după 1991, respectiv aceea de a readuce relaţiile bilaterale la gradul zero, existent în ultimii ani ai regimului bolşevic sovietic.

Comportamentul autorităţilor comuniste, specific unui regim totalitar, faţă de România, un stat membru cu drepturi depline al UE, a fost sancţionat de către oficialităţile europene de la Bruxelles.

Miniştrii europeni de externe, reuniţi la Luxemburg, la 15 iunie 2009, au decis să reconsidere relaţiile cu Chişinăul şi să nu reia negocierile cu Republica Moldova privind integrarea europeană până când aceasta nu-şi va reglementa relaţiile cu România.

Totodată, şefii diplomaţiei celor 27 şi-au exprimat preocuparea faţă de abuzurile autorităţilor de la Chişinău, care au avut loc după alegerile de la 5 aprilie 2009 şi au cerut efectuarea unei anchete transparente, imparţiale şi eficiente asupra evenimentelor, care să includă reprezentanţi ai opoziţiei şi experţi internaţionali.

În acelaşi timp, UE a chemat autorităţile comuniste să asigure libera şi corecta desfăşurare a alegerilor anticipate, programate pentru 29 iulie 2009.

În ciuda avertismentelor europene primite, Vladimir Voronin a continuat retorica antiromânească, cerând României, la ieşirea de la urne, „să se dezică de trecutul ei istoric” şi „să nu încerce să joace pe cartea trecutului istoric comun, dar şi să renunţe la unionism şi naţionalism, dacă doreşte dezvoltarea relaţiilor cu Republica Moldova”.

Liderul bolşevic nu a uitat, în acelaşi context, să mulţumească Rusiei pentru sprijinul acordat după alegerile din aprilie, „în acele zile grele pe care le-a trecut statul nostru”.

Acesta a mai declarat că Federaţia Rusă s-a dovedit a fi „cel mai real, cel mai adevărat prieten” al Republicii Moldova şi „un astfel de sprijin nu poate fi uitat”.

Comuniştii au pierdut alegerile parlamentare anticipate, din iulie 2009, iar Vladimir Voronin avea să-şi încheie şi cel de-al doilea mandat de preşedinte, permis de Constituţie.

Astfel, s-a pus capăt, după o guvernare de opt ani, unuia dintre cele mai negre regimuri politice din istoria recentă a Republicii Moldova, singura ţară ex-comunistă din Europa în care a avut loc o restaurare a sistemului totalitar comunist.

Odată cu acesta, a dispărut şi moldovenismul ca ideologie de stat, nu însă şi din programele unor partide rusofone antiromâneşti, precum Partidul Socialiştilor, Partidul Nostru, Partidul Comuniştilor şi altele.

La putere a venit o coaliţie de partide, intitulată Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), care a înlăturat ideologia moldovenismului din politică, a normalizat relaţiile cu România şi a imprimat Republicii Moldova un curs proeuropean, semnând cu UE, în luna noiembrie 2014, la Vilnius, un Acord de asociere.

ADDENDA

În septembrie 2016, Partidul Socialiștilor din Republica Moldova l-a desemnat pe Igor Dodon (care dezertase din partidul comuniștilor condus de Voronin) drept candidat al partidului la alegerile prezidentiale din 30 octombrie. Igor Dodon a câștigat mandatul de președinte al Republicii Moldova și va fi învestit în funcție la 23 decembrie 2016.

Imediat după învestirea sa în funcție, această slugă a Moscovei s-a dedat la atacuri și provocări abjecte la adresa României, neuitând ca în același timp să ridice osanale Rusiei și presedintelui acesteia, Vladimir Putin.

De fapt, acest Dodon are un trecut bogat de provocări și insulte la adresa României și a românilor.

Pe 29 martie 2012, Igor Dodon a invitat partidele să inițieze un referendum de schimbare a drapelului național al Republicii Moldova (tricolorul), cu un steag bicolor roșu-albastru.

Se schimbă drapelul Republicii Modova: Dodon vrea "drapel roşu cu cap de  bou", iar Ghimpu, "drapel roşu cu capul lui Dodon" | RomaniaTV.Net - Mobi

VIDEO) Dodon: Mi-au ghicit în ouă că voi câștiga din primul tur — Cotidianul

În noiembrie 2012 același Dodon publica fără nici o rușine pe contul său de Facebook o fotografie în care apărea îmbrăcat în haine cu Drapelul Federației Ruse pe ele.

În noiembrie 2014 socialistul Valentin Crîlov l-a acuzat pe Igor Dodon că ar fi instrument al unor scenarii care pot provoca vărsare de sânge în Republica Moldova și în regiune și că a pus „Partidul Socialiștilor” în serviciul altei țări, transformându-se într-un instrument politic al acesteia, și atentează la stabilitatea, pacea și însăși existență Republicii Moldova și o face în baza resurselor financiare extraordinar de mari, proveniența cărora naște îndoieli rezonabile.

El a accentuat atunci: „Vreau să fiu înțeles corect: eu sunt etnic rus, dar țara mea natală este Republica Moldova, de aceea nu vreau ca țara mea să fie atrasă în jocuri atât de periculoase, cum o face etnicul moldovean Igor Dodon.”

În februarie 2019, președintele Igor Dodon a participat la Conferința internațională de securitate, organizată la München, Germania unde a prezentat conceptul „Pachetul atotcuprinzător pentru Moldova”. Reprezentanții Blocului electoral ACUM au adus acuzații în adresa lui Igor Dodon că, în cadrul Conferinței de securitate de la München, ar fi pus pe masa unor parteneri occidentali „un plan de federalizare al Republicii Moldova”, care ar fi un plan rusesc și prin care s-ar urmări „transnistrizarea Republicii Moldova”.

Igor Munteanu, fondatorul Institutului pentru dezvoltare și inițiative sociale (IDIS) „Viitorul”, fostul ambasador al Republicii Moldova în Statele Unite ale Americii, deputat al blocului ACUM, a declarat în cadrul unei conferințe de presă că „Este un plan rusesc care contrazice Constituția Republicii Moldova și care invocă egalitatea a două state, într-un document care urmărește transnistrizarea Republicii Moldova. Poziția fermă a Blocului ACUM este că Igor Dodon trădează Republica Moldova, oferind regimului secesionist de la Tiraspol recunoaștere promisă de Moscova, cu mâinele actualei guvernări – PDM și PSRM”.

Expertul Vlad Lupan, fost ambasador și reprezentant permanent al Republicii Moldova la Organizația Națiunilor Unite, a menționat că, planul de federalizare a Republicii Moldova (care prevede divizarea Republicii Moldova în două subiecte juridice, cu armate, monede și ministere separate, existența unui parlament bicameral, includerea reprezentanților Tiraspolului în Guvernul Republicii Moldova, în sistemul judiciar al republicii și la Curtea Constituțională, revenirea la limba moldovenească în baza grafiei chirilice) prezentat partenerilor occidentali de către președintele Igor Dodon, este o „versiune modificată” a Memorandumului Kozak, ce a eșuat în anul 2003 (prin refuzul semnării documentului de ex-președintele Vladimir Voronin), find o altă încercare de transnistrizare a Republicii Moldova, cu scopul plasării în sfera de influență a Federației Ruse, în cadrul așa-numitului concept „lumea rusă” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Igor_Dodon).

Din istorie știm că nu există forță pe această lume care să împiedice aspirațiile legitime ale unui popor.

Rusia și slugile ei pot întârzia Unirea românilor, dar nu o vor putea împiedica. Este doar o chestiune de timp.

30/10/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: