CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

BILANȚUL primelor zile de ocupație a „eliberatorilor”ruși în 1944, în județele Alba și Argeș

Crimele ”eliberatorilor” sovietici. Jafuri, violuri și asasinate în Alba Iulia și împrejurimi după 23 august: femei împuşcate în cap sau călcate cu camionul de sovietici, execuţii mafiote.

37 de violuri, 3 morți, 87 de magazine și 1500 de case devastate în prima zi de ocupație.

În septembrie 1944, ”glorioasa” armată ”eliberatoare” Sovietică, în realitate grupuri de soldați înfometați cu apucături de barbari, a pătruns în județul Alba, venind dinspre Sibiu, scrie publicația https://alba24.ro.

Istoricul Tudor Roșu, de la Muzeul Național de Istorie din Alba Iulia, a descris pe larg episodul într-un articol publicat într-o lucrare mai amplă dedicată județului (Județul Alba. Istorie, cultură și civilizație, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia 2015).

Cei mai bătrâni locuitori ai județului, mai țin minte spaima pe care ei și familiile lor au simțit-o la venirea rușilor.

Bilanțul tragic al unei singure nopți

”La imaginea terifiantă cu iz medieval contribuiau din plin cazacii călări. În localitățile aflate pe direcția ”glorioasei” armate roșii s-au petrecut obișnuitele episoade barbare.

De exemplu, în doar 24 de ore, la 26/27 septembrie 1944, au fost devastate pe teritoriul județului Alba 87 de magazine, 1559 de locuințe, au fost luați 154 de cai, s-au înregistrat 3 morți, 2 răniți, 37 de femei violate etc” a scris Tudor Roșu.

La Alba Iulia, rușii au căutat alcool, până au găsit ”paradisul” în pivnițele Episcopiei Roman-Catolice. După ce se îmbătau, căutau ”hăzăici”.

Femeile, mai ales cele tinere, se ascundeau pe unde puteau: ”m-am ascuns o vreme cu celelalte lucrătoare din croitorie (…) într-o încăpere secretă (…) ieșeam numai noaptea să luăm apă și hrană. Tremuram toate să nu ne găsească.

Copiii întrebau mereu de mine. Nu-i vedeam decât noaptea, când dormeau” descria o femeie groaza acelor zile.

Triplă crimă la Oarda

Istoricul din Alba Iulia a descoperit o serie de atrocități, petrecute în vecinătatea municipiului. ”La Oarda, sovieticii au ajuns în sat deși era în afara șoselei Sibiu – Cluj, în perpetua lor căutare de femei, oi, vite și ceasuri.

Martorii evenimentelor își aminteau că teama era de nedescris, ”mai ales după ce un rusnac, cu ochii lunguieți și tuciuriu, a intrat într-o casă unde a dat peste un bătrân cu nora acestuia, având copil mic. A încercat să o violeze.

Bătrânul a luat o furcă și a sărit să-l lovească. Rusul l-a împușcat cu o rafală de armă, apoi, la împotrivirea femeii și țipetele copilului mic, i-a împușcat (…) Pe o tânără ieșită cu flori la poartă au luat-o pe tanc, la Oarda de Jos. A fost găsită moartă, violată și împușcată, la Sântimbru”.

Sașii, ținte vii la Sebeș

Sebeșul a fost asociat imediat cu Germania de către ruși, din cauza populației săsești numeroase. Acțiunile lor din oraș au fost fără milă. S-au năpustit în gospodăriile oamenilor, spune Tudor Roșu, jefuind totul. ”Au fost împușcați bărbați și violate femei la drumul mare.

Ulterior, sașii au fost primii care au avut de suferit de pe urma represiunii bolșevice. Orașul Sebeș a fost transformat în lagăr și centru de ridicare a sașilor, iar ”ridicarea” a început de la 11 ianuarie 1945.

Vânătoarea de oameni a vizat, în principiu, bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani, din Sebeș, Petrești, Pian, Câlnic, Vingard, Vințu de Jos etc, iar aceștia au fost deportați în Rusia, în lagăre de muncă”, mai scrie istoricul Tudor Roșu.

Prăpădul făcut de Armata Roșie ”aliată” în județul Argeș.

             

 Prof. Dumitrescu Ionel-Claudiu evocă în https://www.historia.ro, faptul că România a fost atrasã în Al Doilea Rãzboi Mondial în 1940, când armatele URSS-ului au ocupat Basarabia, Bucovina şi Herţa. Agresiunile de mică amploare, de tatonare a dispozitivului defensiv românesc, au continuat până la declanşarea atacului german din 22 iunie 1941.

Participarea trupelor române la campania din răsărit n-a putut să împiedice revenirea Armatei Roşii în 1944. Ruperea frontului din zona Iaşi în luna august a dus la hotãrârea regelui Mihai I de a declanşa înlocuirea mareşalului Ion Antonescu şi de a trece  de partea aliaţilor.

Teoretic, România nu mai devenea un teatru de rãzboi, dar acest calcul se potrivea doar dacã se discuta cu un partener înţelegãtor. Schimbarea de orientare politico-militarã a dus la prãbuşirea  frontului german, trupele sovietice au putut sã înainteze fulgerãtor prin teritoriul românesc şi  doar  problemele logistice au frânat ofensiva.  

Populaţia şi armata au primit indicaţii de la Bucureşti sã-i întâmpine pe soldaţii sovietici ca pe nişte aliaţi, dar trupele lui Iosif Vissarionovici Stalin aveau alte ordine precise. Teroarea s-a generalizat de a lungul principalelor artere şi nimeni nu mai era în siguranţã. Valul distrugãtor a ajuns în judeţul Argeş la începutul lunii septembrie 1944  şi comportamentul soldaţilor roşii a fost la fel de brutal.

Oficial, niciun document internaţional nu reglementa relaţiile României cu forţele Naţiunilor Unite şi totul era posibil. Oricum, Stalin nu acorda o prea mare importanţă hârtiilor atunci când era în poziţie de forţă.

Trupele sovietice au sosit dinspre Bucureşti în ziua de 4 septembrie 1944 şi au fost întâmpinate la ora 1030 de autoritãţile locale. Primirea festivă n-a impresionat şi nici n-a îmbunat. Instinctele brutale s-au dezlănţuit rapid şi crimele au început. Un sublocotenent român a fost împuşcat mortal de un soldat rus pe strada Exerciţiu. Farmacistul Boroş, sãtul de jafurile fără de sfârşit, se rãzbunã  cu o armă pe un soldat sovietic, rana fiindu-i acestuia fatalã.

Orice împotrivire era scump plãtitã. Valul a ajuns în plasa Titeşti (acum în judeţul Vâlcea) în ziua de 6 septembrie 1944. Femeile erau ţinte favorite pentru soldăţimea abrutizată de alcool şi de rãzboi. O localnică din Perişani, satul Spin (aşezare destul de izolată), a fost împuşcatã dupã ce a fost batjocoritã de nu mai puţin de opt soldaţi.

Doar pãdurea mai era un refugiu sigur din calea trupei dezlãnţuite, chiar dacã toamna aducea deja o vreme rãcoroasã1. Propaganda comunistã pãtrunsese adânc în minţile ostaşilor şi preoţii au fost obligaţi sã se ascundã2. Bãrbaţii care încercau sã-şi apere avutul şi consoarta erau împuşcaţi fãrã cruţare. Aşa s-a întâmplat în cazul locuitorului Dinu Ştefan Bolovan din Titeşti3. Barbaria se manifesta în cele mai dure forme şi doar armamentul amintea de secolul al XX-lea.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei la 23 august 1944 a surprins multe unităţi ale Wehrmacht-ului printre trupele române. Orice rezistenţă era condamnată din start eşecului din cauza distanţelor mari până la bazele sigure de pe teritoriul Ungariei sau Transilvaniei. Foştii aliaţi au avut 5048 de morţi şi 56.455 prizonieri.

Conform dreptului războiului modern, România era responsabilă de soarta captivilor, dar Moscova nu respacta nicio regulă. Toate materialele capturate de români au fost considerate trofee de război şi confiscate. Prizonierii au fost ceruţi şi apoi expediaţi în Uniunea Sovietică. 

Detaşamentele de escortă erau extrem de brutale cu prinşii. Erau unităţi de escortă ale celebrului NKVD şi noţiunile dreptului internaţional nu existau. Creierul le era împănat cu citate din Iosif Stalin sau Ilya Ehrenburg. Ura împotriva celorlalţi era caracteristica dominantă. Nici detaşamentele Armatei Roşii nu aveau un comportament deosebit.

Cinci militari germani din lagărul de la Caracal erau transportaţi în toamna anului 1944 spre URSS, dar un sublocotenent fanatic a considerat că duşmanii poporului nu merită să mai trăiască. A avut loc o judecată sumară în limba rusă şi s-au auzit cinci focuri de armă. După cum raportau autorităţile militare române forurilor superioare, captivii au fost acuzaţi de tentativă de evadare. Evenimentele s-au petrecut pe raza localităţii Pădureţi (comuna  Lunca Corbului).

Cei cinci erau:Guter (Gunther?) Daria (plutonier major din Regimentul 5 pionieri), Hoet Gutler (fruntaş din Regimentul 202 apărare antiaeriană), Johann Maier (soldat din Regimentul 84 AA), Harman (Hermann ?) Tuhlt (soldat din Regimentul 156) şi Hlumut (Helmuth?) Culek (soldat din Regimentul 27 pionieri). Se observă că victimele erau oameni de rând şi aparţineau unor unităţi specializate, puţin implicate în posibile crime pe teritoriul sovietic.

Nu se făceau deosebiri şi doar pistolul avea dreptate. Faptele pot fi incluse în categoria crimelor de război şi explică de ce luptele de pe frontul antisovietic au fost deosebit de sângeroase. Ofiţerul român care comanda escorta n-a intervenit de teamă. Noul aliat nu prea făcea deosebiri între prieteni şi duşmani.

Toate armatele s-au caracterizat prin brutalitãţi, dar la sovietici jaful era ridicat la rang de lege. Se acţiona dupã reguli aproape militare. Se începea cu cârciumile golite complet de bãuturã4 şi apoi se trecea la locuinţe. Se luau toate bunurile casnice uşor de transportat, dar banii erau preferaţi. Nici alcoolul nu era uitat.

Doar din comuna Albota au luat de la învăţătorul Anatole Alboteanu suma de 1.200.000 de lei, iar preotul I. Popescu a fost deposedat de 600. 000 de  lei. Nici generalul Referindaru n-a fost respectat şi a rãmas fără 450.000 de lei. Militarii armatei noului model n-au vrut să rămână datori. Au oferit la schimb o bătaie bună.

Cum trupa roşie a fost aproape în permanenţã privatã de o hranã gustoasã şi consistentã, soldaţii sovietici depuneau serioase  eforturi pentru completarea stocurilor cu produse proaspete în lungul şi obsedantul drum spre Berlin.

Numai din comunele Albota, Cerbu şi Gãvana s-au luat pe 8 septembrie peste 70 de cai, multe oi, porci, fãinã, furaje şi cãruţele necesare transportului7. Situaţia era identicã şi la Curtea de Argeş unde mitraliera se dovedea cel mai harnic strângãtor.

Numai pânã la 9 septembrie s-au dat cinci tone de fãinã şi au fost luaţi pânã şi caii pompierilor8. Nu trebuie sã se uite cã zona era deficitarã în cereale şi orice pierdere putea sã însemne foamete. Jafuri au fost semnalate şi în comunele Budeasa, Valea Ursului, Richiţele, Bãbana, Bãrbãteşti, Cocu şi Slãtioare. Comuna Prundu, deja grav afectatã de bombardamentele americane ce vizaseră podul de peste Argeş, a fost supusã contribuţiilor de rãzboi, dar locuitorii au fost îngroziţi de prãpãdul lãsat de sovietici în urmã. Lanurile de porumb, plantã ce stãtea de câteva secole la baza alimentaţiei ţãranului român, a fost nimicitã în mare mãsurã de caii trupelor şi de tancurile aflate în trecere.

Nici plasa Curtea de Argeş n-a fost ocolită de valul militar. Zona nu se remarca prin recoltele generoase de cereale, grâul şi porumbul fiind adus de la şes prin schimb de produse. Soldaţii sovietici aveau argumente convingătoare şi colectele au fost substanţiale. Într-o lună au luat calea frontului 16, 152 t cartofi, 305, 246 t cereale, 11, 943 t diferite alimente, 493, 900 t furaje, 378 oi, 2.019 ouă, 3.517 păsări, 117 porci şi 153 bovine.

Au fost confiscate şi 62 de cabaline, utile la obţinerea noii recolte prin tractarea plugurilor. Băutura, un tradiţional întăritor al luptătorilor estici, nu putea să lipsească din inventar şi 42.100 de litri au fost deturnaţi de la menirea obişnuită:schimbul de produse.

Pagubele produse de invadatori se ridicau până la 12 octombrie 1944 la 159.659.760 lei. Nu erau incluse în statistică decât bunurile luate cu forţa armelor automate. Multe obiecte n-au mai fost declarate de frică şi, oricum, autorităţile nu aveau nicio putere pentru limitarea dezastrului.

Conducerea Armatei Roşii a sesizat pericolul rãmânerii fãrã alimente dacã jaful continua în acelaşi ritm şi mareşalul Malinovski a încercat sã stabileascã o formã de colaborare cu autoritãţile locale. Pe 9 septembrie se afla la Piteşti cã doar colonelul Ivan Stefanovici Sidorov poate sã aprobe îndeplinirea cererilor venite din partea trupelor în tranzit, dar, după cum s-a văzut, mãsura avea o implicaţie redusã pentru cã lipseau legãturile cu localitãţile.

Tehnica de telecomunicaţii era vizatã în mod deosebit de autoritãţile sovietice. Centralele telefonice din Rociu, Morãreşti, Merişani, Curtea de Argeş, Jiblea şi Stoiceni erau deja demontate pe data de 6 septembrie11. Guvernul de la Bucureşti pierduse astfel controlul asupra ţãrii, dar nici prefectul de Argeş nu mai cunoştea situaţia realã din teritoriu. Era o mãsura de forţã menitã sã permitã  preluarea controlului în provincie de cãtre elemente favorabile puterii sovietice.

Cãpitanul Lescenko nu era totuşi mulţumit de controlul asupra mijloacelor de informare şi a cerut la 1 octombrie predarea tuturor aparatelor de radio aflate în posesia populaţiei şi ordinele comandamentului sovietic «sunt lege şi trebuiesc executate de toţi, fãrã  întârziere şi echivoc»13. Trupele roşii, voit sau nu, au contribuit la ştergerea istoriei judeţului Argeş prin incendierea arhivei depozitate la Merişani.

Trebuia sã aparã un om nou, total rupt de trecutul naţional. Prefectul a reuşit în ultimul moment să salveze ceea ce nu cãzuse încã pradã flăcărilor. Populaţia era lipsitã total de apãrare pentru cã jandarmii şi guarzii erau slab înarmaţi.

Orice urmă firavă de rezistenţã era pedepsitã pe loc cu rafale de arme automate. Un paznic din comuna Ştefãneşti (judeţul Muscel) a fost ucis în noaptea de 10/11 septembrie 194415. Alţi jandarmi au fost dezarmaţi şi lipsiţi de obiectele personale.

Aceste câteva mãrturii documentare vin sã infirme teza mareşalului sovietic Rokossovski conform cãreia soldatul comunist era pãtruns de un înalt spirit umanitar16. Dacã ne raportãm la informaţiile despre precedentele invazii ruseşti, putem sã constatãm cã armele şi ideologia s-au schimbat, dar obiceiurile au rãmas.

Trupele sovietice, bine înarmate, inventau tot felul de distracţii pe seama românilor. O metodă era vânătoarea de oameni cu maşina. În ziua de 1 octombrie 1944, la orele 16,  un automobil al armatei sovietice cu trei soldaţi şi două rusoaice se deplasa prin localitatea Budeasa Mare. Probabil cei cinci se aflau sub influenţa alcoolului şi au făcut un pariu dacă pot călca un biet biciclist

. Au văzut un nefericit şi au încercat. Maşina şi-a atins ţinta şi apoi a dispărut într-o trombă de praf. Oamenii au sărit să-l ajute pe accidentat, dar nu mai era nimic de făcut. Dumitru P. Stan din Valea Mărului a murit pe loc. 

Anchetatorii români s-au deplasat la faţa locului şi, după observaţii minuţioase, au constatat că situaţia era mult mai gravă decât părea la o primă vedere. Accidentul nu era accident. Victima nu fusese sub influenţa băuturilor alcoolice şi se retrăsese chiar lângă gardul casei cu numărul  251. Prudenţa nu-i servise la nimic.

Cum mersul războiului pentru victoria revoluţiei mondiale era mai important decât viaţa unui om nepătruns încă de valorile comuniste, ancheta a rămas fără rezultat. Era un ţăran în minus.

Valul devastator din toamna lui 1944 a contribuit la instaurarea unei perioade de sãrãcie fãrã precedent  în istoria românilor şi foametea din 1945-1947 a putut sã facã ravagii. Românii au fost obligaţi sã livreze oficial mari cantitãţi de animale şi produse alimentare, dar sã hrãneascã şi Armata Roşie de ocupaţie.

Abia în 1958 ultima  ”eliberare” ruseascã a luat sfârşit, dar efectele sunt resimțite până-n zilele noastre.

Trupele sovietice rămân în judeţ

     Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 a permis celor două puteri agresive să dinamiteze Europa Sistemului Versailles şi România a devenit o ţintă favorită din cauza resurselor semnificative de petrol.

Contraofensiva româno-germană din 22 iunie 1941 n-a făcut decât să amâne invazia sovietică planificată pentru vara anului 1941 şi în septembrie 1944 trupele roşii străbăteau deja aşezările judeţului Argeş.

Se aplica o politică sistematică de jefuire, folosindu-se drept acoperire expresia „căutare de trofee”.

Convenţia de Armistiţiu a permis exploatarea la sânge a populaţiei româneşti.

      Chiar dacă ostilităţile s-au încheiat în luna mai 1945, noii aliaţi au uitat să plece spre cazărmile de bază. Comandamentul Armatei 26 a preluat spre folosinţă clădirea Tribunalului Argeş (32 de camere) în perioada 6 iulie – 30 august 1945. Atitudinea cuceritorilor ar putea fi uşor comparată cu cea a celebrilor vandali. Chiar dacă în clădire stăteau ofiţeri, geamurile au fost sparte, un tablou cu Iisus Hristos distrus şi jaluzelele rupte.

Căldura verii n-a ferit uşile sobelor de furia sovieticilor, multe însă dispărând fără urmă. Pagubele produse în mai puţin de două luni au fost estimate la suma de 2.083.409 lei. Chiria a fost apreciată la 1.200.000 lei, iar taxele pentru lumină şi apă au fost achitate de Prefectura Argeş1. Şi cifrele nu reprezintă decât efortul făcut pentru o singură unitate de comandament. Cetăţenii sovietici luau masa la restaurantul Andreescu cu doar 800 lei pe zi, ceea ce ducea la pierderi zilnice de 20.000-30.000 de lei.

Trebuie remarcat faptul că propaganda politică deşănţată n-a schimbat pasiunea oamenilor pentru un trai decent şi orice oportunitate era exploatată din plin. Plăcerile interzise oamenilor de rând în Uniunea Sovietică se mai găseau încă în România în curs de comunizare.

Soldaţii sovietici aveau misiuni clare pe lângã cele de rutinã privind instrucţia militară şi îndoctrinarea ideologică. Comuna Topoloveni era vizitată pe 22 septembrie 1947 de ostaşi din departamentul topografic. Se poate presupune că erau interesaţi de un nod rutier de unde continuau drumurile spre Piteşti şi Câmpulung.

Alţi militari au vizitat în aceeaşi lună aşezarea Mihăeşti de unde au luat datele privind numărul de locuitori şi averea acestora (AN, DJ Argeş, fond Legiunea de Jandarmi Muscel, dos. 12/1948, f. 55). Hărţile topografice sovietice ale statelor vecine erau exacte şi la nivelul anului 1939, dar autorităţile de la Moscova doreau perfecţiunea pentru a valorifica la maximum puterea de foc a artileriei.

Astfel de informaţii sunt importante pentru stabilirea potenţialului alimentar al unei regiuni în caz de război. Zvonurile privind declanşarea unui nou conflict cu lumea capitalistă îngrozeau populaţia românească.

       Sovieticii, profitând de poziţia de forţă, au impus grele condiţii economice în contul despăgubirilor de război. Numai în contul articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost predate, în perioada 22 iunie – 6 noiembrie 1945, 121 de bovine. Articolul 11 aducea pentru al doilea an o cotă de 1.000 de bovine şi 2.000 de ovine.

Vitele strânse din judeţul Argeş urmau să aibă cel puţin 340 kg în viu, vârsta sub şapte ani şi glandele de lapte sănătoase. Taurii pentru reproducţie urmau să aibă în medie 380 kg şi cel mult şase ani, iar boii nu puteau să fie mai uşori de 370 kg3.

Greutatea indicată de specialiştii sovietici era însă greu de îndeplinit în condiţiile unei secete prelungite. Autorităţile au urmărit cu rigurozitate maximă modul în care cetăţenii executau obligaţiile impuse de Moscova. Orice persoană care întârzia predarea cotelor era urmărită în justiţie pentru sabotaj.

În această situaţie s-a aflat locotenent-colonelul Ion Gogulescu, ce a predat la Hârtieşti (judeţul Muscel) un bou, un junc, 1.400 kg fân, 10 kg untură, 7, 7 kg unt şi un porc. Cum între instituţiile din cele două judeţe învecinate era o proastă comunicare, ofiţerul a fost acuzat de sabotaj. Abia la 2 iunie 1946 s-a hotărât renunţarea la urmărirea în justiţie5.

Uniunea Sovietică a aspirat deosebit de eficient produsele agricole existente pe piaţa românească şi, în condiţiile unei secete extrem de severe, au început să crească preţurile şi să bântuie spectrul foametei.

Dacă în noiembrie 1945 o masă la cantină costa 350 de lei, în ianuarie 1946 se ajungea la 374, dar în februarie şi martie se atingeau cotele de 701 şi 817 lei6. În ianuarie 1946, Oficiul Economic judeţean considera că „populaţia oraşului Piteşti este ameninţată să rămână fără pâine“.

Seceta din 1946 a agravat situaţia alimentară. Un ou ajunsese în ianuarie 1947 la 5.000 de lei, un litru de lapte se vindea cu acelaşi preţ, dar carnea era un produs de lux (18.000 sau 20.000 lei/kg), iar untul era de neatins (70.000 lei/kg). Reprezentanţii P.N.P. din Piteşti considerau că de vină pentru această situaţie sunt sătenii din localităţile învecinate.

„Speculând fără neruşinare şi în mod făţiş, aceştia nu contribuie decât la jefuirea funcţionarilor, pensionarilor şi tuturor celor cu venituri fixe, la o adevărată operă de asasinare a bătrânilor, a copiilor noştri, cari, lipsiţi de alimente, mâine nu vor fi decât elemente debilitate, pradă cu cea mai mare uşurinţă bolilor şi urmărilor lor.“ Se cereau „stârpirea şi afişarea delincvenţilor spre a fi cunoscuţi şi de public“.

Era, evident, o analiză unilaterală şi fără studierea cauzelor reale. Ţăranii se aflau într-o situaţie disperată, inflaţia şi impozitele aducându-i la sapă de lemn. Bolile şi foametea făceau ravagii, mortalitatea sporind la valori greu de închipuit pentru ani de pace. 

    Starea de spirit a populaţiei era „agitată datorită greutăţilor zilnice de neînlocuit ivite prin scumpirea excesivă a articolelor de primă necesitate şi a speculei“. Orice mărire de salarii atrăgea imediat o scumpire a mărfurilor. Nici situaţia jandarmilor şi militarilor nu era foarte bună. Nu existau suficiente haine, iar încălţămintea era complet uzată. Apropierea celebrelor „alegeri libere“ din 19 noiembrie 1946 a adus o creştere consistentă a salariului şi se promitea un sprijin total pentru Guvernul Groza.

Situaţia a revenit la normal după victorie. Subofiţerii au ajuns să umble cu picioarele goale sau cu bocanci rupţi. Nici salariile nu mai erau distribuite la timp12. Erau şi insuficiente pentru că în primăvara lui 1947 preţurile la toate produsele au explodat. Se vorbea, în taină, că Guvernul a măsluit alegerile, dar astfel de discuţii erau riscante într-o epocă în care delaţiunea începea să fie la mare modă.

      Orice stat totalitar se caracterizeazã prin instaurarea unui regim de supraveghere a duşmanilor obiectivi şi guvernul Petru Groza nu putea sã facã excepţie de la legile istoriei. Biroul Siguranţei din Piteşti avea ca principalã misiune urmãrirea legionarilor şi a simpatizanţilor mişcãrii. La 4 august 1945 se întocmea un raport despre patru profesori, dar doar Voinea Constantin (Liceul industrial de bãieţi) era considerat periculos şi s-a propus internarea în lagãr. Nu era însã de gãsit.

Alte persoane (Ciungan Titus Liviu, Ciocan Haralambie şi Grigorescu Vasile) nu sãvârşiserã abuzuri în timpul regimului Antonescu şi nu colaboraserã cu legionarii. Anchetele poliţieneşti pătrundeau şi la ore. Profesorul Ciocan Haralambie de la Liceul I. C. Brãtianu a fost supravegheat pentru cã la ore a vorbit despre penitenciarele model din SUA.

Concluzia anchetei era cã nu se aduseseră critici la adresa formei de guvernãmânt din România şi nici la adresa administratorului Penitenciarului Argeş. Se reconfirma faptul cã profesorul Ciocan nu fãcuse parte din partide ostile comunismului. Trebuie observat cã turnãtorii erau infiltraţi deja în şcoli şi manipulau informaţiile din rapoarte în funcţie de interesele particulare.

       Orice regim totalitar se caracterizeazã prin folosirea propagandei şi controlul asupra mijloacelor de informare în masã. Regimul comunist din România nu putea sã facã excepţie de la modelul oferit de Uniunea Sovieticã.

Încă din 1944 s-a publicat ordonanţa generalului Dumitru Carlaonţ conform cãreia toate aparatele de radio urmau sã fie predate forţelor de ordine pânã la 10 decembrie, în caz contrar pedeapsa fiind cuprinsã între 6 luni şi 4 ani.

O comisie specialã pentru scoaterea din uz a cãrţilor fostului regim a gãsit într-un depozit doar 133 de exemplare din volumul Cutreierând Basarabia desrobitã a scriitorului Lascarov Moldovanu, volumele fiind scoase de la difuzare.

Încã din 23 ianuarie 1945 un ordin al Diviziunii Presei interne preciza cã nu mai apar publicaţii fãrã autorizaţie specialã18. Serviciul de cenzurã a fost reorganizat şi la 30 aprilie 1945 responsabil pentru Argeş era Nicolae M. Niţu19. De la 31 mai 1947 Teohari Georgescu, ministru de interne în guvernul Groza, a ordonat sã nu se mai cumpere gazete sau reviste fãrã ordin personal sub motiv cã „situaţia finanţelor locale este foarte grea”20.

Era un nou pas în preluarea controlului asupra gândirii. Publicaţiile argeşene erau strâns supravegheate de autoritãţi. Se trimiteau la Bucureşti liste cu tot ceea ce ieşea de sub tipar. În 1945 apãreau ziarele şi revistele Ţãrãnismul Argeşului, Presa, Voinţa Poporului, Lumina pentru toţi, Buletinul Eparhial, Gândul nostru şi Pãstorul Ortodox.

Publicaţiile opoziţiei erau atent supravegheate şi despre Ţãrãnismul Argeşului se raporta cã are un tiraj de 5.000 de exemplare sãptãmânal, 3.000 de abonaţi şi un consum de anual de hârtie de 6.000 kg. Nu erau omişi nici conducãtorii publicaţiei, avocaţii Th. Simionescu şi M. Piţigoi.

       Imaginea urbei de pe Argeş era afectatã în anii 1945-1947 de clãdirile lovite de raidurile de bombardament ale aviaţiei americane din 1944. Unele case erau dezolante. Pe bulevardul Elisabeta la numãrul 42 se aflau clãdiri ale Ministerului Educaţiei Naţionale.

Construcţia din curte şi magaziile fuseserã grav avariate de o bombã de mare calibru, iar casa de la stradã avea acoperişul avariat, tencuiala cãzutã şi crãpatã şi scara principalã distrusă.

Comisia de salubritate propunea dărâmarea clãdirilor din curte şi repararea celei de la stradã. Pe acelaşi bulevard, la numãrul 40, bombele distruseseră un şopron, avariaserã grav o clãdire din centru şi casa dinspre stradã afectatã de suflu şi cu etajul abandonat.

Toate clãdirile ruinate se aflau în plin centru. O casã de pe strada Tudor Vladimirescu cu nr. 111, proprietatea lui Constantin Chinie, era insalubrã şi în 1948, iar comisia specialã a propus dãrâmarea la 15 aprilie.

Primarul a cerut douã autocamionete pentru refacerea oraşului la 11 iulie 1946, dar resursele erau îndreptate spre alte destinaţii. Case, biserici şi şcoli aşteptau reparaţiile necesare pentru a nu ajunge în stadiul de ruină. Lipsa banilor a dus la imposibilitatea executãrii reparaţiilor la instalaţiile vitale ale oraşului.

Primarul constata cu îngrijorare la 10 iulie 1946 cã motorul de la instalaţia de pompare a apei potabile era stricat şi cã n-a fost înlocuit, iar populaţia suferă de apã27. Canicula instalatã în varã şi lipsa apei au favorizat provocarea de incendii. Forţele de intervenţie au fost surprinse de valul de foc din august 1946. Pe 15 august, s-a aprins locuinţa numiţilor Gh. R. Voicu şi Ion I. Florea din Papuceşti.

Douã zile mai târziu dispãrea în flãcãri acoperişul casei din proprietatea Ioanei Cãlin (str. Mircea Vodã, nr. 8).

A doua zi era sinistratã vãduva Filofteia St. Cãlin de pe strada Matei Basarab, nr. 230. Chiar dacã avea trei copii minori în grijã, n-a primit nici un ajutor de la autoritãţile locale şi cele locale pentru cã nu existau fonduri.

O scuzã folositã în toate timpurile pentru a masca destinaţiile greşite ale sumelor de bani. Primãria gãsea fonduri pentru a asigura solemnitatea depunerii jurãmântului ostaşilor din contingentul 1946 şi, mai ales, pentru decernarea medaliei sovietice Victoria contra Germaniei, care trebuie fãcutã cu tot fastul cuvenit.

    Populaţia oraşului Piteşti s-a aflat, între anii 1944 şi 1947, sub povara ocupaţiei sovietice şi autorităţile locale, la indicaţiile Guvernului Groza, au îndeplinit orbeşte condiţiile de armistiţiu. Indicaţiile de la Bucureşti erau clare. Broşura Ajutorul URSS pentru România obţinut de guvernul Groza era expediatã pentru popularizare în ianuarie 1946.

Citirea atentã a rândurilor demonstreazã preocuparea regimului de a masca situaţia gravã în loc sã rezolve cauzele reale ale problemelor economice şi sociale. Foametea a fost astfel învinsã. Cea mai apãsãtoare dintre grijile noastre ne-a fost ridicatã de pe suflet…Niciun bob de grâu, nici un pumn de mălai, nici un fel de cereale nu vor mai ieşi din ţarã pânã la recolta anului viitor. În schimb, vor intra în ţară 300.000 tone de grâu şi porumb.

Se afirma şi cã soldaţii sovietici nu sunt hrãniţi din resursele alimentare româneşti. Foametea şi bolile au profitat pentru a ridica tributul de vieţi omeneşti. A fost cea mai neagră perioadă din istoria contemporană a urbei de pe Argeş.

Prefectura Argeş primea de la Bucureşti nenumărate ordine cu măsuri privind diminuarea efectelor secetei şi trecerii trupelor sovietice. Conform teoriei că nu trebuie să se facă împrumuturi la duşmanii capitalişti, Ministerul  Finanţelor a trimis în teritoriu o circulară privind strângerea de la populaţie a pieselor de 200 de lei din argint pentru refacerea stocurilor de metale preţioase. Se recomanda anunţarea sătenilor prin afişare şi batere de tobe deoarece ziarele şi radioul nu aveau un impact suficient de mare.

Colectarea monedelor din argint n-a părut o măsură deosebită în ianuarie-februarie 1945, dar mai târziu populaţia s-a văzut lipsită de un important instrument de plată în condiţiile înfloririi bursei negre. Prefectul trebuia să execute fără să comenteze ordinele de la Centru, chiar dacă erau în total dezacord cu realitatea. Telegrama Ministerului Afacerilor Interne nr. 34232/1946 subliniază modul de gândire bazat doar pe forţă al miniştrilor comunişti şi prezintă un pur limbaj de lemn (…Pentru executarea acestei operaţiuni, trebuiesc mobilizate forţele politice ale organizaţiunilor care colaborează în guvern şi întreg aparatul de stat, într-o muncă de conştiinţă şi răspundere de zi şi noapte.

În timpurile grele pe care le trece ţara, datorită secetei, care în unele regiuni bântuie de doi ani consecutivi, aparatul administrativ, poliţia şi însuşi jandarmeria, trebuie să facă dovada că se găsesc în slujba poporului.

Numai în felul acesta, se poate înlătura catastrofa care ameninţă regiunile deficitare şi în acelaşi timp, să dea lovitura de graţie reacţiunii, care în lupta sa contra poporului şi a regimului democraţiei, caută să speculeze lipsurile de care guvernul nu poate să fie făcut răspunzător, decât dacă nu se iau la timp toate măsurile dictate de situaţia grea în care se zbat regiunile bântuite de secetă.

Cine nu vrea, sau nu se simte în stare să înlăture greutăţile inerente operaţiunilor de colectare a cerealelor, nu poate să rămână în posturi de răspundere şi trebuie să lase locul elementelor constituite şi capabile. Fiecare răspunde cu situaţia sa de modul cum îşi îndeplineşte obligaţiunile ce-i revin. Dacă autorităţile locale au trimis situaţii privind realitatea din teren, interpretările de la Bucureşti au fost la fel de greşite.

Un singur exemplu este grăitor în acest sens. Camera de Comerţ şi Industrie din Piteşti a întocmit un raport privind producţia agricolă pe anul 1945. Cifrele sunt destul de impresionante la o primă constatare.

Câmpurile au dat 87.032 t de cereale, 6.710 t de nutreţuri cultivate, 9.894 t de fân natural, 13.638 t de legume şi cartofi. Se adăugau fructe şi vin. Consumul obişnuit al judeţului depăşea însă cu mult aceste cifre. Judeţul Argeş avea nevoie de 25.000 t de grâu, 110.000 t porumb, 3.000 t alte cereale, 18.000 t de cartofi, varză şi alte legume şi 400 t de grăsimi animale şi vegetale în afara celor produse pe plan local.

Nu trebuie să uităm că populaţia din mediul rural şi din cartierele mărginaşe ale oraşelor consuma cu mult sub cerinţele naturale ale organismului. Este evident că judeţul Argeş începea dezastruos anul 1946, dar guvernanţii au considerat că nu este o zonă calamitată şi l-au supus colectărilor forţate şi benevole. Rezultatul final a fost răspândirea foametei şi a mizeriei, avangarda mortalităţii ridicate, de care guvernul comunist în frunte cu dr. Petru Groza se face vinovat. Dezinformarea a fost perfectă şi astăzi judeţul Argeş în noile graniţe figurează printre zonele necalamitate.

Dacă în 1947 oamenii au supravieţuit unui nou val de foamete, guvernanţii s-au gândit să refacă stocul de metale preţioase, chiar dacă doctrina marxistă acordă aurului un loc secundar. Prefectura Argeş primea ordinul telegrafic nr. 24.908 din 27 august 1947 prin care cetăţenii urmau să predea contra cost Băncii Naţionale aurul sub orice formă, medaliile jubiliare, bijuteriile făcute din monede străine emise după 1800, monedele din aur româneşti sau străine, precum şi valuta forte (dolari, franci elveţieni etc).

Se excludeau pe moment salbele din monede austriece, mahmudelele şi icoşarii şi bijuteriile din aur. Brutalitatea regimului se vedea din pedepsele anunţate pentru contravenienţi:confiscarea aurului nedeclarat, amendă penală egală cu de cinci ori valoarea obiectelor preţioase şi închisoare de la 5 la 25 de ani. Ordinul era conceput extrem de absurd deoarece oamenii erau obligaţi să predea aurul până pe 30 august 1947, deci măsura avea drept scop stabilirea unui cadru de pedepsire a celor cu oarecare posibilităţi materiale. Trebuie să se ţină cont că mecanismul birocratic se urneşte relativ greu şi posibilităţile de informare în mediul rural erau destul de reduse.

Ideile partidelor extremiste, idei utopice, nu atrag decât elemente izolate din rândurile elitei şi ale plebei. Spiritul poporului rămâne departe de vârtejul dăunător al politicii. Arsenalul statal are însă arme pentru orice situaţie dificilă. Masele trebuie să fie câştigate prin propagandă. 

Efectele devastatoarei secete din anii 1945 – 1947 au fost amplificate de politica brutală şi iraţională a Moscovei de exploatare a noilor colonii primite prin bunăvoinţa occidentalilor şi preluate prin forţa armelor.

Documentele din arhive confirmă existenţa spectrului foametei ideologice încă din 1945 şi se poate spune că a fost un Holodomor şi în România. Noul regim nu aducea nimic nou în afară de exportul de ideologie utopică, condamnată la eşec încă din Antichitate de către marele gânditor Aristotel, şi brutalitate. Foametea din 1945 – 1947 a fost o foamete artificială, provocată de incompetenţa autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi de jaful ordonat de la Kremlin.

22/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un studiu privind sistemele de opresiune din URSS și România anilor patruzeci ai secolului trecut

 

 

 

 

 

 

Motto:

 

 

Stau de vorbă doi basarabeni, unul zice:

– Nu-mi plac românii iştia deloc. Până în 1940 l-au bătut pe tatăl meu chiar în pragul casei.

– Şi cum a dus-o tatăl tău după `40? – întreabă celălalt.

– …L-au luat ruşii şi l-au împuşcat undeva prin Siberia…

 

 

 

 

Represiunea sovietică în Basarabia a început chiar în zilele în care armata şi administraţia românească se retrăgeau dincolo de Prut, dupa ultimatumul dat de Moscova, în ziua de 26 iunie 1940. României i se acordau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei. Armata Roşie și trupele NKVD au trecut însă Nistrul imediat. Populația civilă a fost supusă la jafuri, torturi și asasinate.

„Din primele zile, crimele au devenit omniprezente în satele noastre. Erau identificaţi în primul rând şefii de post, jandarmii care nu reuşiseră să se evacueze, să treacă Prutul şi erau executaţi fără niciun fel de judecată. Ulterior s-au operat arestări în masă, în scurt timp închisorile nu mai dispuneau de spaţii libere. De fapt, capacitatea mai multor închisori a fost depăşită de câteva ori.

Era o îmbulzeală de nedescris. Lumea era sancționată pentru crime absolut inventate de către sovietici”, explică Ion Varta, istoric din Basarabia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un studiu de caz privind sistemele de opresiune din URSS și România anilor patruzeci ai secolului trecut, inclusiv pe timpul celui de al doilea război mondial, publicat în  Revista ”Destin Românesc” nr. 2, 2013.

 

 

 

Motto:

 

 

Stau de vorbă doi basarabeni, unul zice:

– Nu-mi plac românii iştia deloc. Până în 1940 l-au bătut pe tatăl meu chiar în pragul casei.

– Şi cum a dus-o tatăl tău după `40? – întreabă celălalt.

– …L-au luat ruşii şi l-au împuşcat undeva prin Siberia…

 

 

 

 

După atacul mișelesc al URSS împotriva României și raptul Basarabiei la 28 iunie 1940, organele de opresiune sovietice, NKVD (descifrare în română – ”Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne”) și MGB (descifrare în română – ”Ministerul Securității Statului”), au instaurat un regim de teroare neîntâlnit poate nici în istoria medievală a poporului român.

Oamenii trăind în liniștea lor erau arestați pe neprins de veste și trimiși fără urmă în lagăre și închisori. Unii nici nu mai ajungeau pe acolo, de multe ori rămânând împușcați chiar la marginea localităților sau prin subsolurile și după colțul sediilor de poliție.

Evident, cei uciși nu mai aveau parte de înmormântare creștinească, fiind aruncați prin gropi comune secrete, deshumate în vremuri mai târzii, postbolșevice.

Este cunoscut pe larg că doar într-un singur an, adică până la reinstaurarea regimului românesc în iunie-iulie 1941, sovieticii au supus represiunilor și deportărilor în masă zeci de mii de cetățeni dintre Prut și Nistru. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 în toate județele Basarabiei și în Nordul Bucovinei au fost arestați în plină noapte și deportați în regiunile de nord ale URSS 29.839 de oameni.[1]

Propaganda sovietică a trecut sub tăcere totală crimele săvârșite de regimul roșu al ”muncitorilor și țăranilor”, a schimbat mereu accentele, numind ocupația lor de tip clasic ”eliberare”, iar locuitorilor schimbându-le etnia de român în una inventată de ei ”moldovan”. Aceiași mașină bolșevică de spălat creierii umani, în cazul ocupației Basarabiei, a arătat cu degetul la un inventat ”comportament violent” al jandarmilor din Regatul României, de până la 28 iunie 1940, lustruind în schimb acțiunile feroce ale militarilor sovietici.

Pe parcursul anilor, minciuna bolșevică a reușit să prindă rădăcini la o parte a populației locale. Și astăzi mai întâlnim unii indivizi îndoctrinați ce mai cred eronat că ”până la venirea sovieticilor în 1940 basarabenii suportau jugul boierilor români” sau că ”regimul românesc a fost crunt, iar cel sovietic era democratic și blajin”.

Arhivele din acea vreme însă scot la iveală tot adevărul.

”Eliberarea” care s-a dovedit a fi ocupație autentică

 

Teroarea bolșevică, pregătită și înfăptuită într-un timp atât de scurt[2], a putut să se producă și datorită unor basarabeni care s-au dat de partea noului regim plin de venetici care nu cunoșteau nici limba nici obiceiurile localnicilor. Lichelele locale s-au grăbit să prindă câte ceva ”dulce” de la puterea străinului, urmând orbește ordinele ocupanților, contribuind astfel la genocidul împotriva propriului popor. Noua putere a Basarabiei (numită ulterior ”RSS Moldovenească”) se așezase pe vârfuri de baionetă în formă de guvern regional (apoi ”republican”)comitete executive raionale și soviete sătești (primăriile).

Printre cele mai importante personaje noi în localitățile sătești se numărau: președintele sovietului sătesc, recunoscut drept conducător al statului, secretarul acestei instituții, polițistul obștesc și alți activiști locali. De obicei, aceștia erau numiți din rândul celor mai sărace grupuri ale populației, cu puțină carte și care în majoritatea lor, până mai ieri, se manifestau ca niște declasați, nereușind să-și facă măcar o gospodărie normală. La angajarea lor se ținea cont de o anumită cunoaștere a limbii ruse, deoarece chiar din prima zi a ocupației sovietice, limba de lucru în Basarabia a devenit cea rusă. Astfel, se mai miza pe foști ostași în termen ai armatei ruse până în anul 1918.

Cu toată lipsa de autoritate, acești noi conducători s-au pus pe treabă cum îi ducea capul, ruinând vizibil tot ce s-a construit cumva până atunci. Tot ei au devenit promotori zeloși ai miturilor propagandistice sovietice gen ”URSS este țara muncitorilor și țăranilor” sau ”Libertatea omului sovietic este fără margini” etc. În același timp, Kremlinul și susținătorii săi din puterea locală a intimidat și a persecutat intelectualitatea băștinașă, preoțimea, gospodarii satelor, care au stat la baza unei dezvoltări ascendente până la venirea sovieticilor. Anume aceste categorii de elită ale poporului basarabean au devenit subiecții principali ai represiunilor.

Pe de altă parte, pentru a-și justifica acțiunea de ocupare a Basarabiei și spre a înrobi mentalitatea populației cu noua ideologie falsă gen ”eliberare” și ”eliberatori”, propaganda sovietică a elaborat teorii și clișee ce căutau să domine violent evoluția timpului.

Avem în față o serie de dosare instrumentate în anii respectivi de organele justiției sovietice, care pe parcursul anilor au evoluat din denumire în denumire, prin abreviaturile: CK, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB… Aceste documente ce vizează destine umane concrete au fost dosite și ținute la secret mai multe decenii la rând, autorii lor crezând că le vor stăpâni veșnic, fără a mai permite și altora să le vadă. Din paginile lor desprindem caracterul totalitar, uneori terorist, al statului sovietic, în care viața omului nu costa nimic, cu atât mai mult libertatea individului și cea a cuvântului.

Ținerea la secret a acestor dosare mai avea scopul să ascundă fărădelegile comise împotriva cetățenilor, adică să-i permită minciunii să domine peste viețile oamenilor, tot spălând creierii populației până la acele falsuri pe care îl mai întâlnim și astăzi: ”Voi sunteți moldoveni, dar nu români””Noi suntem frații voștri eliberatori, iar ocupanți v-au fost românii” etc. Dar tocmai aceste documente vorbesc cât se poate de clar cine poate fi considerat ”ocupant” și cine ”eliberator”, cine-i asupritorul și cine este ”binefăcătorul”.

Notăm mai întâi că dosarele sovietice împotriva basarabenilor au fost ticluite toate în limba rusă, de către oameni străini, sosiți pe nepoftite la acel sinistru 28 iunie 1940. Ele vizează în exclusivitate populația de limbă română aflată la ea acasă, în Basarabia românească ruptă din trupul Țării. Anume faptul în cauză constituie primul semnalment al unei ocupații militare de tip clasic. [3] Sorgintea străină a regimului de atunci se relevă și prin numele de origine neromână ce-l purtau autorii dosarelor: Mordoveț, Kizikov, Sazîkin, Socolov, Ivușkin, Lebedev etc.

Pentru a evita vreo presupusă unilateralitate la selectarea materialelor, am analizat toate dosarele politice și de deportare instrumentate de NKVD-MGB-MAI pe parcursul anilor 1941-1953 într-o singură localitate: satul Tătărești, județul Lăpușna, astăzi raionul Strășeni. În comparație cu acestea, am accesat și un dosar similar instrumentat de autoritățile românești în iarna anului 1943-1944 împotriva unui agent bolșevic, fost președinte al sovietului sătesc în 1940.

Teze și antiteze la Tătărești

 

După 28 iunie 1940, sovieticii l-au numit primar al satului (președinte al sovietului sătesc) Tătărești pe Ion al lui Ion Calancea, mai zis și ”al Friptuleciței”[4]. Abia de se putea iscăli, nu avea nici o autoritate printre consăteni, până la momentul ocupației sovietice, în anul 1934, a făcut trei luni de închisoare în România Regală, pentru ultraj public și propagandă antistatală, inclusiv prin difuzarea literaturii calomnioase[5].

Din primele săptămâni aflat la putere, acesta a alcătuit și a prezentat la raion lista ”chiaburilor și contrarevoluționarilor” din sat, printre aceștia incluzând în primul rând pe cei cărora le datora sume bănești sau altceva. În baza listei, NKVD le-a pornit dosare penale celor indicați, apoi i-a arestat cu tot cu familii, inclusiv cu copii minori și soții gravide, expediindu-i fără milă în regiunile reci ale URSS, averile lor fiind confiscate. În noaptea de 12-13 iunie 1941 din satul Tătărești au fost deportați 14 oameni ce formau 4 familii de gospodari, ale lui Petrea Țîrdea, Tenuță Cucereanu, Ion Mârzenco și Tudorache Focșa. Evidențiem aici că, sub baioneta sovietică au nimerit 4 copii minori, o femeie însărcinată în luna a noua, doi căsătoriți de curând, un tânăr care abia împlinise optsprezece ani.

Capii familiilor au fost smulși cu forța din rândul celor apropiați și trimiși pe ultimul lor drum în lagărul de exterminare Ivdel-lag din regiunea Sverdlovsk.[6]. Vom anticipa puțin și vom spune că, peste 15-20 de ani, adică după eliberarea deportaților din exilul siberian, au reușit să revină la baștină doar opt persoane, ultimul întors fiind pruncul Mariei Cucereanu, Ionel, care s-a născut chiar în trenul deportării[7].

În același timp, alți gospodari din sat și foștii activiști ai partidelor istorice românești, care conform rigorilor sovietice urmau a fi luați și ei de acasă, au scăpat de deportare. Unii pentru că l-au mituit pe noul primar, alții pentru că au reușit să se ascundă. Oricum, n-au scăpat de batjocura noii puteri, căci s-au văzut nevoiți să cedeze uneltele de muncă în favoarea noii puteri sovietice.

În iule 1941 la Tătărești a fost restabilită puterea românească şi urma să răspundă cineva pentru cele întâmplate în ultimul an, în special, pentru arestările şi deportările abuzive ale gospodarilor din sat, luaţi cu tot cu familii. Sătenii au informat noile (vechi) autorităţi despre teroarea bolşevică şi despre activiştii care au promovat-o. Astfel, chiar din primele zile ale revenirii regimului românesc, la postul de jandarmi al comunei Gălești, județul Lăpușna, din care făcea parte și satul Tătărești, au fost chemaţi pentru cercetări foştii activişti sovietici Ion I. Calancea, președinte al sovietului sătesc, Vasile Corpăcean, secretarul aceleiași instituții, şi miliţianul satului Alexandru Şeremet. Între altele fie spus, dosarele tătăreştenilor supuși represiunilor sunt pline de bârfele și semnăturile acestor slugoi bolșevici.

Nici măcar o bătaie meritată nu le-au tras

Imediat după arestarea acestora, jandarmii români, blamaţi în toată istoriografia sovietică precum că „îşi băteau joc de oameni”, iată că s-au dovedit a fi cu totul altfel. S-ar părea că aveau tot dreptul să acţioneze după principiul răzbunător „ochi pentru ochi”, cu atât mai lejer că era vreme de război, în care opresiunile se pot aplica mai cu ușurință. Din materialele dosarelor reiese însă că activiștii sovietici au fost tratați doar în limita normelor juridice ale Regatului României destul de democratice la acea vreme și, ne grăbim s-o spunem, incomparabile cu justiția plină de sânge din statul sovietic.

Acestor bolșevici arestați de justiția română nimeni nu le-a ridicat în noapte soţiile şi copiii ca să-i trimită în vreo ”siberie inversă”, cu confiscarea averilor. Cu atât mai mult, nimeni nu i-a pus la zidul morții, cum au păţit-o gospodarii exterminaţi de curând în lagărele gulagului. Cei trei nominalizați doar au fost somați să răspundă fiecare individual pentru faptele proprii după iunie 1940, s-a verificat dacă nu posedă cumva arme sau dacă nu fac parte din vreo organizație teroristă lăsată de sovietici, apoi au fost eliberaţi…

Iată ce a recunoscut ulterior însuşi Ion I. Calancea (amintim, fost președinte al sovietului sătesc) la 27 octombrie 1944, în fața anchetatorului secției raionale Strășeni a Ministerului Securității (MGB), Melnikov:  „În iulie 1941, eu am fost arestat şi ţinut 10 zile la postul de jandarmi Gălești, apoi trimis la Chişinău, de unde m-au eliberat peste 5 zile. Ulterior, am trăit acasă până la 7 martie 1944, când am fost din nou arestat şi judecat pentru propagandă antiromânească”. [8]

Idem, în privința arestării sale de către jandarmii români, Vasile Corpăcean mărturisește următoarele: „După intrarea trupelor româno-germane în Tătăreşti, jandarmii ne-au arestat pe mine, pe Calancea Ion și Șeremet Alexandru şi ne-au ţinut vreo săptămână, apoi eu şi Şeremet A. am fost eliberaţi”.[9] Acelaşi lucru îl confirmă în câteva pagini și al treilea arestat, fostul milițian al satului, Alexandru Şeremet.[10]

Pe parcursul dosarelor, afirmațiile lui Ion I. Calancea, Vasile Corpăcean și Alexandru Șeremet, identice cu cele expuse mai sus, le întâlnim de câteva ori, inclusiv în ședințele de judecată. Notăm în acest sens că în nici un dosar sovietic ei nu figurează ca parte vătămată, ci ca martori. Ei nici o dată nu pomenesc de vreo adresare brutală a jandarmilor români, de maltratări, de aplicare a forței fizice împotriva lor, deși anchetatorii enkavediști le tot cereau să facă asemenea mărturisiri.

Prin urmare, imaginea de ”bătăuși” atribuită jandarmilor români nu este confirmată nici chiar de cei ce s-au aflat cumva arestați între pereții jandarmeriilor. Această imagine falsă vine din birourile propagandiste sovietice, unde a fost inventată și vehiculată cu scopul spălării pe creier a populației din teritoriul basarabean ocupat. În principal, tema ”românului bătăuș” urma să consolideze în rândul populației marea minciună a ”eliberării Basarabieie de sub jugul boierilor români” și să abată atenția de la comportamentul violent și criminal al poliției sovietice, ca în povestea cu hoțul care strigă ”Prindeți hoțul!”.

Cei judecați în fața poporului… au zbughit-o acasă

În cadrul cercetărilor, postul de jandarmi al comunei Gălești a stabilit că activiștii tătăreșteni se fac vinovați de promovarea dezmățului sovietic după 28 iunie 1940. Straniu însă că acestora nu le-a fost înnaintată nici o învinuire oficială. De fapt, jandarmii n-au putut găsi vreun articol de lege care să-i învinovățească. Or, Codul penal al României de atunci nu conținea asemenea noțiuni ca genocid împotriva populației pașnice care ar putea califica deportarea familiilor în Siberia.

Nu se regăseau în Cod nici amenințările cu moartea și teroarea aplicată sătenilor oficial, conform politicii de stat, de către lucrătorii bolșevici înarmați cu arme de luptă. Evident, puține sisteme democratice de atunci, printre care și cel românesc, ar fi putut să-și imagineze crime de asemenea amploare în cadrul lor. Atunci anchetatorii au hotărât să organizeze o judecată populară, la o adunare a satului convocată ad-hoc.

Se întâmpla prin iulie 1941. Șeful de post, plutonerul Gheorghe Focșa[11], a adus la cunoştinţa audienţei „capetele de acuzare” ale celor trei inculpaţi: Ion I. Calancea, Vasile H. Corpăcean și Alexandru Șeremet. Au luat cuvânt mai mulți săteni care i-au caracterizat total negativ. Câțiva vorbitori au cerut cu fermitate să li se aplice pedeapsa capitală prin împușcare sau spânzurare.[12]  Pe parcurs însă și aici lucrurile evoluează destul de neobișnuit, cu destulă indulgență față de răufăcători, și despre aceasta vorbesc ulterior înșiși cei judecați de către mulțimea satului.

Supusul judecății populare, Vasile Corpăcean, în cadrul unei anchete efectuate de către anchetatorul MGB, maiorul de securitate Mefodovski, la data de 10 aprilie1953 mărturisește următoarele.

„Era într-o zi de duminică. Şeful postului de jandarmi a convocat adunarea satului şi a întrebat mulţimea: ce să facem cu aceşti activişti sovietici, adică preşedintele, secretarul sovietului sătesc şi ceilalţi? La această întrebare au sărit cu răspunsul vreo câţiva dintre sătenii prezenţi. Dumitru Eremei Vâlcu a spus că activiştii sovietici Ion I.Calancea, Vasile H. Corpăcean, adică eu, şi Alexandru I. Şeremet nu ne trebuiesc în sat. Mai bine să fie trimiși la împuşcat sau la spânzurătoare, deoarece sunt comunişti, au lucrat pentru puterea sovietică, au deportat în Siberia pe cei mai buni oameni ai satului. Pe Vâlcu l-au susţinut Gheorghe D. Focşa, Vasile Al. Rodideal şi Ion Gh. Calancea. Toţi chiaburii aceştia (sic!) s-au năpustit asupra mea cu pumnii, intenționând să mă bată. Dar cineva dintre cei prezenţi i-a îndemnat să mă lase în pace şi ei s-au oprit, fără să mă atingă. Văzând asemenea situaţie, eu am luat-o din loc și am fugit acasă.”[13]

Aceleași afirmații le găsim și la Alexandru Şeremet care şi el fiind ameninţat cu „împuşcarea sau spânzurătoarea” a reuşit s-o zbughească de la adunare,[14] Mărturii asemănătoare au făcut și martorii acelui eveniment, Constantin Friptuleac[15] și Semion Calancea (fiul lui Ion I. Calancea).[16]

Prin urmare, cele două acțiuni generoase întreprinse de autoritățile românești, în iulie 1941, împotriva foștilor activiști sovietici din Tătărești recunoscuți drept criminali, și anume: reținerea (arestarea) lor la postul de jandarmi doar pentru câteva zile, fără a li se aplica tratamente brutale, și netrimiterea lor în fața judecății marțiale, denotă fie o lipsă de legislație în cazul crimelor fără precedent, fie o anumită toleranță a justiției românești față de infractori, chit că era vreme de război. Cred că putem invoca și spiritul democratic al justiției românești de atunci. Ne punem întrebarea însă dacă nu cumva reprezentanții jandarmeriei au bravat în toată treaba asta, sub influența mersului victorios al armatei române care în acele zile înainta victorios pe tot frontul antisovietic. În altă ordine de idei, am putea să bănuim și situația că, la acel moment, pe teritoriile proaspăt eliberate încă nu se formaseră structurile judiciare românești.

 A continuat propaganda antiromânească chiar și pe vreme de război

Până la urmă, numiții Ion I.Calancea, Vasile H. Corpăcean şi Alexandru I.Şeremet, demascați de întregul sat ca infractori, după întâlnirea cu jandarmii români au rămas să viețuiască pe la casele lor care şi cum, pană la adânci bătrâneţe. Luându-și tălpășița de la acea adunare a poporului şi „zbughind-o acasă”, au scăpat vii și nevătămați, deoarece nu s-a mai dus nimeni pe urma lor ca să-i pedepsească. Satul și-o fi zis probabil că le e de ajuns și spaima care au tras-o, auzind că vor fi spânzurați sau împușcați. Nici jandarmii nu i-au mai ridicat pentru a le pune sentința adunării în aplicare.

Însă fostul președinte al sovietului sătesc, Ion I. Calancea, amintim, lăsat acasă peste două săptămâni de arest, deşi merita să vadă şi el măcar „un colţ de siberie”, şi-a continuat acţiunile antistatale, până „a fost din nou arestat şi judecat la 7 martie 1944”, după cum declară ulterior chiar el în fața anchetatorilor NKVD. Deși vreme de război, activistul de ieri n-a încetat să laude regimul sovietic și să-l batjocorească în permanență pe cel românesc, difuza diverse zvonuri de pe câmpurile de bătălie etc. Nedumeriți și revoltați, oamenii din sat au adresat o reclamație către autorități.

Astfel, la 14 decembrie 1943, Legiunea de Jandarmi a Județului Lăpușna (cu sediul în Chișinău) înregistrează dosarul penal contra cetățeanului Ion I. Calancea din satul Tătărești, comuna Gălești, pentru ”faptul de uneltire contra ordinii sociale și ofensă națiunii”. În calitate de martori figurează sătenii Focșa Gheorghe, Vâlcu Dumitru, Rodideal Vasile, Calancea Sandu, Calancea Ion Gh. Aceștia au insistat să mai amintească și despre comportamentul sfidător și despotic din anul ocupației sovietice al celui învinuit.[17]

Remarcăm o latură importantă a procesului de anchetă penală în România de atunci și anume: interogările pe marginea dosarelor se efectuau obligatoriu în prezența a doi martori dezinteresați, care semnau și ei procesul verbal. Faptul în cauză dădea siguranță obiectivității procesului. Anchetatorii nu puteau să rămână unul la unul cu bănuiții, aplicându-le eventual forța fizică prin birouri ascunse, cum se făcea de regulă în URSS. Astfel, procesele verbale din dosarul penal românesc cuprind câte patru semnături: a plutonierului Gheorghe Focșa care a efectuat ancheta preliminară, a bănuitului Ion I. Calancea și ale celor doi martori ai interogării: Budu Vasile și Cortac Ion, locuitori ai satului Gălești. Mai menționăm că inculpatului i s-a permis să-și invite martori speciali ai apărării, din rândul prietenilor săi, iar la judecată i s-a pus la dispoziție și avocat. În asemenea calitate, figurează cetățenii Țîrdea Semion și Friptuleac Constantin.

Iată textul original al referatului ticluit de către șeful postului de jandarmi din Gălești, Gheorghe Focșa, în urma cercetărilor efectuate. (Reprodus cu proximă respectare a punctuației și stilisticii documentului.).

” Din cercetările făcute în anexatul dosar rezultă următoarele:

Individul Ioan I. Calancea din sat. Tătăreşti, com. Găleşti, jud. Lăpuşna, la venirea regimului sovietic în Basarabia în anul 1940 a ocupat funcţia de primar sătesc.

Timpul cât a ocupat funcţia de primar de la 15 iulie 1940 până la 15 decembrie 1940 a căutat să-i persecute pe bunii gospodari, ameninţându-i că îi va transporta pe toţi în Siberia, care nu se supun regimului sovietic.

Acest individ lua parte la toate adunările ce se făceau în mod obişnuit şi făcea propagandă contra Statului şi armatei Române. Iar pe de altă parte aducând laude armatei roşii, care ”i-a scăpat pe basarabeni de sub jugul Românesc”.

Susnumitul dădea diferite informaţii care se cereau de către poliţia sovietică contra bunilor gospodari. Ion I. Calancea s-a manifestat de mai multe ori că nu se lasă de propaganda comunistă.

În anul 1935 a fost condamnat pentru propagandă comunistă şi spionaj în Timp de pace în favoarea comuniştilor[18].

Şeful Postului (Jandarmi) Găleşti, plutonier Focşa

Aș spune mai întâi că, mesajul din referat elucidează clar graba și zelul unor conaționali de ai noștri de a sluji străinul nepoftit, în detrimentul conaționalilor lor, pe timpul scurtei perioade de ocupație sovietică. Documentul în cauză constituie și o filă incontestabilă de istorie a satului Tătărești din vremea respectivă. Cu atât mai importantă în acest sens se impune însăși mărturia inculpatului Ion I. Calancea din dosar (păstrăm ortografia originalulu):

”După ocuparea Basarabiei de către bolșevici, subsemnatul de bună voie am fost numit prezidate (primar) stând timp de cinci luni de zile cu salariul de 200 (două sute) de ruble pe lună. În tot timpul funcției mele am făcut adunări în comună, spunându-le la oameni că de acum administrația rusească este stăpână pe Basarabia și trebuie de ascultat când primim ordine.

Scoteam oamenii la corvezi, am pus în vedere preotului Mizumschi ca să părăsească casa parohială, spre a face Sel-Soviet (primărie).

Am fost întrebat de miliția rusească care sunt cei mai buni gospodari din comună, iar eu i-am spus pe: Afanasie D. Cucereanu, Gheorghe D. Focșa, Vasile Al. Rodideal, Petre S. Tîrdea, Nicolae Filip Mârzenco și Alexandru Leon Calancea.”

Dintre aceștia au fost deportați consătenii: Afanasie D. Cucereanu, Petre S. Tîrdea, Ion V. Mârzenco și (Tudorache) Ion Focșa împreună cu familiile lor și până în prezent nu s-au mai înapoiat în comună.

Pentru aceasta, propun ca martor pe consăteanul meu Constantin Friptuleac.

Aceasta declar, susțin și semnez în nume propriu…”

In URSS execuții în masă fără judecată dreaptă, în România chiar și pe timp de război recidivistul este chemat la judecata Curții Marțiale liber de strajă, prin citație

               

 Astăzi se cunoaște pe larg stilul de operare a organelor represive sovietice HKVD-KGB împotriva adversarilor regimului. Conform politicii de stat, în acțiunile așa zișilor ”cekiști” îndreptate împotriva populației dominau cu desăvârșire brutalitatea și fărădelegea. Omul putea fi arestat oriunde si oricând, fără motiv. În fața torturilor aplicate prin subsolurile NKVD-ului nu putea să reziste nimeni. Judecățile se realizau în câteva zile, fără martori și avocați, fără a se prezenta careva corpuri delicte.

Condamnații la moarte (asemenea sentințe se pronunțau la fiecare pas) erau împușcați cu glonț în ceafă a doua zi și, de mulți ce erau, se aruncau în gropi necunoscute până astăzi. Sursele istorice spun că numai în anii 1936-1938 în URSS au fost executați circa un milion de cetățeni sovietici, în special pentru propagandă ostilă și spionaj. Cu atât mai ușor oamenii ce stăteau în calea organelor de opresiune erau lichidați în vremea războiului.

O statistică a Organizației ”Memorial” din Federația Rusă, care poate fi găsită oriunde în internet, indică următoarele cifre ale atrocităților sovietice, în timp ce se inventa povestea cu ”jandarmul român bătăuș”.

Așadar, în perioada conducerii partidului comunist în URSS, victime ale represiunilor brutale exercitate de sistemul judiciar sovietic au devenit până la 39 milioane de cetățeni. Dintre aceștia, 1,1 milion de oameni au fost împușcați din motive politice, iar 6-7 milioane de oameni au murit pe timpul foametei din anii 1932-1933, inclusiv în urma acțiunilor de canibalism. Conform unui ordin strict secret al Ministrului NKVD din URSS, din 30 iulie 1937, Republicii autonome Moldovenești din stânga Nistrului i s-a permis să condamne la moarte 200 de oameni, și asta doar în câteva luni până la sfârșitul anului. De notat că în același timp, în regiunea vecină Odesa din Ucraina cifra celor sortiți morții a fost și mai mare, 1000 de oameni[19].

Acum să vedem cum se proceda în România în aceleași cazuri. Vom continua descrierea cazului din satul Tătărești, spre a putea pune accentele definitive pe ceia ce însemna justiția românească și cea sovietică din acele vremuri.

În ianuarie 1944, dosarul pe marginea acțiunilor criminale comise de cetățeanul Ion I. Calancea a ajuns în instanță, la Curtea Marțială a Corpului 3 Teritorial al Armatei Române. Între timp, acțiunea judiciară a fost examinată și aprobată de către procurorul militar, căpitanul magistrat Nicolae Măldărășan, și comandantul Corpului 3 Teritorial, generalul de brigadă Radu Fălfănescu.

La 14 februarie dosarul a ajuns la Președintele Curții Marțiale, locotenent-colonelul magistrat Virgil Tascău care, asistat de grefierul N. Stoica, l-a invitat pe inculpat, explicându-i încălcarea de lege comisă și drepturile de care dispune în proces, inclusiv dreptul la avocat și la invitarea martorilor apărării. De asemenea, i s-a făcut cunoscută lista tuturor martorilor chemați la proces, i s-a mai pus în vedere că până în ziua judecății se va afla în stare de libertate și poate comunica oricând cu apărătorul său și că dosarul cauzei le stă la dispoziție.

După cum vedem, cei supuși judecății în Regatul României, fie și pe timp de război, aveau toate drepturile de a-și dovedi nevinovăția sau a-și atenua vina. Cu referire la protagonistul studiului nostru,Ion I. Calancea, autoritățile nici n-au pus problema luării lui sub strajă, limitându-se la înmânarea citațiilor, inclusiv pentru prezentarea la ședința de judecată. Despre chemarea sa la Curtea Marțială prin citație vorbește însuși inculpatul într-o serie de documente semnate după război[20].

Mai notăm cu acest prilej că, în februarie-martie 1944 trupele sovietice au declanșat o serie de operațiuni ofensive pe front care s-au soldat cu intrarea armatei roșii pe teritoriul Basarabiei și atingerea graniței dintre URSS și România în zona Bălți-Botoșani. Însă chiar și în aceste condiții, caracterul democratic și nonviolent al justiției românești nu și-a suprimat sensul, fapt explicat prin atitudinea umană, plină de indulgență față de infractorul Ion I. Calancea.

Pedeapsă  de miel pentru un recidivist ”dușman al poporului” în România regală

Așadar, la 7 martie 1944, la Chișinău, Curtea Marțială a Corpului 3 Teritorial al Armatei Române s-a întrunit în ședință publică în următoarea componență: locotenent-colonelul magistrat Virgil Tascău, în calitate de președinte, magistratul Ioan Preda și căpitanul Decebal Voinescu; în calitate de judecători, procurorul militar magistrat Gheorghe Aslan și grefierul Nicolae Stoica.

Inculpatul Ion I. Calancea a sosit în ședință, având un avocat, Chiachir Petre, și doi martori ai apărării Friptuleac Constantin și Tîrdea Simion. Chiar din startul ședinței, avocatul a făcut mai multe demersuri, accentuând dreptul inculpatului să pledeze, să protesteze, să mărturisească sau să nu spună nimic.

Procesul s-a desfășurat cu maximă obiectivitate, fiind ascultate toate părțile și o serie de martori. La luarea sentinței s-a ținut cont de toate circumstanțele infracțiunii, inclusiv de cele atenuante. Deoarece Ion I. Calancea s-a prezentat ca ”neștiutor de carte” (ceia ce de fapt era o minciună), Curtea Marțială a ținut cont de aceasta în mod special. Astfel, după ce a fost stabilită vina celui conferit justiției și anume: Ion I. Calancea se face vinovat de teroarea aplicată consătenilor săi și deportarea celor patru familii de gospodari, precum și de ofense aduse Națiunii Române, Curtea îi acordă fostului ”prezidate” circumstanțe atenuante, inclusiv faptul că avea mulți copii, dar mai ales ”lipsa de cultură a inculpatului” (sic!).

Și caracterul opresiv al sentinței în judecata românească a fost cât se poate de românesc: Ion I. Calancea a fost condamnat la… șase luni (!) de închisoare corecțională și plata a cincisprezece mii lei pentru cheltuielile judecății. (Ulterior acesta a achitat doar trei mii).

Dăm curs textului procesului verbal al ședinței și sentinței din dosarul cu pricina, care are forma unei fișe tipografice cu completări scrise de mană. Păstrăm stilul și ortografia originalului.

 ”Curtea constată și reține în fapt următoarele…

Dosarul nr. 699, an. 1944.

Sentința Nr. 2167

Audiența din 7 Martie anul 1944

Locot. Colonel Magistrat Virgil TASCĂU Președinte

Judecători: Magistrat Ioan PREDA, Căpitan Decebal VOINESCU;

Procuror Militar: Magistrat Gheorghe ASLAN;

Grefierul Curții Marțiale: Nicolae STOICA.

Astăzi, fiind pe rol judecarea procesului penal în care se inculpă CALANCEA Ion Ion din comuna Tătărăști, județul Lăpușna,

pentru faptul de delictul de ofensă națiunii prevăzut și pedepsit de art. 215 al. 4 cod penal, D.L. 856/g38.

Ședința publică fiind deschisă, s-a ordonat aducerea învinuitului în ședință, care s-a prezentat însoțit de apărătorul său Dl CIACHIR Petru numit din oficiu.

S-a procedat la stabilirea identității învinuitului, care la întrebările puse de Domnul Președinte a răspuns că se numește CALANCEA Ion Ion născut în com. Tătărăști jud. Lăpușna, în anul 1886, de profesiune plugar, fiul lui Ion și al Elenei, domiciliat în com. Tătărăști jud, Lăpușna, recăsătorit cu Anastasia, are 9 copii, carte nu știe, ctg. 1902, a mai fost condamnat pt ultraj la 3 luni închisoare.

S-a făcut apelul nominal al martorilor și au răspuns următorii martori propuși de acuzare și anume: Ion (Gheorghe – n.n.) Calancea, precum și martorii apărării: nu sunt.

Martorii au fost îndepărtați din ședință, după care Domnul Președinte a ordonat să fie citit de Grefierul Curții actul de trimitere în judecată, după care Domnul Președinte a pus în vedere învinuitului infracțiunea pentru care este urmărit. A procedat apoi la luarea interogatoriului învinuitului, căruia i-a pus în vedere dovezile faptului ce i se aduce în sarcină, cerând totodată să spună ceia ce este util apărării sale. De asemenea a înștiințat pe apărător a se exprima cu deferență și respect față de lege și instanță.

Interogatoriul învinuitului scris de grefier, semnat de învinuit și vizat de D-l Președinte, îi atașat la dosar.

S-a procedat apoi la ascultarea martorilor sub prestare de jurământ pe sf. Cruce, conform art. 191 c.j.m. și anume: Ion (Gheorghe – n.n.) CALANCEA

iar declarațiile s-au atașat la dosar.

Domnul Procuror Militar declară că renunță la audierea martorilor acuzării Gheorghe D. FOCȘA și Alex. L. CALANCEA,

Iar apărarea declară că renunță la audierea martorului ȚÎRDEA Simion și Curtea cu majoritate de voturi ia act de aceste declarațiuni de renunțare.

S-a ascultat Domnul Procuror Militar în rechizitoriu, care a cerut condamnarea învinuitului în baza dovezilor de la dosar.

Domnul Președinte a dat apoi cuvântul apărării reprezentată prin Domnul CIACHIR Petre, care a cerut largi circumctanțe atenuante.

După aceasta Domnul Președinte, în conformitate cu art. 312 c.j.m., a întrebat pe inculpat, dacă mai are ceva de adăugat în apărarea sa și după ce acesta a răspuns negariv, a declarat dezbaterile închise.

CURTEA MARȚIALĂ

Deliberând în secret, în baza articolului 313, 317 c.j.m., cu majoritate de voturi a pronunțat următoarea SENTINȚĂ

Având în vedere actele cauzei și lucrările din dosar, cum și desbaterile orale urmate aici în instanță;

Constată și reține în fapt următoarele: Învinuitul CALANCEA Ion Ion este acuzat că în timpul ocupației sovietice, fiind numit de sovietici primar al comunei Tătărăști, calitate pe care a ținut-o până în luna decembrie 1940, a ținut cuvântări în care ponegrea statul Român, spunând că 22 de ani au fost persecutați de români și au suportat jugul românesc. Tot în acest timp prigonea populația scoțând-o la corvezi, contribuind și la deportarea celor mai buni gospodari.

Faptul astfel expus se dovedește în sarcina învinuitului prin rezultatul primelor cercetări ce au fost efectuate de Postul de jandarmi Gălești județul Lăpușna, coroborat cu arătările martorului Ion (Gheorghe – n.n.) CALANCEA, audiat astăzi în instanță sub prestare de jurământ, conform art. 19i c.j.m. 

În drept

Pentru faptul de mai sus este trimis învinuitul în judecată, care prin comiterea lui s-a făcut pasibil de penalitate prevăzută și pedepsită de art. 215 al. 4 cod penal, D.L. 856/g38, în al căror terțe se încadrează perfect fapta sa.

Având în vedere că inculpatul are un grad redus de culturăCurtea apreciază că în favoarea susnumitului sunt circumstanțe atenuante, conform art. 157 p.2 lit. A, 158 codul penal comb. cu art. 492 c.j.m. 

Pentru aceste motive, în unire cu concluziile Domnului Procuror Militar și în virtutea legii,

Hotărăște

Cu majoritate de voturi făcând în cauză aplicațiunea art. 215 al. 4 Cod Penal conform cu 157 CP și art. 326 c.j.m îl condamnă pe CALANCEA Ion Ion la 6 (șase) luni închisoare corecțională, 15000 (cinsprezece mii) lei cheltuieli de judecată.

Dată și citită în ședință publică azi 7 (șapte) luna Martie anul una mie nouă sute patruzeci și patru la Chișinău.

Dăm putere și ordonăm tuturor agenților forței publice să execute prezenta sentință: procurorilor să stăruiască pentru aducere la îndeplinire.

Spre credință prezenta sentință s-a semnat de noi,

Președintele Curții Marțiale, locot. Col. Magistrat (Semnătura), Judecători (semnăturile), Grefier (semnătura).”[21]

Ulterior, martorii din dosar au suferit închisoare sovietică

După cum se știe, în august 1944, lucrurile s-au inversat din nou. Trupele sovietice au pus stăpânire pe întreaga Basaribie, iar în România s-a produs lovitura de palat care l-a înlăturat pe Ion Antonescu de la putere. României a ieșit din războiul împotriva URSS și a aderat la coaliția antihitleristă. În cele câteva zile ”de tranziție” sovieticii au profitat de reorganizările iminente în structurile românești și au făcut prizonieri peste două sute de mii de ostași români, închizându-i în diverse lagăre de concentrare.

Într-un mod asemănător s-a procedat și cu documentele românești interceptate în proces de retragere. Majoritatea lor au nimerit în mâniile Armatei Roșii, aceasta considerându-le ”trofee de război”. Astfel, dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion I. Calancea, a ajuns și el ”de trofeu”. Acum Ministerul Securității Statului din URSS a putut să-l utilizeze după bunul său plac.

Foştii activişti sovietici din Tătărești nominalizați mai sus, scăpați incredibil de ieftin din mâinile justiției românești, s-au cocoţat din nou la cârma satului şi au început a-i vâna pe cei care au pledat împotriva lor la adunarea de pomină și la procesul Curții Marțiale din 7 martie. N-au reușit să-l pună la zdup pe Dumitru Vâlcu decedt intre timp. Vasile Rodideal a plecat din sat. Gheorghe Focşa şi Ion Gh. Calancea s-au ascuns un timp îndelungat. (Apropo, în 1949 lui Gheorghe Focșa și Vasile Rodideal li s-au întocmit dosare de deportare, însă ei au reușit să se salveze de acesastă năpastă.)

Tot atunci, securitatea sovietică i-a căutat pe Budu Vasile și Cortac Ion din Gălești, spre a fi trași la răspundere ca ”trădători” numai pentru faptul că au figurat ca martori colaterali în ancheta preliminară din decembrie 1943. Dar și aceștia decedaseră între timp, după cum informează primăria satului Gălești[22].

Tocmai în aprilie 1953 Securitatea i-a găsit doar pe Gheorghe Focşa şi Ion Gheorghe Calancea și le-a intentat dosar penal pentru ”colaboraționism cu autoritățile românești ocupante și trădare a activiștilor sovietici”.[23] Iată un fragment din decizia de arestare a acestor temerari români, alcătuită de maiorul de securitate din Străşeni, Mefodovski, emisă la 21 aprilie 1953 și aprobată de şeful districtului militar MGB Chişinău, generalul Kozlov, şi de procurorul militar al districtului, colonelul MGB Vdovin:[24]

„Calancea Ion Gheorghe, idem Focşa Gheorghe Dumitru, fiind dispuşi ostil faţă de puterea sovietică, la adunarea convocată în 1941 de şeful postului de jandarmi, au făcut declaraţii trădătoare împotriva activiştilor sovietici şi împreună cu Vâlcu D.E. şi Rodideal V.A. le-au cerut pedeapsa cu moartea… Fapta criminală a lui Calancea I.G., idem, Focşa G.D., este dovedită prin depoziţiile martorilor Corpacean V.H., Calancea S.I., Şeremet A.I., Friptuleac A.C., Ţîrdea S.G.”

Anchetatorii sovietici și-au făcut treaba repede. Trecuseră doar vreo unsprezece ani și ceva de la începutul războiului și nu le-a fost greu să găsească martori care să le spună cine și ce cuvânt a rostit la adunarea sătească, convocată pentru a-i judeca pe activiștii sovietici. Mai cu greu le-a venit să dovedească participarea lui Gheorghe Focșa și a lui Ion Gh. Calancea în ședința Curții Marțiale din 7 martie 1944.

Tocmai în acest moment securiștilor le vine în ajutor dosarul românesc ”de trofeu” amintit mai sus. Anume luările de cuvânt la adunare și participarea în cadrul anchetei și la ședința de judecată românească sovieticii le-au considerat ”acțiuni criminale de tradare”. La judecarea celor doi țărani, patrioți români, n-a fost prezent nici un martor, cu atât mai mult din partea celor inculpați.[25] Doar li s-au expus succint materialele din ancheta preliminară și li s-a cerut să-și recunoască ”vina”. Bravii români s-au ținut cu dârzenie, însă forța răzbunării ”de clasă” a justiției sovietice s-a dovedit mai tare.

Astfel, la 11 iunie 1953, Tribunalul Militar al Trupelor MAI din RSS Moldovenească, în ședință cu ușile închise (nu ca la români – în centrul satului sau în ședință publică), l-a condamnat pe Ion Gh. Calancea la 10 ani privațiune de libertate, iar pe Gheorghe Focșa la 25 ani de colonie cu regim special, deoarece acestuia i-au mai ”lipit” și articolul ”terorism împotriva conducătorilor sovietici”. Ambii au fost privați de drepturi cetățenești după ispășirea pedepsei pentru cinci ani și tot prin această sentință le-a fost confiscată averea.

Dar iată și completul de judecată a acestui tribunal ocupant căzut ca o urgie peste capul acestor nevinovați (atenție la numele lor de venetici)colonel Priadko, căpitan Borovkov, sergent Konstantinov, secundaţi de secretarul şedinţei de tribunal, locotenent Peticenski.[26]

Așadar, putem afirma cu certitudine că, la mijlocul secolului trecut, în URSS cetățeanul era pedepsit nu numai pentru fapte, ci și pentru gândul ce-l avea sau pentru cuvântul rostit, fapt ce denotă totala lipsă de libertate a omului. Iar dosarele examinate în prezenta răstoarnă un întreg sistem de minciună sovietic, promovat decenii la rând și preluat până astăzi de apologeții fostului imperiu. Exemplele descrise mai sus reprezintă argumente incontestabile că așa zisa ”palmă a jandarmului român” n-a fost decât o invenție nerușinată a propagandei bolșevice, spre a justifica atacul mișelesc al URSS împotriva României la 26-28 iunie 1940 și ruperea abuzivă a Basarabiei din sânul Ptriei-Mamă. În realitate, regimul românesc în anii patruzeci ai secolului trecut, chiar sub conducerea dictatorială a lui Ion Antonescu, a fost mult mai uman și mai democratic decât puterea sovietică sângeroasă.

 

SDC12032-FOCSA-RED-Tutowen.jpg

Fotografia de deținut a lui Gheorghe Focșa, făcută de securiștii sovietici în penitenciarul Chișinău. Gheorghe Focșa din Tătărești, Strășeni, a fost condamnat în 1953 de Tribunalul Militar Odesa, prin sentință secretă, la 25 ani de ”lagăr special” pentru rezistență antisovietică.   În acest material însă nu dispunem și de fotografia oponentului acestuia, consăteanul Ion Ion Calancea, condamnat în 1944 de Curtea Marțială Teritorială Chișinău la 6 luni de inchisoare corecțională pentru propagandă antiromânescă. Faptele vorbesc de la sine.

 

SDC12023-red.JPG

Judecata ocupantului: Decizia de arest a lui Gheorghe Focșa, aprobată prin ștampila Direcției Chișinău a Ministerului Securității și semnătura generalului Kozlov. Decizia este autorizată de procurorul militar al trupelor MAI din RSS Moldovenească, Vdovin, prin semnătura proprie și ștampila respectivă. Pe document mai stă și semnătura altui ”eliberator”, maiorului de securitate Mefodovski, șeful Secției Securității de Stat din raionul Strășeni.

SDC12145-.JPG

Declaraţiile lui Ion Ion CALANCEA în faţa locotenentului de securitate Solnţev, 27 octombrie 1944. Individul recunoaşte că a fost arestat de Jandarmeria Română în 1941 şi eliberat după doar 15 zile. Nimic despre faptul că ar fi fost supus vreo unei maltratări sau torturi. Tot aici, insul afirmă că în martie 1944 a fost arestat din nou pentru propagandă antiromânească şi condamnat la 6 luni (!) închisoare corecţională.

(Să faci propagandă antistatală pe vreme de război și să fii condamnat la doar SASE luni de închisoare corecțională – așa liberalism doar în Regimul lui Antonescu puteai întâlni..!  Pentru comparație: În anii 30-40 ai secolului trecut, în URSS, sub învinuirea ”activitate antisovietică” au fost executați sute de mii de cetățeni.)

SDC16342.JPG

Procesul verbal de interogare a lui Ion I. Calancea, fost primar sovietic la Tătărești, din 9 iunie 1945, scris de anchetatorul MGB Melnicov, în care se afirmă (al cincilea rând de sus) că la 7 martie 1944 individul a fost chemat la Curtea Marţială Românească, prin citaţie (”po povestke”). Ion I. Calancea nu se plânge pe jandarmii români la capitolul aplicării forței fizice.

DSC03481-red.JPG

Dosarul românesc. Declarațiile lui Ion Ion Calancea, în calitatea de invinuit înregistrate la Postul de Jandarmi al comunei Gălești, județul Lăpușna, în decembrie 1943.

Individul recunoaște teroarea sovietucă promovată după 28 iunie 1940, la Tătărești prin el însuși, în calitate de primar al localității. În rândurile 7-10 recunoaște că în anul 1932 a fost condamnat la trei luni închisoare pentru propagandă comunistă. (Dosarul penal românesc nr. 639 intentat de Legiunea de Jandarmi a judeţului Lăpuşna.)

DSC03490-red.JPG

Procesul verbal al Curţii Marţiale a Corpului III Teritorial al Armatei Române, care atestă că cet. Calancea Ion Ion, învinuit pentru delictul de ofensă națiunii,a făcut cunoştinţă cu conţinutul dosarului şi a fost informat să se prezinte liber de strajă pe data de 7 martie 1944 la ședința Curţii. Tot aici îi este indicat dreptul de a avea avocat şi de chemare a martorul apărării sale, Ţârdea Simion.  Pentru compatație: În URSS oamenii erau judecați cu pedeapsa capitală (!) în afara oricăror judecăți constituționale, conform unor liste prezentate de poliția sovietică (NKVD), în lipsa inculpaților, fără avocați și alte formalități.

 

DSC03492-red-red Totow.JPG

Document istoric!

 

CITAȚIA de chemare în judecată a lui Ion Ion Calancea, adresată acestuia la 21 februarie 1944 prin Postul de jandarmi al comunei Găleşti.  Dosarul penal pe cazul de ofensă națiunii (propagandă antiromânească) a fost intentat în decembrie 1943 și s-a încheita cu Sentința Curții Marțiale la 7 martie 1944. În acestă perioadă, inculpatul s-a aflat în libertate și s-a prezentat la Judecata Curții Marțiale în ziua respectivă, LIBER DE STRAJĂ. Pentru comparație – în regiumul sovietic criminal, doar pentru o anecdotă la adresa vre unui lider bolșevic, cetățeanul era arestat pe loc, fără întoarcere… 

DSC03502.JPG

Pag. 1 a Sentinţei anunţate lui Ion Calancea de Curtea Marţială a Corpului III Teritorial al Armatei Române, la data de 7 martie 1944. Este indicată vina incriminată, ”delictul de ofensă Națiunii”, și faptul că individul ”s-a prezentat însoțit de apărătorul său, Dl Ciachir Petru numit din oficiu.”

 

dsc03504-red

Pag. 3 a Sentinţei aplicate lui Ion Calancea de Curtea Marţială a Corpului III Teritorial al Armatei Române, la data de 7 martie 1944. În partea de jos a paginii este remarcată circumstanța atenuantă a individului supus judecății  ”are un grad redus de cultură” (neștiutor de carte), fapt ce NU s-a întâlnit vreo dată prin judecățile sovietice, unde erau masacrați cu miile și intelectualii națiunii și analfabeții.

„Având în vedere că inculpatul are un grad redus de cultura, Curtea apreciază că în favoarea susnumitului sunt circumstanţe atenuante…” (Dosarul românesc nr. 639 intentat de Legiunea de Jandarmi a judeţului Lăpuşna.)

 

DSC03506.JPG

Sentința Curții Marțiale a Corpului 3 Teritorial Chișinău privind condamnarea inculpatului Ion Ion Calancea, din Tătărești, comuna Gălești, județul Lăpușna, pentru teroarea împotriva populației pașnice din localitate, inclusiv operarea deportărilor din iunie 1941, și propagandă antiromânească. Verdict: 6 (șase luni) luni închisoare corecțională și 15 mii lei amendă, inclusiv cheltuielile de judecată.


[1] Nota informativă NKGB și completările din 13-14 iunie, semnate de Kobulov, adresată lui Stalin, Molotov și Beria. V.Pasat, «Трудные страницы…” Moscova, Editura ”Terra”, 1994.

[2] E vorba de perioada dintre iunie 1940, ocuparea Basarabiei, și iunie 1941, începutul războiului româno-sovietic de eliberare a acestui teritoriu, război care a fost altul decât cel dintre Germania nazistă și URSS.

[3] . Odată ce dosarele sovietice sunt instrumentate în limba rusă, în prezentul articol citatele din ele sunt prezentate în traducerea autorului.

[4]  În acest material mai figurează un personaj cu numele Ion Calancea, doar că acesta este Ion Gheorghe Calancea și este oponent celui dintâi. În text, primul va figura Ion I. Calancea, cel de al doilea va fi nominalizat Ion Gh. Calancea.

[5] Ion I. Calancea avea relații directe cu cercuri comuniste clandestine din Chisinau, care îl asigurau cu literatură antiromânească.

[6] În lagărul de concentrare din orașul Ivdel, reg. Sverdlovsk, Rusia (peste 4500 km distanță de Basarabia), din iunie 1941 până în martie 1942, au fost exterminați toți capii familiilor deportate din Tătărești la 13 iunie 1941: Tenuță Cucereanu, Ion Mârzenco, Petrea Țîrdea, Tudorache Focșa. Numele lor se repetă în mai multe dosare supuse studiului de astăzi.

[7] Ion Cucereanu, născut în iunie 1941, în trenul deportării, a revenit la baștină în 1962, a locuit la Chișinău, apoi în satul Rassvet, lângă Călărași, unde s-a stins din viață în 2005.

[8] Citat din dosarul penal nr. 778/017679 intentat de MGB în octombrie 1944 împotriva lui Mârzenco Vasile, conform articolului 54-1A cod penal al RSS Ucrainene, pentru ”trădare de patrie și colaboraționism”, fila 31. Depozițilie lui Ion Ion Calancea identice cu acestea sunt înregistrate și într-un proces verbal ”operativ”, la 16 iunie 1945, inclus ulterior în dosarul penal nr. 77/023263 intentat de MGB în aprilie 1953 împotriva lui Ion Gheorghe Calancea și Gheorghe Focșa, fila 144. Un proces verbal de interogare a lui Ion Ion Calancea, cu depoziții asemănătoare, se află și în dosarul de deportare nr. 422 al lui Focșa Gheorghe și Focșa Olga, intentat de MAI la 12 mai 1949, fila 9. Aici și în continuare traducerea din limba rusă ne aparține, păstrând stilul documentului.

[9] Dosarul MGB nr. 77/023263, fila 81, nominalizat în referința ”7”.

[10] Tot acolo, fila 89.

[11] Gheorghe Focșa, șeful postului de jandarmi din comuna Gălești jud. Lăpușna între anii 1942-1944, era originar din dreapta Prutului. În materialul de față mai figurează un personaj cu numele Gheorghe Focșa (al lui Dumitru), băștinaș al satului Tătărești, judecat de un tribunal militar în 1953 pentru ”colaboraționism și terorism”. Numele identic însă îi făcuse prieteni.

[12] Dosarul MGB nr. 77/023263 nominalizat în referința ”7, filele 81-83 și 90-91.

[13] Citat din dosarul MGB nr. 77/023263”, filele 82-83.

[14] Tot acolo, filele 90-91.

[15] Tot acolo, filele 98-101. Constantin Friptuleac a luat cuvânt la adunare ca martor al apărării.

[16] Tot acolo, filele 108-112. În 1953, când s-a instrumentat dosarul MGB nr. 77/023263 Ion Ion Calancea nu mai era printre cei vii, fiind interogat feciorul său, Semion. În același timp, la dosar a fost anexat procesul verbal ”operativ” de la 16 iunie 1945, amintit în referința ”7”.

[17] Dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion I. Calancea, se află în Arhiva Națională a Moldovei, fondul 738. În dosar, Dumitru Vâlcu figurează cu numele Fâlcu (greșit). De altfel forma Fâlcu întâlnim și în alte dosare sovietice ulterioare.

[18] Așa este scris în original.

[19]. Оперативный приказ народного комиссариата внутренних дел СССР № 00447 «Об операции по репрессированию бывших кулаков, уголовников и др. антисоветских элементов» от 30 июля 1937 г.  № 00447. Гор. Москва. Приложение 1.  http://www.alexanderyakovlev.org

[20] Fila 144 din dosarul MGB nr. 77/023263 intentat în 1953 împotriva lui Calancea Ion Gheorghe și Focșa Gheorghe, ambii din Tătărești, Strășeni, și fila 9 din dosarul MAI nr. 422 de deportare a lui Focșa Gheorghe și Focșa Olga din aceiași localitate, instrumentat în 1949.

[21] Filele 19-20 din dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion Ion Calancea. Arhiva Națională a Moldovei, fondul 738. Sublinierile ne aparțin.

[22] Dosarul penal nr. 77/023263 intentat de MGB în 1953 împotriva lui Ion Gheorghe Calancea și Gheorghe Focșa, filele 192 și 193.

[23] E vorba de dosarul MGB nr. 77/023263 pomenit mai sus, unde Focșa Gheorghe mai este acuzat și de ”terorism”.

[24] Tot acolo, filele 3 şi 33.

[25] Tot acolo, filele 272-275

[26] Tot acolo, fila 267.

Tabel:

Numărul de deținuți în lagărele și penitenciarele URSS în anii 1934 – 1953 ( la 1 ianuarie fiecare an)

(Rus: Численность заключенных ГУЛАГа (по состоянию на 1 января каждого года)

 

 

Anii

În lagăre de corecție (ИТЛ)

Inclusiv condamnații pentru ”crime contrarevoluționare”

Idem în %

În colonii de corecție (ИТК)

Total

1934

510.307

135.190

26,5

510.307

1935

725.483

118.256

16,3

240.259

965.742

1936

839.406

105.849

12,6

457.088

1.296.494

1937

820.881

104.826

12,8

375.488

1.196.369

1938

996.367

185.324

18,6

885.203

1.881.570

1939

1.317.195

454.432

34,5

355.243

1.672.438

1940

1.344.408

444.999

33,1

315.584

1.659.992

1941

1.500.524

420.293

28,7

429.205

1.929.729

1942

1.415.596

407.988

29,6

361.447

1.777.043

1943

983.974

345.397

35,6

500.208

1.484.182

1944

663.594

268.861

40,7

516.225

1.179.819

1945

715.505

289.351

41,2

745.171

1.460.677

1946

746.871

333.883

59,2

956.224

1.703.095

1947

808.839

427.653

54,3

912.704

1.721.543

1948

1.108.057

416.156

38,0

1.091.478

2.199.535

1949

1.216.361

420.696

34,9

1.140.324

2.356.685

1950

1.416.300

578.912*

22,7

1.145.051

2.561.351

1951

1.533.767

475.976

31,0

994.379

2.528.146

1952

1.711.202

480.766

28,1

793.312

2.504.514

1953

1.727.970

465.256

26,9

740.554

2.468.524

Note: 

 

 1. Evidențiat anul 1941, în care au fost arestați fără judecată românii-capi ai familiilor din Basarabia, ținutul Herța și Nordul Bucovinei.

2. Românii arestați fără judecată la 13 iunie 1941 (familiile le-au fost deportate în alte direcții) au fost închiși în lagărul morții Ivdel-lag din orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk.  (Numărul de populație cu trai permanent a raionului Ivdel – cca 30 mii de oameni – era cu mult mai mică de cât numărul total al deținuților din zonă.)

3. În 1942, rata mortalității în Ivdel-lag depășea un sfert din populația deținuților.

 

 

Sursa:

https://marzenco.wordpress.com/

17/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Memorialul Durerii. Primii partizani români în luptă cu barbaria comunistă. VIDEO

 

 

 

Grupul Macoveiciuc de partizani anticomuniști (1944 -1946)

Grupul Macoveiciuc de partizani anticomuniști (1944 -1946)

 

Vladimir Macoveiciuc, originar din com. Voitinel, jud. Rădăuţi, cu gradul de caporal în armată şi fost instructor la premilitari, a condus un grup de partizani anticomunişti (constituit în mai 1944), cu un efectiv de peste 40 de combatanţi, originari din comunele Voitinel, Gălăneşti, Hurjuieni, Vicovu de Sus şi de Jos, Horodnicu de Sus şi de Jos., etc., jud. Rădăuţi.

 

Toate popoarele ocupate de sovietici au opus rezistenţă comunismului.

Dar România a avut cea mai amplă, cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă, care a durat 18 ani.

Românii au dovedit că nu se lasă îngenuncheaţi fără luptă. De aceea, represiunea a fost extrem de dură.

Jertfele partizanilor în munţi şi închisori dă dreptul României să privească demn, cu fruntea sus, celelalte popoare ale lumii.

O precizare: rezistenţa armată sau mişcarea de partizani a fost vârful de lance al opoziţiei poporului român la impunerea regimului comunist de către sovietici.

Au existat organizaţii paramilitare pregătite de luptă, dar care au stat în aşteptarea unei intervenţii eliberatoare, organizaţii subversive neînarmate, grupuri de sabotaj economic, opoziţia ţărănimii la colectivizarea agriculturii, grupuri care au cules informaţii şi le-au transmis etc.

Din documente au fost identificate 19 centre de rezistenţă armată anticomunistă în România.

 Primul a fost alcatuit din  Voluntarii bucovineni încadraţi în Batalionul Fix Regional Bucovina sau în grupurile de partizani au luptat împotriva trupelor sovietice invadatoare.

1.1.1. Batalionul Fix Regional “Bucovina” (29 martie – 24 august 1944).

Era constituit numai din voluntari, localnici, acest batalion avea un efectiv de 1378 luptători repartizaţi în trei companii. Plutoanele fixe erau instruite de învăţătorul din sat care era ofiţer de rezervă.

După 23 august 1944, o parte din batalion a fost capturată de nemţi, iar altă parte a fost prinsă de N.K.V.D. care i-a considerat “criminali de război politici”, pentru că au luptat voluntar împotriva Armatei Roşii, deportându-i la muncă forţată în Siberia.

1.1.2. Apariţia primelor grupuri de partizani antisovietici din România (mai 1944).

România intrase în război împotriva U.R.S.S. pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, rupte din trupul ţării prin ultimatumul din 26 iunie 1940.

Nerespectând legile războiului, trupele sovietice s-au comportat pe teritoriul ocupat, jefuind, violând şi ucigând. Locuitorii au fost deportaţi în judeţul Dorohoi, rămânând fără animale şi bunurile gospodăreşti, iar satele de la poalele munţilor au fost incendiate.

Bucovinenii au reacţionat spontan, în stilul tipic oamenilor de munte. Sute de familii s-au refugiat în păduri, unde şi-au construit adăposturi bine ascunse şi camuflate, căci era încă iarnă. După 15 mai, localnicii au ţinut sfat, şi-au ales conducătorii, au scos din ascunzători armele pe care în mod obişnuit le foloseau la vânătoare şi au format grupuri de autoapărare, de “partizani”. Toţi erau voluntari şi se cunoşteau bine între ei.

În ordinea cronologică a constituirii, au fost identificate următoarele grupuri, numite după conducătorul respectiv: Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă, Petre Maruseac, cu efective de 15-120 partizani.

În luna iunie, aceste grupuri au intrat sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc. Încadrarea partizanilor era aprobată de căpitanul Constantin Popovici şi toţi au trecut, ca şi plutoanele fixe, în serii, prin şcoala din comuna Sadova, unde au fost instruiţi suplimentar pentru lupta în pădure şi pe teren muntos.

După 23 august 1944, foştii partizani au fost urmăriţi de N.K.V.D., anchetaţi cu bestialitate şi împuşcaţi.

Câţiva au fost condamnaţi de tribunale militare sovietice şi deportaţi la muncă forţată în Siberia, unde au dispărut.

1.2. Faza a doua, a luptei anticomuniste din Bucovina (octombrie 1944 – februarie 1958).

Impunerea regimului comunist la 6 martie 1945, de către sovietici, a pus organele de represiune româneşti sub controlul comuniştilor. Ameninţarea   pierderii libertăţii şi chiar a vieţii în condiţii de teroare sălbatică a împins numeroase categorii de cetăţeni în pragul   disperării: ofiţeri care luptaseră pe Frontul de Răsărit, urmăriţi pentru “crime de război”, organele administraţiei antonesciene, considerată “fascistă”, membrii partidelor istorice, nu­mi­te “fasciste”, foştii legionari, etc. O parte din aceşti opozanţi, cei mai curajoşi au pus mâna pe arme şi au luat calea codrului, alăturându-se partizanilor veterani din timpul războiului.

Principalele grupuri de partizani anticomunişti din Bucovina au fost următoarele:

1.2.1. Grupul Vladimir Macoveiciuc, cu un efectiv de 47 membri, luptase împotriva sovieticilor în perioada 15 mai – 30 septembrie 1944. Urmărit de N.K.V.D., a fost constrâns să rămână în clandestinitate împreună cu fiul său şi alţi câţiva consăteni. A stabilit legături cu organizaţiile paramilitare Sumanele Negre, Graiul Sângelui, Garda Albă, Ovidiu Găină, Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni etc. Infiltrate cu agenţi ai Siguranţei, acestea au fost lichidate pe rând. Macoveiciuc a fost neîndurător cu trădătorii, pe care i-a judecat şi i-a executat conform legilor nescrise ale partizanilor. În noaptea de 7/8 iulie 1946 a fost trădat, dar nu s-a predat jandarmilor, ştiind că va fi predat N.K.V.D.-ului. S-a sinucis, prin împuşcare.

Grupul său a fost lichidat în 1947 şi a fost judecat de trei ori, pentru activitate antisovietică şi înaltă trădare.

1.2.2. Grupul Ovidiu Găină a fost paraşutat din Germania în decembrie 1944, pe muntele Rotunda-Bistriţa. Ulterior, au trecut în zona Vatra Dornei. Aveau un efectiv de 21 luptători bine înarmaţi. La 17 august 1945, în timp ce discutau fuziunea cu grupul Macoveiciuc, au fost atacaţi de N.K.V.D. şi Siguranţă, care îi împrăştie.

1.2.3. Grupul Constantin Cenuşă, Vasile Motrescu şi Cozma Pătrăucean a luptat şi împotriva sovieticilor, din care motiv erau urmăriţi. Încrezători în promisiunile Securităţii, s-au predat de bunăvoie şi au fost condamnaţi la pedepse foarte grele în 1952. Motrescu a fost executat la Botoşani în 1958, iar Cenuşă a fost găsit spânzurat, în condiţii dubioase, la trei zile după ce a fost liberat, în 1964.

1.2.4. Grupul colonelului Vasile Cârlan a fost infiltrat cu doi securişti şi lichidat. Colonelul a fost prins în 1950 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că a organizat rezistenţa din Munţii Bucovinei şi Călimani.

1.2.5. În urma trădării, la 14 şi 16 decembrie 1949, Securitatea a surprins grupurile din Găineşti şi din Muntele Bancu, aflate sub conducerea lui Grigore Sandu. S-a tras fără somaţie, fiind împuşcaţi mortal patru din cei 15 partizani. Au fost judecaţi peste 120 inculpaţi, întrucât se realizase legătura cu organizaţia “Gărzile lui Decebal”, cu ramificaţii în nouă judeţe.

1.2.6. Grupul din zona Stulpicani (1948-1950).

În vara anului 1948, în judeţul Câmpulung şi Baia a existat un grup format din 5-6 membri înarmaţi. Grupul a fost infiltrat cu plutonierul de securitate Olaru, din Liteni, ca “partizan”. După un timp de convieţuire, în care le-a câştigat încrederea, Olaru i-a luat prin surprindere, împuşcându-i pe toţi (1950). Pentru această “bravură”, a fost avansat la gradul de locotenent.

1.2.7. Partizanii învăţătorului Vasile Cămăruţă din Liteni (1949-1950).

În aprilie 1949, în jurul învăţătorului Cămăruţă, s-au adunat câţiva oameni de încredere, foşti membri ai P.N.Ţ.-Maniu, înarmaţi, pentru a-şi apăra libertatea. Au avut legături cu Gărzile lui Decebal. Grupul va fi lichidat în anul 1950, când învăţătorul Cămăruţă va fi asasinat în lunca Siretului de un securist numit Avrămuţ.

1.2.8. Grupul Silvestru Harsmei (1949-1951).

Începând din luna iunie 1949, în zona Brodina-Ulma-Nisipitu-Argel, şi-a făcut apariţia un grup de 8-12 partizani originari din Bucovina. La postul de miliţie Brodina a fost mutat plutonierul major Alexandru Scripa, asasinul lui Vladimir Macoveiciuc. Acesta a distrus şi grupul Harsmei: patru partizani au fost prinşi în anul 1950, iar Pavel Tiron care în 1944 fusese membru al grupului Petre Maruseac, a fost prins în 1951 şi extrădat în U.R.S.S.

1.2.9. Grupul de partizani Gavril Vatamaniuc (1949-1958).

Sergent major de jandarmerie, Gavril intră în conflict cu locţiitorul politic, motiv pentru care este îndepărtat din armată şi pus sub urmărirea Securităţii. De teama arestării, se înarmează cu un automat german Deimler Puch şi, la 25 noiembrie 1949, pleacă în pădurile Suceviţei. Prima iarnă a petrecut-o singur, într-un bordei construit de el, cu alimente primite de la familie. În vara anului 1950, i se ataşează doi consăteni, fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş, urmăriţi şi ei de Securitate, înarmaţi cu arme Z.B.

În fiecare tomnă îşi construiau bordeiul în alt loc, pentru mai multă siguranţă şi se aprovizionau bine pentru iarnă, întrucât nu mai ieşeau afară până primăvara. Cel mai mare pericol pentru ei erau urmele lăsate pe zăpadă. Tactica adoptată de grup a fost aşteptarea şi folosirea armelor strict pentru apărare, niciodată pentru atac. Activitatea politică a constat în tipărirea şi răspândirea de manifeste, distrugerea manifestelor de propagandă comunistă din Suceviţa, propaganda de la om la om şi chiar la grupuri de muncitori forestieri. În timp ce Gavril Vatamaniuc explica muncitorilor cine sunt şi ce vor, fraţii Chiraş îi făceau siguranţa. Deşi Securitatea infiltrase informatori printre muncitori şi unii pădurari erau agenţii săi, marea majoritate a muncitorilor îi simpatizau pe partizani, le aduceau mâncare şi îi informau de cine anume să se ferească. Aşa au supravieţuit partizanii în perioada grea, când satele se aflau “sub ocupaţia” Securităţii, când rudele şi sprijinitorii lor erau arestaţi, spre a le tăia posibilităţile de aprovizionare.

În anul 1954, grupul se întăreşte prin alipirea lui Vasile Motrescu, venit din Făgăraş (vezi 1.3.). Securitatea lansase zvonul că Motrescu este agentul ei, iar faptul că Cenuşă şi Cozma Pătrăuceanu se aflau închişi, în timp ce Motrescu umbla liber prin păduri, întărea această presupunere. Scopul Securităţii era de a semăna neîncrederea între partizani şi a-i aduce în situaţia de a se împuşca reciproc. Prin intermediul unui ţăran, Irimia Cazacu, Motrescu s-a întâlnit cu Vatamaniuc şi i-a spus adevărul. Moşul Irimia a garantat că Vasile Motrescu este “curat”.

Anul 1955 a început prost. Un pădurar a depistat locul unde partizanii îşi construiseră bordeiul şi a sesizat Securitatea. O companie de la Botoşani, însoţită de pădurar, a înconjurat zona şi în zorii zilei de 18 ianuarie a atacat bordeiul. Motrescu era santinelă, a simţit pericolul şi l-a anunţat pe Vatamaniuc. Ceilalţi partizani erau plecaţi acasă. Ieşirea din încercuire s-a făcut cu preţul a trei tineri securişti, cei doi partizani fiind nevoiţi să tragă pentru a se apăra şi a ieşi din cerc.

La 18 iulie 1955, prin trădare, Securitatea află locul unde se ascundeau partizanii. În lupta care s-a dat, fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş au fost împuşcaţi mortal, aproape simultan.

La 17 octombrie 1955 a fost prins Vasile Marciuc, partizan din Suceviţa. Acesta nu rezistă la anchetă şi declară locul unde se afla ascuns Vatamaniuc. Arestat la 18 octombrie 1955, acesta a fost judecat la 30 iulie 1956 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Ultimul partizan bucovinean, Vasile Motrescu, a fost executat la 29 iulie 1958 (vezi 1.3.).

  1. Banatul (1947-1962)

 

2.1. Grupul colonelului Ion Uţă (mai 1947 – noiembrie 1949).

Colonelul Ion Uţă a fost prefectul judeţului Severin în 1943‑1944. Ca membru al P.N.Ţ.‑Maniu, intră în conflict cu autorităţile comuniste şi în luna mai 1947 dispare de acasă împreună cu inginerul Aurel Vernichescu, întrucât începuseră arestările ţărăniştilor. În timp ce Vernichescu s‑a stabilit în zona Vârciorova, unde a format o grupare anticomunistă, colonelul Uţă s‑a îndreptat către Munţii Banatului, unde a organizat un grup de rezistenţă armată de circa 20 de partizani şi grupări de spri­jin, constând din găzduire, alimente, informaţii, armament şi muniţie, în comunele din zonă. Întrucât comuniştii aveau arme, partizanii au început să le confişte armele. Scopul colonelului Uţă era de a pregăti pe localnici ca să fie gata să intervină de partea ţărilor democratice în cazul unui conflict armat cu Uniunea Sovietică.

De remarcat este faptul că legionarul Gheorghe Cristescu din Plugova i‑a trimis lui Uţă o mitralieră, în timp ce alt legionar, Spiru Blănaru i‑a respins propunerea de a a‑şi uni forţele, împotriva duşmanului comun.

Între timp, comuniştii au concentrat în Banat trupe de Securitate şi au înfiinţat un Centru de coordonare unic. Trădat, grupul colonelului Uţă a fost atacat în noaptea de 7/8 februarie 1949. Colonelul Uţă a ordonat retragerea şi împrăştierea partizanilor săi, el rămânând să‑i acopere, sacrificându‑şi viaţa. Superioritatea în oameni şi armament a atacanţilor, ca şi surprinderea a făcut ca alţi 5 partizani să fie ucişi, 6 arestaţi, ca şi 20 de sprijinitori. Au scăpat numai 8 partizani, care s‑au regrupat şi au continuat lupta, unii până în 1954.

La 27 noiembrie 1949, 11 partizani din grupul Uţă au fost condamnaţi, şef de lot fiind Mircea Vlădescu. În total au fost 86 arestaţi, din care 65 ţărani.

Conducerea grupului Uţă a fost preluată de Dumitru Işfănuţ. Condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, Işfănuţ zis Sfârloagă a murit în luptă, lângă Caransebeş, la 29 septembrie 1952. La 29 octombrie 1950 au fost împuşcaţi Ion Duicu şi Gheorghe Cristescu, iar Nicolae Ciurică va fi arestat abia la 22 aprilie 1954.

Scăpat din lupta cu Securitatea din noaptea de 7/8 februarie 1949, Dumitru Mutaşcu zis Fus a fost unul din cei mai buni partizani ai colonelului Uţă. Condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, se asociază cu alţi trei partizani care vor fi prinşi şi judecaţi la 12 martie 1953. Vor fi executaţi la Caransebeş la 13 august 1953. Mutaşcu a fost găsit la 28 noiembrie 1954, împuşcat în pădurea de lângă Văliug.

2.2. Grupul Aurel Vernichescu (mai 1947 – martie 1949).

Fost membru al Mişcării Legionare, din care a fost exclus în urma unui conflict cu Codreanu, inginerul Aurel Vernichescu s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc-Maniu. Urmărit spre a fi arestat de comunişti, în luna mai 1947 s-a refugiat la Vârciorova, unde a format un grup de rezistenţă armată. În februarie 1949 a fost contactat de Ioan Tănase din Timişoara, care i-a cerut să intervină cu partizanii săi în noaptea de 18/19 martie 1949 spre a bloca circulaţia auto şi pe calea ferată prin trecătoarea Armeniş, înlesnind astfel reuşita răscoalei populaţiei pentru eliberarea oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Informată din timp, Securitatea i-a arestat cu o zi mai înainte pe conducătorii mişcării, printre care şi pe Aurel Vernichescu. Numai din grupul acestuia au fost 29 arestaţi, din care 22 ţărani săraci şi 7 muncitori.

2.3. Grupul Spiru Blănaru (vara 1947 – martie 1949).

Era încă în vigoare înţelegerea încheiată în decembrie 1945 între comunişti şi legionari. Scopul era distrugerea P.N.Ţ.‑Maniu, dar ambele părţi se priveau cu neîncredere. Filon Verca a discutat cu Nicolae Horăscu, Spiru Blănaru, Gheorghe Cristescu şi comandorul aviator Petru Domăşneanu, stabilind ca prioritate întărirea organizaţiei din judeţul Severin. Cum comuniştii începuseră să‑i aresteze pe legionari încă din vara anului 1947, (după lichidarea P.N.Ţ.‑Maniu), aceştia au început să se ascundă prin păduri şi să se organizeze pentru rezistenţa armată.

În noaptea de 12/13 ianuarie 1949, Gheorghe Ionescu s‑a înţeles cu Spiru Blănaru ca să‑şi unească forţele şi să atace postul de jandarmi Teregova, spre a elibera un membru al grupului Ionescu arestat de jandarmi, întrucât acesta cunoştea multe secrete ale organizaţiei Teregova. Atacul reuşeşte, fără victime, după care cele două grupuri reunite s‑au retras în pădurile din apropiere. Grupul Blănaru avea 12 membri, iar grupul Ionescu 18, toţi înarmaţi.

Din păcate, jandarmii anunţaseră Securitatea, iar arestatul fusese deja interogat. Fuseseră identificaţi membrii organizaţiei Ionescu şi sprijinitorii. Au fost aduse trupe din Batalioanele de Securitate de la Cluj şi Oradea şi a început urmărirea partizanilor, iarna, când copacii erau desfrunziţi, prin zăpada care avea circa un metru şi jumătate grosime. Mai întâi au fost arestaţi cei din reţeaua de sprijin. La 22 februarie, la Pietrele Albe, partizanii înfruntă trupele de Securitate, sub comanda lui Ionescu. Blănaru, ajutorul său, trage cu mitraliera. Ţărăniştii şi legionarii luptă alături, eroic, dar sunt copleşiţi şi se împrăştie. Fuseseră trădaţi şi luaţi prin surprin­dere. Spiru Blănaru a fost prins la Feneş, în seara de 12 martie 1949, tot prin trădare.

2.4. Grupul Nicolae Popovici ‑ Nicolae Doran (1948-1950).

În urma arestărilor masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948, unii au scăpat şi au dispărut de la domiciliu. Nicolae Popovici, şeful organizaţiei legionare din judeţul Caraş a reuşit să fugă în Munţii Semenicului împreună cu fostul comisar ajutor de la Biroul de Siguranţă Reşiţa, Nicolae Doran, căutând loc de refugiu pentru legionarii urmăriţi. Întâlnind o patrulă de jandarmi la Mehadica, în toamna anului 1948, s-a făcut uz de arme. Deplasându‑se la Timişoara, Popovici a fost împuşcat în cursul unei operaţii, în decembrie 1948.

Nicolae Doran a continuat să activeze în grup armat de circa 8 partizani, adăpostindu‑se prin sălaşele din jurul Reşiţei şi Oraviţei, jud. Caraş, până în 1950.

 

2.5. Partizanii României Mari (septembrie 1948 – martie 1949).

Un funcţionar din Timişoara, Ioan Tănase, împreună cu câţiva meseriaşi, a înfiinţat organizaţia naţional creştină de luptă împotriva comunismului “Partizanii României Mari”, în luna septembrie 1948. Cu ajutorul a două şapirografe, a multiplicat câteva mii de manifeste pe care le-­a difuzat în Bucureşti, Arad şi Timişoara, în scopul de a sensibiliza opinia publică. La 13 ianuarie 1949, l‑a atras în organizaţie pe Teodor Ungureanu, care trebuia să acţioneze în oraşul şi judeţul Arad. Plănuind să ocupe oraşele Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş în noaptea de 18/19 martie 1949, a contactat grupul partizanilor lui Aurel Vernichescu. Acesta trebuia să ocupe trecătoarea Armeniş, spre a bloca circulaţia trupelor pe şoseaua naţională şi pe calea ferată. La data stabilită, trebuiau atacate şi ocupate întreprinderile şi instituţiile din localităţile respective, în primul rând sediul Direcţiei Regionale a Securităţii Timişoara precum şi sediile securităţilor judeţene. Procurarea armamentului şi muniţiei era un obiectiv prioritar. Nu a fost neglijată atragerea ţărănimii la acţiune, prin formarea de nuclee de răsculaţi care să atace oraşele dinspre exterior. De altfel, alegerea datei pentru rebeliune corespundea cu ziua când se ţineau târgurile în oraşe.

O ramificaţie a grupului Ion Tănase, cu un efectiv de 7 membri lucra pe şantierul Salva-Vişeu, unde intenţiona să asasineze pe Ana Pauker şi Vasile Luca, miniştri comunişti, cu ocazia vizitei acestora la 6 martie 1949.

Bine organizate erau grupurile studenţilor de la Politehnică şi Medicină din Timişoara, iar comanda oraşului trebuia să fie preluată de Eugen Petruc, ajutorul de comandant al Miliţiei judeţului Timiş.

Ca şi în alte cazuri (organizaţiile H.A.I., Gărzile lui Decebal etc.), cu cât organizaţia a fost mai mare, cu atât a fost mai uşor de infiltrat. Aşa se explică arestarea conducătorilor cu o zi mai înainte de data fixată pentru răscoală. În total, au fost 208 arestaţi (176 ţărani, 11 muncitori şi 21 studenţi).

 

2.6. Grupul comandorului Petru Domăşneanu (1948-1949).

Având simpatii prolegionare şi simţind că este urmărit, comandorul aviator Domăşneanu s‑a îndreptat către Teregova, în jurul căreia ştia că‑l va găsi pe Spiru Blănaru. La 11 noiembrie 1948, acesta l‑a primit cu toate onorurile şi l‑a numit ajutorul său. Mai mult, într‑o perioadă de cinci zile cât a lipsit, l‑a lăsat comandant al întregului grup. În acest timp, santinela Romulus Mariţescu a părăsit postul şi s-a dus în pădure, unde îl văzuse pe Cornel Novac, muncitor feroviar comunist, care făcuse mult rău în comuna Teregova. De aceea, fără a raporta comandorului şi fără a‑l judeca, l‑a împuşcat.

La revenire, aflând cele întâmplate, Spiru Blănaru s-a supărat şi a decis să se despartă de cei care nu acceptă modul său de a conduce. În acel moment, din grup s‑au desprins şase partizani în frunte cu Domăşneanu, separându‑se şi plecând către Iablaniţa, unde au stat până la arestare, în noaptea de 7/8 februarie 1949.

 

 

2.7. Grupul Gheorghe Ionescu din Teregova (1949 ‑1950).

Gheorghe Ionescu, doctor în drept şi teologie, căpitan în rezervă şi notar în comuna Teregova, judeţul Severin înfiinţează o organizaţie subversivă cu scopul de a sprijini partizanii anticomunişti din munţi. Membru al P.N.Ţ.‑ Maniu, a avut strânse legături cu colonelul Uţă şi cu Spiru Blănaru. Cu rare excepţii, nu s‑a ţinut cont de apartenenţa politică a partizanilor, ei luptând alături împotriva comunismului.

Grupul din Teregova a luat fiinţă la 1 ianuarie 1949. Mai mult de 50 de membri au depus jurământul în faţa preotului din sat. Nici n‑au apucat să se organizeze, că doi membri ai organizaţiei, unul din ei fiind curier, au fost arestaţi de jandarmi. A fost anunţată Securitatea, iar cei reţinuţi au fost interogaţi. S‑a aflat numele tuturor, legăturile, armamentul de care dispun, etc. Când a aflat Ionescu de arestarea curierului, a hotărât să‑l elibereze cu orice preţ, întrucât ştia prea multe. A luat legătura cu Spiru Blănaru şi ambele grupuri reunite au atacat postul de jandarmi, eliberând pe cei doi partizani în noaptea de 12/13 ianuarie 1949. Era însă prea târziu, pentru că Securitatea se pusese în mişcare.

Sub comanda lui Ionescu, cele două grupuri s‑au refugiat în munţi. Securitatea a început arestările în rândul ţăranilor şi a adus două batalioane pentru urmărirea partizanilor. Pădurea desfrunzită şi urmele rămase pe zăpadă le‑au grăbit sfârşitul. Doi trădători i‑au dus pe securişti în Munţii Semenicului, la Pietrele Albe.

Acolo s‑a înscris o pagină de glorie în rezistenţa anticomunistă. Comandatul a fost Gheorghe Ionescu, ajutor de comandant a fost Spiru Blănaru, agent de legătură Roset Tudor, echipa de mitralieră Spiru Blănaru şi două ajutoare, echipa de intervenţie lt. Vasile Valuşescu şi două ajutoare, 5 echipe din 1+3 oameni. Doi partizani au fost ucişi, iar alţi doi au fost prinşi. Ceilalţi s‑au împrăştiat în ordine, fiind acoperiţi de cei patru. Securiştii au avut doi ofiţeri, un plutonier şi un ostaş răniţi. Partizanii au refăcut echipele de luptă şi au rezistat până în anul 1954. Numai în 1949 au fost arestaţi 14 membri ai grupărilor Ionescu-Blănaru şi 127 sprijinitori, din care 93 ţărani şi 34 muncitori.

Dr. Gheorghe Ionescu s‑a predat în noaptea de 1 octombrie 1950 şi a fost condamnat la moarte la 12 iunie 1951. Îşi formase un nou grup de luptă împreună cu V. Valuşescu, Emil Purdelea şi alţi trei partizani.

Purdelea Emil şi Pitic Iosif au fost împuşcaţi mortal în ziua de 6 octombrie 1950, în apropierea comunei Gârbovăţ. Petre Bejan a fost prins la 7 octombrie 1950, în jurul comunei Rodna Veche ‑ Năsăud. Vasile Văluşescu şi Francisc Nimu au fost prinşi în zona Caransebeş la 16 octombrie 1950. Tot în zona Caransebeş, a fost prins Dumitru Zoica, la 17 octombrie.

 

2.8. Grupul Dr. Emilian Wuc.

Medicul Emilian Mircea Wuc, din comuna Zorlenţu Mare, a fost constrâns de organele de stat ca să se refugieze în pădurile de pe Munţii Buziaşului, spre a scăpa de arestare. Era înarmat cu un automat.

 

2.9. Grupul Petre Ambruş (1949-1950).

Un grup format din 5 partizani sub conducerea doctorului Petre Ambruş a acţionat în nordul judeţului Severin, în regiunea muntelui Vârful Bătrân.

 

2.10. Grupul fraţilor Blaj (1948).

În vara anului 1948, legionarii din judeţul Caraş conduşi de Traian Blaj au stabilit un front comun cu ţărăniştii din acelaşi judeţ conduşi de Doru Viorel Blaj, fratele său, în scopul de a lupta împreună împotriva comunismului. S-au operat 51 arestări.

 

2.11. Grupul Ioan Târziu, (1947-1954).

Urmăriţi de autorităţile comuniste, avocatul Ioan Târziu şi prietenul său Ivănescu     s-au înarmat şi s-au refugiat în pădurile din Munţii Poiana Ruscăi. Au fost nevoiţi să se deplaseze până în Munţii Mehedinţi. Ivănescu a căzut în luptă cu Securitatea în 1954.

 

2.12. Ultimul partizan din România: Ion Banda, (1962).

Ţăranul Ion Banda a fost împuşcat în munţi, în luptă cu Securitatea, în anul 1962.

 

 

  1. BRAŞOV (1944-1950)

 

3.1. Organizaţia Vlad Ţepeş II în Regiunea Oraşului Stalin (Braşov) (1949-1950)  

Organizaţia Vlad Ţepeş II a acţionat în trei mari regiuni ale ţării: în Galaţi, Stalin (Braşov), Victor Lupşa din Zagon, în judeţul Bihor nu s-a găsit o asemenea dovadă. Acţionând mai mult în prima regiune, Victor Lupşa l-a împuternicit, în iunie 1949, pe Ion Neguţ din comuna Zagon, să organizeze în judeţele Buzău şi Braşov grupuri de partizani.

În vara anului 1948, Victor Lupşa şi Gheorghe Corneliu (Szarvas) înfiinţaseră organi­zaţia anticomunistă Vlad Ţepeş II, cu scopul de a răscula populaţia din regiunile muntoase.

După eşecul din Vrancea, Szarvas s-a retras împreună cu Lupşa spre Zagon. Fiind încercuiţi de trupele de Securitate şi fiind bolnav, Szarvas s-a împuşcat în pădure, cadavrul său fiind găsit la 17 mai 1951. Cu toate acestea, Tribunalul Militar Braşov l-a judecat la 6 iulie 1951 şi l-a condamnat la 25 ani muncă silnică, fiind şeful unui lot de 24 partizani şi sprijinitori. În aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa în cel de-al doilea lot de 24 sprijinitori în frunte cu Gheorghe Chelemen şi Maria Lupşa (soţia lui Victor Lupşa), ambii născuţi în comuna Sita Buzăului. Au fost 32 condamnaţi, din care 23 ţărani şi 7 muncitori, 22 fiind membri de partid.

 

 

  1. VRANCEA (1947-1958)

 

4.1. Grupul Paragină (grupul “Vrancea”) (1948-1953).  

În vara anului 1948, fraţii Ion şi Cristea Paragină, originari din comuna Crucea de Sus, judeţul Vrancea, au constituit un grup de rezistenţă anticomunistă numit “Vrancea”. Ion, proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, legionar, fusese constrâns de arestările din 14/15 mai 1948 să se refugieze din Bucureşti în pădurile de pe Dealu Mare, aproape de satul natal. Iniţial, scopul lor a fost să organizeze lupta împotriva comunismului pe plan ideologic.

Cum guvernul comunist a hotărât, în martie 1949, să declanşeze campania pentru colectivizarea forţată a agriculturii, iar pe de altă parte fraţii Paragină l-au cunoscut pe Mihai Timaru, tânăr ofiţer deblocat din armată şi refugiat în pădure, s-a schimbat şi obiectivul organizaţiei: grupul de circa 30 de luptători să se înarmeze şi să fie instruit de Timaru, pentru a proteja drepturile ţăranilor vrânceni asupra pământului moştenit prin hrisov de la Ştefan cel Mare.

În pădure s-au construit două bordeie, unul pentru tineri şi altul pentru vârstnici, săpate în pământ, bine aprovizionate şi camuflate. Aprovizionarea era asigurată de satele de munte, o stână, dar mai ales de mănăstirea Moşinoaia.

Erau necesare legături cu reprezentanţii satelor. Aşa s-a ajuns la căpitanul Nicolae Anghel, invalid de război (fără un ochi), fiul învăţătorului din satul Clipiceşti. El lucra cu Securitatea şi a reuşit să introducă în grupul de munte doi agenţi, Uşurelu şi Vrabie. În noaptea de 17/18 octombrie 1949, Ion Paragină, Timaru şi Vrabie se înţeleseseră să se ducă la crama căpitanului Anghel. Acolo, Ion Paragină şi Timaru au căzut în capcana Securităţii din Focşani.

Simultan, trupele de Securitate s-au concentrat în jurul celor două bordeie ale partizanilor, la Câmpuri, unde acţiona agentul Uşurelu. Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan, ambii studenţi au scăpat printr-o ieşire secretă, în timp ce Aurel Condrea care le-a acoperit retragerea, a fost prins. Cinci securişti au plătit cu viaţa prinderea unui singur partizan. În schimb, partizanii din bordeiul “bătrânilor” au fost surprinşi în somn, complet nepregătiţi şi arestaţi. Partizanii prinşi au fost duşi cu două camioane la Securităţile din Panciu şi Focşani. La percheziţie, asupra unuia s-a găsit o listă cu peste 50 de elevi şi studenţi din “Frăţie” care au fost arestaţi în aceeaşi noapte.

În primăvara anului 1950, Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan sunt trădaţi că se află într-o moară părăsită. Securitatea o înconjoară, Cristea Paragină a fost împuşcat, iar Gheorghiţă Bălan a fost condamnat la moarte, în contumacie, în procesul judecat la 25 octombrie 1950, la Galaţi. Au fost 64 de inculpaţi, din care 25 elevi. Ion Paragină şi Mihai Timaru au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Alţi 7 partizani din grupul Paragină au fost urmăriţi şi prinşi pe rând, până în 1953.

Gheorghiţă Bălan îl va întâlni pe Victor Lupşa, alături de care va organiza răscoala ţăranilor vrânceni din noaptea de 23/24 iunie 1950, eşuată. Prins în 1950, a fost executat la Jilava la 16 august 1952.

4.2. Grupul Gheorghe Militaru (Dumitreşti – Vrancea) (1948-1950).

În partea a doua a anului 1948, învăţătorul Gheorghe Militaru, ofiţer de rezervă fost prizonier în U.R.S.S. a înfiinţat grupuri de rezistenţă anticomunistă în jurul comunei Dumitreşti, situată în partea sud-vestică a judeţului Vrancea şi nordul judeţului Râmnicu Sărat. A fost arestat în 1949, dar ceilalţi membri ai grupului au scăpat, pentru că se ascundeau într-o regiune extrem de accidentată şi în grupuri mici.

Activitatea partizanilor a continuat sub conducerea colonelului Ioan Strâmbei, Victor Isofăchescu şi Ionel Militaru, arestaţi în 1950. Ultimul grup, compus din fraţii Grigore Cucu, Constantin Cucu şi Ioan Cucu, a fost lichidat la 1 noiembrie 1950.

 

4.3. Organizaţia Vlad Ţepeş II în jud. Vrancea (1947-1950).

Ideea de a ridica masele de ţărani români care ajunseseră în pragul disperării datorită măsurilor inumane concepute de comuniştii maghiari din M.A.D.O.S.Z. pentru a forţa colectivizarea agriculturii (cote, impozite, teroare de stat, etc.) îi aparţine lui Victor Lupşa din com. Zagon, jud. Covasna. Era comerciant cu lemne, avea studii 7 clase primare şi era reformat, având un picior mai scurt. Spre a se impune interlocutorilor săi, se prezenta drept “colonel” şi umbla însoţit de Corneliu Gheorghe, zis Szarvas, ajutorul său.

În 1948 a redactat manifeste cu caracter anticomunist, pe care le-a multiplicat personal şi le-a distribuit şefilor de grupe aleşi spre a-l reprezenta în satele prin care a trecut, din jud. Vrancea. Manifestele conţin numeroase greşeli gramaticale, cu îndemnuri la rezistenţă şi instrucţiuni de organizare, iar fiecare poartă semnătura comandantului şi o ştampilă ovală având în mijloc o cruce, iar pe margine inscripţia cu denumirea organizaţiei “Vlad Ţepeş II”. A fost un element care a prins la oamenii simpli. Vlad Ţepeş fusese domnitorul Ţării Româneşti, cinstit şi drept, dar necruţător cu hoţii şi cu turcii, pe care îi trăgea în ţeapă, de unde i-a venit porecla. De aceea, ţăranii vedeau salvarea lor şi a ţării într-un al doilea Vlad Ţepeş.

Lupşa recomandase să se adune armament şi muniţie şi să se depoziteze la loc sigur, spre a fi folosit în momentul izbucnirii conflictului armat între americani şi sovietici. Organizaţia avea structură militară, stabilind gradele şi modul de recunoaştere. În loc de stele, pe epoleţi erau cusute cruciuliţe verzi pe fond galben. Partizanii erau obligaţi să poarte banderole albe, având cusută câte o cruce neagră.

În primăvara anului 1949 contactează pe conducătorul mişcării religioase Oastea Domnului din fostul judeţ Putna şi cu ajutorul lui vizitează câteva sate, unde formează nuclee ale organizaţiei sale, recrutând membri dintre ţărani şi ciobanii din regiune. În noiembrie 1949 ţine o şedinţă în comuna Nereju, unde participanţii au depus jurământul, iar Lupşa le-a dat indicaţii cum să acţioneze. În decembrie, încearcă să predea un plic cu un memoriu la legaţia S.U.A., dar nu reuşeşte. Întors în Vrancea, duce o activitate intensă de organizare.

În februarie 1950 ţine o altă şedinţă în Nereju, apoi în com. Herăstrău. Organizaţia începe să se întindă în judeţele Bacău, Râmnicu Sărat şi Buzău. Din Zagon, Lupşa este avertizat că a fost căutat de autorităţile locale şi de Securitatea din Bucureşti şi s-a pus un premiu de 100.000 lei pentru prinderea sa. Împreună cu Gheorghe Corneliu (Szarvas), Victor Lupşa a stat ascuns în bordeie amenajate în diferite locuri în munţi, fiind urmăriţi de Securitate.

Nu ştim dacă Lupşa sau altcineva a lansat zvonul că în noaptea de 23/24 iulie 1950 se va primi semnalul pentru începerea revoltei. Ţăranii din 19 comune din Vrancea au aşteptat zadarnic semnalul promis şi ajutoarele în arme, alimente şi echipament, ce urmau să fie paraşutate. Singura comună care a trecut la acţiune a fost Bârseşti. Grupul de ţărani înarmaţi a reuşit să aresteze pe miliţieni şi activiştii comunişti, i-au bătut şi i-au închis într-o pivniţă.

Când au văzut că alarma a fost falsă, răsculaţii s-au refugiat în păduri, înarmaţi cu arme de foc, topoare şi bâte, iar Securitatea a început să-i urmărească, să-i prindă şi după anchetă să-i trimită, în loturi, spre a fi judecaţi de Tribunalul Militar Galaţi. Al doilea incident a avut loc la Tulnici, unde trei miliţieni deghizaţi în mocani, călăuziţi de doi ciobani, însoţeau 400 de oi, cu misiunea de a trage, fără somaţie, într-un grup de 3 partizani. Aceştia au observat pistoalele-mitralieră camuflate sub sumane şi au deschis focul. Un miliţian a fost rănit uşor, dar în cădere i s-a descărcat automatul şi s-a împuşcat mortal.

În septembrie 1950, erau peste o sută de partizani în Munţii Vrancei. Securitatea a împuşcat 8 ţărani, 2 au fost condamnaţi pe viaţă şi 252 pe diferite termene. Cele mai greu lovite au fost comunele Nereju, Bârseşti şi Soveja. Au fost capturate 3 puşti-mitralieră, 7 pistoale automate, 94 puşti, 7 pistoale şi 1310 cartuşe.

În iarna 1950/1951, fiind urmăriţi de Securitate, Gheorghe Corneliu s-a împuşcat în pădure, iar Lupşa s-a refugiat în pădurile Zagonului. Scapă din cerc şi stă ascuns, într-un bordei pe Muntele Giurgiu până în aprilie 1951, apoi se îndreaptă spre Piatra Craiului, la Rucăr, unde ţăranul Iosif Ţapu îl găzduieşte timp de 4 ani şi jumătate, într-o groapă săpată sub ieslea vitelor. În 1954 a îngropat 4 lăzi cu documente cu caracter religios şi privind organizaţia Vlad Ţepeş II. La 27 noiembrie 1955 s-a predat de bunăvoie organelor M.A.I. din Câmpulung Muscel şi declară că nu face recurs împotriva sentinţei 694/25 iunie 1951 prin care fusese condamnat la moarte în lipsă. Victor Lupşa a fost executat în penitenciarul Iaşi, la 3 decembrie 1956.

 

 

 

4.4. Grupul Mândrişteanu-Vrancea (1951)

În anul 1951, căpitanul aviator Mândrişteanu din comuna Drăgăşani a format un grup de partizani anticomunişti care au acţionat în partea nordică a judeţului Vrancea şi sudul judeţului Bacău. Căpitanul Mândrişteanu a fost împuşcat de Securitate în locuinţa familiei Dumitru din comuna Parava, judeţul Bacău, iar restul grupului a fost condamnat pe diferite termene.

 

4.5. Rebeliunea din satele Mihălceni, Băleşti şi Ciorăşti (1953).

Represiunea Securităţii, soldată cu masive arestări în satele din Vrancea în cursul anului 1950 a continuat şi în anii următori. Ţăranii au opus rezistenţă la colectivizare şi în anul 1951, dar în anul 1953 a fost o adevărată rebeliune în satele Băleşti, Ciorăşti şi Mihălceni, urmată de arestări şi torturi la Securitate. Procesul a avut loc la Tribunalul Militar Galaţi, în anul 1954.

 

4.6. Răscoala din satele Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca (1957-1958).

În toamna anului 1957 şi iarna 1957/1958, a avut loc ultima mare răscoală a ţăranilor vrânceni din comunele Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca, reprimată sângeros de trupele de Securitate. În comuna Suraia, la 28 noiembrie 1957, ţăranii au pus pe fugă pe activiştii de partid veniţi să-i lămurească de avantajele colectivizării. În 2-4 decembrie 1957, ţăranii din Vadu Roşca au ridicat baricade la toate intrările în sat, oprind şi alungând pe străinii conduşi de “generalul” Ceauşescu.

Comunişti erau turbaţi, căci lecţia revoluţiei din 1956 din Ungaria le era proaspătă în memorie. Ceauşescu a ordonat prim-secretarului P.C.R din raionul Lieşti să folosească regimentul de Securitate din Tecuci. Satul a fost înconjurat, la distanţă de 3 km, pentru ca tancurile şi maşinile să nu fie văzute. A doua zi era ger.

A apărut armata, clopotul a dat alarma. Armata a deschis focul, fără somaţie, secerând cu mitralierele tot ce mişca, fără discernământ. Clopotarul a fost ciuruit de gloanţe. Satul cucerit era acoperit de sânge. Morţii au fost strânşi la marginea satului, duşi la Focşani cu camioanele şi îngropaţi în gropi comune. Răniţii şi peste 100 de arestaţi au fost duşi la Securitatea din Galaţi, unde comandantul   Aramă a ordonat începerea unor anchete şi chinuri îngrozitoare. Procesul s-a judecat la Tribunalul Militar Constanţa, iar recursul la Galaţi.

La Răstoaca şi Boţârlău, ţăranii au ocupat primăriile şi au ars cererile de înscriere în colective, dar şi alte acte. Armata a deschis focul, folosind mitralierele şi tunul, ca şi la Suraia. O parte din ţărani au reuşit să ajungă în păduri, dar alte zeci au fost prinşi şi condamnaţi. Aşa a fost îngenuncheată populaţia regiunii Galaţi.

 

 

  1. SIBIU (1944-1954)

 

5.1. Pădurile Fetea – Noul Săsesc (octombrie 1944-15 mai 1948).

Spre a se apăra de valul de atrocităţi comise de trupele sovietice, localnicii au format “gărzi cetăţeneşti” în baza ordinului nr. 45000 / octombrie 1944 emis de Inspectoratul General al Jandarmeriei. Asemenea formaţiuni au luat naştere şi în jurul Mediaşului, la iniţiativa a trei studenţi medicinişti, Teofil Mija, Axente Păcurariu şi Ion Golea, militari în termen.

În pădurile Fetea, în apropiere de comuna Noul Săsesc s-au construit adăposturi pentru alimente şi armament. Multe săptămâni s-au transportat cele necesare, numai noaptea, prin păduri, ferind căile de comunicaţie. Armamentul era rămas după trecerea frontului sau de la Legiunea de Jandarmi Sighişoara, iar grupul paraşutat din Germania adusese un aparat de radio emisie-recepţie. Radiotelegrafist era Maruşca.

În acele adăposturi s-au refugiat sute de oameni în anii 1945-1949, acolo fiind şi centrul de coordonare a rezistenţei anticomuniste din centrul Ardealului. Acţiuni armate     s-au desfăşurat în anii 1945-1949. La 15 mai 1948, cu ocazia masivelor arestări de legionari, s-au descoperit şi adăposturile din pădurea Fetea, când au fost arestaţi aproape toţi cei care au trecut pe acolo. Unul din cei arestaţi a vorbit, la anchetă, de centrul de rezistenţă de la Fetea, şi de aici dezastrul. Din cei 15 arestaţi, unii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, alţii au fost împuşcaţi fără judecată (Ion Golea, Ştefan Popa, Axente Păcurariu, Ion Samoilă).

5.2. Partizanii din Cârţişoara-Turnu Roşu, jud. Sibiu (1953-1954).

Aprovizionarea partizanilor devenise foarte grea în anul 1953, datorită arestării sprijinitorilor din sate. S-a găsit metoda depozitării alimentelor prin poduri, de unde partizanii şi le luau singuri, strecurându-se printre securiştii care stau la pândă la poalele Făgăraşului.

Un partizan din comuna Sărata a fost surprins când se ducea spre casă. A fost nevoit să se apere şi cu ultimul cartuş s-a împuşcat, spre a nu fi prins viu.

În sectorul cotul Oltului, cuprins între comunele Cârţişoara şi Turnu Roşu au fost arestaţi şi condamnaţi locuitori din comunele Sărata şi Porumbacu, ultimii prinşi în 1954.

 

5.3. Gura Râului-Sibiu (iulie 1949).

Comuniştii au încercat să înfiinţeze prima gospodărie colectivă din judeţul Sibiu în comuna Gura Râului. Într-o duminică din luna iulie 1949, doi activişti de la judeţ au venit cu o maşină şi i-au spus preotului că vor să vorbească oamenilor despre colectivizare. După serviciul divin, conform obiceiului, ţăranii s-au adunat în curtea bisericii, unde primarul făcea unele comunicări. Unul din activişti a început să vorbească despre avantajele colectivizării. Ţăranii l-au huiduit, iar femeile i-au luat pe cei doi la bătaie.

Activişti s-au dus la Securitatea din Sibiu şi la vecernie au apărut securiştii conduşi de Gheorghe Crăciun. Preotul a fost arestat, împreună cu alţi 64 ţărani, securiştii folosind şi armele de foc. Duşi cu camioanele la Sibiu, bărbaţii au fost închişi într-un grajd, iar femeile în altul, unde timp de o săptămână nu li s-a dat mâncare. Zilnic au fost întrebaţi dacă se înscriu în colectiv.

În faţa refuzului hotărât şi a tulburărilor provocate de lipsa de hrană, securiştii au cedat, eliberându-i. Au revenit după un timp şi, prin mijloace violente, i-au îngenuncheat pe ţărani.

 

 

  1. MARAMUREŞUL (1945-1958)

 

6.1. Lupta pentru integritatea ţării (5 martie -7 aprilie 1945).

După Banat şi Moldova, Maramureşul a fost a treia provincie aflată în pericol de a fi smulsă din trupul României. Deşi eliberat de sub horthyşti de Armata a 4-a română, sovieticii au introdus şi aici un regim de ocupaţie, numind ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc. Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko s-a instalat la Sighet şi aprobă activitatea ucrainienilor care cereau lui Stalin să admită trecerea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică. Presa locală cerea acelaşi lucru, sub îndemnul sovieticilor.

Maramureşenii, ameninţaţi să treacă sub o nouă stăpânire străină au hotărât să ţină o adunare a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. Fiecare comună, pregătită de preoţi şi învăţători, şi-a trimis reprezentanţii. Sufletul mişcării a fost Gavrilă Mihali-Ştrifundă, primarul Borşei, care cerea demiterea lui Odoviciuc, numirea unui prefect român şi anularea cererii de anexare a Maramureşului la U.R.S.S.

Mii de români, cu căruţe, călăreţi şi pedestrime, mulţi înarmaţi cu arme de foc, s-au îndreptat spre Sighet. Celor din Borşa li s-au adăugat ţăranii din satele de pe văile Izei şi Vişeului. În fruntea coloanei, călare, mergea Gavrilă Mihali-Ştrifundă. La Dragomireşti, coloana s-a oprit şi a fost trimisă o delegaţie din trei membri care să discute cu reprezentanţii Comisiei Aliate de Control şi ai Comandamentului sovietic. Răspunsul a fost negativ. Ştrifundă cu borşenii lui înarmaţi a evitat conflictul deschis şi s-au întors. Ceilalţi au mers până la Vadu Izei, unde podul era aruncat în aer de ungurii în retragere. Acolo, oamenii lui Odoviciuc în uniforme sovietice au deschis foc de arme de pe malul opus. Au căzut câţiva români.

Au început arestările. Se urmărea prinderea conducătorilor. Gavrilă Mihali-Ştrifundă, s-a dus la Cluj, unde a reuşit să ajungă la Petru Groza şi să-i înmâneze un memoriu. Pe data de 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit şi s-a refugiat în Ucraina. Dar cei care au condus mişcarea împotriva lui au fost urmăriţi şi arestaţi sub diferite pretexte. Unii, între care Gavrilă Mihali-Ştrifundă, înarmaţi, s-au refugiat în păduri. Spre a-l constrânge să se predea, Siguranţa i-a arestat feciorul, student la Cluj, ţinându-l ostatic. Acolo s-a îmbolnăvit de t.b.c. şi a decedat în 1948.

În 1947, printr-un şiretlic, Ştrifundă a fost capturat de Manole Bodnăraş şi dus la Malmaison, pe Calea Plevnei. Oamenii din Câmpulung Moldovenesc au intervenit pe lângă Emil Bodnăraş şi acesta a hotărât să-l atragă de partea regimentului. L-a vizitat la Borşa, dar Ştrifundă l-a refuzat diplomatic.

Fiind urmărit în continuare, Gavrilă Mihali-Ştrifundă a dispărut în munţi din mai până în noiembrie 1949, când s-a predat. A fost condamnat şi a muncit la Canal până în mai 1951, apoi se angajează la o întreprindere forestieră din Bucovina, până în 1957. În 1958 a fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare. A murit în închisoarea Botoşani în 1961.

6.2. Grupul Vasile Dunca (1948).

La dezlănţuirea teroarei comuniste, maramureşenii au răspuns în diferite feluri. Un cioban din Budeşti, Vasile Dunca a format un nucleu de rezistenţă compus din 11 oameni şi a început să cutreiere satele de pe valea Cosăului, spre a pedepsi pe comunişti. A fost prins prin trădare şi împuşcat de plutonierul Coza din Săpânţa. După altă ciocnire, au fost prinşi şi condamnaţi ceilalţi membri ai grupului, originari din comunele Călineşti, Sârbi, Budeşti şi Borşa.

6.3. Grupul Vasile Popşa din Ieud (1948-1949).

În anii 1948-1949, fraţii Vasile şi Ion Popşa din Sighet, ambii studenţi au hotărât să organizeze o mişcare de rezistenţă anticomunistă pe Valea Izei, la Ieud şi Rozavlea. Gruparea era formată din 9 membri, preoţi, studenţi şi elevi. Depistată de timpuriu, Vasile Popşa a fost împuşcat în ziua de Paşti, 1949. Ion Popşa a scăpat atunci, dar a fost capturat spre sfârşitul anului şi trimis spre a fi “reeducat” în penitenciarul Piteşti. Au urmat numeroase arestări şi condamnări. Centrul N.K.V.D. de la Sighet, condus de maiorul Davidenko, funcţiona fără greşeală.

După lichidarea grupului de la Ieud, trei din membrii săi au reuşit să scape şi să se alăture, prin Vasile Paşca din Tg. Lăpuş, grupului de rezistenţă “Ţibleşul”. (vezi 6.5.).

 

6.4. Grupul Ion Ilban – Dragomireşti (1949-1956).

Organizarea rezistenţei anticomuniste din Dragomireşti a fost făcută de Ion Popşa, în martie 1949, iar conducătorul grupului a fost ţăranul Ion Ilban. Cei 7 membri ai grupului au fost descoperiţi în luna mai 1949, dar au reuşit să fugă în pădure, în Munţii Ţibleşului. Acolo au întâlnit pe fraţii Gheorghe şi Dumitru Paşca din Săliştea de Sus, care le-au dat arme şi grupul de partizani s-a mărit. În vara şi toamna anului 1949, au avut câteva ciocniri cu urmăritorii, apoi şi-au construit un adăpost în faţa Călimanului.

În februarie 1950, adăpostul a fost descoperit de un paznic de vânătoare, Gheorghe Şimon-Răchită. Acesta a promis partizanilor că nu-i va denunţa, dar până la urmă i-a trădat şi a început să umble cu securiştii pe urmele lor. Prevăzător, Ilie Zubaşcu, unul din cei mai buni partizani din grup, a propus schimbarea adăpostului. Într-o zi, au auzit semnalul convenit cu Răchită. Venea cu o mulţime de securişti care încercuiau zona. Partizanii au ieşit din încercuire şi timp de o lună au stat liniştiţi în pădurea de pe Măgura. În altă zi a dat peste ei un dezertor, care a fost sfătuit să se predea şi a jurat că nu-i va denunţa. După două săptămâni s-au trezit încercuiţi de trei cordoane de securişti. Partizanii s-au despărţit în grupe de câte doi şi au scăpat şi de această dată.

Ca răzbunare, securiştii au intrat în comună şi au început să bată oamenii la întâmplare. Au fost arestaţi vreo 150, familii şi rude. Partizanii s-au hotărât să se predea, spre a-i scăpa de chinuri. Au fost duşi la Sighet, unde Ilie Zubaşcu a fost ucis în timpul anchetei, apoi au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj 38 de inculpaţi.

A scăpat numai Gheorghe Paşca. După ce fratele său a fost ucis, a plecat spre Săliştea de Sus, cu securiştii după el, conduşi de acelaşi Răchită. Paşca l-a avertizat prin diferiţi oameni, dar Răchită a continuat să-l urmărească, până când a primit un glonţ drept în frunte.

Gheorghe Paşca a murit în păduri, împuşcat în ziua de 6 februarie 1956. A trăit cu Ioana Vlad, a doua soţie, în pădure. Acolo i s-a născut fetiţa, iar în luna mai 1953 soţia era din nou gravidă în luna a 6-a. A fost arestată şi anchetată la Miliţie. Cel de al doilea copil, Gheorghe, născut în temniţă, avea numai doi ani şi jumătate când i-a fost împuşcat tatăl.

6.5. Grupul Nicolae Pop din Munţii Ţibleşului (1949-1953).

Partizanii din Ţara Lăpuşului au acţionat împreună cu cei din Maramureş, vreme de 4 ani, sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din comuna Lăpuşu Românesc. Om bun şi drept, în anul 1944, salvase câteva familii de evrei pe care horthyştii le-ar fi trimis la Auschwitz. Securitatea îl urmărea pentru că ajuta pe fugarii ascunşi prin păduri şi erau muritori de foame. Fusese şi membru al P.N.Ţ-Maniu. În mai 1949, profesorul de religie Vasile Paşca din Târgu Lăpuş, fusese prins ieşind din casa lui Nicolae Pop, noaptea. Securiştii au intrat ca să-l aresteze, dar el şi-a luat arma de vânătoare şi a ieşit prin uşa din spate, în pădure. Cu ajutorul unui alt partizan, l-a scăpat şi pe Vasile Paşca şi s-au unit cu trei partizani maramureşeni. Copiii lui Nicolae Pop, Aristina, elevă, şi Achim, ameninţaţi cu arestarea, s-au alăturat grupului. Conducător a fost ales Nicolae Pop, cunoscător al pădurilor din zonă.

În august 1950, li se alătură încă 7 tineri din Ieud, grupul atingând efectivul de 17 luptători. Erau ajutaţi de zeci de localnici. Toţi erau însă urmăriţi informativ, iar teroarea asupra ţăranilor pentru a-i sili să intre în colectiv, creştea. Familiile partizanilor erau arestate, bătute, umilite. Soţia lui Nicolae Pop a zăcut la pat 17 săptămâni după ce a venit de la Miliţie. La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lăpuşului au fost deportate în Bărăgan, până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale “oamenilor de pădure”, iar casele lor incendiate.

În munţi, în păduri, viaţa este dură. Alimentele se distribuiau cu raţia. Se dormea direct pe pământ, iepureşte. Iarna, înfăşuraţi în pături, pe zăpadă, sub cerul liber. Deplasarea pe zăpadă se făcea cu hârzoabele, nişte împletituri de nuiele de formă circulară, pentru a nu se afunda în zăpadă, iar ştergerea urmelor era obligatorie. Pentru iernat îşi construiau bordeie săpate în pământ, căptuşite şi podite cu lemn de fag, apoi acoperite şi camuflate cu frunziş şi arbuşti. Hrana se pregătea numai noaptea, pentru ca fumul să nu-i trădeze.

În iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor dar, alarmaţi la timp, au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supravieţui mai uşor. Zona a fost invadată de trupele de Securitate, care scotoceau sistematic. Partizanii erau căutaţi şi cu avionul. Nicolae Pop a paralizat de partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 de ani. S-a spovedit şi împărtăşit la călugărul din satul Ungureni şi a cerut, prin semne, să fie predat Miliţiei, unde a dispărut. Rămas fără conducător, grupul Ţibleşul a fost lichidat cu uşurinţă, de regulă prin trădare. Cei capturaţi au fost judecaţi la Oradea de vestitul general maior de justiţie Alexandru Petrescu. Câţiva au fost împuşcaţi în luptă, între care preotul unit Atanasie Oniga.

 

6.6. Partizanul solitar Vasile Blidaru (1949-1958).

Ţăran din satul Odeşti, comuna Băseşti, din Maramureş, născut în 1911, orfan de război, era foarte priceput în prelucrarea lemnului. A făcut războiul pe frontul de est.

Vasile Blidaru a intrat în conflict cu gestionarul cooperativei din sat, care era necinstit. Ca răzbunare, acesta l-a denunţat ca duşman al regimului comunist şi Blidaru a fost arestat la 15 august 1949, dar a evadat. Spre a-l sili să se predea, i-a fost arestată şi torturată familia.

Cei care s-au prezentat drept fugari, în scopul de a-l trăda, au fost bătuţi zdravăn.

Se pare că între 1951 şi 1956 a reuşit să ajungă la Triest şi la Roma, unde a fost instruit pentru culegerea şi transmiterea de informaţii secrete, acte de terorism şi diversiune. În 1956 a revenit în ţară, dar nu a făcut altceva decât să se răzbune pe cei care i-au făcut rău şi l-au adus în situaţia de a trăi prin păduri. Blidaru a fost cel mai violent partizan din Maramureş, mergând până la lichidarea fizică a duşmanilor săi. A acţionat în zona Codru, situată la interferenţa judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj.

A căzut în luptă, într-o ambuscadă, în vinerea de Rusalii a anului 1958. Soţia fusese obligată să divorţeze de el, dar a fost condamnată la 10 ani temniţă grea, pentru că i-a fost soţie.

 

 

  1. MUNŢII APUSENI (1947-1958)

 

7.1. Grupul Teodor Şuşman (Răchiţele, judeţul Cluj) (1947-1958)

Teodor Şuşman (senior) a fost primar al comunei Răchiţele, judeţul Cluj. Urmărit de comunişti, în august 1947, fuge în Munţii Bihorului împreună cu fiii săi, Teodor (junior) Avisalon şi Traian, cu Nuţu Bortoş, Gheorghe Mihuţ şi Ion Ciota, fost şofer al mareşalului Antonescu. În toamna anului 1948 au fost găzduiţi în casa pădurarului Mihai Giurgiu (Jurj) de pe Valea Someşului. În primăvara anului 1949 au revenit în munţi, având sălaşul în apropiere de cel al doctorului Capotă, cu care au colaborat strâns. Prin Ion Giurgiu, Teodor Şuşman avea legături cu locuitorii din Fildu de Sus şi din Huedin, unde exista un nucleu subversiv alcătuit dintr-un preot şi 8 ţărani. În august 1950, casa lui Mihai Jurj este atacată de Securitate.

El fuge în munţi împreună cu soţia sa, Lucreţia, şi un unchi, Oneţ Roman, alăturându-se grupului Teodor Şuşman, ascuns pe atunci în judeţul Mureş. Securitatea se răzbună pe familie. Ecaterina Şuşman moare în urma torturilor, iar ultimii doi copii, Emil şi Romulică sunt arestaţi. Traian Şuşman, a fost prins la 12 decembrie 1948 şi condamnat la doi ani închisoare, apoi i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan, cu prelungire din doi în doi ani, deşi era tebecist, până când au fost lichidaţi toţi membrii grupului. În 1952, 3 partizani sunt ucişi în luptă, iar Teodor Şuşman (senior) se sinucide. În 1954, soţii Jurj sunt prinşi în Munţii Bihorului.

Mihai Jurj este ucis în luptă, Roman Oneţ este condamnat la moarte şi executat la Oradea, în 1955, iar Lucreţia Jurj, bolnavă de tuberculoză, la muncă silnică pe viaţă. În noaptea de 1/2 februarie 1958, Teodor Şuşman (junior) şi Avisalon sunt încercuiţi în satul Trainiş şi luptă până la epuizarea muniţiei. Securiştii au dat foc şurei şi cei doi fraţi au ars de vii. Fuseseră trădaţi.

În 22-24 iulie 1958, are loc procesul grupului Şuşman, la Tribunalul Militar Cluj, dar nici un Şuşman nu era prezent. Toţi fuseseră ucişi, după ce rezistaseră comunismului timp de 10 ani, cu arma în mână. Grupul Teodor Şuşman nu a avut crime la activul său.

7.2. Grupul Dabija-Macavei (Muntele Mare) (1948-1949).

Tot pe versantul oriental al Munţilor Apuseni a operat şi grupul Dabija-Macavei. Maiorul Nicolae Dabija era originar din Galaţi şi era văr cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Participant la războiul din Caucaz, pentru modul competent cum şi-a condus ostaşii în luptele de la Novorosiisk şi Perekop, a fost avansat la gradul de maior, citat prin Ordin de zi pe Armată şi a primit ordinul “Mihai Viteazul” chiar din mâna mareşalului Antonescu. S-a stabilit în Aradul Nou prin căsătoria cu fata protopopului Cârnaţiu din Turda.

Fraţii Traian, Alexandru, Viorel şi Nicolae Macavei erau nepoţii conducătorului ţărănist Ştefan Cicio Pop, motiv pentru care au fost urmăriţi de comunişti cu o îndârjire rar întâlnită. Urmăriţi de jandarmi pentru “contrabandă cu aur”, au rănit patru poliţişti, apoi       s-au refugiat în munţi în vara anului 1948. În luna octombrie 1948 ei au împuşcat în cursul unei lupte doi plutonieri majori de jandarmerie.

În februarie 1948, prin intermediul maiorului deblocat Ioan Opreanu, maiorul Dabija a cunoscut pe fraţii Macavei şi au constituit gruparea denumită “Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”, care a lansat manifeste şi se pregătea pentru acţiuni puternice în vara anului 1949. În acest scop, la 20 decembrie 1948, au jefuit suma de 320 000 lei de la Percepţia Teiuş. În paralel, s-au căutat legături în Bucureşti. Prin cumnatul său, maiorul deblocat Nicolae Niţescu, Dabija trebuia să primească informaţii cifrate cu caracter militar şi politic. Cifrul şi un chestionar s-au găsit asupra lui Niţescu cât şi asupra lui Dabija.

Prin alt cumnat, Mihai Angheluţă, fost funcţionar al Ministerului Afacerilor Externe, Dabija a obţinut o audienţă la consulul turc la Bucureşti, căruia i-a înmânat un memoriu scris în limba franceză, cu rugămintea de a-i face legătura cu Misiunea Americană. După două zile, prin telefon, a primit răspunsul negativ.

În mai 1948, Dabija a luat contact la Bucureşti cu generalul Dumitru Petrescu, fost ataşat militar la Washington, spunându-i ce intenţii are şi că se pune sub ordinele sale, rugându-l să-l ajute prin legăturile ce le are cu cercurile americane. În cazul izbucnirii războiului cu sovieticii, Dabija intenţiona să blocheze defileurile Mureşului, Someşului, Oltului, Prahovei, Dornei şi să întreprindă sabotaje în zona petroliferă.

În februarie 1949, grupul Dabija-Macavei şi-a stabilit locul de adăpost şi apărare pe Muntele Mare (1825 m). Aici şi-a construit un bordei întărit cu grinzi rotunde de brad, încăpător şi cu paturi suprapuse. În apropiere de “cazemată” au construit un bordei îngropat ce servea ca depozit.

Numărul total al celor implicaţi în activitatea grupului era de peste 400 de oameni. În paralel, luase fiinţă o organizaţie subversivă de sprijin a partizanilor, denumită “Liga apuseană a moţilor” care avea nuclee constituite în toate satele de pe Valea Arieşului. Moţii excelau prin sărăcie, dar şi prin patriotism. Comuniştii erau duşmanii lor de moarte.

În ianuarie 1949, Securitatea Turda a recrutat prin şantaj pe Augustin Râstei din comuna Bistra. Acesta îl găzduise pe Dabija şi a fost forţat să colaboreze la prinderea lui, spre a scăpa de închisoare. Pe baza garanţiei fraţilor săi vitregi, Avram şi Traian Ihuţ, a fost primit în grup şi l-a convins pe Avram Ihuţ să se predea. De la acesta, Securitatea a aflat că pe Muntele Mare sunt numai şapte partizani. A doua zi, la 2 martie, au sosit încă 17 partizani trimişi de fraţii Macavei, iar în zilele următoare erau aşteptate alte câteva grupuri de partizani înarmaţi, din judeţul Alba. Maiorul Dabija a hotărât ca noii sosiţi să depună jurământul în ziua de 4 martie.

În noaptea de 3/4 martie 1949, adică în cea premergătoare zilei când trebuia să se depună jurământul, o companie din Batalionul 7 de Securitate Floreşti din regiunea Cluj, împreună cu securişti din Câmpeni şi numeroşi activişti de partid din zonă au încercuit tabăra grupului Dabija şi au ţinut-o sub tirul armelor toată noaptea. În zori, maiorul Dabija a ordonat să se deschidă foc împotriva inamicului. S-a încercat să se spargă încercuirea prin aruncarea unor grenade şi au reuşit să scape şase partizani: maiorul Dabija, Traian Macavei, Traian Ihuţ, Ioan Mişu, Cornel Pascu. În adăpost au murit 5 luptători: 4 bărbaţi şi soţia maiorului. Printre morţi era şi Ioan Cigmăian. Dintre partizani au fost luaţi 14 prizonieri (în momentul atacului erau numai 25). Disproporţia de forţe era destul de mare: de 6 la 1. Din cei 150 de securişti au murit trei (un subofiţer şi doi ostaşi) şi au fost răniţi 5 ostaşi din Batalionul 7 Securitate Floreşti-Cluj.

A doua zi, un pluton de soldaţi şi câţiva oameni din Bistra au revenit la locul luptei, au distrus bordeiul, au aruncat cele 5 cadavre în beciul-depozit, au azvârlit pietre, bârne şi pământ peste morţi, considerându-l mormânt.

Securitatea a început să-i vâneze pe cei scăpaţi de pe Muntele Mare şi pe cei care     i-au sprijinit. Maiorul Dabija este trădat şi prins pe Valea Dobrei. La 8 martie sunt ucişi trei oameni şi grav rănit Alexandru Maxim, care va fi judecat şi condamnat la m.s.v., dar Securitatea nu se mulţumeşte cu atât: va fi luat din închisoare şi asasinat la 2 aprilie 1950. Ioan Turcu, elev din Vingard va fi ucis în anchetă, în aprilie 1949, la Securitatea Alba Iulia. La Aiud, în noaptea de 5/6 martie 1949, sunt împuşcaţi în casa lor doi soţi. La 7 octombrie 1949, sunt ucişi doi ţărani în Cheile Runcului. La 20 august 1950 vor fi asasinate de Securitatea Turda trei persoane: Ion Trifa (fratele episcopului Viorel Trifa) şi alţi doi ţărani, după ce au fost torturaţi.

Procesul grupului Dabija se judecă la 30 septembrie 1949: 7 sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la 28 noiembrie 1949 la Sibiu (Nicolae Dabija, Titus Onea, Ioan Scridon, Gheorghe Opriţă, Traian Mihălţan, Augustin Raţiu, Silvestru Bolfea), iar 5 partizani condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Patru luni mai târziu, la 2 aprilie 1950, aceştia cinci vor fi ridicaţi din penitenciare şi asasinaţi de Securitatea Cluj: Alexandrina Pop, Mihai Angheluţă, Simion Moldovan, Nicolae Niţescu şi Alexandru Maxim.

Sprijinitorii partizanilor din grupul Dabija au fost judecaţi în 12 sau 13 loturi. Dacă nu ar fi fost trădat şi ar fi făcut fuziunea cu grupul lui Ştefan Popa, grupul maiorului Dabija ar fi devenit un adversar de temut pentru Securitate.

Trupele de Securitate şi Miliţia au pierdut în total 5 morţi şi 9 răniţi, cele mai grele pierderi suferite în lupta pentru lichidarea unui grup de partizani.

 

7.3. Grupul maiorului Oniga (1948-1949).

Maiorul Emil Oniga, născut la 29.7.1901, camarad cu maiorul Dabija, a creat încă din anul 1948 o organizaţie anticomunistă din militari. Au fost trădaţi şi arestaţi în 1949. Faptul că se înţeleseseră să fuzioneze şi maiorul Oniga n-a mai trecut pe la Dabija, l-a determinat pe acesta să-l considere trădător. E posibil şi acest fapt, dar poate a fost constrâns prin tortură.

 

7.4. Grupul Ştefan Popa (Piatra Caprei – Alba) (1948-1949).

Constituit în 1948 din 7 membri, grupul condus de Ştefan Popa îşi avea sălaşul tot pe versantul oriental al Munţilor Apuseni şi anume pe Vârful Piatra Caprei, din judeţul Alba. Opera, deci, în apropiere de grupul maiorului Dabija.

Din acest grup a făcut parte şi Bratu, sublocotenent deblocat, fost student, fost legionar. Preotul greco-catolic Nicolae Suciu a făcut parte din conducerea organizaţiei; Petre Mărgineanu, fratele profesorului Nicolae Mărgineanu, condamnat în procesul Pop-Bujoiu; Silvestru Bolfa; ofiţerul invalid Nicodim Lazăr şi Alexandru Maxim, anterior membru al grupului Dabija, în total ajungând la 20 de membri.

Alexandru Maxim, în anul 1948, a luat legătura prin Nicu Marin cu studentul Radu Ionescu, fost membru al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ). Acesta, împreună cu Ion Robu, secretar general al TUNŢ pe capitală, l-a împuternicit pe Maxim să organizeze nuclee ţărăniste în judeţul Alba. După ce a luat legătura la Cluj cu Seimereanu, văr cu Radu Ionescu, Alexandru Maxim a pornit la organizarea nucleelor P.N.Ţ.,     bazându-se pe preoţi şi pe gospodarii satelor din judeţele Alba şi Târnava Mică. Această organizaţie subversivă ţărănistă s-a extins cu repeziciune şi în judeţul Turda. Între timp, Alexandru Maxim a intrat în grupul maiorul Dabija, iar după dispersarea acestuia a trecut în grupul lui Ştefan Popa.

Organizaţia P.N.Ţ. ţinea şedinţe în care se stabileau cotizaţiile în bani şi alimente pentru sprijinirea partizanilor din munţi şi hotăra modul de atacare a sediilor autorităţilor comuniste din comune. Hotărâse fuziunea cu grupul Dabija.

În luna februarie 1949, Ştefan Popa a împuşcat, rănind grav un subofiţer de Securitate din Teiuş şi un altul la Aiud. După lichidarea grupului Dabija, a fost depistat şi grupul Ştefan Popa, acesta fiind ucis în timpul luptei, în martie 1949. Până la 23 iulie 1949, Securitatea arestase 177 partizani şi sprijinitori ai acestora.

A existat o legătură cu Ioan Popa, sergent în Regimentul 9 Cavalerie din Oradea, care a creat în cadrul regimentului o organizaţie intitulată “Vulturul Negru” din 11 membri.

 

7.5. Grupul Ioan Robu (1948-1949)

Originar din Timişoara, Ioan Robu era student la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi secretar general al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ) din centrul universitar Bucureşti, până în iulie 1947, când comuniştii au desfiinţat partidul condus de Iuliu Maniu. În aprilie 1948 a reînceput activitatea anticomunistă, entuziasmat de pregătirile rezistenţei din Munţii Apuseni. Îndemnat de Alexandru Drăgulănescu, agentul Securităţii, pleacă însoţit de alţi doi studenţi, Ionescu şi Alexandru Maxim şi se convinge că situaţia este explozivă. Încurajat de Drăgulănescu, pleacă din nou în judeţul Alba, unde refăcuse organizaţia ţărănistă şi ţăranii începuseră să se înarmeze. Dar Ioan Robu plecase cu alţii după el. Ce a urmat, nu se poate descrie. Trupele de Securitate din Cluj, Sibiu şi Bucureşti, sub comanda maiorului Gheorghe Crăciun au intrat în acţiune. Satele moţilor erau înconjurate noaptea şi oamenii arestaţi. Pentru a mări groaza, unii erau împuşcaţi la marginea drumului. Ioan Robu şi Alexandru Maxim au fost prinşi şi condamnaţi pe termen limitat. La 2 aprilie 1950 însă, au fost ridicaţi din penitenciarul Cluj şi asasinaţi.

 

7.6. Grupul Crişan-Abăcioaiei (mai 1948-1949).

Ioan Crişan, învăţător, fost comandant ajutor legionar, originar din judeţul Turda, a scăpat de valul arestărilor din 14/15 mai 1948 şi a intrat în clandestinitate activă, organizând pe legionarii rămaşi liberi, dar acceptând şi alţi voluntari. Acţionând în judeţele Someş şi Cluj, în Munţii Hăşmaşului, a întâlnit pe Leon Abăcioaiei, moldovean, vechi legionar, fost student la Cluj. Împreună, au împânzit câteva judeţe cu grupuri de rezistenţă, care au băgat groaza în comunişti, unii fiind pedepsiţi aspru pentru crimele şi abuzurile lor, de regulă spânzuraţi.

Greşeala acestei organizaţii a fost că nu a colaborat mai strâns cu oamenii din munţi, fugari, care mişunau pretutindeni. Urmărit de agenţi, Ioan Crişan a fost surprins de o patrulă a Securităţii condusă de locotenentul Moise Barany, în Cluj, în martie 1949 şi împuşcat aproape de podul peste Someş. Abăcioaiei era tot în Cluj, ascuns la nişte studenţi. Fiind filat, a fost prins într-o seară, când schimba ascunzătoarea, după ce a rănit nişte securişti. În februarie 1950, a fost ridicat din celulă de anchetatorii Stănescu şi Beiner şi împuşcat în ceafă, împreună cu alţi deţinuţi, lângă cimitirul de pe Valea Turzii. În luna aprilie, alte zeci de deţinuţi au fost luaţi din închisori şi asasinaţi la Timişoara, din ordinul generalului Alexandru Nicolski.

 

7.7. Echipa Cruce şi Spadă (Munţii Apuseni) (1948-1949).

În anul 1948, profesorul Gheorghe Gheorghiu, zis Mărăşeşti, fost legionar, discută cu Ştefan Giurcoi şi Gavrilă Forţu şi ajunge la concluzia că linia legionară nu este destul de activă. De aceea, iniţiază o nouă organizaţie anticomunistă intitulată “Echipa Cruce şi Spadă”. În luna septembrie 1948, redactează şi răspândeşte în Bucureşti şi Bologa, judeţul Cluj, manifeste semnate “E.C.S.”.

Grupul a procurat armament, muniţie şi echipament pentru lupta în munţi, iar în octombrie 1948, profesorul se stabileşte în comuna Săcuieu, judeţul Cluj. Prin Traian Mereu, recrutează în organizaţie pe locotenentul deblocat Aurel Potra din Săcuieu. S-a redactat şi multiplicat la şapirograf un nou manifest destinat românilor din Munţii Apuseni.

Plutonierul deblocat Ioan Torcea s-a ocupat de recrutarea de membri din Moldova (Paşcani, Iaşi, Botoşani), regiunea Cluj şi Braşov.

La 10 octombrie 1948, au făcut o recunoaştere în comuna Zam-Sâncrai, jud. Cluj, iar patru zile mai târziu au ocupat magazia Romcereal, au imobilizat paznicii şi au incendiat magazia. După o încercare de aruncare în aer a fabricii de cherestea din Poeni-Cluj, s-au reîntors în Bucureşti.

La 14 martie 1949, au venit în munţi, au construit un bordei şi s-au pregătit să atace fabrica Poeni, căile ferate, membrii de partid şi miliţienii.

În noaptea de 11/12 aprilie 1949, în gara Huedin, organele Securităţii Cluj au împuşcat pe Torcea, 4 inşi au fost reţinuţi, iar în continuare încă 7 şi urmăriţi doi. Arestările au continuat. Procesul s-a judecat la 23 septembrie 1949, pedepsele variind între 10 şi 25 de ani. Au fost 22 de inculpaţi.

În noiembrie 1949, adică două luni mai târziu, Securitatea Cluj ridică din celulele nr. 52-56 ale penitenciarului Cluj, pe profesorul Gheorghe Gheorghiu, pe ofiţerul Aurel Potra, pe farmacistul Nicolae Pituru şi pe profesorul Gavrilă Forţu, pe care îi asasinează la Zam-Sâncrai (lângă Huedin).

 

7.8. Grupul Leon Şuşman (Valea Arieşului-Turda) (1948-1957).

Avocatul Leon Şuşman din Ocna Mureşului nu era rudă cu Teodor Şuşman din Răchiţele. Fiind urmărit de organele comuniste de represiune, este nevoit să-şi părăsească locuinţa şi să plece împreună cu Gheorghe Şuşman, fratele său, în comuna Ponor, unde sunt găzduiţi de pădurarul Nicolae Jurj. În anul 1946, s-au mutat în comuna Poşaga, pe Valea Arieşului. În Munţii Apuseni, în mijlocul moţilor, se simţeau mai în siguranţă. În anul 1949, Leon Şuşman a luat legătura cu grupul “Grimalschi”, paraşutat din Germania Occidentală în scop diversionist.

Un grup de trei partizani conduşi de Cornel Diac au reuşit să scape şi erau semnalaţi în regiunea Alba, Târnava Mică, Luduş, în anii 1950-1951. S-au stabilit în casa lui Vasile Crişan, unde au stat până la 18 iulie 1957, când Securitatea a înconjurat locuinţa şi a fost folosită forţa armată pentru a-i captura pe cei dinăuntru. Au fost împuşcaţi mortal Leon Şuşman şi preotul Simion Roşa, iar Vasile Crişan, gazda, a fost rănit şi arestat. În aceeaşi zi au mai fost arestaţi alţi doi locuitori. Arestările au urmat la 4 august 1957, apoi au continuat în serie până la 20 octombrie 1957. Din comuna Poşaga au fost arestaţi şi condamnaţi circa 140 de persoane, iar 58 de familii au fost deportate în Bărăgan, cam o treime din sat. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi 5 partizani din grupul Leon Şuşman, Vasile Crişan, Teodor Trâncă, Ilie Vlad, Vasile Bicuţ şi Vasile Răfăilă. Cruzimea represiunii avea scopul de a înspăimânta pe localnici, deşi n-au avut la activ crime.

 

7.9. Grupul Capotă-Dejeu (septembrie-noiembrie 1948).

În Munţii Apuseni, pe Valea Drăganului, locuitorii s-au ridicat la luptă împotriva politicii de colectivizare forţată a agriculturii impusă de comunişti. În septembrie 1948, se organizează pentru apărare grupuri de partizani, în componenţa cărora intrau legionari, ţărănişti, militari deblocaţi, oameni fără apartenenţă politică. Medicul veterinar Iosif Gheorghe Capotă, secretar P.N.Ţ. din Huedin – Cluj, ajutat de doctorul Alexandru Dejeu, avocatul Mureşanu din Beiuş şi alţii, au luat iniţiativa multiplicării unor manifeste prin care să lămurească problemele care frământau pe ţărani.

Grupul Capotă a fost ajutat de gazde şi iscoade, preoţi, notari, avocaţi, pădurari, dar mai ales de ţăranii de la Stâna de Vale, de pe Muntele Vlădeasa. Neavând arme suficiente pentru a se apăra, au fost arestaţi în urma unei acţiuni combinate a DRSP Oradea cu DRSP Cluj, la 20 noiembrie 1948. După o anchetă dură, doctorii Capotă şi Dejeu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Gherla, în seara zilei de 2 septembrie 1958. În lot au fost 23 de ţărani din satul Brăişor, judeţul Cluj. Cinci au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, ceilalţi primind pedepse până la 25 de ani închisoare.

 

 

 

7.10. Armata Albă (1948-1949).

Organizaţie alcătuită din simpatizanţi ai monarhiei române. A fost condusă de Alexandru Suciu, fost căpitan din marina regală română şi avea sediul la Cluj. Filiala din judeţul Turda era o grupare de vreo 30 de oameni, condusă de Ionel Manu, absolvent al liceului comercial din Turda. Era constituită din mici meseriaşi, studenţi, ţărani, învăţători şi foşti militari, tineri.

Surprinsă în faza de constituire, nu se ştie cum ar fi evoluat, întrucât nu a întreprins acţiuni violente.

Nu ştim dacă Armata Albă are vreo legătură cu Garda Albă, care a avut numeroşi aderenţi în judeţul Hunedoara. Ştim însă că din 74 de arestaţi, 58 erau ţărani, 6 muncitori, 3 învăţători, 4 preoţi şi 3 subofiţeri şi a fost depistată în luna mai 1949.

 

7.11. Liga Apuseană a Moţilor (1949).

Alexandru Lazăr, magazioner la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, originar     dintr-un sat de munte de lângă Baia de Arieş, cunoştea mulţi fugari din calea prigoanei comuniste. Îl cunoştea pe inginerul Traian Macavei, dar nu avea legături nici cu maiorul Dabija din Muntele Mare, nici cu căpitanul Diamandi din Muntele Băişorii. Pe unii i-a ajutat cu echipament şi alimente. Dar a iniţiat formarea unui grup de sprijin pentru partizani, pe care l-a numit Liga Apuseană a Moţilor. Mai mult, a tipărit un manifest pe care l-a difuzat prin prietenii săi în Câmpia Turzii, Turda şi Cluj. Un ucenic a predat un astfel de manifest unui activist comunist, acesta la Securitatea din Turda şi Alexandru Lazăr a fost arestat când urca la munte, unde avea întâlnire cu fraţii Macavei.

Au fost arestaţi peste 150 de oameni, dintre care 25 de femei, majoritatea ţărani sau muncitori la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, iar ancheta a fost foarte dură. Au fost judecaţi de Tribunalul Militar Cluj la 9 ianuarie 1950. Alexandru Lazăr a fost condamnat la 10 ani de închisoare.

 

7.12. Grupul Diamandi Ionescu (Muntele Băişorii) (1949-1950).

Căpitanul aviator Diamandi Ionescu fusese arestat, pentru că protestase   împotriva falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946. Evadează de la Siguranţa din Turda împreună cu un alt ofiţer aviator şi fug pe Valea Ierii, spre Muntele Mare. Indignaţi de modul barbar în care activiştii comuniştii şi jandarmii asupreau populaţia, coborau în sate şi îi pedepseau. Grupul lor era format din localnicii înarmaţi şi curajoşi. Într-o zi din vara anului 1949, au coborât de pe Muntele Băişoara şi au ocupat comuna cu acelaşi nume, arestând jandarmii, autorităţile locale şi informatorii acestora, ţinându-i ostateci într-o magazie de la marginea satului. Apoi au ars registrele în care erau trecute cotele datorate de ţărani, au ars tablourile şi lozincile comuniste, au tăiat firele telefonice şi au declarat comuna liberă. Abia după 24 de ore au apărut trupele de Securitate, echipate de război. Securiştii înaintau având în faţă femei şi copii, în timp ce partizanii aveau în faţă pe ostateci. În această situaţie, Diamandi a ordonat retragerea pe Valea Ierii.

Au fost arestaţi peste 500 de ţărani şi torturaţi în mod sălbatic. Securitatea din Cluj, condusă de lt. colonel Mihail Patriciu-Weiss, renumită prin numeroase crime, a ucis 7 oameni arestaţi, dar nejudecaţi: Victor Mare, Vasile Mare, Samson Muntean, Avram Ihuţ, Traian Ihuţ, Ioan Ihuţ şi Gligoruţ (?). Echipa de asasini a fost comandată de Octavian Voicu de la Securitatea   din Turda, în ziua de 9 august 1949.

Tribunalul Militar Cluj a condamnat, la 1 decembrie 1950, 71 de inculpaţi: Ionescu Diamandi, Simion Gălbează şi Iosif Codorean la moarte prin împuşcare, executaţi la 15 mai 1951; doi oameni, Samson Vâtcă şi Ştefan Vâtcă, condamnaţi la câte 10 ani închisoare, au fost asasinaţi de Securitate după proces; restul de 59 de inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse grele. Au fost condamnaţi şi cei asasinaţi înainte de proces.

 

  1. ARAD (iunie 1947 – noiembrie 1956)

 

8.1. Grupul Gligor Cantemir (iunie 1947 – noiembrie 1952)

Paraşutat din Germania în iarna lui 1945, Gligor Cantemir şi-a amenajat o tabără pe Muntele Drocea, lângă Gurahonţ, dizolvată la scurt timp. Începând din anul 1945, militari români înarmaţi s-au refugiat în munţi, spre a nu fi arestaţi.

Începând din iunie 1947, comuniştii n-au mai respectat înţelegerea din 1945 cu legionarii, întrucât îşi atinseseră obiectivele: câştigaseră alegerile prin forţă şi fraudă, iar P.N.Ţ. era în curs de lichidare.

Începând din 1947, s-au realizat legături între satele din munţi, iar Gligor şi prietenii săi s-au ascuns în păduri sau la prieteni.

În noaptea de 14/15 mai 1948 au fost arestaţi masiv legionarii. Mulţi au fugit în păduri, la cei din rezistenţă. Atunci a fost prins curierul Centrului, un student, care a fost torturat până când Siguranţa a aflat consemnul dintre Centru şi curierul din Arad, la care s-a găsit evidenţa tuturor legionarilor din judeţ.

În noaptea de 20/21 decembrie 1948, Gligor Cantemir a fost arestat în comuna Cil. În 1949, 40 de oameni au fost judecaţi în două procese, dar organizaţia iniţiată de Gligor Cantemir şi-a continuat activitatea. Au avut loc ciocniri cu Securitatea în comuna Iosăşel şi în august 1949, la 4 noiembrie 1950 şi în final la 28 mai 1952. Locotenentul Lazăr Maier şi sublocotenentul Haidu au fost răniţi. Au fost ucişi partizanii Ioan Jurcuţa, Iulian Hagea, Ioan Luluşa, Pavel Dobre ş.a., în luptele din Munţii Zarandului şi Munţii Codrului.

 

8.2. Grupul Adrian Mihuţiu (iunie 1948 – noiembrie 1956).

Originar din comuna Măderat, judeţul Arad, student la Politehnica din Timişoara, Adrian Mihuţiu a îndemnat la solidaritate cu studenţii grevişti din Cluj, în 1946. Ca elev la Deva, îi meditase pe băieţii lui Petru Groza. Era legionar.

Scăpat de arestările din mai 1948, peregrinează prin satele judeţului Arad şi iniţiază un grup de luptă împotriva comunismului cu un efectiv de circa 70 de membri. A avut cinci ciocniri cu Securitatea, rănind pe unii şi împuşcând mortal pe altul, numai cu intenţia de a se apăra. A fost prins la 17 noiembrie 1956, fiind trădat de vărul său. Au fost arestate 69 de persoane, care au fost judecate în trei loturi, în anul 1957, de către Tribunalul Militar Cluj în deplasare la Timişoara.

Adrian Mihuţiu şi Pavel Suciu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava, deşi Avram Bunaciu le promisese comutarea pedepsei.

 

8.3. Grupul Valer Şirianu (1948).

Grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Valer Şirianu a avut un efectiv de circa 105 membri şi a luat fiinţă în 1948. Din el au făcut parte generalul Baloşiu, colonelul Rădulescu, dr. Boieriu, preotul Tiberiu Dârlea, subofiţerul Ion Ardelean, Sabin I. Sas din Târnova, judeţul Arad ş.a

 

 

8.4. Mişcarea Naţională de Eliberare (1949-1952).

Organizaţie paramilitară, constituită din 38 de persoane, în majoritate ţărani, de către profesorul Ion Blăgăilă din Arad. Arestările au început în luna august 1951, iar procesul s-a judecat de către Tribunalul Militar Timişoara. Pedepsele au variat între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani temniţă grea.

8.5. Răscoala ţăranilor din judeţul Arad (1-3 august 1949).

Răscoala ţăranilor din judeţul Bihor, datorită impunerii colectivizării agriculturii şi obligării ţăranilor de a treiera la arie, de unde autorităţile reţineau mai întâi cotele exagerat de mari, încât oamenii se întorceau acasă doar cu paiele, a izbucnit şi în judeţul Arad. În zilele de 1 şi 2 august 1949, s-au răsculat ţăranii din următoarele comune:

  1. Ateaş;

  2. Apateu, unde au fost împuşcaţi pe loc trei ţărani şi arestaţi 22. În noaptea de 3/4 august au mai fost împuşcaţi doi ţărani.

  3. Berechiu, unde la 1 august a fost ucis pe loc un ţăran şi arestaţi 18. La 11 august a mai fost împuşcat un ţăran.

  4. Chereluş;

  5. Gurba;

  6. Moţiori; au fost arestaţi 10 ţărani;

  7. Şepreuş, unde la 1 august a fost incendiat sediul Comitetului Provizoriu şi arhiva, au fost împuşcaţi 4 ţărani şi arestaţi 57.

  8. Şiclău;

  9. Sintea Mare;

  10. Şomoşcheş, unde la 1 august a fost bătut preşedintele Sfatului Popular Judeţean, s-au tăiat firele telefoanelor, au fost împuşcaţi doi ţărani şi arestaţi 49. Numai în 4 comune au fost asasinaţi 12 ţărani. Au fost deportate imediat familiile acestora (33 oameni) şi au fost urmărite alte 30 de persoane. În cinci comune au fost arestaţi 156 de ţărani. La 3 august 1949, din staţia Cermei a plecat o garnitură de tren cu deportaţi spre Câmpia Bărăganului, în Muntenia.

 

  1. DOBROGEA (iunie 1947-1956).

 

9.1. Grupul “Pădurea Babadag” (iulie 1947-30 martie 1952).

Populaţia Dobrogei este alcătuită în bună parte din aromâni (macedoromâni), locuitori aduşi din Macedonia, majoritatea oieri, oameni sărmani. Asupra lor a exercitat o influenţă puternică Mişcarea Legionară, pentru că erau buni creştini şi patrioţi.

În vara anului 1947, înţelegerea încheiată în decembrie 1945 între comunişti şi legionari s-a deteriorat. Tot timpul s-au suspectat reciproc, iar după consolidarea regimului impus de sovietici, Siguranţa a început să-i aresteze pe legionari sub diverse pretexte, de regulă predarea recoltelor şi colectivizarea.

Prin luna iulie 1947, Nicolae Fudulea s-a întâlnit cu Nelu Rusu la Bucureşti, unde au hotărât organizarea rezistenţei anticomuniste în Dobrogea. În anul 1948, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea din comuna Eschibaba (Vasile Alecsandri), judeţul Tulcea, s-au refugiat în pădurea Tistimelu. Ei vor fi conducătorii grupurilor de rezistenţă din Dobrogea de nord, în timp ce rezistenţa din sudul Dobrogei va fi condusă de Gogu Puiu, legionar macedoromân,   revenit din Germania cu câţiva camarazi.

Pădurile Dobrogei s-au umplut cu refugiaţi după arestările din 14/15 mai 1948. Potenţialul rezistenţei a scăzut prin lipsa celor arestaţi, compensat prin modul de organizare stabilit de cei trei conducători. S-au creat nuclee de rezistenţă armată pe localităţi, capabile să acţioneze independent, având fiecare un conducător. Ele erau coordonate de grupul de comandă printr-un sistem de curieri bine pus la punct, o particularitate a rezistenţei din Dobrogea. Dăm câteva exemple de astfel de localităţi: Camena, Casimcea, Ciocârlia, Cobadin, Cogealac, Dulgheru, Mihai Viteazu, Mihail Kogălniceanu, Ovidiu, Târguşor.

Represiunea a început în vara anului 1948. În afară de arestări, Securitatea a împuşcat în scop de intimidare, începând din iunie 1949, numeroşi ţărani care s-au opus la colectivizarea agriculturii. Comuniştii planificaseră Dobrogea ca prim exemplu de colectivizare totală. Victor Duşa şi Vasile Vâlcu erau responsabili pe linie de partid, în timp ce din partea Securităţii răspundeau Nicolae Doicaru şi Nicolae Ceauşescu. Cu sprijinul Armatei, al Miliţiei şi al trupelor de securitate, s-a pornit ca la război. Ţăranii erau arestaţi sau deportaţi, iar cei mai hotărâţi se refugiau în păduri, înarmaţi, unde opuneau rezistenţă. Au fost ciocniri sângeroase, suferinţe de nedescris.

În iulie 1949, Florica Bagdasar, macedoneancă, a fost trimisă ca să medieze şi să promită. Ea şi-a trădat fraţii, atrăgându-i în capcană. În timpul discuţiei, Securitatea i-a înconjurat şi au început arestările. Gogu Puiu abia a scăpat cu o maşină, mergând spre sud, până la Cobadin. În timp ce discuta planul acţiunii cu oamenii săi, Securitatea i-a reperat şi i-a încercuit. Confruntarea s-a soldat cu morţi de ambele părţi. Gogu Puiu s-a sinucis cu o grenadă. Au fost arestaţi numeroşi ţărani din satele vecine şi condamnaţi de Tribunalul Militar Constanţa. Cinci au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

În februarie 1950, 38 de luptători dobrogeni, condamnaţi anterior la pedepse pe termen limitat, au fost ridicaţi din penitenciarele Aiud şi Gherla şi transferaţi la Timişoara, unde au fost asasinaţi.

La 9 martie 1950, Securitatea atacă bordeiul fraţilor Fudulea, în pădurea Babadag. Este ucis Dumitru Fudulea, iar Nicolae Fudulea, Ion Cotan şi Stere Grasu sunt arestaţi. Fuseseră trădaţi de ciobanul Nichita Nazarie.

Conducerea organizaţiei este preluată de Stere Alexe. În septembrie 1950, în noaptea execuţiei, Nicolae Fudulea evadează, dar Stere Grasu este împuşcat mortal. Nicolae Fudulea este rănit şi prins în comuna Calfa, la 30 martie 1952. Va muri trei luni mai târziu.

Bilanţ provizoriu al represiunii din Dobrogea: 15 asasinaţi în diferite comune; 10 condamnaţi la moarte şi executaţi; 74 morţi în închisori şi lagăre de muncă forţată; 38 asasinaţi la Timişoara, deşi aveau condamnări pe durată limitată; 840 morţi în lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră.

 

9.2. Grupul fraţilor Croitoru (1949-1956).

Au existat partizani şi în Delta Dunării. Fraţii Parfene şi Neculai Croitoru, originari din satul Malcoci, comuna Nufăru, judeţul Tulcea, erau urmăriţi (Neculai din 1946 şi Parfene din 1948). Au stat ascunşi în stufărişul din Deltă. La 14 octombrie 1949, aflându-se acasă, au fost înconjuraţi de securişti, dar se angajează în luptă şi scapă. Tot anul 1950 stau fugiţi în Deltă. Parfene se îmbolnăveşte, este trădat, rănit şi prins. A fost condamnat la 10 ani temniţă grea şi confiscarea averii.

Neculai va supravieţui, hăituit, până în 1956, după evenimentele din Ungaria, când va fi prins la frontiera cu Iugoslavia şi condamnat la moarte.

 

 

9.3. Grupul tătarilor (1948 – aprilie 1952).

O parte din tătarii din Crimeea s-au refugiat în Dobrogea la revenirea sovieticilor, adică în anii 1943- 1944, întrucât erau acuzaţi că ar fi colaborat cu germanii. Autorităţile comuniste au început să-i urmărească în 1948. La 14 octombrie 1948 a fost arestat Negip Fazâl din comuna Tătaru, judeţul Constanţa. Este anchetat cu sălbăticie, ca să denunţe locul unde se ascund tătarii prin păduri şi este ucis la 21 octombrie 1948, în anchetă. Soţia sa, Sultana Fazâl, va fi arestată în 1952 şi va rămâne în închisoare până în 1964.

Mulţi tătari vor supravieţui ca fugari ani de zile. Iusuf Geafer va fi arestat abia în aprilie 1952.

 

 

  1. BACĂU (1947-1950)

 

10.1. Grupul Gheorghe Unguraşu (septembrie 1947 – noiembrie 1948).

În luna septembrie 1947, un grup de 13 tineri elevi şi studenţi au construit un adăpost – buncăr în munţi, în punctul numit Uturea, aflat la 12 km nord de Moineşti, în judeţul Bacău. El era destinat depozitării armamentului şi muniţiei, dar şi loc de refugiu şi centru de rezistenţă în caz de nevoie. Situat pe Valea Trotuşului, în cazul izbucnirii războiului între americani şi ruşi, grupul de partizani constituit aici ar fi împiedicat trecerea trupelor sovietice către apus, dar şi retragerea lor. O mulţime de localnici ar fi mărit efectivul grupului, căci armament exista din abundenţă: mitraliere Z.B., puşti-mitraliere, grenade, lăzi cu Faust-Patronen, arme, pistoale, muniţie.

Arestările masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948 au făcut numeroase victime, unii participanţi la construirea buncărului. Scăpaţi cu greu, Gheorghe Unguraşu şi Petre Baciu s-au retras în munţi împreună cu oameni din satele vecine. Urmăriţi de Securitate, au plecat la Bucureşti la 15 noiembrie 1948, dar sunt trădaţi şi arestaţi. Aproape tot grupul Uturea a pierit în anchete, temniţe, sau au fost împuşcaţi.

10.2. Organizaţia catolică din judeţul Bacău (1949-1950).

Dacă în toamna anului 1948 regimul comunist a desfiinţat prin forţă biserica greco-catolică (unită), în primăvara anului 1949 a trecut la suprimarea bisericii romano-catolice. În judeţul Bacău exista o numeroasă comunitate catolică, în comunele de la poalele munţilor. Ţăranii au rămas statornici în credinţă şi mulţi au pornit alături de preoţii lor pe drumul Golgotei închisorilor de exterminare.

În faţa eşecului activiştilor comunişti de a convinge populaţia de “binefacerile” colectivizării agriculturii, Securitatea a ajuns la concluzia că vinovaţi sunt preoţii şi învăţătorii, care fac contrapropagandă. Realitatea este că ţăranii care fuseseră pe front erau lămuriţi de ce erau colhozurile şi comunismul.

Pentru Securitate, singura metodă eficace era forţa brutală. Trupele de Securitate, echipate ca pentru război, au început atacul asupra satelor Moldovei. La 8 martie 1949, s-a început cu satul Fundu Răcăciuni, dar preotul Susanu a fost apărat de ţărani, activiştii agresori au fost bătuţi, maşina le-a fost răsturnată şi i s-au tăiat cauciucurile cu topoarele. Două zile mai târziu, trupele de Securitate au înconjurat satul, iar ţăranii au fost constrânşi, sub ameninţarea mitralierelor, să se retragă în interiorul bisericii şi în jurul ei. Preotul Susanu, avertizat din timp, fugise împreună cu câţiva săteni şi s-a predat mai târziu. Ţăranii din sat au început să fie anchetaţi pe loc, terorizaţi, triaţi şi arestaţi. Ancheta a continuat şi în zilele următoare. Femeile au fost aduse din pădure, legate, în biserica transformată în temniţă. Învăţătorul satului, Anton Benchea, în acelaşi timp cantor la biserică, a fost chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii, apoi a fost împuşcat.

După o săptămână, când alţi ţărani luau drumul închisorilor, cei din Fundu Răcăciuni se întorceau de la Securitatea din Bacău, desfiguraţi în bătaie.

La 15 martie, securiştii au luat cu asalt satele Faraoani şi Valea Mare, care erau aproape în continuare. Cantorul Ioan Fărcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce da alarma. Activiştii şi securiştii au folosit aceleaşi metode de intimidare. Erau vizaţi preoţii, învăţătorii, notarii şi ţăranii înstăriţi, pe care îi numeau impropriu “chiaburi”, pentru că în fond nu erau.

Au fost arestaţi preoţii Ion Butnaru, Anton Dămoc, Petre Dincă şi Anton Olaru, împreună cu creştinii care ieşeau de la slujbă. Au fost bătuţi, umiliţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă. Începuseră să se adune ţăranii. Un moşneag a strigat: “Să nu-i lăsăm, fraţilor! Pentru preoţi ne dăm şi viaţa!” Un ofiţer de securitate a scos pistolul şi l-a împuşcat pe loc. Seara, arestaţii au fost încărcaţi în camioane şi duşi la Securitate. Opt săteni au murit în chinuri.

Au urmat la rând comunele Luizi-Călugăra şi Sărata, unde au fost arestaţi preoţii Gheorghe Pătraşcu şi Petru Băcăuanu, împreună cu o mulţime de ţărani. Blocarea şoselei cu buşteni, oamenii postaţi la pândă, furcile şi topoarele n-au folosit la mare lucru. Securitatea strecurase agenţi în sate, iar fără arme nu se putea organiza apărarea. Tot inutilă a fost şi răspândirea de manifeste multiplicate cu maşina de scris de către învăţătorul Vasile Ungureanu din comuna Sagna, prin care chema la unirea forţelor împotriva duşmanului comun.

Preoţii Dumitru Lucaci şi Gheorghe Pătraşcu au fost duşi la Sighet. Ceilalţi, mulţi alţii, ca şi ţăranii catolici arestaţi au fost duşi la Canal şi la Gherla, după ce în prealabil au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Galaţi.

http://www.miscarea.net/Brisca.htm

 

 

 

 

 

 

24/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

%d blogeri au apreciat: