Gorbaciov şi echipa sa au înţeles că ar fi devenit ostaticii KGB-ului şi ai armatei dacă acceptau recursul la forţă, prevenind astfel declanșarea unui mare război în inima Europei

Foto: Boris Elțîn și Gorbaciov

Cum a evitat un alt lider rus declanșarea unui mare război în inima Europei. Scriitorul ruso-ucrainean Vladimir Fedorovski: „Zidul a căzut întrucât Gorbaciov a refuzat să ucidă pentru a guverna” / „Gorbaciov şi echipa sa au înţeles că vor deveni ostaticii KGB-ului şi ai armatei dacă vor accepta recursul la forţă”

Într-o corespondență pentru RFI, prluată de https://www.podul.ro, poetul și dramaturgul român stabilit la Paris Matei Vișniec relatează o serie de declarații făcute pentru Le Figaro de scriitorul și diplomatul rus de origine ucraineană Vladimir Fedorovski, în trecut colaborator apropiat al ultimului lider sovietic, Mihail Gorbaciov, iar în ultimele decenii autorul unor bestselleruri internaționale.

Stabilit în Franța de peste două decenii, Fedorovski, în prezent cetățean francez, a precizat pentru „Le Figaro” că prăbuşirea zidului de la Berlin nu s-ar fi putut produce pe 9 noiembrie 1989 dacă la Moscova nu s-ar fi aflat la putere un lider reformator înconjurat de o echipă reformatoare.

În Germania erau staţionaţi în urmă cu 30 de ani, 500 000 de soldaţi sovietici. Iar KGB-ul l-a informat pe Gorbaciov că dispunea de un plan de intervenţie în cazul în care germanii ar fi forţat unificarea.

Vladimir Fedorovski evocă în interviul său un moment precis, care s-a derulat pe 10 iunie 1989, când Gorbaciov şi echipa sa au înţeles un lucru: şi anume că vor deveni ostaticii KGB-ului şi ai armatei dacă vor accepta recursul la forţă.

Decizia lui Gorbaciov de a nu folosi forţa a avut însă şi alte motivaţii. Citez din ce spune Vladimir Fedorovski: „În realitate, arhitecţii a ceea ce s-a numit Perestroika au ajuns la concluzia că regimul sovietic era criminal şi că trebuia ieşit din această logică. Zidul a căzut întrucît Gorbaciov a refuzat să ucidă pentru a guverna”.

Iată o concluzie care merită tot respectul, ca şi liderul care a pus-o, în urmă cu 30 de ani, în aplicare. Deşi Gorbaciov a devenit între timp, după cum arată mulţi alţi observatori, unul dintre cei mai detestaţi oameni din Rusia, mai arată Vișniesc în corespondența sa pentru RFI.

Într-adevăr, în vreme ce în occident este iubit, ridicat la rangul de erou care a dat jos Zidul Berlinului, punând capăt tiraniei de decenii a regimurilor comuniste în estul Europei și în Uniunea Sovietică, în Rusia, Gorbaciov, astăzi în vârstă de 91 de ani, nu se bucură nici de departe de un asemenea renume sau de o popularitate importantă.

Mai mult, un sondaj de opinie, publicat în ziua în care fostul lider sovietic împlinea 85 de ani arăta că numai 12% dintre cei intervievați cred că a făcut ce a putut mai bine pentru țara sa, introducând reformele necesare, în timp ce 24% au declarat că este un „infractor“, un criminal, care a distrus URSS.

Pentru mulți ruși, destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat un gol imens și un sentiment puternic că viața de atunci era mai bună. Doar 1% dintre respondenții unui sondaj realizat, în 2021 (când s-au împlinit 30 de ani de la destrămarea URSS) de Centrul independent Levada au menționat cele mai grave crime ale sistemului, inclusiv lagărele de muncă forțată din Gulag, și că în URSS au avut loc represiuni politice și execuții care sunt cunoscute în Occident. De altfel, însuși tiranul de la Kremlin, Vladimir Putin, a descris prăbușirea URSS drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolul”.

Nu este prima oară când scriitorul Vladimir Fedorovski (foto jos), fost diplomat sovietic şi traducător pentru Leonid Brejnev, opinează că URSS s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (arhitectul perestroikăi, n.red) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare”, spunea Fedorovski într-un alt interviu acordat tot pentru „Le Figaro”.

El a respins teoriile precum că Gorbaciov era înconjurat de agenţi mandataţi de CIA să submineze, chiar să distrugă Uniunea Sovietică, „Uniunea Sovietică a murit pentru că Gorbaciov a încetat să ucidă pentru a guverna”, este concluzia fermă a lui Vladimir Fedorovski.

Vladimir Fedorovski 

Autorul unor volume de mare succes, traduse și în limba română, precum „În slujba Kremlinului. Spioni care au schimbat cursul istoriei” sau „Secolul roșu. De la revoluția bolșevică la Putin”, Vladimir Fedorovski s-a născut la Moscova în urmă cu aproape 72 de ani (27 aprilie 1950).

Este fiul unei rusoaice și al unui ucrainean erou al celui de-Al Doilea Război Mondial. Deosebit de talentat la limbi străine, Vladimir Fedorovski, vorbitor de franceză, engleză și araba, a asistat adesea, în calitate de translator, la întâlnirile lui Brejnev cu liderii țărilor arabe. 

 S-a împrietenit cu Aleksandr Iakovlev, principalul arhitect al perestroikăi, a devenit apoi un colaborator apropiat al lui Gorbaciov, fiind numit consilier diplomatic in Franta, cu misiunea de a explica perestroika (1985-1990). Cariera sa politică a durat însă doar un an, într-o perioadă de răscruce a căderii comunismului în Rusia.

În 1991 a fost unul din fondatorii Mișcării pentru reforme democratice din URSS, al cărei purtător de cuvânt a fost în timpul puciului paleo-comunist de la Moscova, din luna august a aceluiași an.

Din această experiență s-a născut cartea „Histoire secrete du coup d’Etat” (1991) care a avut un rol determinant în îmbrățișarea unei cariere de scriitor de mare success în Occident. Este astăzi unul dintre cei mai publicați scriitori de origine rusă din Franța, ultimul său volum, apărut la editura Balland în luna martie 2022, fiind dedicat situației din Ucraina – „Poutine, Ukraine, Faces caches”.

Publicitate

Istoricul Ioan SCURTU: Basarabia văzută prin prisma propriei trăiri și experiențe

Istoricul Ioan SCURTU (foto) se confesează în paginile unui articol publicat în presigioasa revistă online https://limbaromana.md. El scrie că în noiembrie 1964 a avut parte de o surpriză: ”vânzătoarea de la Librăria „Mihai Eminescu”(din București) a scos de sub tejghea o carte, ambalată într-o coală mare de hârtie albă.

Am plătit-o. Când am ajuns la facultate am văzut titlul: Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite). Avea 186 pagini, plus trei facsimile.

Era prima carte scrisă de un clasic al marxism-leninismului pe care am cumpărat-o și nu am regretat.

Conținea manuscrise inedite aparținând lui Karl Marx, aflate la Institutul Internațional din Amsterdam.

În următoarele zile am citit-o cu atenție. Erau conspecte scrise de Marx privind o carte a lui Elias Regnault despre Principatele Dunărene, în care francezul folosise lucrări și articole publicate de Nicolae Bălcescu, Ion Heliade-Rădulescu și Ion Ghica.

Karl Marx nota: „Maghiarii sunt cruzi, supunând pe țărani la cele mai grele corvezi. În 1784, un țăran din comitatul Zarandului, anume Horea, plănuiește eliberarea neamului său […] Horea a devenit eroul povestirilor populare și simbolul renașterii Daciei”.

Acest clasic al marxism-leninismului – ale cărui idei și teze erau considerate imuabile, adică definitive, neputând fi contestate – scria:

„Basarabia este teritoriu românesc. Despre asta vorbesc istoria ei, componența națională, limba vorbită de locuitori, obiceiurile și datinile, tot ce caracterizează apartenența națională a unui popor. […] Tratatul din 28 mai 1812. Poarta renunță la Basarabia. Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra Țărilor Române, ea nu avea decât un drept de suzeranitate”.

Era pentru prima dată, după 1945, când în România apărea o carte în care se aprecia că Basarabia este locuită de români și că Turcia nu avusese dreptul de a o ceda Rusiei.

[În februarie 1993, Eugen Preda, directorul general al Societății Române de Radio, m-a invitat să fac parte din Consiliul Științific al Secției de Istorie Orală, atunci înființată. Am acceptat și am avut discuții și înregistrări cu Gheorghe Apostol, Paul Niculescu-Mizil și generalul Titus Gârbea.

L-am vizitat pe Paul Niculescu-Mizil la dânsul acasă, în strada Émile Zola, nr. 1, și am abordat diverse teme, între care și Marx despre români.

Mi-a povestit (înregistrarea se află în Arhiva Societății Române de Radio) că totul a pornit de la Petre Lucaci, activist la Secția Propagandă a CC al PMR, care – cu ocazia unei vizite efectuate în 1960 în Polonia – s-a întâlnit cu profesorul Stanislav Schwann, care i-a spus că a studiat arhiva Karl Marx, aflată la Institutul Internațional din Amsterdam, unde a găsit și mai multe însemnări despre români.

Lucaci l-a informat pe Mizil, iar acesta pe Gheorghiu-Dej.

Primul secretar al CC al PMR a propus să fie trimis un istoric român să vadă însemnările și să le fotografieze, pentru a le analiza în țară.

A fost desemnat academicianul Oțetea, descifrarea scrisului fiind efectuată de Cornelia Bodea și Gheorghe Zane.

În 1961 a fost tipărită o broșură, cu mențiunea „Exemplar de serviciu”, care a fost citită de membrii Biroului Politic.

Gheorghiu-Dej a cerut să nu se discute despre aceste manuscrise, dar să se pregătească o ediție pentru tipar.

Momentul a sosit în octombrie 1964, când conducerea de la Moscova era concentrată pe înlăturarea lui N.S. Hrușciov și înlocuirea lui cu Leonid Brejnev. Au fost tipărite 20 500 exemplare, cu recomandarea să fie distribuite la biblioteci și doar un număr mic să fie puse în vânzare prin librării (am fost unul dintre beneficiari).

Pentru mine această carte a fost extrem de importantă. La întâlnirile cu profesorii de istorie și în alte împrejurări citam din Marx și vorbeam despre anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812, apreciind că unirea acesteia cu România în 1918 a fost un act pozitiv, spre deosebire de notele ultimative sovietice din iunie 1940, în urma cărora această provincie istorică românească a fost ocupată de URSS. Participanții erau satisfăcuți și mă considerau un tânăr curajos.

*

În 1978 se împlineau 60 de ani de la Marea Unire din 1918. Tânăr și entuziast, am luat inițiativa ca Facultatea de Istorie să realizeze un volum cuprinzător privind evoluția ideii de unitate a poporului român, care a culminat cu evenimentele din martie, noiembrie și decembrie 1918.

Catedra a aprobat și a stabilit trei coordonatori: Matei Vlad pentru epoca medievală, Ion Gheorghiu pentru cea modernă și Ioan Scurtu pentru perioada contemporană. De bucătăria volumului m-am ocupat eu; a fost o activitate dificilă, întrucât a trebuit să armonizez, inclusiv în privința aparatului critic, contribuțiile a 21 de cadre didactice.

Pornind de la faptul că se folosea oficial denumirea de „Marea Unire” și nu doar unirea Transilvaniei cu România, încurajat de aprecierile lui Nicolae Ceaușescu din 1966, când a cerut să scriem istoria „așa cum a fost”, am redactat un amplu studiu în care am tratat „încheierea procesului de formare a statului național unitar român”, marcând în paragrafe distincte unirea Basarabiei, unirea Bucovinei și unirea Transilvaniei, precum și tratatele internaționale prin care a fost recunoscută Marea Unire.

Eram mândru în sinea mea că voi fi primul istoric român de după 23 august 1944 care realiza o asemenea performanță.

Volumul a fost avizat de Catedra de istoria României, de Consiliul profesoral al Facultății de Istorie și de Biroul Senatului, fiind trimis la Tipografia Universității. Am dat bunul de tipar și urma să se publice în câteva zile.

Deoarece întârzia să apară la standurile de carte ale Universității, m-am dus la tipografie, unde directorul mi-a spus că a venit secretarul Universității care a luat lucrarea, fără să dea nicio explicație.

M-am întâlnit la catedră cu colegul meu Gheorghe I. Ioniță, instructor la Secția Propagandă a CC al PCR, și mă pregăteam să mă plâng (dânsul era printre autori). Avea în mână lucrarea și mi s-a adresat aproape strigând:

„Cum de ți-ai permis să dai la tipar un asemenea studiu?”. După câteva clipe de uimire, i-am spus că tovarășul Nicolae Ceaușescu a cerut să scriem istoria „așa cum a fost”. Nu numai că nu l-am convins, dar m-a apostrofat: „Ce, vrei să ne trezim cu trupele sovietice defilând prin București?”.

Mi-a spus că el a decis să scoată studiul meu și a introdus o pagină de gardă cu un citat din Nicolae Ceaușescu în care se aprecia că în realizarea Marii Uniri „rolul hotărâtor l-au avut masele populare”.

I-am spus că nu puteam să coordonez acest volum fără a figura printre autori. L-am rugat să fie de acord să includ studiul Alegerea primului Parlament al României întregite (noiembrie 1919), pe care-l aveam deja pregătit pentru revista de istorie a Academiei R.S.R. A fost de acord.

La 20 noiembrie 1978, a apărut la Tipografia Universității cartea 60 de ani de la făurirea statului național unitar român, coordonatori Matei Vlad, I. Gheorghiu, Ioan Scurtu (289 p.). A fost pusă în vânzare la centrele de la Facultatea de Drept și cea de Istorie.

În acele zile m-am întâlnit cu Nichita Adăniloaie, de la Institutul de Istorie „N. Iorga”, care mi-a spus că la solicitarea lui Paul Niculescu-Mizil a scris o carte despre istoria Bucovinei, care a fost oprită de la tipar.

A avut o discuție cu Paul Niculescu-Mizil care, în loc de argumente, l-a întrebat: „Ce, vrei să ne trezim cu tancurile sovietice în București? Să pățim ca Cehoslovacia?”.

Adăniloaie a consemnat acest episod în amintirile sale. De-a lungul anilor, am întâlnit în mai multe împrejurări evocarea tancurilor sovietice ca argument pentru oprirea de la difuzare a unor lucrări de istorie.

Eram bucuros că a fost editat acest volum, dar aveam un sentiment de neîmplinire pentru că a trebuit să renunț la studiul care oferea o imagine corectă asupra Marii Uniri. Într-una din zile, lectorul Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geografie-Geologie a ținut să mă felicite, strângându-mi mâna cu subînțeles. La privirea mea mirată a completat:

„Pentru broșura privind Marea Unire în care te-ai referit la Basarabia!”. I-am spus că eu nu am scos nicio broșură, ci am fost unul dintre coordonatorii unei cărți despre Marea Unire. Oarecum conspirativ, a scos din geanta diplomat broșura, de fapt un extras care cuprindea studiul meu interzis de Secția Propagandă a CC al PCR.

Am mers imediat la Tipografie, directorul m-a invitat în biroul său și, privind cu grijă în jur, deși eram numai noi doi, mi-a spus că tipografii au scos „pe furiș”, sub formă de extras, studiul meu, în 100 de exemplare. El, ca director, a fost pus în fața faptului împlinit.

Fiecare a luat câteva extrase, pe celelalte i le-a dat dânsului. Mi-a făcut și mie un pachet pe care l-a scos de sub fotoliu și mi l-a întins. Apoi, în șoaptă: „Știind că o să se afle, am oferit câte un exemplar rectorului, prorectorilor și secretarului Comitetului de Partid pe Universitate”.

După această discuție, am coborât în atelier unde tipografii, în loc de răspuns la bună ziua, m-au aplaudat. Timp de câteva săptămâni am primit felicitări, dar nici o critică (un exemplar a ajuns la Gh. I. Ioniță, care nu mi-a zis nimic).

[După 1989 am aflat „misterul” opririi studiului meu, citind stenograma întâlnirii din zilele de 13-14 octombrie 1978, desfășurată la București, între delegația sovietică condusă de Andrei Gromîko, membru în Biroul Politic al CC al PCUS, ministrul de externe al URSS, și delegația română, avându-l în frunte pe Paul Niculescu, membru al CPEx al CC al PCR și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al R.S. România.

Gromîko a exprimat „insatisfacția conducerii sovietice în legătură cu difuzarea în România a unor materiale consacrate problemei teritoriale. Se știe care!”, fără a menționa Basarabia și nordul Bucovinei. Asemenea materiale, a apreciat Gromîko, „cultivă la poporul român sentimente neprietenești față de URSS” și a cerut: „Trebuie să punem capăt acestei stări de lucruri”. Paul Niculescu a afirmat că în Uniunea Sovietică au fost publicate multe materiale prin care era falsificată istoria României și a întrebat, la rândul său: „Ce sentimente creează asemenea materiale în rândul populației din țara noastră?”.

A amintit că încă din 1976 s-a stabilit „să nu calificăm, să nu dăm o apreciere asupra faptelor aflate în divergență, ci să găsim forme care să satisfacă ambele părți. Să se spună, de exemplu, că în 1812 și în 1878 «Basarabia sau sudul Basarabiei a intrat în componența Rusiei». Noi suntem de părere să menținem aceste înțelegeri și să le punem în aplicare în ambele țări”.

Au fost de acord să se discute în comisia româno-sovietică pe probleme de istorie, dar „să nu publicăm acele probleme în care istoricii nu au căzut de acord, să nu dăm curs unei polemici publice în aceste probleme”. Gromîko a spus doar: „Să încheiem!”.

Ca urmare a acestei înțelegeri, Secția Propagandă a CC al PCR a cerut ca în cadrul activităților privind marcarea a 60 de ani de la Mare Unire să nu se facă nicio referire la Basarabia și Bucovina, astfel că eu am fost o „victimă colaterală” a înțelegerilor politice din octombrie 1978.

*

În ziua de 8 noiembrie 1989, radio Europa liberă a transmis un reportaj în care se relata cum a căzut zidul Berlinului. Presa din România nu a scris nimic despre acest eveniment care – în perspectiva istoriei – avea să marcheze sfârșitul războiului rece, anularea unei decizii fundamentale luate de cele patru Mari Puteri la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și anume împărțirea Germaniei în zone de ocupație, fapt ce a dus la crearea a două state – Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană. Prăbușirea zidului Berlinului a deschis calea unificării celor două state germane.

Liderii politici români erau absorbiți de pregătirea Congresului al XIV-lea al PCR. Am citit în „Scânteia” că în ziua de 13 noiembrie 1989 a avut loc ședința CPEx la care a fost discutat și aprobat Raportul pe care Nicolae Ceaușescu urma să-l prezinte la Congres, dar nu s-au dat amănunte.

[Am aflat după 1989, din memoriile șefului Cancelariei CC al PCR, Silviu Curticeanu, că – spre deosebire de Congresul al IX-lea, când colective largi au lucrat timp de câteva săptămâni, zi și noapte, la raport, apoi l-au discutat în Biroul Politic pagină cu pagină, definitivat și aprobat – de această dată, Ceaușescu, „iritat și nemulțumit de materialul ce i-a fost pregătit, se retrage singur în birou și câteva zile, la rând, dictează în întregime raportul stenodactilografelor”, urmând ca fostul ziarist Constantin Mitea, consilier prezidențial, „să-l «refistoleze» pentru a-i da o față comercială”.

După reinventarierea Arhivei CC al PCR, am citit stenograma acestei ședințe. Nicolae Ceaușescu a precizat că raportul avea „vreo 140 de pagini” și ca urmare a prezentat un rezumat. A insistat asupra problemelor internaționale și a necesității de a se trece „la adoptarea măsurilor pentru soluționarea tuturor problemelor care nu s-au rezolvat”, în primul rând, „condamnarea fără echivoc și anularea acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate”.

A atenționat că dorea să înainteze și o altă problemă, care „nu urmează să o punem la Congres, nici public, deocamdată”, privind Moldova sovietică, Basarabia care „este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică și Hitler”. Prin anularea acelui acord se impunea soluționarea „în mod corespunzător a chestiunii Basarabiei și Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare”. A amintit că în 1970-1975 sovieticii, prin Katușev, „ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor”. Elena Ceaușescu l-a întrerupt: „Aceasta nu se poate niciodată”.

Nicolae Ceaușescu a continuat, declarând că le-a spus lui Matei și lui Olteanu (secretari ai CC al PCR): „Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – aceasta este formula, în acordul semnat aparte”.

Elena Ceaușescu a intervenit din nou: „Ne-au luat și insula Șerpilor”.

Nu știam atunci că șeful partidului și statului se referea la probleme pe care eu le abordasem în urmă cu un deceniu și jumătate.]

Congresul al XIV-lea al PCR s-a desfășurat în zilele de 20-24 noiembrie 1989, în sala Palatului. […] Am cumpărat broșura cu Raportul prezentat de Ceaușescu și mi-a reținut atenția următorul text: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând, apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc, de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate”.

Eu reușisem – cu toate dificultățile puse în cale – să public încă în 1974 anexa secretă a pactului Molotov-Ribbentrop și mai multe studii în care m-am referit la istoria Basarabiei ca teritoriu românesc. Poate că, dacă o asemenea propunere ar fi fost făcută în urmă cu 15 ani, când românii nu erau siliți să se gândească la „ce se dă” în alimentară, ar fi fost salutată și Ceaușescu ar fi beneficiat de susținerea lor. Dar, în condițiile în care regimul devenise sufocant pentru ei, aducerea în discuție a pactului Molotov-Ribbentrop era receptată ca o diversiune.

[Din memoriile lui Ștefan Andrei, publicate în 2013, am aflat că în ziua de 23 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu s-a adresat unor conducători de delegații participante la Congres cu o scrisoare în care aprecia că pactul Molotov-Ribbentrop a fost un „act greșit, nu a ajutat țările, popoarele, nici Uniunea Sovietică și a cuprins prevederi care au dăunat unor popoare din Europa și, în general, luptei împotriva fascismului și a războiului”. Inițiativa sa nu a avut ecoul așteptat].

Efectul internațional al aprecierilor lui Ceaușescu la adresa Pactului Molotov-Ribbentrop a fost profund negativ. Marile puteri – prin înțelegerile secrete din 1943-1945, realizate de Stalin, Roosevelt și Churchill – erau legate de respectarea pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, care în privința României se referea la Basarabia, dar au inclus și nordul Bucovinei, teritorii ocupate de URSS în iunie 1940. SUA, Franța și Marea Britanie nu erau interesate să discute istorie, despre notele ultimative din iunie 1940, prin care armata sovietică a ocupat teritorii ce aparțineau statului român, ale cărui granițe fuseseră recunoscute prin tratatele semnate de ele în 1919-1920.

Am ascultat radio Europa liberă, care a transmis că guvernele URSS, SUA, Franței și Marii Britanii au respins categoric declarația lui Ceaușescu, socotind-o contrară Actului final semnat la Helsinki în 1975. Era încă o dovadă că „cei mari” își impun propria voința pe seama celor „mici”, fără să țină seama de drepturile popoarelor pe care le clamează în discursurile lor.”

Cel puțin 12.000 de elevi au fost racolați ca informatori de Securitatea lui Ceaușescu

Timp de zece ani, începînd din 1979, Securitatea lui Nicolae Ceaușescu a racolat ca informatori cel puțin 12.000 de elevi. Cei mai mici aveau atunci 12 ani. Cei mai mari, 16.

Azi, minorii de atunci sînt oameni în toată puterea, cu vîrste cuprinse între 45 și 60 de ani, constată  Sorin Faur, în publicația online https://gandeste.org/analize.
Sper ca toți părinții care citesc asta să-și imagineze, măcar pentru cîteva secunde, cum propriul lor copil ar fi integrat azi, cu sau fără știința lor, într-o rețea de peste 400.000 de ciripitori cu contract/angajament ai unui Organ al Cîrmuirii care, desigur, ne voia tuturor doar binele.

Însă pentru asta trebuia să-l ajutăm, cu toții, pe Organ. Trebuia să fim toți solidari întru Binele Comun, deci să ne păzim de dușman, care niciodată nu doarme.
Din totalul celor 400.000 de ciripitori ai Securității lui Ceaușescu (atîția erau cu toții în 1989), nu vom ști niciodată cîți slujeau din convigere Cauza. Convingerea mea este că o parte infimă.

Marea majoritate o făceau din oportunism, sperînd la beneficii concrete în propria ascensiune socială.
Categoria, mare, a acestor oportuniști nu include, însă, cele peste douăsprezece mii de minori racolați în acei ani.

Cele douăsprezece mii au fost, toate, victimele unui abuz monstruos de putere. Trebuie să-ți lipsească cel puțin o doagă ca să crezi că, la 13 ani, animat de convingerea că viitorul omenirii e comunismul, Gigel o turna securistului pe bunica sau pe mămica Anișoarei, precum și pe Anișoara însăși.

Gigel nici nu și-o găsise încă pe-a lui, dar sprijinea Organul… Mda…
Motorașe psihologice foarte fine trebuie să fi folosit ofiţerii ăia (patrioți, desigur!) pentru “a lucra” cu Gigel…
Azi, Gigel a trecut de prima tinerețe. Ba e foarte posibil să fi depășit și criza vîrstei de mijloc.

Iar abuzul suferit în copilărie i-a instalat din timp lui Gigel toate atributele suficiente abuzatorului matur.

Asta, în cazul în care uneori nu înțelegeți exact de unde avem prin preajmă atîtea slugi sîngeroase ale Cîrmuirii, sub toate formele și întrupările ei.