Reflecţii triste despre prezent, trecut şi viitor. UN VIDEO – AVERTISMENT

  

 

 

  

Oare ce va fi mâine ? CUM va mai fi ţara asta ? Cum Va Fi Mâine? …

Acum 50 de ani, generalul Charles De Gaulle spunea:

,,Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negri, francezi mulatri. Ei sunt dovada că

Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate.

Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa.

Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină.

Astea nu sunt poveşti! I-aţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele?

Vedeţi bine că nu sunt francezi! Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi!

Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci?

Daca îi integrăm, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom impiedica să vină în metropolă, atât timp cât nivelul de viaţa de aici este atât de ridicat?

Satul meu natal nu se va mai numi Colombey – Două Biserici, ci Colombey – Două Moschei!”.

De Gaulle a fost ultimul mare politician francez care și-a permis să vorbească așa, “fără să se ferească de cuvinte”; fără să-i fie teamă că va fi etichetat drept rasist, xenofob sau islamofob, devenind astfel un “extremist de dreapta”.

Și asta pentru că, în Franța, ideologia Corectitudinii Politice nu făcea încă legea, politrucii ce controlau învățământul francez nu apucaseră încă să condiționeze generații întregi, iar Dreapta franceză stătea încă în fața Stângii și nu la dreapta ei ca acum.

Săracul DeGaulle n-a mai apucat să vadă cum o mare de steaguri tunisiene, algeriene şi marocane – şi niciun steag francez – îşi tălăzuia bucuria, acoperind Place de la Concorde şi Champs Elysee, în cinstea victoriei în alegeri a unui presedinte ce intră în Palatul Elisee „purtat pe umeri” de musulmanii care l-au votat în proporţie de 93% (!) -clasa politică franceză „călărind” valul uriaş al imigraţiei

musulmane asemeni unui surfer iresponsabil ce speră să ajungă pe o plajă luxuriantă, dar care, probabil, îşi va sfârşi cursa dementă, prăbuşit de val, în „raiul” lui Mahomed…

N-a mai apucat să vadă cum mâine, musulmanii îl vor alege pe unul de-al lor, drept Prim Ministru.

N-a mai apucat să vadă cum uleiul se transformă, treptat-treptat, în oţet! ” …

 

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Foto: Enoch Powell ( n.Birmingham, 16 iunie 1912 – d.Londra, 8 februarie 1998 ), politician conservator britanic. 

Acum aproape 50 de ani, Enoch Powell – văzând cum naţiunea britanică privea liniştită de pe metereze apropierea uriaşului val de musulmani – a spus :”Este ca şi cum ai privi o întreagă naţiune lucrând de zor la înălţarea propriului rug funerar”.

Enoch Powell, unul dintre puţinii care nu a vrut să facă „pasul  înapoi”, n-a mai apucat să vadă cum lorzii Mohamed Şheikh şi Nazir Ahmed s-au aşezat pe locurile unde altădata au stat lordul George Nathaniel Curzon şi alţii asemenea lui; n-a mai apucat să audă cuvintele ministrului „englez „ …  

Shahid Rafique Malik,  un politician britanic membru al Partidului Laburist  şi parlamentar devenit în 2007 primul ministru musulman al Marii Britanii, ca  Ministru al dezvoltării și, ulterior  ministru al justiției, ministru de interne și cel mai recent ministru pentru coeziune comunitară la Departamentul pentru Comunități și administrație locală, declara că: ” în 2009 vom avea 8 deputaţi musulmani, iar în  2014 vom avea 16 deputaţi musulmani.

În acest ritm întreg parlamentul va fi musulman. Sunt încrezător că Primul Ministru, cu voia lui Allah, va fi de acum în 30 de ani un prim ministru ce va avea aceeaşi credinţă cu mine.” 

Cu Ivo Opstelten se încheie lista olandezilor care au fost primarii Rotterdamului în ultimii 200 de ani, dată la care marocanul Ahmed Aboutaleb începe lista musulmanilor ce conduc acest oraş fondatat la 1270 şi în care olandezii de baştină mai reprezintă încă 55% din populaţie.

In 1629 olandezul Jan Pieterszoon Coen , îi înfrângea pe musulmani devenind Guvernatorul General al Indoneziei . Astăzi , musulmanul Ahmed Aboutaleb îi conduce pe cetăţenii Rotterdamului!

Dacă în 1989 în parlamentul bruxellez nu era niciun musulman, azi, 21,3% din locuri sunt ocupate de musulmani, deputata Mahinur Ozedemir fiind şi prima politiciană din Europa purtătoare a vălului islamic.

Şi guvernul bruxellez se poate mândri că şi-a deschis porţile în faţa musulmanilor – Fadila Laanan şi Emir Kir fiind deja membri ai executivului. 

Rusia nu se mândreşte – ca Norvegia – că o musulmană a ocupat funcţia de ministru al culturii şi nici că Duma este împănată de musulmani, asemeni Bundestagului sau parlamentului suedez.Vice-premierul rus Dmitri Rogozin îşi atenţionează critic vecinii:

„Spaţiul cultural european este pe cale să fie redus de culturile  venite din sud. Berlinul nu a ajuns oare al treilea oraş turc din lume? … Dacă vrem să integrăm alte culturi nu trebuie să ne pierdem propriile valori culturale”.Şi … totuşi : dacă Berlinul este al treilea oraş turc din lume, atunci Moscova cu ai săi circa cinci (5) milioane de musulmani (Rogozin n-o mai spune), al câtelea o fi ?! …

Aşa se explică de ce conducatorii ruşi sunt mult mai puţin vocali în interiorul, decât sunt în exteriorul Rusiei. 

În Rusia musulmanii îşi urmează drumul încercând să umple golul lăsat de prăbuşirea demografică de nestăvilit a ruşilor, studiile ONU arătând că în 2050 Rusia va avea cca. 108 milioane de locuitori (140 milioane azi), dintre care mai mult de 40% vor fi musulmani Si pentru ca totul sa fie clar : 

„Noi credem că aici suntem la noi acasă.

Poate voi sunteţi străinii. Suntem aici la noi acasă şi vom instaura regulile (Şharia) care ne convin, fie că vă place sau nu… Toate încercările de a ne impiedica vor atrage după ele o ripostă sângeroasă.Vom înneca Moscova în sânge”.

Astfel şi-a încheiat avocatul musulman Daguir Khassavov interviul acordat, la oră de maximă audienţă, televiziunii moscovite REN TV. Pavel Odintsov, purtătorul de cuvânt al Curţii Supreme a Rusiei, l-a sfătuit pe avocat „să-şi cântărească mai bine declaraţiile publice„, în timp ce Vsevolod Tchaplin – preşedintele Departamentului Sinodal pentru Relaţiile Bisericii cu Societatea – n-a exclus ipoteza unei legalizări a tribunalelor islamice :

„Nu trebuie să împiedicăm  comunitatea musulmană să trăiască după propriile sale reguli”.

Prin urmare, nici ruşii nu sunt cu nimic mai vrednici decât occidentalii.

Cu toţii îşi sapă de zor groapa… 

Tot înainte!

Surse:

https://rezistentacrestinablog.wordpress.com/2017/08/28/charles-de-gaulle-atentie-la-musulmani-ei-nu-sunt-ca-noi/

 

CHARLES DE GAULLE: „Atenţie la musulmani! Ei nu sunt ca noi!” – De la lume adunate

VIDEO: INGERUL DIGITAL. AU INCEPUT SA SE APLICE TEHNICI DE SUPRAVEGHERE A CETATENILOR DE TIP BIG BROTHER, CU SCOPUL “PREVEDERII CRIMELOR”

Un program de computer este folosit pentru  a ajuta  oamenii legii se stabilească cine este cel mai probabil autor al unei crime.( Photodisc / Getty Images )

Organele legii din Washington DC au început să folosească o tehnologie prin care pot prevedea momentul unor crime şi pe cei care le vor comite , înainte ca acestea să se întâmple de fapt.

Se pare ca ce am vazut in  filmul artistic  The Minority Report incepe sa devina  realitate  si ca a fost deja conceput un software pre- crimă  de catre Richard Berk , profesor la Universitatea din Pennsylvania.

Conform unui reportaj al ABC News, aplicatii anterioare a unor astfel de programe  au fost deja utilizate în Baltimore şi Philadelphia.

Cea mai recentă versiune care urmează să fie pusa în aplicare în Washington DC, poate prezice producerea unor  infracţiuni.

Prin intermediul unei baze de date,mii de crime sunt analizate  utilizand algoritmi şi variabile diferite, cum ar fi amplasarea geografică , cazierul judiciar şi vârsta infractorilor, putandu-se astfel prevedea unde, când şi cum o crimă ar putea fi comisa şi de către cine.

Programul funcţionează fără nici o dovadă directă că va fi o crimă comisă, el  luind pur şi simplu in calcul seturile de date şi c probabilitatea producerii unei infractiuni.

“Oamenii presupun că dacă cineva a ucis atunci el o va face si în viitor “.

Criticii au insistat asupra faptului că Programul încurajează clasificarea persoanelor fizice pe o scară de risc prin intermediul matematicii calculator, mai degrabă decât  bazandu-se pe viaţa reală şi că monitorizarea acelor  persoane plecand de la  astfel de premise , este in contradictie cu ideea  de justiţie bazata  pe premisa prezumţiei de nevinovăţie si cu democratia insasi.

Multe departamente de poliţie şi agenţiile de drept din întreaga ţară ,au început să se intereseze de  folosirea unor  tehnologii similare de predicţie . Departamentul de Poliţie al  orasului  Memphis  de exemplu, foloseste un sistem numit Operaţiunea Blue Crush in care  se aplica programul  Predictive Analytics dezvoltat de IBM .

Alte forme de tehnici  de predictie a crimelor aflate  în uz sau în curs de dezvoltare ,includ Camere de supraveghere cu ajutorul carora poate fi anticipata o infractiune  şi  alertată de poliţia.Sunt chiar in curs de aplicare tehnici de scanare neurologica a  creierului  capabile sa  citeasca intenţiile oamenilor înainte de a acţiona , putandu-se astfel detecta o persoană care are “intenţii ostile  “.

Nu este prea greu de imaginat ca toate aceste procedee  utilizate împreună de către organele de drept, vor avea un impact extraordinar asupra societatii viitorului .

Guvernul britanic a dezbătut legile  pre- criminalităţii în numele luptei împotriva terorismului . Ideea a fost că suspecţii ar fi putea fi  evaluati  de  serviciile secrete  MI5 si MI6 , pentru prevenirea  unui atac terorist . Acest lucru ar fi suficient pentru a trece la condamnari , daca “balanţa de probabilităţi   este  dincolo de orice îndoială rezonabilă” .

Guvernul chiar are un  plan de a colecta înregistrări pe tot parcursul vieţii  de la  toţi cetatenii, cu începere de la vârsta de cinci ani, pentru a putea depista pe cei predispusi să comită infracţiuni în viitor.

O altă posibilitate îngrijorătoare  vine sub forma unei alianţe financiare de felul aceleia petrecute intre gigantul  informatic Google şi divizia de investitii a CIA ,cea  mai puternica reţea de informaţii a SUA .

Google şi In- Q- Tel -au injectat recent o sumă de cca.10 milioane dolari fiecare ,intr-o companie numita Înregistrari viitoare,  pentru a cutreiera conturi Twitter , bloguri şi site-uri,pentru a depista toate tipurile de informaţii care pot fi  folosite  pentru a”instrumenta unor  oameni dosare reale in timp real  . “Compania de analiză descrie aceasta ca pe o actiune cu ajutorul careia  poate  de asemenea,”prezice viitorul ” .

Înregistrari  viitoare culege  mari cantităţi de informaţii , cum ar fi modificările survenite in  ocuparea forţei de muncă , educaţia  persoanelor şi relaţiile familiale , materiale promoţionale si diverse activitati,inclusiv cele de divertisment , muzica , film sau presă , precum şi din multe alte domenii .

Cel0r care se indoiesc de moralitatea unor astfel de activitati li  se spune  ca:” Dacă nu aveţi  nimic de ascuns, atunci care este problema ca  va sunt aplicate proceduri de  scanare   pre- crimă?”

Se afirma ca  in cazul în care vom  fi  în siguranţă fata de  toti  criminalii , violatorii  şi  teroriştii ,se va dovedi ca aceste programe servesc cu adevarat oamenii onesti. ” .

Intrebarea este insa cât de departe se va merge în direcţia unei tehnologii de tip  Big Brother si a  statului  poliţienesc, pana cand  oamenii să se trezeasca  la realitate?

Autorul, Steve Watson din  Londra, este scriitor şi redactor la  Infowars.net Alex Jones ” , şi colaborator al Prisonplanet.com . El are o diploma de master in Relatii Internationale de la Scoala de Economie a Universitatii  din Nottingham , Anglia.

Sursa:infowars.com/pre-crime-technology

Viclenia globalizării,asaltul asupra puterii americane și impactul ridicării Chinei asupra lumii

REPRODUC DIN ARTICOLUL:”SECOLUL XXI NU VA MAI FI AMERICAN. VA FI MĂCAR UNUL OCCIDENTAL?”

9 Octombrie , 2010

În volumul în curs de apariţie” Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane”,Richard Cooper afirmă limpede: „Impactul ridicării Chinei asupra lumii va fi cel puţin la fel de mare precum cel al SUA în secolul trecut, probabil însă mult mai mare.” (Richard Cooper, „Economic, Social, and Environmental“, Foreign Affairs, November/December 2009) Acest impact este asociat în primul rând cu statutul ei de „formidabilă putere globală”. Am face o precizare cu privire la puterea financiară a Chinei. Astăzi, China are de departe cel mai mare volum de rezerve valutare din lume – 2,4 trilioane de dolari –, cam de patru ori mai mult decât fondurile de împrumut de care dispune Fondul Monetar Internaţional. Acumularea de rezerve valutare este cea mai bună măsură de protecţie împotriva volatilităţii pieţelor financiare. Dispunând de rezerve aşa de mari, China a trecut cu bine de criza asiatică din 1997 – 1998, a trecut cu bine şi de actuala criză economică.
Fenomenul uimitor de aici încolo începe să apară. Paul Krugman ne spune că, potrivit evaluărilor FMI, China va avea în 2010 un surplus comercial de peste 450 de miliarde, de 10 ori mai mult decât în 2003. „Astăzi, China adaugă mai mult de 30 miliarde de dolari în fiecare lună la imensa sa rezervă valutară de 2,4 trilioane de dolari.”(1) Calculul arată că în 2014 China va avea o masă de rezervă valutară care va depăşi 4 trilioane de dolari, sumă mai mare decât deficitele comerciale ale tuturor ţărilor dezvoltate luate la un loc.În alţi termeni, finanţarea acestor deficite va depinde de rezervele valutare ale Chinei. Dacă pe relaţia cu SUA, care are şi cel mai mare deficit, lucrurile se cer discutate separat – SUA are piaţa cea mai mare a lumii, moneda ei naţională este şi principala monedă de schimb şi de tezaurizare etc. –, pe relaţia cu toate celelalte ţări dezvoltate, influenţa Chinei devine foarte importantă. Putem vorbi chiar despre o dependenţă de finanţele chineze.
Investiţile străine în China au reprezentat motorul dezvoltării acestei ţări. Ceea ce impresionează acum este fluxul financiar dinspre China spre lume. Într-o lucrare a lui R. G. Sutter(2) apare o cifră semnificativă: investiţiile chineze directe în străinătate s-au ridicat în 2005 la cifra de 6,9 miliarde de dolari. Pe măsura acumulării de rezerve valutare, investiţiile Chinei în străinătate au crescut spectaculos. De pildă, potrivit lui Stephen D. King(3), investiţiile făcute în afară de către Banca Centrală chineză s-ar ridica la 1.841 miliarde de dolari. Un flux financiar enorm, un canal pe care circulă nu numai valută, ci şi influenţă.
Ascensiunea Chinei în lumea de astăzi nu poate fi explicată apelând doar la puterea economiei sale. China deţine atuuri care se dovedesc foarte importante în ecuaţia dezvoltării contemporane. Cum este cel demografic. Ţările care s-au dezvoltat în ultimii ani s-au bazat mult şi pe forţa numărului. Ca să depăşească PIB-ul american, China are nevoie să realizeze doar o cincime din productivitatea americană. Restul este compensat de diferenţa de populaţie. Esenţială este şi securizarea aprovizionării cu energie. Dezvoltarea are astăzi nevoie vitală de energie. De aceea, harta geopolitică a planetei este desenată în bună măsură de harta ei energetică. Ca răspuns la setea sa nepotolită de energie, China a elaborat, prima, o strategie a aprovizionării cu energie. În acelaşi răspuns se încadrează şi apariţia cuplurilor energetice dintre marii consumatori şi marii producători. Observaţi asemenea cupluri: Rusia Germania, SUA Arabia Saudită, China Arabia Saudită, China Iran, India Iran. Cine se află în afara acestor circuite, şi a altora, se va afla şi în afara politicii mari a lumii. Un alt factor este valorificarea rolului statului în procesul propriei dezvoltări. Competiţia economică de astăzi are această caracteristică: ţările în curs de dezvoltare au folosit propriile structuri statale ca instrumente ale succesului, ca o modalitate de diminuare a asimetriei dintre ele şi statele dezvoltate. În urmă cu numai câţiva ani, nimeni nu vorbea de Sovereign Wealth Funds; astăzi, aceste fonduri, la lansarea cărora China a avut rolul ei, dispun de sume uriaşe şi reprezintă instrumente prin intermediul cărora statele respective îşi promovează politica investiţională. Ca să nu mai amintim de faptul că ridicarea Chinei s-a produs în plin proces de afirmare a globalizării. Nu ar fi o exagerare să considerăm ridicarea Chinei un simbol al valorificării inteligente a contextului creat de procesul globalizării.
În plus, China beneficiază şi de o serie de tendinţe favorabile: ridicarea Asiei, ridicarea ţărilor în curs de dezvoltare, afirmarea ţărilor mari, a coloşilor. Forţa ei de propulsie vine din propria strategie, din propriul efort, dar acum ea este întreţinută şi de valul istoric în fruntea căruia se află şi pe care a ajuns să-l simbolizeze. Această ţară va deveni, foarte probabil, într un deceniu sau două, puterea economică numărul unu a lumii. Problema este de timp. Sunt autori care consideră că ridicarea celei mai populate ţări ale lumii este atât de masivă, cu implicaţii atât de mari, încât ea nu poate fi analizată doar pe relaţia cu SUA. De pildă, într-un articol din „Foreign Affairs”, John Ikenberry propune două etaje de analiză. Analiza raportului dintre puterea economică a SUA şi a Chinei este foarte importantă, dar cu totul insuficientă. Dacă vom urma această perspectivă, vom conchide, în ultimă instanţă, că America va fi depăşită de către China şi că însăşi „era americană ia sfârşit“. Al doilea etaj este mai important, pentru că, dacă vom citi ridicarea Chinei la proporţiile ei reale, vom descoperi că, de fapt, „China trebuie să facă faţă sistemului centrat pe valorile occidentale“. Este vorba despre un proces mult mai amplu. Nu se schimbă puterile între ele, nu avem de a face doar cu o prefacere la vârf, ci este vorba despre setul de valori care conduce lumea, despre orientarea ei de ansamblu. „Lumea bazată pe valorile occidentale este înlocuită de una dominată de Orient“. Există o frază cheie în articol, vizând soluţia politică pe care ar trebui să o degaje noua situaţie: „Problema cheie pe care trebuie să şi o amintească liderii americani este următoarea: China, singură, poate depăşi SUA, dar este mult mai puţin probabil ca această ţară să depăşească ordinea occidentală.”(4)
În raport cu capacitatea sistemului vestic în ansamblu, puterea economică a Chinei devine mult mai puţin importantă; ea este mai puţin redutabilă decât economiile combinate ale ţărilor membre ale OECD ului. Aceasta este şi mai adevărat în ceea ce priveşte cheltuielile militare. China nu poate spera să se apropie de cheltuielile militare ale ţărilor membre ale OECD. Dacă SUA vor mai domina secolul al XXI-lea, aceasta nu se mai poate întâmpla decât în fruntea coaliţiei statelor dezvoltate. Ceea ce solicită o schimbare de perspectivă: nu SUA, ci ordinea occidentală; nu SUA, ci grupul ţărilor dezvoltate. Avem de a face cu o alegere între modelul occidental şi cel pe cale de constituire, modelul estic, în fapt cel asiatic. Depăşirea SUA de către China apare probabilă. De aceea, miza este de a formula un răspuns nu în termenii binomului China America, ci China lumea occidentală. Ceea ce presupune din partea acestei lumi o altă atitudine şi prefigurarea cu rapiditate a unei strategii neconvenţionale.
Sunt semnificative în această privinţă preocupările recente de a imagina o Uniune economică transatlantică, prezentate în revista „Foreign Affairs”(5). Actuala criză a relevat că SUA nu ar fi putut controla mărimea dobânzilor şi rata inflaţiei dacă Europa, Japonia şi China nu ar fi continuat să cumpere şi să deţină titluri americane. „Dacă aceste fonduri ar fi fost retrase, nici cel mai mare volum de cheltuieli interne (sau imprimare de bani) nu le ar fi compensat. Cu alte cuvinte, chiar şi cei mai mari actori sunt prea mici pentru a rezolva criza cu forţe proprii.” Richard Rosecrance recunoaşte capacitatea competiţională a economiilor emergente din Asia, cu deosebire a Chinei şi Indiei. El subliniază, în acelaşi timp, că aceste economii au nevoie de pieţele bogate ale Occidentului, că, oricât de mult ar dezvolta consumul intern, statele asiatice nu pot absorbi mulţimea de bunuri pe care le exportă în momentul de faţă în ţările dezvoltate. De aceea, răspunsul ar putea fi unirea acestor pieţe, pentru a avea un răspuns coerent şi o atitudine comună în faţa valului de produse ieftine venite din statele în curs de dezvoltare. „Nu este nevoie ca Statele Unite să lupte împotriva provocărilor din ce în ce mai mari venite din partea Chinei sau a Indiei, ori să contrapună aceste ţări una celeilalte. SUA îşi pot folosi piaţa considerabilă, combinată cu cea a Europei, pentru a atrage ţările protocapitaliste avansate ca într o pânză de păianjen… Economia americană îşi poate spori amploarea şi vitalitatea prin intermediul unor noi acorduri monetare şi de liber schimb. Aceste aranjamente sunt importante nu numai pentru a contracara efectele pe termen lung ale recesiunii, cât şi pentru a ţine piept creşterii economice din economiile emergente… Mai mult, pot fi realizate fără riscul fragmentării economice sau al conflictelor geopolitice.”(6)
Toate acestea sunt deocamdată probleme de perspectivă. Mult mai presantă este perfecţionarea ordinii actuale pentru a i spori capacitatea de a integra ţările care se afirmă ca puteri importante ale momentului. Adaptarea ordinii actuale la realitatea economică pe care ne o propune începutul secolului al XXI-lea este lentă. De pildă, în cadrul Fondului Monetar Internaţional, Washingtonul are 17% din voturi – mai puţin de 30% cum a avut odată, dar, totuşi, un număr suficient pentru a bloca orice măsură, pentru că aprobarea unei acţiuni trebuie să întrunească 85% din voturi. Uniunea Europeană are un cuvânt hotărâtor în numirea a 10 din cei 24 de membri ai Board ului. China are o putere de vot puţin mai mare decât a Elveţiei şi sub cea a ţărilor din Benelux. Deci problema fundamentală, aşa cum sublinia şi Ikenberry, este menţinerea deschiderii şi flexibilităţii sistemului pentru a conferi o voce mai puternică unor state precum China, Mexic, Coreea de Sud, Turcia, Brazilia, India, Africa de Sud. Un sistem este viabil atâta timp cât este reprezentativ pentru distribuţia puterii. Cum această distribuţie s a modificat dramatic, şi sistemul de structuri globale trebuie să urmeze aceeaşi cale.
De aceea, problema fundamentală a momentului este integrarea noii puteri în structurile globale existente. Cum observă şi Bergsten, este vorba despre structuri construite de către SUA şi Uniunea Europeană de a lungul timpului. Întrebarea esenţială este: va cere noul sosit ajustări sau o regândire a sistemului? Potrivit lui Bergsten, „…există semne din ce în ce mai vizibile potrivit cărora China are un obiectiv diferit. În numeroase domenii, ea are strategii care intră în conflict cu normele, regulile şi aranjamentele instituţionale existente.”(7) În ciuda chemărilor din partea Beijingului pentru „o nouă ordine economică internaţională” şi a discuţiilor privind modul în care „Consensul de la Beijing” ar putea înlocui „Consensul de la Washington”, propunerile alternative ale Chinei nu se ridică la nivelul unei „sfidări revizioniste a statu quo-ului”.

  Foto:Boston com.
Există, după părerea noastră, motive temeinice pentru ca noua superputere economică să susţină ordinea mondială existentă. În primul rând, pentru că însăşi ascensiunea chineză a avut loc în cadrul acestei ordini. Poate, China nu este în întregime mulţumită de cum lucrează ordinea existentă. Oricâte nemulţumiri ar avea, China nu poate nega un lucru: anume că este ordinea care i a facilitat ascensiunea. Ea nu domină sistemul actual, este adevărat, dar posedă arma cu care a învins, anume preţul redus. Toate reglementările ordinii economice existente au ajutat China să şi pună în valoare acest atu şi să devină o putere redutabilă. În plus, nu putem neglija faptul că regula centrală a acestui sistem – încurajarea şi stimularea pieţei şi a mecanismelor sale – a ajutat China în propria dezvoltare şi modernizare. A ajutat o chiar în învingerea rezistenţelor interne la restructurarea economică în spiritul economiei de piaţă. Dacă la Beijing domneşte înţelepciunea – vizibilă într o serie de măsuri şi atitudini –, această ordine nu va fi contestată pe fond. Ba am spune că, în multe privinţe, China este interesată în menţinerea şi consolidarea acesteia.
Pentru cel puţin zece ani, nu este probabilă o schimbare semnificativă în poziţia şi atitudinea Chinei: adică în perioada în care puterea ei se va împlini. Ne stăruie în minte replica unui expert chinez într o discuţie particulară. Era imediat după bombardamentele de la Belgrad, din 1999, când, dintro eroare, o bombă a căzut chiar pe ambasada chineză din Serbia. Partenerul chinez era evident afectat de ceea se întâmplase, dar a preferat să cunoască poziţia ţării noastre în legătură cu intervenţia militară a NATO. După ce am prezentat câteva date, am adresat şi noi aceeaşi întrebare: dar poziţia Chinei? Răspunsul a fost prompt: „Noi, noi peste 20 de ani!” Deocamdată, au trecut 10. Dar ce diferenţă de putere economică este între China de acum şi cea de acum 10 ani!

NOTE
(1)Paul Krugman, „Taking on China“, New York Times, March 15, 2010.
(2)Robert G. Sutter, Chinese Foreign Relations. Power and Policy Since the Cold War, Rowman and Littlefield Publishers, Lanham, Maryland, 2008, p. 109.
(3)Stephen D. King, Losing Control: The Emerging Threats to Western Prosperity, Yale University Press, New Haven, London, 2010, p. 84.
(4)John G. Ikenberry, „The Rise of China and the Future of the West“, Foreign Affairs, January/February 2008, p. 36.
(5)Richard Rosecrance, „Bigger is Better: The Case for a Transatlantic Economic Union“, Foreign Affairs, May/June 2010, pp. 42-50.
(6)Idem.
(7)C. Fred Bergsten, „A Partnership of Equals. How Washington Should Respond to China’s Economic Challenge“, Foreign Affairs, July/August 2008.
autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu
sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti