Dodon a fost ales președinte în 2016 cu o clară poziționare pro-rusă și antieuropeană. Ani la rând a beneficiat de tot suportul Moscovei și al lui V. Putin personal. Doar că… a compromis misiunea dată de Putin. Moldova e tot mai pro-europeană citim pe blogul https://alaiba.md/2020/07/21/cum-dodon-a-pravalit-misiunea-lui-putin
Comparam rezultatele din barometrul opiniei publice din 2016 față de cele din 2020. Deși trăim în aceeași țară cu aceleași probleme, cu aceeași corupție, sărăcie, mizerie, dezastru social-economic, sunt mici diferențe în felul în care populația își vede viitorul acestei țări. Motive de optimism.
În 2016, pro-rusul Dodon este ales președinte al Republicii Moldova cu suportul oligarhului Plahotniuc.
În campanie Dodon a propus un program electoral clar pro-rus, iar în precedenții trei ani a fost megafonul numărul 1 al Rusiei contra Acordului de Asociere al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.
Spre exemplu, când Moldova semna Acordul de Asociere în 2014, Dodon declara dezastru național, spunea că e o zi neagră, comparabilă cu ziua începerii războiului din Transnistria.
Până atunci și de atunci, a luptat aprig cu Europa. Promitea să denunțe Acordul de Asociere și să ducă țara în Uniunea Euroasiatică, etc.
Asta putem afla și din acest videoclip:
Pentru că era foarte util Moscovei, pro-rusul Dodon a beneficiat de tot suportul din Moscova. Întâlniri regulate cu Putin, favoruri pentru agenții economici, lucru care îi susținea ratingul.
În schimb, a avut o misiune pe care a ratat-o – să promoveze interesele Rusiei.
Desigur că accederea lui Dodon în funcția de președinte a trezit multe așteptări. Atât la Moscova care se aștepta la rezultate, cât și în rândul populației care l-a votat și care sincer vrea relații extrem de apropiate cu Moscova. Foarte apropiate.
Doar că… Dodon a eșuat. Lamentabil. Moldova e tot mai pro-europeană și tot mai sceptică față de perspectivele Uniunii Euroasiatice (UEA), în pofida screamătului lui Dodon.
Asta, cel puțin sugerează Barometrul Opiniei Publice – cel mai credibil și longeviv birou de sondaj din R.Moldova, dar și alte sondaje care confirmă această tendință.
Iată mai jos niște date comparative, fără multe interpretări personale.
Estul sau Vestul?
În 2016, în cazul unui referendum în care populația trebuia să aleagă între UE și UEA, 44% aveau să voteze pentru Uniunea Euroasiatică și doar 30% pentru Uniunea Europeană. În 2020 oamenii în proporție de 47.5% ar vota pentru UE, și doar 18% – pentru Uniunea Euroasiatică.
Referendum de aderare la Uniunea Europeană. Dacă în 2016 ar fi fost organizat un referendum la care oamenii să fie întrebați dacă vor să adere la UE, voturile s-ar fi împărțit cam în jumate pro (38%) și contra (37.3%). Când voturile se împart în jumătate, poți numi asta orice, dar nu consens.
În 2020 un astfel de referendum ar trece lejer, cu aproape 60% pentru și doar 20% contra. Ne apropiem de consens.
Pe de altă parte, suportul pentru Uniunea Euroasiatică s-a topit în acești patru ani. În 2016, 53% din respondenți ar fi votat pro la un referendum de aderare la UEA și doar 23% – contra.
În 2020 – pentru aderare la UEA ar vota doar 30%, iar votul celor care ar vota contra a crescut de aproape două ori (38%).
Ce înțeleg eu din aceste cifre?
Că Rusia a greșit strategic când a investit în Igor Dodon. A fost și opoziție, a fost și guvernare. În acești patru ani a fost în toate ipostazele. Dodon a eșuat să avanseze sentimentul pro-rus în Moldova.
Că țara se schimbă, vrea Dodon sau nu. Oamenii noștri înțeleg bine și pot face diferența dintre bine și rău. Că propaganda poate și funcționează, dar nu la nesfârșit. Dodon ar câștiga mai simplu un scrutin din 2016 decât din 2020. I-a rămas unica soluție – să fraudeze, să aducă transnistreni cu hurta, să cumpere, să falsifice.
Că Igor Dodon și-a încălcat promisiunile date în campanie. Și-a dezamăgit patronii de la Moscova și a trădat alegătorul care sincer vrea o Moldovă pro-rusă. Sunt tot mai puțini, pentru că oamenii, totuși, înțeleg chestii. Dar Dodon i-a trădat anume pe cei puțini care au rămas.
Renumita vorbă „și cu estul, și cu vestul” al lui Dodon este un simplu refugiu. Nici el nu crede în ce spune. Dodon trebuie să migreze de la imaginea candidatului pro-rus și nu prea are în altă parte încotro.
Și cel mai important – Dodon nu mai corespunde sentimentelor populației. În 2016 eram o societate puțin mai confuză. Am devenit ceva mai înțelepți. Suntem, totuși, o țară diferită. Igor Dodon aparține trecutului. El nu ne poate duce în viitor.
Haideți să strângem rândurile, să ne începem a organiza de pe acum, și să-l dăm jos pe DODON. Nu va fi ușor, dar trebuie să reușim.
Vom reuși dacă vom apela la susținătorii lui Dodon și dacă vrem să le avem votul, trebuie să-i ajutăm să înțeleagă. Cu multă răbdare, cu argumente. Fără batjocuri și înjurături. Fără ură.
”Din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să înţelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei.
Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu „secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.
Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică”.
– Mircea Eliade –
Mircea Eliade (n. București la 28 februarie/ 13 martie 1907 – d. la Chicago, în ziua de 22 aprilie 1986), a fost unul din marii filosofi și istorici ai religiilor, eseist, prozator și profesor universitar.
În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-le în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tomasso Campanella.
A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea din Calcutta (India) până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.
Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.
Între anii 1933 -1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti.
În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945).
Din 1945 s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în anul 1948 la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.
A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), dupa care, a acceptat postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985 s-a numit Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.
Este autorul unei vaste opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.
Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
Despre aceste noi revoluții ce vin asupra noastră, energice și vociferante
de Radu Portocală
Ne adaptăm la orice, susțin optimiștii și resemnații. Chiar și la rău. Prin urmare, ne adaptăm, puțin câte puțin, la exigențele dure ale corectitudinii politice, nu mai căutăm să-i găsim acțiunile similare în istorie, renunțăm să mai căutăm a înțelege unde ne duce…
Totalitarismul sovietic a căzut odată cu limbajul, istoria, viziunea sa asupra sexului, anti-rasismul și colectivismul său, dar este înlocuit de un nou comunism: corectitudinea politică.
O coincidență îngrijorătoare s-a produs acum 40 de ani, dar nu a atras atenția cercetătorilor: pe măsură ce sistemul comunist internațional intra în declin și pierdea din puterea sa de atracție, corectitudinea politică se extindea, atrăgea noi adepți, câștiga putere.
Oamenii serioși nu vedeau în aceasta decât o extravaganță trecătoare și ridiculizau situația, fără să înțeleagă că asistau la nașterea unei revoluții ce trebuia să o înlocuiască, sub o altă mască și cu o energie nouă, pe cea care îmbătrânise prea mult.
În scurt timp, lumea s-a lăsat înecată. În mod straniu, supunerea care i se propunea părea că-i convine, în ciuda rigurozității sale sinistre.
A cedat deci în fața detestării de sine – această formă de sinucidere, cea mai deplorabilă. I se promitea purgatoriul – în orice caz preferabil iadului în care a fost convinsă să creadă că trăiește; refacerea, prin renunțarea la tot ceea ce fusese această lume, la trecutul său, la propriul sine în cele din urmă.
Lumea celor 100 de revoluții
Prin urmare, am fost prinși în vârtejul proiectului troțkist: revoluția permanentă, revoluția pretutindeni – un proiect îmbunătățit, totuși, de către experți ingenioși, care au înțeles repede că o revoluție poate să nască o rezistență, în timp ce, dacă ea se împarte în bucăți, asemenea microbilor care distrug un organism, apărarea la agresiune slăbește, căci este imposibil să te opui la tot și în toate direcțiile.
Ne-am trezit deci confruntați cu o îngrozitoare noutate politică: revoluțiile împachetate una într-alta.
Între promovarea feminismului și a etnicismului minoritar, a migrațiilor și a decolonizării, a ideologiei LGBT și a încălzirii globale, dacă ar trebui să dăm lumii în care trăim un nume poetic, așa cum poartă teritoriile din Țara Soarelui Răsare, atunci cel mai indicat nume ar fi „Lumea celor 100 de revoluții”. Dar acest nume nu ar avea nimic diafan și nici nu ar trimite la poezia japoneză.
Ar reflecta în schimb o realitate sufocantă. Și dacă am vrea să-i alegem o deviză, aceasta nu ar putea fi decât „Răzbunare și puritanism”.
Aceste revoluții vin peste noi, energice și vociferante, ne aruncă într-o stupefacție care, din ce în ce mai mult, pare să nu aibă nicio ieșire. Ele se adaugă una alteia, se împletesc pentru a se întări reciproc, și greutatea lor apăsătoare crește pe zi ce trece.
Sub steagurile lor colorate descompun marea societate umană și societățile naționale diverse în trecut, instituie multiple mici dictaturi, în timp ce puterea lor ce stârnește imitație – aici și în alte părți, în aceeași măsură –, propovăduiește indulgenta și, sub pretextul reconcilierii, nu încetează să încordeze arcurile mașinăriei lor de măcinat.
Un nou comunism
Foștii stăpâni de la Kremlin au eșuat în a dezmembra și supune Occidentul și, mai apoi, restul lumii. În locul lor – și fără îndoială, peste timp, în numele lor – austerii zei și zeițe ai corectitudinii politice și ai derivatelor sale aproape că au atins acest scop.
Noi trăim un fel de nou comunism, către exigențele căruia susținătorii ideologiei „Binelui” forțează lumea să se adapteze pentru a o transforma și pe ea într-o lume nouă.
Dar, de data aceasta – și aici este vorba de o victorie uluitoare – revoluția nu produce frică, pentru că ea nu mai vine din stepele înghețate, ci din Vest, prietenul celor eliberați și despre care credem că a dat chiar el jos vechiul comunism.
Noua Revoluție a luat naștere în universitățile americane, unde încă ne mai închipuim că comunismul nu și-ar fi găsit niciodată un ecou. Plecând de la aceste prejudecăți, noi am omis să o combatem.
Limbajul a fost prima țintă, căci dacă vorbim prost, atunci gândim prost și pentru că în spatele unei bolboroseli cu aparențe savante devine posibil să ascunzi cele mai absurde gânduri.
Apoi a fost rândul trecutului care a trebuit să fie epurat, remodelat pentru a mulțumi un număr mare de animozități stârnite în mod diplomatic.
Revoluția nu a uitat să se ocupe de femei, a căror cauză a pervertit-o iar pe ele le-a transformat în dușmani nemiloși ai bărbaților. Rasele fiind desființate prin lege, au fost alimentate cu mai multă forță pornirile rasiștilor.
Sexualitatea a fost transformată într-un labirint cu zone misterioase. Migranții au devenit semi-zei. O proliferare surprinzătoare a unor “comunități” resentimentare și răzbunătoare a înlocuit lumea așa cum o cunoșteam noi, făcând-o bucăți.
Dislocarea este aproape încheiată. A fost primul pas în revoluția multiplă. A început etapa a doua, pedepsirea recalcitranților.
În Uniunea Sovietică a lui Lenin, metodele erau cu siguranță diferite – sau, mai degrabă, brutalitatea lor era de altă natură -, dar gândirea din spate prefigura cu o claritate înspăimântătoare strategia corectitudinii politice de azi: cucerirea și reducerea la tăcere a opozanților.
Dar această revoluție se desfășoară doar pe plan moral? Doar pe plan social? Nu. Avem dreptul chiar să credem – deoarece încearcă să subjuge idei și, prin ele, să domine însăși ființa umană – că scopul ei este mult mai larg și că este, mai presus de toate, politic.
Dacă am putea vorbi despre o lovitură de stat la scară mondială, acesta este modul în care ar trebui să descriem programul corectitudinii politice. Fără, totuși, în punctul în care ne aflăm, să putem discerne cine va profita de pe urma acestei imense nelegiuiri.
Radu Portocală este un scriitor și jurnalist francez, născut în 1951 în România, țară din care a fost exilat de puterea comunistă în 1977. A colaborat printre altele cu RFI, Voice of America, BBC, Le Point, Le Quotidien de Paris, Libération.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 