CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un studiu privind sistemele de opresiune din URSS și România anilor patruzeci ai secolului trecut

 

 

 

 

 

 

Motto:

 

 

Stau de vorbă doi basarabeni, unul zice:

– Nu-mi plac românii iştia deloc. Până în 1940 l-au bătut pe tatăl meu chiar în pragul casei.

– Şi cum a dus-o tatăl tău după `40? – întreabă celălalt.

– …L-au luat ruşii şi l-au împuşcat undeva prin Siberia…

 

 

 

 

Represiunea sovietică în Basarabia a început chiar în zilele în care armata şi administraţia românească se retrăgeau dincolo de Prut, dupa ultimatumul dat de Moscova, în ziua de 26 iunie 1940. României i se acordau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei. Armata Roşie și trupele NKVD au trecut însă Nistrul imediat. Populația civilă a fost supusă la jafuri, torturi și asasinate.

„Din primele zile, crimele au devenit omniprezente în satele noastre. Erau identificaţi în primul rând şefii de post, jandarmii care nu reuşiseră să se evacueze, să treacă Prutul şi erau executaţi fără niciun fel de judecată. Ulterior s-au operat arestări în masă, în scurt timp închisorile nu mai dispuneau de spaţii libere. De fapt, capacitatea mai multor închisori a fost depăşită de câteva ori.

Era o îmbulzeală de nedescris. Lumea era sancționată pentru crime absolut inventate de către sovietici”, explică Ion Varta, istoric din Basarabia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un studiu de caz privind sistemele de opresiune din URSS și România anilor patruzeci ai secolului trecut, inclusiv pe timpul celui de al doilea război mondial, publicat în  Revista ”Destin Românesc” nr. 2, 2013.

 

 

 

Motto:

 

 

Stau de vorbă doi basarabeni, unul zice:

– Nu-mi plac românii iştia deloc. Până în 1940 l-au bătut pe tatăl meu chiar în pragul casei.

– Şi cum a dus-o tatăl tău după `40? – întreabă celălalt.

– …L-au luat ruşii şi l-au împuşcat undeva prin Siberia…

 

 

 

 

După atacul mișelesc al URSS împotriva României și raptul Basarabiei la 28 iunie 1940, organele de opresiune sovietice, NKVD (descifrare în română – ”Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne”) și MGB (descifrare în română – ”Ministerul Securității Statului”), au instaurat un regim de teroare neîntâlnit poate nici în istoria medievală a poporului român.

Oamenii trăind în liniștea lor erau arestați pe neprins de veste și trimiși fără urmă în lagăre și închisori. Unii nici nu mai ajungeau pe acolo, de multe ori rămânând împușcați chiar la marginea localităților sau prin subsolurile și după colțul sediilor de poliție.

Evident, cei uciși nu mai aveau parte de înmormântare creștinească, fiind aruncați prin gropi comune secrete, deshumate în vremuri mai târzii, postbolșevice.

Este cunoscut pe larg că doar într-un singur an, adică până la reinstaurarea regimului românesc în iunie-iulie 1941, sovieticii au supus represiunilor și deportărilor în masă zeci de mii de cetățeni dintre Prut și Nistru. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 în toate județele Basarabiei și în Nordul Bucovinei au fost arestați în plină noapte și deportați în regiunile de nord ale URSS 29.839 de oameni.[1]

Propaganda sovietică a trecut sub tăcere totală crimele săvârșite de regimul roșu al ”muncitorilor și țăranilor”, a schimbat mereu accentele, numind ocupația lor de tip clasic ”eliberare”, iar locuitorilor schimbându-le etnia de român în una inventată de ei ”moldovan”. Aceiași mașină bolșevică de spălat creierii umani, în cazul ocupației Basarabiei, a arătat cu degetul la un inventat ”comportament violent” al jandarmilor din Regatul României, de până la 28 iunie 1940, lustruind în schimb acțiunile feroce ale militarilor sovietici.

Pe parcursul anilor, minciuna bolșevică a reușit să prindă rădăcini la o parte a populației locale. Și astăzi mai întâlnim unii indivizi îndoctrinați ce mai cred eronat că ”până la venirea sovieticilor în 1940 basarabenii suportau jugul boierilor români” sau că ”regimul românesc a fost crunt, iar cel sovietic era democratic și blajin”.

Arhivele din acea vreme însă scot la iveală tot adevărul.

”Eliberarea” care s-a dovedit a fi ocupație autentică

 

Teroarea bolșevică, pregătită și înfăptuită într-un timp atât de scurt[2], a putut să se producă și datorită unor basarabeni care s-au dat de partea noului regim plin de venetici care nu cunoșteau nici limba nici obiceiurile localnicilor. Lichelele locale s-au grăbit să prindă câte ceva ”dulce” de la puterea străinului, urmând orbește ordinele ocupanților, contribuind astfel la genocidul împotriva propriului popor. Noua putere a Basarabiei (numită ulterior ”RSS Moldovenească”) se așezase pe vârfuri de baionetă în formă de guvern regional (apoi ”republican”)comitete executive raionale și soviete sătești (primăriile).

Printre cele mai importante personaje noi în localitățile sătești se numărau: președintele sovietului sătesc, recunoscut drept conducător al statului, secretarul acestei instituții, polițistul obștesc și alți activiști locali. De obicei, aceștia erau numiți din rândul celor mai sărace grupuri ale populației, cu puțină carte și care în majoritatea lor, până mai ieri, se manifestau ca niște declasați, nereușind să-și facă măcar o gospodărie normală. La angajarea lor se ținea cont de o anumită cunoaștere a limbii ruse, deoarece chiar din prima zi a ocupației sovietice, limba de lucru în Basarabia a devenit cea rusă. Astfel, se mai miza pe foști ostași în termen ai armatei ruse până în anul 1918.

Cu toată lipsa de autoritate, acești noi conducători s-au pus pe treabă cum îi ducea capul, ruinând vizibil tot ce s-a construit cumva până atunci. Tot ei au devenit promotori zeloși ai miturilor propagandistice sovietice gen ”URSS este țara muncitorilor și țăranilor” sau ”Libertatea omului sovietic este fără margini” etc. În același timp, Kremlinul și susținătorii săi din puterea locală a intimidat și a persecutat intelectualitatea băștinașă, preoțimea, gospodarii satelor, care au stat la baza unei dezvoltări ascendente până la venirea sovieticilor. Anume aceste categorii de elită ale poporului basarabean au devenit subiecții principali ai represiunilor.

Pe de altă parte, pentru a-și justifica acțiunea de ocupare a Basarabiei și spre a înrobi mentalitatea populației cu noua ideologie falsă gen ”eliberare” și ”eliberatori”, propaganda sovietică a elaborat teorii și clișee ce căutau să domine violent evoluția timpului.

Avem în față o serie de dosare instrumentate în anii respectivi de organele justiției sovietice, care pe parcursul anilor au evoluat din denumire în denumire, prin abreviaturile: CK, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB… Aceste documente ce vizează destine umane concrete au fost dosite și ținute la secret mai multe decenii la rând, autorii lor crezând că le vor stăpâni veșnic, fără a mai permite și altora să le vadă. Din paginile lor desprindem caracterul totalitar, uneori terorist, al statului sovietic, în care viața omului nu costa nimic, cu atât mai mult libertatea individului și cea a cuvântului.

Ținerea la secret a acestor dosare mai avea scopul să ascundă fărădelegile comise împotriva cetățenilor, adică să-i permită minciunii să domine peste viețile oamenilor, tot spălând creierii populației până la acele falsuri pe care îl mai întâlnim și astăzi: ”Voi sunteți moldoveni, dar nu români””Noi suntem frații voștri eliberatori, iar ocupanți v-au fost românii” etc. Dar tocmai aceste documente vorbesc cât se poate de clar cine poate fi considerat ”ocupant” și cine ”eliberator”, cine-i asupritorul și cine este ”binefăcătorul”.

Notăm mai întâi că dosarele sovietice împotriva basarabenilor au fost ticluite toate în limba rusă, de către oameni străini, sosiți pe nepoftite la acel sinistru 28 iunie 1940. Ele vizează în exclusivitate populația de limbă română aflată la ea acasă, în Basarabia românească ruptă din trupul Țării. Anume faptul în cauză constituie primul semnalment al unei ocupații militare de tip clasic. [3] Sorgintea străină a regimului de atunci se relevă și prin numele de origine neromână ce-l purtau autorii dosarelor: Mordoveț, Kizikov, Sazîkin, Socolov, Ivușkin, Lebedev etc.

Pentru a evita vreo presupusă unilateralitate la selectarea materialelor, am analizat toate dosarele politice și de deportare instrumentate de NKVD-MGB-MAI pe parcursul anilor 1941-1953 într-o singură localitate: satul Tătărești, județul Lăpușna, astăzi raionul Strășeni. În comparație cu acestea, am accesat și un dosar similar instrumentat de autoritățile românești în iarna anului 1943-1944 împotriva unui agent bolșevic, fost președinte al sovietului sătesc în 1940.

Teze și antiteze la Tătărești

 

După 28 iunie 1940, sovieticii l-au numit primar al satului (președinte al sovietului sătesc) Tătărești pe Ion al lui Ion Calancea, mai zis și ”al Friptuleciței”[4]. Abia de se putea iscăli, nu avea nici o autoritate printre consăteni, până la momentul ocupației sovietice, în anul 1934, a făcut trei luni de închisoare în România Regală, pentru ultraj public și propagandă antistatală, inclusiv prin difuzarea literaturii calomnioase[5].

Din primele săptămâni aflat la putere, acesta a alcătuit și a prezentat la raion lista ”chiaburilor și contrarevoluționarilor” din sat, printre aceștia incluzând în primul rând pe cei cărora le datora sume bănești sau altceva. În baza listei, NKVD le-a pornit dosare penale celor indicați, apoi i-a arestat cu tot cu familii, inclusiv cu copii minori și soții gravide, expediindu-i fără milă în regiunile reci ale URSS, averile lor fiind confiscate. În noaptea de 12-13 iunie 1941 din satul Tătărești au fost deportați 14 oameni ce formau 4 familii de gospodari, ale lui Petrea Țîrdea, Tenuță Cucereanu, Ion Mârzenco și Tudorache Focșa. Evidențiem aici că, sub baioneta sovietică au nimerit 4 copii minori, o femeie însărcinată în luna a noua, doi căsătoriți de curând, un tânăr care abia împlinise optsprezece ani.

Capii familiilor au fost smulși cu forța din rândul celor apropiați și trimiși pe ultimul lor drum în lagărul de exterminare Ivdel-lag din regiunea Sverdlovsk.[6]. Vom anticipa puțin și vom spune că, peste 15-20 de ani, adică după eliberarea deportaților din exilul siberian, au reușit să revină la baștină doar opt persoane, ultimul întors fiind pruncul Mariei Cucereanu, Ionel, care s-a născut chiar în trenul deportării[7].

În același timp, alți gospodari din sat și foștii activiști ai partidelor istorice românești, care conform rigorilor sovietice urmau a fi luați și ei de acasă, au scăpat de deportare. Unii pentru că l-au mituit pe noul primar, alții pentru că au reușit să se ascundă. Oricum, n-au scăpat de batjocura noii puteri, căci s-au văzut nevoiți să cedeze uneltele de muncă în favoarea noii puteri sovietice.

În iule 1941 la Tătărești a fost restabilită puterea românească şi urma să răspundă cineva pentru cele întâmplate în ultimul an, în special, pentru arestările şi deportările abuzive ale gospodarilor din sat, luaţi cu tot cu familii. Sătenii au informat noile (vechi) autorităţi despre teroarea bolşevică şi despre activiştii care au promovat-o. Astfel, chiar din primele zile ale revenirii regimului românesc, la postul de jandarmi al comunei Gălești, județul Lăpușna, din care făcea parte și satul Tătărești, au fost chemaţi pentru cercetări foştii activişti sovietici Ion I. Calancea, președinte al sovietului sătesc, Vasile Corpăcean, secretarul aceleiași instituții, şi miliţianul satului Alexandru Şeremet. Între altele fie spus, dosarele tătăreştenilor supuși represiunilor sunt pline de bârfele și semnăturile acestor slugoi bolșevici.

Nici măcar o bătaie meritată nu le-au tras

Imediat după arestarea acestora, jandarmii români, blamaţi în toată istoriografia sovietică precum că „îşi băteau joc de oameni”, iată că s-au dovedit a fi cu totul altfel. S-ar părea că aveau tot dreptul să acţioneze după principiul răzbunător „ochi pentru ochi”, cu atât mai lejer că era vreme de război, în care opresiunile se pot aplica mai cu ușurință. Din materialele dosarelor reiese însă că activiștii sovietici au fost tratați doar în limita normelor juridice ale Regatului României destul de democratice la acea vreme și, ne grăbim s-o spunem, incomparabile cu justiția plină de sânge din statul sovietic.

Acestor bolșevici arestați de justiția română nimeni nu le-a ridicat în noapte soţiile şi copiii ca să-i trimită în vreo ”siberie inversă”, cu confiscarea averilor. Cu atât mai mult, nimeni nu i-a pus la zidul morții, cum au păţit-o gospodarii exterminaţi de curând în lagărele gulagului. Cei trei nominalizați doar au fost somați să răspundă fiecare individual pentru faptele proprii după iunie 1940, s-a verificat dacă nu posedă cumva arme sau dacă nu fac parte din vreo organizație teroristă lăsată de sovietici, apoi au fost eliberaţi…

Iată ce a recunoscut ulterior însuşi Ion I. Calancea (amintim, fost președinte al sovietului sătesc) la 27 octombrie 1944, în fața anchetatorului secției raionale Strășeni a Ministerului Securității (MGB), Melnikov:  „În iulie 1941, eu am fost arestat şi ţinut 10 zile la postul de jandarmi Gălești, apoi trimis la Chişinău, de unde m-au eliberat peste 5 zile. Ulterior, am trăit acasă până la 7 martie 1944, când am fost din nou arestat şi judecat pentru propagandă antiromânească”. [8]

Idem, în privința arestării sale de către jandarmii români, Vasile Corpăcean mărturisește următoarele: „După intrarea trupelor româno-germane în Tătăreşti, jandarmii ne-au arestat pe mine, pe Calancea Ion și Șeremet Alexandru şi ne-au ţinut vreo săptămână, apoi eu şi Şeremet A. am fost eliberaţi”.[9] Acelaşi lucru îl confirmă în câteva pagini și al treilea arestat, fostul milițian al satului, Alexandru Şeremet.[10]

Pe parcursul dosarelor, afirmațiile lui Ion I. Calancea, Vasile Corpăcean și Alexandru Șeremet, identice cu cele expuse mai sus, le întâlnim de câteva ori, inclusiv în ședințele de judecată. Notăm în acest sens că în nici un dosar sovietic ei nu figurează ca parte vătămată, ci ca martori. Ei nici o dată nu pomenesc de vreo adresare brutală a jandarmilor români, de maltratări, de aplicare a forței fizice împotriva lor, deși anchetatorii enkavediști le tot cereau să facă asemenea mărturisiri.

Prin urmare, imaginea de ”bătăuși” atribuită jandarmilor români nu este confirmată nici chiar de cei ce s-au aflat cumva arestați între pereții jandarmeriilor. Această imagine falsă vine din birourile propagandiste sovietice, unde a fost inventată și vehiculată cu scopul spălării pe creier a populației din teritoriul basarabean ocupat. În principal, tema ”românului bătăuș” urma să consolideze în rândul populației marea minciună a ”eliberării Basarabieie de sub jugul boierilor români” și să abată atenția de la comportamentul violent și criminal al poliției sovietice, ca în povestea cu hoțul care strigă ”Prindeți hoțul!”.

Cei judecați în fața poporului… au zbughit-o acasă

În cadrul cercetărilor, postul de jandarmi al comunei Gălești a stabilit că activiștii tătăreșteni se fac vinovați de promovarea dezmățului sovietic după 28 iunie 1940. Straniu însă că acestora nu le-a fost înnaintată nici o învinuire oficială. De fapt, jandarmii n-au putut găsi vreun articol de lege care să-i învinovățească. Or, Codul penal al României de atunci nu conținea asemenea noțiuni ca genocid împotriva populației pașnice care ar putea califica deportarea familiilor în Siberia.

Nu se regăseau în Cod nici amenințările cu moartea și teroarea aplicată sătenilor oficial, conform politicii de stat, de către lucrătorii bolșevici înarmați cu arme de luptă. Evident, puține sisteme democratice de atunci, printre care și cel românesc, ar fi putut să-și imagineze crime de asemenea amploare în cadrul lor. Atunci anchetatorii au hotărât să organizeze o judecată populară, la o adunare a satului convocată ad-hoc.

Se întâmpla prin iulie 1941. Șeful de post, plutonerul Gheorghe Focșa[11], a adus la cunoştinţa audienţei „capetele de acuzare” ale celor trei inculpaţi: Ion I. Calancea, Vasile H. Corpăcean și Alexandru Șeremet. Au luat cuvânt mai mulți săteni care i-au caracterizat total negativ. Câțiva vorbitori au cerut cu fermitate să li se aplice pedeapsa capitală prin împușcare sau spânzurare.[12]  Pe parcurs însă și aici lucrurile evoluează destul de neobișnuit, cu destulă indulgență față de răufăcători, și despre aceasta vorbesc ulterior înșiși cei judecați de către mulțimea satului.

Supusul judecății populare, Vasile Corpăcean, în cadrul unei anchete efectuate de către anchetatorul MGB, maiorul de securitate Mefodovski, la data de 10 aprilie1953 mărturisește următoarele.

„Era într-o zi de duminică. Şeful postului de jandarmi a convocat adunarea satului şi a întrebat mulţimea: ce să facem cu aceşti activişti sovietici, adică preşedintele, secretarul sovietului sătesc şi ceilalţi? La această întrebare au sărit cu răspunsul vreo câţiva dintre sătenii prezenţi. Dumitru Eremei Vâlcu a spus că activiştii sovietici Ion I.Calancea, Vasile H. Corpăcean, adică eu, şi Alexandru I. Şeremet nu ne trebuiesc în sat. Mai bine să fie trimiși la împuşcat sau la spânzurătoare, deoarece sunt comunişti, au lucrat pentru puterea sovietică, au deportat în Siberia pe cei mai buni oameni ai satului. Pe Vâlcu l-au susţinut Gheorghe D. Focşa, Vasile Al. Rodideal şi Ion Gh. Calancea. Toţi chiaburii aceştia (sic!) s-au năpustit asupra mea cu pumnii, intenționând să mă bată. Dar cineva dintre cei prezenţi i-a îndemnat să mă lase în pace şi ei s-au oprit, fără să mă atingă. Văzând asemenea situaţie, eu am luat-o din loc și am fugit acasă.”[13]

Aceleași afirmații le găsim și la Alexandru Şeremet care şi el fiind ameninţat cu „împuşcarea sau spânzurătoarea” a reuşit s-o zbughească de la adunare,[14] Mărturii asemănătoare au făcut și martorii acelui eveniment, Constantin Friptuleac[15] și Semion Calancea (fiul lui Ion I. Calancea).[16]

Prin urmare, cele două acțiuni generoase întreprinse de autoritățile românești, în iulie 1941, împotriva foștilor activiști sovietici din Tătărești recunoscuți drept criminali, și anume: reținerea (arestarea) lor la postul de jandarmi doar pentru câteva zile, fără a li se aplica tratamente brutale, și netrimiterea lor în fața judecății marțiale, denotă fie o lipsă de legislație în cazul crimelor fără precedent, fie o anumită toleranță a justiției românești față de infractori, chit că era vreme de război. Cred că putem invoca și spiritul democratic al justiției românești de atunci. Ne punem întrebarea însă dacă nu cumva reprezentanții jandarmeriei au bravat în toată treaba asta, sub influența mersului victorios al armatei române care în acele zile înainta victorios pe tot frontul antisovietic. În altă ordine de idei, am putea să bănuim și situația că, la acel moment, pe teritoriile proaspăt eliberate încă nu se formaseră structurile judiciare românești.

 A continuat propaganda antiromânească chiar și pe vreme de război

Până la urmă, numiții Ion I.Calancea, Vasile H. Corpăcean şi Alexandru I.Şeremet, demascați de întregul sat ca infractori, după întâlnirea cu jandarmii români au rămas să viețuiască pe la casele lor care şi cum, pană la adânci bătrâneţe. Luându-și tălpășița de la acea adunare a poporului şi „zbughind-o acasă”, au scăpat vii și nevătămați, deoarece nu s-a mai dus nimeni pe urma lor ca să-i pedepsească. Satul și-o fi zis probabil că le e de ajuns și spaima care au tras-o, auzind că vor fi spânzurați sau împușcați. Nici jandarmii nu i-au mai ridicat pentru a le pune sentința adunării în aplicare.

Însă fostul președinte al sovietului sătesc, Ion I. Calancea, amintim, lăsat acasă peste două săptămâni de arest, deşi merita să vadă şi el măcar „un colţ de siberie”, şi-a continuat acţiunile antistatale, până „a fost din nou arestat şi judecat la 7 martie 1944”, după cum declară ulterior chiar el în fața anchetatorilor NKVD. Deși vreme de război, activistul de ieri n-a încetat să laude regimul sovietic și să-l batjocorească în permanență pe cel românesc, difuza diverse zvonuri de pe câmpurile de bătălie etc. Nedumeriți și revoltați, oamenii din sat au adresat o reclamație către autorități.

Astfel, la 14 decembrie 1943, Legiunea de Jandarmi a Județului Lăpușna (cu sediul în Chișinău) înregistrează dosarul penal contra cetățeanului Ion I. Calancea din satul Tătărești, comuna Gălești, pentru ”faptul de uneltire contra ordinii sociale și ofensă națiunii”. În calitate de martori figurează sătenii Focșa Gheorghe, Vâlcu Dumitru, Rodideal Vasile, Calancea Sandu, Calancea Ion Gh. Aceștia au insistat să mai amintească și despre comportamentul sfidător și despotic din anul ocupației sovietice al celui învinuit.[17]

Remarcăm o latură importantă a procesului de anchetă penală în România de atunci și anume: interogările pe marginea dosarelor se efectuau obligatoriu în prezența a doi martori dezinteresați, care semnau și ei procesul verbal. Faptul în cauză dădea siguranță obiectivității procesului. Anchetatorii nu puteau să rămână unul la unul cu bănuiții, aplicându-le eventual forța fizică prin birouri ascunse, cum se făcea de regulă în URSS. Astfel, procesele verbale din dosarul penal românesc cuprind câte patru semnături: a plutonierului Gheorghe Focșa care a efectuat ancheta preliminară, a bănuitului Ion I. Calancea și ale celor doi martori ai interogării: Budu Vasile și Cortac Ion, locuitori ai satului Gălești. Mai menționăm că inculpatului i s-a permis să-și invite martori speciali ai apărării, din rândul prietenilor săi, iar la judecată i s-a pus la dispoziție și avocat. În asemenea calitate, figurează cetățenii Țîrdea Semion și Friptuleac Constantin.

Iată textul original al referatului ticluit de către șeful postului de jandarmi din Gălești, Gheorghe Focșa, în urma cercetărilor efectuate. (Reprodus cu proximă respectare a punctuației și stilisticii documentului.).

” Din cercetările făcute în anexatul dosar rezultă următoarele:

Individul Ioan I. Calancea din sat. Tătăreşti, com. Găleşti, jud. Lăpuşna, la venirea regimului sovietic în Basarabia în anul 1940 a ocupat funcţia de primar sătesc.

Timpul cât a ocupat funcţia de primar de la 15 iulie 1940 până la 15 decembrie 1940 a căutat să-i persecute pe bunii gospodari, ameninţându-i că îi va transporta pe toţi în Siberia, care nu se supun regimului sovietic.

Acest individ lua parte la toate adunările ce se făceau în mod obişnuit şi făcea propagandă contra Statului şi armatei Române. Iar pe de altă parte aducând laude armatei roşii, care ”i-a scăpat pe basarabeni de sub jugul Românesc”.

Susnumitul dădea diferite informaţii care se cereau de către poliţia sovietică contra bunilor gospodari. Ion I. Calancea s-a manifestat de mai multe ori că nu se lasă de propaganda comunistă.

În anul 1935 a fost condamnat pentru propagandă comunistă şi spionaj în Timp de pace în favoarea comuniştilor[18].

Şeful Postului (Jandarmi) Găleşti, plutonier Focşa

Aș spune mai întâi că, mesajul din referat elucidează clar graba și zelul unor conaționali de ai noștri de a sluji străinul nepoftit, în detrimentul conaționalilor lor, pe timpul scurtei perioade de ocupație sovietică. Documentul în cauză constituie și o filă incontestabilă de istorie a satului Tătărești din vremea respectivă. Cu atât mai importantă în acest sens se impune însăși mărturia inculpatului Ion I. Calancea din dosar (păstrăm ortografia originalulu):

”După ocuparea Basarabiei de către bolșevici, subsemnatul de bună voie am fost numit prezidate (primar) stând timp de cinci luni de zile cu salariul de 200 (două sute) de ruble pe lună. În tot timpul funcției mele am făcut adunări în comună, spunându-le la oameni că de acum administrația rusească este stăpână pe Basarabia și trebuie de ascultat când primim ordine.

Scoteam oamenii la corvezi, am pus în vedere preotului Mizumschi ca să părăsească casa parohială, spre a face Sel-Soviet (primărie).

Am fost întrebat de miliția rusească care sunt cei mai buni gospodari din comună, iar eu i-am spus pe: Afanasie D. Cucereanu, Gheorghe D. Focșa, Vasile Al. Rodideal, Petre S. Tîrdea, Nicolae Filip Mârzenco și Alexandru Leon Calancea.”

Dintre aceștia au fost deportați consătenii: Afanasie D. Cucereanu, Petre S. Tîrdea, Ion V. Mârzenco și (Tudorache) Ion Focșa împreună cu familiile lor și până în prezent nu s-au mai înapoiat în comună.

Pentru aceasta, propun ca martor pe consăteanul meu Constantin Friptuleac.

Aceasta declar, susțin și semnez în nume propriu…”

In URSS execuții în masă fără judecată dreaptă, în România chiar și pe timp de război recidivistul este chemat la judecata Curții Marțiale liber de strajă, prin citație

               

 Astăzi se cunoaște pe larg stilul de operare a organelor represive sovietice HKVD-KGB împotriva adversarilor regimului. Conform politicii de stat, în acțiunile așa zișilor ”cekiști” îndreptate împotriva populației dominau cu desăvârșire brutalitatea și fărădelegea. Omul putea fi arestat oriunde si oricând, fără motiv. În fața torturilor aplicate prin subsolurile NKVD-ului nu putea să reziste nimeni. Judecățile se realizau în câteva zile, fără martori și avocați, fără a se prezenta careva corpuri delicte.

Condamnații la moarte (asemenea sentințe se pronunțau la fiecare pas) erau împușcați cu glonț în ceafă a doua zi și, de mulți ce erau, se aruncau în gropi necunoscute până astăzi. Sursele istorice spun că numai în anii 1936-1938 în URSS au fost executați circa un milion de cetățeni sovietici, în special pentru propagandă ostilă și spionaj. Cu atât mai ușor oamenii ce stăteau în calea organelor de opresiune erau lichidați în vremea războiului.

O statistică a Organizației ”Memorial” din Federația Rusă, care poate fi găsită oriunde în internet, indică următoarele cifre ale atrocităților sovietice, în timp ce se inventa povestea cu ”jandarmul român bătăuș”.

Așadar, în perioada conducerii partidului comunist în URSS, victime ale represiunilor brutale exercitate de sistemul judiciar sovietic au devenit până la 39 milioane de cetățeni. Dintre aceștia, 1,1 milion de oameni au fost împușcați din motive politice, iar 6-7 milioane de oameni au murit pe timpul foametei din anii 1932-1933, inclusiv în urma acțiunilor de canibalism. Conform unui ordin strict secret al Ministrului NKVD din URSS, din 30 iulie 1937, Republicii autonome Moldovenești din stânga Nistrului i s-a permis să condamne la moarte 200 de oameni, și asta doar în câteva luni până la sfârșitul anului. De notat că în același timp, în regiunea vecină Odesa din Ucraina cifra celor sortiți morții a fost și mai mare, 1000 de oameni[19].

Acum să vedem cum se proceda în România în aceleași cazuri. Vom continua descrierea cazului din satul Tătărești, spre a putea pune accentele definitive pe ceia ce însemna justiția românească și cea sovietică din acele vremuri.

În ianuarie 1944, dosarul pe marginea acțiunilor criminale comise de cetățeanul Ion I. Calancea a ajuns în instanță, la Curtea Marțială a Corpului 3 Teritorial al Armatei Române. Între timp, acțiunea judiciară a fost examinată și aprobată de către procurorul militar, căpitanul magistrat Nicolae Măldărășan, și comandantul Corpului 3 Teritorial, generalul de brigadă Radu Fălfănescu.

La 14 februarie dosarul a ajuns la Președintele Curții Marțiale, locotenent-colonelul magistrat Virgil Tascău care, asistat de grefierul N. Stoica, l-a invitat pe inculpat, explicându-i încălcarea de lege comisă și drepturile de care dispune în proces, inclusiv dreptul la avocat și la invitarea martorilor apărării. De asemenea, i s-a făcut cunoscută lista tuturor martorilor chemați la proces, i s-a mai pus în vedere că până în ziua judecății se va afla în stare de libertate și poate comunica oricând cu apărătorul său și că dosarul cauzei le stă la dispoziție.

După cum vedem, cei supuși judecății în Regatul României, fie și pe timp de război, aveau toate drepturile de a-și dovedi nevinovăția sau a-și atenua vina. Cu referire la protagonistul studiului nostru,Ion I. Calancea, autoritățile nici n-au pus problema luării lui sub strajă, limitându-se la înmânarea citațiilor, inclusiv pentru prezentarea la ședința de judecată. Despre chemarea sa la Curtea Marțială prin citație vorbește însuși inculpatul într-o serie de documente semnate după război[20].

Mai notăm cu acest prilej că, în februarie-martie 1944 trupele sovietice au declanșat o serie de operațiuni ofensive pe front care s-au soldat cu intrarea armatei roșii pe teritoriul Basarabiei și atingerea graniței dintre URSS și România în zona Bălți-Botoșani. Însă chiar și în aceste condiții, caracterul democratic și nonviolent al justiției românești nu și-a suprimat sensul, fapt explicat prin atitudinea umană, plină de indulgență față de infractorul Ion I. Calancea.

Pedeapsă  de miel pentru un recidivist ”dușman al poporului” în România regală

Așadar, la 7 martie 1944, la Chișinău, Curtea Marțială a Corpului 3 Teritorial al Armatei Române s-a întrunit în ședință publică în următoarea componență: locotenent-colonelul magistrat Virgil Tascău, în calitate de președinte, magistratul Ioan Preda și căpitanul Decebal Voinescu; în calitate de judecători, procurorul militar magistrat Gheorghe Aslan și grefierul Nicolae Stoica.

Inculpatul Ion I. Calancea a sosit în ședință, având un avocat, Chiachir Petre, și doi martori ai apărării Friptuleac Constantin și Tîrdea Simion. Chiar din startul ședinței, avocatul a făcut mai multe demersuri, accentuând dreptul inculpatului să pledeze, să protesteze, să mărturisească sau să nu spună nimic.

Procesul s-a desfășurat cu maximă obiectivitate, fiind ascultate toate părțile și o serie de martori. La luarea sentinței s-a ținut cont de toate circumstanțele infracțiunii, inclusiv de cele atenuante. Deoarece Ion I. Calancea s-a prezentat ca ”neștiutor de carte” (ceia ce de fapt era o minciună), Curtea Marțială a ținut cont de aceasta în mod special. Astfel, după ce a fost stabilită vina celui conferit justiției și anume: Ion I. Calancea se face vinovat de teroarea aplicată consătenilor săi și deportarea celor patru familii de gospodari, precum și de ofense aduse Națiunii Române, Curtea îi acordă fostului ”prezidate” circumstanțe atenuante, inclusiv faptul că avea mulți copii, dar mai ales ”lipsa de cultură a inculpatului” (sic!).

Și caracterul opresiv al sentinței în judecata românească a fost cât se poate de românesc: Ion I. Calancea a fost condamnat la… șase luni (!) de închisoare corecțională și plata a cincisprezece mii lei pentru cheltuielile judecății. (Ulterior acesta a achitat doar trei mii).

Dăm curs textului procesului verbal al ședinței și sentinței din dosarul cu pricina, care are forma unei fișe tipografice cu completări scrise de mană. Păstrăm stilul și ortografia originalului.

 ”Curtea constată și reține în fapt următoarele…

Dosarul nr. 699, an. 1944.

Sentința Nr. 2167

Audiența din 7 Martie anul 1944

Locot. Colonel Magistrat Virgil TASCĂU Președinte

Judecători: Magistrat Ioan PREDA, Căpitan Decebal VOINESCU;

Procuror Militar: Magistrat Gheorghe ASLAN;

Grefierul Curții Marțiale: Nicolae STOICA.

Astăzi, fiind pe rol judecarea procesului penal în care se inculpă CALANCEA Ion Ion din comuna Tătărăști, județul Lăpușna,

pentru faptul de delictul de ofensă națiunii prevăzut și pedepsit de art. 215 al. 4 cod penal, D.L. 856/g38.

Ședința publică fiind deschisă, s-a ordonat aducerea învinuitului în ședință, care s-a prezentat însoțit de apărătorul său Dl CIACHIR Petru numit din oficiu.

S-a procedat la stabilirea identității învinuitului, care la întrebările puse de Domnul Președinte a răspuns că se numește CALANCEA Ion Ion născut în com. Tătărăști jud. Lăpușna, în anul 1886, de profesiune plugar, fiul lui Ion și al Elenei, domiciliat în com. Tătărăști jud, Lăpușna, recăsătorit cu Anastasia, are 9 copii, carte nu știe, ctg. 1902, a mai fost condamnat pt ultraj la 3 luni închisoare.

S-a făcut apelul nominal al martorilor și au răspuns următorii martori propuși de acuzare și anume: Ion (Gheorghe – n.n.) Calancea, precum și martorii apărării: nu sunt.

Martorii au fost îndepărtați din ședință, după care Domnul Președinte a ordonat să fie citit de Grefierul Curții actul de trimitere în judecată, după care Domnul Președinte a pus în vedere învinuitului infracțiunea pentru care este urmărit. A procedat apoi la luarea interogatoriului învinuitului, căruia i-a pus în vedere dovezile faptului ce i se aduce în sarcină, cerând totodată să spună ceia ce este util apărării sale. De asemenea a înștiințat pe apărător a se exprima cu deferență și respect față de lege și instanță.

Interogatoriul învinuitului scris de grefier, semnat de învinuit și vizat de D-l Președinte, îi atașat la dosar.

S-a procedat apoi la ascultarea martorilor sub prestare de jurământ pe sf. Cruce, conform art. 191 c.j.m. și anume: Ion (Gheorghe – n.n.) CALANCEA

iar declarațiile s-au atașat la dosar.

Domnul Procuror Militar declară că renunță la audierea martorilor acuzării Gheorghe D. FOCȘA și Alex. L. CALANCEA,

Iar apărarea declară că renunță la audierea martorului ȚÎRDEA Simion și Curtea cu majoritate de voturi ia act de aceste declarațiuni de renunțare.

S-a ascultat Domnul Procuror Militar în rechizitoriu, care a cerut condamnarea învinuitului în baza dovezilor de la dosar.

Domnul Președinte a dat apoi cuvântul apărării reprezentată prin Domnul CIACHIR Petre, care a cerut largi circumctanțe atenuante.

După aceasta Domnul Președinte, în conformitate cu art. 312 c.j.m., a întrebat pe inculpat, dacă mai are ceva de adăugat în apărarea sa și după ce acesta a răspuns negariv, a declarat dezbaterile închise.

CURTEA MARȚIALĂ

Deliberând în secret, în baza articolului 313, 317 c.j.m., cu majoritate de voturi a pronunțat următoarea SENTINȚĂ

Având în vedere actele cauzei și lucrările din dosar, cum și desbaterile orale urmate aici în instanță;

Constată și reține în fapt următoarele: Învinuitul CALANCEA Ion Ion este acuzat că în timpul ocupației sovietice, fiind numit de sovietici primar al comunei Tătărăști, calitate pe care a ținut-o până în luna decembrie 1940, a ținut cuvântări în care ponegrea statul Român, spunând că 22 de ani au fost persecutați de români și au suportat jugul românesc. Tot în acest timp prigonea populația scoțând-o la corvezi, contribuind și la deportarea celor mai buni gospodari.

Faptul astfel expus se dovedește în sarcina învinuitului prin rezultatul primelor cercetări ce au fost efectuate de Postul de jandarmi Gălești județul Lăpușna, coroborat cu arătările martorului Ion (Gheorghe – n.n.) CALANCEA, audiat astăzi în instanță sub prestare de jurământ, conform art. 19i c.j.m. 

În drept

Pentru faptul de mai sus este trimis învinuitul în judecată, care prin comiterea lui s-a făcut pasibil de penalitate prevăzută și pedepsită de art. 215 al. 4 cod penal, D.L. 856/g38, în al căror terțe se încadrează perfect fapta sa.

Având în vedere că inculpatul are un grad redus de culturăCurtea apreciază că în favoarea susnumitului sunt circumstanțe atenuante, conform art. 157 p.2 lit. A, 158 codul penal comb. cu art. 492 c.j.m. 

Pentru aceste motive, în unire cu concluziile Domnului Procuror Militar și în virtutea legii,

Hotărăște

Cu majoritate de voturi făcând în cauză aplicațiunea art. 215 al. 4 Cod Penal conform cu 157 CP și art. 326 c.j.m îl condamnă pe CALANCEA Ion Ion la 6 (șase) luni închisoare corecțională, 15000 (cinsprezece mii) lei cheltuieli de judecată.

Dată și citită în ședință publică azi 7 (șapte) luna Martie anul una mie nouă sute patruzeci și patru la Chișinău.

Dăm putere și ordonăm tuturor agenților forței publice să execute prezenta sentință: procurorilor să stăruiască pentru aducere la îndeplinire.

Spre credință prezenta sentință s-a semnat de noi,

Președintele Curții Marțiale, locot. Col. Magistrat (Semnătura), Judecători (semnăturile), Grefier (semnătura).”[21]

Ulterior, martorii din dosar au suferit închisoare sovietică

După cum se știe, în august 1944, lucrurile s-au inversat din nou. Trupele sovietice au pus stăpânire pe întreaga Basaribie, iar în România s-a produs lovitura de palat care l-a înlăturat pe Ion Antonescu de la putere. României a ieșit din războiul împotriva URSS și a aderat la coaliția antihitleristă. În cele câteva zile ”de tranziție” sovieticii au profitat de reorganizările iminente în structurile românești și au făcut prizonieri peste două sute de mii de ostași români, închizându-i în diverse lagăre de concentrare.

Într-un mod asemănător s-a procedat și cu documentele românești interceptate în proces de retragere. Majoritatea lor au nimerit în mâniile Armatei Roșii, aceasta considerându-le ”trofee de război”. Astfel, dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion I. Calancea, a ajuns și el ”de trofeu”. Acum Ministerul Securității Statului din URSS a putut să-l utilizeze după bunul său plac.

Foştii activişti sovietici din Tătărești nominalizați mai sus, scăpați incredibil de ieftin din mâinile justiției românești, s-au cocoţat din nou la cârma satului şi au început a-i vâna pe cei care au pledat împotriva lor la adunarea de pomină și la procesul Curții Marțiale din 7 martie. N-au reușit să-l pună la zdup pe Dumitru Vâlcu decedt intre timp. Vasile Rodideal a plecat din sat. Gheorghe Focşa şi Ion Gh. Calancea s-au ascuns un timp îndelungat. (Apropo, în 1949 lui Gheorghe Focșa și Vasile Rodideal li s-au întocmit dosare de deportare, însă ei au reușit să se salveze de acesastă năpastă.)

Tot atunci, securitatea sovietică i-a căutat pe Budu Vasile și Cortac Ion din Gălești, spre a fi trași la răspundere ca ”trădători” numai pentru faptul că au figurat ca martori colaterali în ancheta preliminară din decembrie 1943. Dar și aceștia decedaseră între timp, după cum informează primăria satului Gălești[22].

Tocmai în aprilie 1953 Securitatea i-a găsit doar pe Gheorghe Focşa şi Ion Gheorghe Calancea și le-a intentat dosar penal pentru ”colaboraționism cu autoritățile românești ocupante și trădare a activiștilor sovietici”.[23] Iată un fragment din decizia de arestare a acestor temerari români, alcătuită de maiorul de securitate din Străşeni, Mefodovski, emisă la 21 aprilie 1953 și aprobată de şeful districtului militar MGB Chişinău, generalul Kozlov, şi de procurorul militar al districtului, colonelul MGB Vdovin:[24]

„Calancea Ion Gheorghe, idem Focşa Gheorghe Dumitru, fiind dispuşi ostil faţă de puterea sovietică, la adunarea convocată în 1941 de şeful postului de jandarmi, au făcut declaraţii trădătoare împotriva activiştilor sovietici şi împreună cu Vâlcu D.E. şi Rodideal V.A. le-au cerut pedeapsa cu moartea… Fapta criminală a lui Calancea I.G., idem, Focşa G.D., este dovedită prin depoziţiile martorilor Corpacean V.H., Calancea S.I., Şeremet A.I., Friptuleac A.C., Ţîrdea S.G.”

Anchetatorii sovietici și-au făcut treaba repede. Trecuseră doar vreo unsprezece ani și ceva de la începutul războiului și nu le-a fost greu să găsească martori care să le spună cine și ce cuvânt a rostit la adunarea sătească, convocată pentru a-i judeca pe activiștii sovietici. Mai cu greu le-a venit să dovedească participarea lui Gheorghe Focșa și a lui Ion Gh. Calancea în ședința Curții Marțiale din 7 martie 1944.

Tocmai în acest moment securiștilor le vine în ajutor dosarul românesc ”de trofeu” amintit mai sus. Anume luările de cuvânt la adunare și participarea în cadrul anchetei și la ședința de judecată românească sovieticii le-au considerat ”acțiuni criminale de tradare”. La judecarea celor doi țărani, patrioți români, n-a fost prezent nici un martor, cu atât mai mult din partea celor inculpați.[25] Doar li s-au expus succint materialele din ancheta preliminară și li s-a cerut să-și recunoască ”vina”. Bravii români s-au ținut cu dârzenie, însă forța răzbunării ”de clasă” a justiției sovietice s-a dovedit mai tare.

Astfel, la 11 iunie 1953, Tribunalul Militar al Trupelor MAI din RSS Moldovenească, în ședință cu ușile închise (nu ca la români – în centrul satului sau în ședință publică), l-a condamnat pe Ion Gh. Calancea la 10 ani privațiune de libertate, iar pe Gheorghe Focșa la 25 ani de colonie cu regim special, deoarece acestuia i-au mai ”lipit” și articolul ”terorism împotriva conducătorilor sovietici”. Ambii au fost privați de drepturi cetățenești după ispășirea pedepsei pentru cinci ani și tot prin această sentință le-a fost confiscată averea.

Dar iată și completul de judecată a acestui tribunal ocupant căzut ca o urgie peste capul acestor nevinovați (atenție la numele lor de venetici)colonel Priadko, căpitan Borovkov, sergent Konstantinov, secundaţi de secretarul şedinţei de tribunal, locotenent Peticenski.[26]

Așadar, putem afirma cu certitudine că, la mijlocul secolului trecut, în URSS cetățeanul era pedepsit nu numai pentru fapte, ci și pentru gândul ce-l avea sau pentru cuvântul rostit, fapt ce denotă totala lipsă de libertate a omului. Iar dosarele examinate în prezenta răstoarnă un întreg sistem de minciună sovietic, promovat decenii la rând și preluat până astăzi de apologeții fostului imperiu. Exemplele descrise mai sus reprezintă argumente incontestabile că așa zisa ”palmă a jandarmului român” n-a fost decât o invenție nerușinată a propagandei bolșevice, spre a justifica atacul mișelesc al URSS împotriva României la 26-28 iunie 1940 și ruperea abuzivă a Basarabiei din sânul Ptriei-Mamă. În realitate, regimul românesc în anii patruzeci ai secolului trecut, chiar sub conducerea dictatorială a lui Ion Antonescu, a fost mult mai uman și mai democratic decât puterea sovietică sângeroasă.

 

SDC12032-FOCSA-RED-Tutowen.jpg

Fotografia de deținut a lui Gheorghe Focșa, făcută de securiștii sovietici în penitenciarul Chișinău. Gheorghe Focșa din Tătărești, Strășeni, a fost condamnat în 1953 de Tribunalul Militar Odesa, prin sentință secretă, la 25 ani de ”lagăr special” pentru rezistență antisovietică.   În acest material însă nu dispunem și de fotografia oponentului acestuia, consăteanul Ion Ion Calancea, condamnat în 1944 de Curtea Marțială Teritorială Chișinău la 6 luni de inchisoare corecțională pentru propagandă antiromânescă. Faptele vorbesc de la sine.

 

SDC12023-red.JPG

Judecata ocupantului: Decizia de arest a lui Gheorghe Focșa, aprobată prin ștampila Direcției Chișinău a Ministerului Securității și semnătura generalului Kozlov. Decizia este autorizată de procurorul militar al trupelor MAI din RSS Moldovenească, Vdovin, prin semnătura proprie și ștampila respectivă. Pe document mai stă și semnătura altui ”eliberator”, maiorului de securitate Mefodovski, șeful Secției Securității de Stat din raionul Strășeni.

SDC12145-.JPG

Declaraţiile lui Ion Ion CALANCEA în faţa locotenentului de securitate Solnţev, 27 octombrie 1944. Individul recunoaşte că a fost arestat de Jandarmeria Română în 1941 şi eliberat după doar 15 zile. Nimic despre faptul că ar fi fost supus vreo unei maltratări sau torturi. Tot aici, insul afirmă că în martie 1944 a fost arestat din nou pentru propagandă antiromânească şi condamnat la 6 luni (!) închisoare corecţională.

(Să faci propagandă antistatală pe vreme de război și să fii condamnat la doar SASE luni de închisoare corecțională – așa liberalism doar în Regimul lui Antonescu puteai întâlni..!  Pentru comparație: În anii 30-40 ai secolului trecut, în URSS, sub învinuirea ”activitate antisovietică” au fost executați sute de mii de cetățeni.)

SDC16342.JPG

Procesul verbal de interogare a lui Ion I. Calancea, fost primar sovietic la Tătărești, din 9 iunie 1945, scris de anchetatorul MGB Melnicov, în care se afirmă (al cincilea rând de sus) că la 7 martie 1944 individul a fost chemat la Curtea Marţială Românească, prin citaţie (”po povestke”). Ion I. Calancea nu se plânge pe jandarmii români la capitolul aplicării forței fizice.

DSC03481-red.JPG

Dosarul românesc. Declarațiile lui Ion Ion Calancea, în calitatea de invinuit înregistrate la Postul de Jandarmi al comunei Gălești, județul Lăpușna, în decembrie 1943.

Individul recunoaște teroarea sovietucă promovată după 28 iunie 1940, la Tătărești prin el însuși, în calitate de primar al localității. În rândurile 7-10 recunoaște că în anul 1932 a fost condamnat la trei luni închisoare pentru propagandă comunistă. (Dosarul penal românesc nr. 639 intentat de Legiunea de Jandarmi a judeţului Lăpuşna.)

DSC03490-red.JPG

Procesul verbal al Curţii Marţiale a Corpului III Teritorial al Armatei Române, care atestă că cet. Calancea Ion Ion, învinuit pentru delictul de ofensă națiunii,a făcut cunoştinţă cu conţinutul dosarului şi a fost informat să se prezinte liber de strajă pe data de 7 martie 1944 la ședința Curţii. Tot aici îi este indicat dreptul de a avea avocat şi de chemare a martorul apărării sale, Ţârdea Simion.  Pentru compatație: În URSS oamenii erau judecați cu pedeapsa capitală (!) în afara oricăror judecăți constituționale, conform unor liste prezentate de poliția sovietică (NKVD), în lipsa inculpaților, fără avocați și alte formalități.

 

DSC03492-red-red Totow.JPG

Document istoric!

 

CITAȚIA de chemare în judecată a lui Ion Ion Calancea, adresată acestuia la 21 februarie 1944 prin Postul de jandarmi al comunei Găleşti.  Dosarul penal pe cazul de ofensă națiunii (propagandă antiromânească) a fost intentat în decembrie 1943 și s-a încheita cu Sentința Curții Marțiale la 7 martie 1944. În acestă perioadă, inculpatul s-a aflat în libertate și s-a prezentat la Judecata Curții Marțiale în ziua respectivă, LIBER DE STRAJĂ. Pentru comparație – în regiumul sovietic criminal, doar pentru o anecdotă la adresa vre unui lider bolșevic, cetățeanul era arestat pe loc, fără întoarcere… 

DSC03502.JPG

Pag. 1 a Sentinţei anunţate lui Ion Calancea de Curtea Marţială a Corpului III Teritorial al Armatei Române, la data de 7 martie 1944. Este indicată vina incriminată, ”delictul de ofensă Națiunii”, și faptul că individul ”s-a prezentat însoțit de apărătorul său, Dl Ciachir Petru numit din oficiu.”

 

dsc03504-red

Pag. 3 a Sentinţei aplicate lui Ion Calancea de Curtea Marţială a Corpului III Teritorial al Armatei Române, la data de 7 martie 1944. În partea de jos a paginii este remarcată circumstanța atenuantă a individului supus judecății  ”are un grad redus de cultură” (neștiutor de carte), fapt ce NU s-a întâlnit vreo dată prin judecățile sovietice, unde erau masacrați cu miile și intelectualii națiunii și analfabeții.

„Având în vedere că inculpatul are un grad redus de cultura, Curtea apreciază că în favoarea susnumitului sunt circumstanţe atenuante…” (Dosarul românesc nr. 639 intentat de Legiunea de Jandarmi a judeţului Lăpuşna.)

 

DSC03506.JPG

Sentința Curții Marțiale a Corpului 3 Teritorial Chișinău privind condamnarea inculpatului Ion Ion Calancea, din Tătărești, comuna Gălești, județul Lăpușna, pentru teroarea împotriva populației pașnice din localitate, inclusiv operarea deportărilor din iunie 1941, și propagandă antiromânească. Verdict: 6 (șase luni) luni închisoare corecțională și 15 mii lei amendă, inclusiv cheltuielile de judecată.


[1] Nota informativă NKGB și completările din 13-14 iunie, semnate de Kobulov, adresată lui Stalin, Molotov și Beria. V.Pasat, «Трудные страницы…” Moscova, Editura ”Terra”, 1994.

[2] E vorba de perioada dintre iunie 1940, ocuparea Basarabiei, și iunie 1941, începutul războiului româno-sovietic de eliberare a acestui teritoriu, război care a fost altul decât cel dintre Germania nazistă și URSS.

[3] . Odată ce dosarele sovietice sunt instrumentate în limba rusă, în prezentul articol citatele din ele sunt prezentate în traducerea autorului.

[4]  În acest material mai figurează un personaj cu numele Ion Calancea, doar că acesta este Ion Gheorghe Calancea și este oponent celui dintâi. În text, primul va figura Ion I. Calancea, cel de al doilea va fi nominalizat Ion Gh. Calancea.

[5] Ion I. Calancea avea relații directe cu cercuri comuniste clandestine din Chisinau, care îl asigurau cu literatură antiromânească.

[6] În lagărul de concentrare din orașul Ivdel, reg. Sverdlovsk, Rusia (peste 4500 km distanță de Basarabia), din iunie 1941 până în martie 1942, au fost exterminați toți capii familiilor deportate din Tătărești la 13 iunie 1941: Tenuță Cucereanu, Ion Mârzenco, Petrea Țîrdea, Tudorache Focșa. Numele lor se repetă în mai multe dosare supuse studiului de astăzi.

[7] Ion Cucereanu, născut în iunie 1941, în trenul deportării, a revenit la baștină în 1962, a locuit la Chișinău, apoi în satul Rassvet, lângă Călărași, unde s-a stins din viață în 2005.

[8] Citat din dosarul penal nr. 778/017679 intentat de MGB în octombrie 1944 împotriva lui Mârzenco Vasile, conform articolului 54-1A cod penal al RSS Ucrainene, pentru ”trădare de patrie și colaboraționism”, fila 31. Depozițilie lui Ion Ion Calancea identice cu acestea sunt înregistrate și într-un proces verbal ”operativ”, la 16 iunie 1945, inclus ulterior în dosarul penal nr. 77/023263 intentat de MGB în aprilie 1953 împotriva lui Ion Gheorghe Calancea și Gheorghe Focșa, fila 144. Un proces verbal de interogare a lui Ion Ion Calancea, cu depoziții asemănătoare, se află și în dosarul de deportare nr. 422 al lui Focșa Gheorghe și Focșa Olga, intentat de MAI la 12 mai 1949, fila 9. Aici și în continuare traducerea din limba rusă ne aparține, păstrând stilul documentului.

[9] Dosarul MGB nr. 77/023263, fila 81, nominalizat în referința ”7”.

[10] Tot acolo, fila 89.

[11] Gheorghe Focșa, șeful postului de jandarmi din comuna Gălești jud. Lăpușna între anii 1942-1944, era originar din dreapta Prutului. În materialul de față mai figurează un personaj cu numele Gheorghe Focșa (al lui Dumitru), băștinaș al satului Tătărești, judecat de un tribunal militar în 1953 pentru ”colaboraționism și terorism”. Numele identic însă îi făcuse prieteni.

[12] Dosarul MGB nr. 77/023263 nominalizat în referința ”7, filele 81-83 și 90-91.

[13] Citat din dosarul MGB nr. 77/023263”, filele 82-83.

[14] Tot acolo, filele 90-91.

[15] Tot acolo, filele 98-101. Constantin Friptuleac a luat cuvânt la adunare ca martor al apărării.

[16] Tot acolo, filele 108-112. În 1953, când s-a instrumentat dosarul MGB nr. 77/023263 Ion Ion Calancea nu mai era printre cei vii, fiind interogat feciorul său, Semion. În același timp, la dosar a fost anexat procesul verbal ”operativ” de la 16 iunie 1945, amintit în referința ”7”.

[17] Dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion I. Calancea, se află în Arhiva Națională a Moldovei, fondul 738. În dosar, Dumitru Vâlcu figurează cu numele Fâlcu (greșit). De altfel forma Fâlcu întâlnim și în alte dosare sovietice ulterioare.

[18] Așa este scris în original.

[19]. Оперативный приказ народного комиссариата внутренних дел СССР № 00447 «Об операции по репрессированию бывших кулаков, уголовников и др. антисоветских элементов» от 30 июля 1937 г.  № 00447. Гор. Москва. Приложение 1.  http://www.alexanderyakovlev.org

[20] Fila 144 din dosarul MGB nr. 77/023263 intentat în 1953 împotriva lui Calancea Ion Gheorghe și Focșa Gheorghe, ambii din Tătărești, Strășeni, și fila 9 din dosarul MAI nr. 422 de deportare a lui Focșa Gheorghe și Focșa Olga din aceiași localitate, instrumentat în 1949.

[21] Filele 19-20 din dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion Ion Calancea. Arhiva Națională a Moldovei, fondul 738. Sublinierile ne aparțin.

[22] Dosarul penal nr. 77/023263 intentat de MGB în 1953 împotriva lui Ion Gheorghe Calancea și Gheorghe Focșa, filele 192 și 193.

[23] E vorba de dosarul MGB nr. 77/023263 pomenit mai sus, unde Focșa Gheorghe mai este acuzat și de ”terorism”.

[24] Tot acolo, filele 3 şi 33.

[25] Tot acolo, filele 272-275

[26] Tot acolo, fila 267.

Tabel:

Numărul de deținuți în lagărele și penitenciarele URSS în anii 1934 – 1953 ( la 1 ianuarie fiecare an)

(Rus: Численность заключенных ГУЛАГа (по состоянию на 1 января каждого года)

 

 

Anii

În lagăre de corecție (ИТЛ)

Inclusiv condamnații pentru ”crime contrarevoluționare”

Idem în %

În colonii de corecție (ИТК)

Total

1934

510.307

135.190

26,5

510.307

1935

725.483

118.256

16,3

240.259

965.742

1936

839.406

105.849

12,6

457.088

1.296.494

1937

820.881

104.826

12,8

375.488

1.196.369

1938

996.367

185.324

18,6

885.203

1.881.570

1939

1.317.195

454.432

34,5

355.243

1.672.438

1940

1.344.408

444.999

33,1

315.584

1.659.992

1941

1.500.524

420.293

28,7

429.205

1.929.729

1942

1.415.596

407.988

29,6

361.447

1.777.043

1943

983.974

345.397

35,6

500.208

1.484.182

1944

663.594

268.861

40,7

516.225

1.179.819

1945

715.505

289.351

41,2

745.171

1.460.677

1946

746.871

333.883

59,2

956.224

1.703.095

1947

808.839

427.653

54,3

912.704

1.721.543

1948

1.108.057

416.156

38,0

1.091.478

2.199.535

1949

1.216.361

420.696

34,9

1.140.324

2.356.685

1950

1.416.300

578.912*

22,7

1.145.051

2.561.351

1951

1.533.767

475.976

31,0

994.379

2.528.146

1952

1.711.202

480.766

28,1

793.312

2.504.514

1953

1.727.970

465.256

26,9

740.554

2.468.524

Note: 

 

 1. Evidențiat anul 1941, în care au fost arestați fără judecată românii-capi ai familiilor din Basarabia, ținutul Herța și Nordul Bucovinei.

2. Românii arestați fără judecată la 13 iunie 1941 (familiile le-au fost deportate în alte direcții) au fost închiși în lagărul morții Ivdel-lag din orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk.  (Numărul de populație cu trai permanent a raionului Ivdel – cca 30 mii de oameni – era cu mult mai mică de cât numărul total al deținuților din zonă.)

3. În 1942, rata mortalității în Ivdel-lag depășea un sfert din populația deținuților.

 

 

Sursa:

https://marzenco.wordpress.com/

Publicitate

17/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Când îşi vor cere scuze urmaşii criminalilor sovietici şi unguri, autori ai genocidului împotriva poporului român ?

 

 

 

 

 

 

 

Presedintele Klaus Iohannis a trimis un mesaj de compasiune faţă de evenimentele din 1915, în urma cărora sute de mii de armeni au fost ucişi de trupele turcesti.

Cu aceasta ocazie, ar fi fost  normal ca liderii noştri sa-şi  amintească şi de genocidul la care s-au dedat sovieticii şi ungurii împotriva poporului român, când milioane conationali de-ai nostri au fost torturaţi, ucisi, deportati, infometati, alungati de pe pamantul stramoşilor lor, în urma ocuparii teritoriilor româneşti ale Ardealului de Nord, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei şi prin instaurarea unui regim de teroare si de curăţire etnică.

 Presedintele României, dar şi Casa Regală impreuna cu Parlamentul României au datoria să se intrunească în plen intr-o şedinţă comună de comemorare a acestor evenimente tragice din viaţa poporului nostru şi al Istoriei noastre, în cadrul căreia să trimita un mesaj puternic atât poporului roman, cât şi comunităţii internationale, că putem ierta, dar nu putem uita.

Şi poate, macar odata, europarlamentarii reprezentanţi ai poporului român, solidari în Parlamentul European, vor cere un moment de reculegere faţă de memoria românilor dispăruţi ca urmare a crimelor săvârşite de armatele şi organele de represiune ale URSS şi Ungariei şi condamnarea atrocitaţilor săvârşite de acestea, în semn de reparaţie şi recunoaştere a suferinţelor românilor

Ar fi nevoie si de voinţă politică şi de curaj politic şi rămâne de văzut dacă ţara noastră mai are astăzi o clasa  politică in stare de un asemenea act.

Crimele în masă comise deliberat de cele doua ţări în urma cu sapte decenii, sunt fără termen de prescripţie.

Timpul are rabdare …

Când isi va cere scuze Rusia, urmaşa declarată a fostei URSS ?

PATIMILE BASARABENILOR

A. PIERDERILE UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPAŢIA SOVIETICĂ

I. PRIMA OCUPAŢIE SOVIETICĂ 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941

În mai puţin de un an, peste 300.000 de persoane, reprezentand 12.23% din populaţia Basarabiei interbelice, au fost arestate, deportate sau ucise.

1. Arestări

– 48.000 persoane:

·  Oameni politici care militasera pentru Unire, invinuiti de tradare, dintre care:
· 5 fosti deputati din Sfatul Tarii (Ion Codreanu, Leanca, Secara, Catelli)
· 1 fost senator
·  Funcţionari civili si militari – transferaţi la Tiraspol pentru siguranţă
· 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei

2. Deportări – aproape 300.000 (expediaţi în Nordul ingheţat)
· 135.000 persoane pâna in Septembrie 1940
· 19.200 persoane între Octombrie-Noiembrie 1940
· 27.000 persoane în Decembrie 1940
· 100.000 persoane incepând cu 13-14 Iunie 1941

 

3. Ucişi – 30.000 prin impuşcare sau tortură


· Muzicienii Orchestrei Simfonice a Basarabiei sunt arestaţi pe 3 Iulie 1940 în gara Chişinau la intoarcerea din turneu, duşi 
la Valea Morii, lângă Orhei şi impuşcaţi .

· 1.000 persoane (copii, femei, adulti) – langa Odesa impuscate prin peretii de lemn ai unui tren de marfa cu 22 vagoane care-I transporta in Siberia.

· 450 persoane – găsite (multe mutilate) în gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chişinău. Printre ei studenţi, elevi, preoţi, ceferişti.

· 87 persoane – descoperite la sediul NKVD din Chisinau (15 cu mainile legate intr-o groapă comuna).

· 19 persoane – găsite la Sediul NKVD din Cetatea Albă
· 6 persoane –  la Sediul NKVD din  Ismail (5 barbaţi şi o femeie cu mâinile legate)

4. Pierderi umane în prima ocupaţie sovietică
· Deportari: 300.000
· Ucişi: 30.000
· TOTAL: 330.000

II. A DOUA OCUPAŢIE SOVIETICA – 23 August 1944

1. Deportări
· 250.000 persoane intre 1944-1948

· 11.324 familii 6 Iulie 1949
· 300.000 persoane intre 1954 – 1964 (in Rusia si Kazahstan)

2. Morţi in infometarea provocată de Stalin
· 300.000 persoane

3. TOTAL pierderi umane în a doua ocupaţie sovietică
· Deportaţi: 875.000
· Morţi: 300.000
· TOTAL: 1.175.000

III. TOTAL PIERDERI UMANE IN CELE DOUA OCUPAŢII SOVIETICE

· 330.00 – Prima ocupaţie sovietică
· 1.175.000 – A doua ocupaţie sovietică
· 1.505.000 – TOTAL PIERDERI ROMÂNEŞTI

B. PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA

Judetele Hotin (Nord), Ismail şi Cetatea Alba (Sud) sunt încorporate Ucrainei la 2 August 1940.

C. PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA DUPĂ CAPITULARE

 

1. Deportări
· 180.000 soldaţi si ofiţeri (doar cateva mii s-au intors)

2. Executati prin impuscare in lagar (Un Katin romanesc)
· 50.000 soldati si ofiteri (schelete descoperite in mlastinile de la Balti).

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia.

Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn.

În pădurea de pe vechiul teritoriu al Poloniei, sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri  în anul 1940. Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn.

În tot acest timp, ei au aruncat vina pe nazişti. Apoi, au fost nevoiţi să recunoască implicarea lor în acest masacru şi să îşi ceară scuze.

Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, iar Transnistria este practic feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă cu sprijinul trupelor ruseşti.

În anul 1944, aflată în plină ofensivă, armata sovietică a luat un mare număr de prizonieri. Mărturiile celor care au luptat pe frontul de est, arată că mulţi dintre aceşti prizonieri erau lichidaţi pur şi simplu, cu un glonţ în ceafă.

Însă unii au fost concentraţi în lagăre.

Unul dintre cele mai mari lagăre a fost înfiinţat în oraşul Bălţi, în mlaştina de lângă râul Răut, in Basrabia.

În total, au fost adunaţi acolo aproximativ 40.000 de soldaţi prizonieri români, apoi mai erau circa 5.000 de soldaţi germani, 2.000 de soldaţi maghiari, precum şi prizonieri proveniţi dintre cehii, slovacii ori croaţii înrolaţi ca voluntari în trupele SS.

 

 

 Image result for prizonieri români capturati in urss photos

FOTO: Prizonieri români capturaţi de sovietici

 

Mulţi dintre prizonieri au murit din cauza foamei, a condiţiilor precare de igienă şi a lipsei de medicamente.

Alţii au fost deportaţi şi au pierit în lagărele din Siberia ori din Kazahstan.

Cei care au rămas, în vara anului 1944, au fost duşi în mlaştină la Bălţi şi puşi să sape nişte şanţuri lungi, apoi au fost împuşcaţi şi aruncaţi în gropi comune de soldaţii NKVD, precursorul KGB.

Balti-1944-1

In anii 1991 şi 1992, a început o adevărată campanie de căutare a celor masacraţi atunci la Bălţi.

Oamenii s-au îngrozit de cantitatea imensă de oase găsite.

Craniile şi oasele au fost adunate într-o piramidă imensă, care a fost acoperită cu un strat de pământ.

În vârful piramidei, a fost construită o troiţă, care a fost sfinţită de episcopul de Bălţi de atunci, PS Petru.

Cum despre masacrul din Bălţi oamenii începeau să vorbească tot mai mult, PS Petru, actualul mitropolit ortodox român al Basarabiei, a fost alungat de cazaci înarmaţi din reşedinţa arhierească, iar peste dosarul acelui masacru a început să se aşeze praful uitării.

II. PATIMILE BUCOVINENILOR

 

 

In 1940, Romania a fost fortata sa cedeze catre Uniunea Sovietica un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, in urma ultimatumului primit in luna iunie a aceluiasi an.

Imediat ce administratia si armata romana au fost evacuate, trupele din Armata Rosie si NKVD au ocupat teritoriul.

Listele Deportarilor

NKVD-ul a intocmit primele liste ale „tradatorilor de tara”, cei cu rude in Romania sau banuiti ca vor sa fuga in Romania, care au fost deportati la munca fortata:

  • 7 Decembrie 1940 – 1.294 persoane

  • 1 Ianuarie 1941    – 1.085 persoane

 

Reprimarea încercărilor de refugiere în România

19 Noiembrie 1940

105 persoane (40 familii) au incercat sa treaca in Romania – din Suceveni

  • Ucisi: 3

  • 2 raniti (capturaţi)

  • Refugiaţi in Romania: 100 (între ei erau 5 raniţi)

  • Deportări: toate rudele celor 105 persoane 

 

6 Februarie 1941

500 persoane au incercat sa treaca in Romania – din Mahala, Cotul-Ostritei, Buda, Sirauti, Horecea-Urbana, Ostrita

  • Ucişi: cca. 400 ( N. Merticar, N. Nica, N. Isac – organizatori)

  • Arestaţi: 44

  • Condamnaţi la moarte: 12

  • Condamnaţi la 10 ani munca silnică: 32

  • Refugiaţi in România: 57

  • Deportări in Siberia: toate rudele celor 500 persoane

 1 Aprilie 1941 – Masacrul de la Fântana Albă, Bucovina de Nord 

  • 2.000- 3.000 persoane din Patrauţii de Sus, Patrautii de Jos, Cupca, Corcesti, Suceveni în coloană paşnică purtand în frunte un steag alb şi insemne religioase s-au îndreptat spre graniţa cu România.

  • In poiana Varniţa, la 3 km de noua graniţă, au fost mitraliaţi de sovieticii ascunşi în padure.

  • Supravieţuitorii au fost urmariţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

  • Raniţii au fost legaţi de cozile cailor si tarati in in 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi de vii: bătrâni, femei, copii, sugari.

  • Alţii au fost arestati de NKVD-ul din Hliboca (Adâncata), torturaţi şi aruncaţi de vii intr-o groapă comună din cimitirul evreiesc, peste care s-a turnat var nestins.

 

12-13 Iunie 1941:

Peste 13.000 de români au fost deportaţi in Siberia si Kazahstan

Când işi va cere scuze Ungaria?

 

În ultimele decenii este tot mai frecvent între popoare şi state, gestul de a se cere scuze pentru atrocităţile comise în trecut.

 

 

 

 

https://proiectromania.files.wordpress.com/2012/07/materialul-care-mi-a-socat-ziua-1580281.jpg

Ar fi foarte bine ca şi Ungaria să facă acest gest în faţa României, evocând memoria miilor  de victime ale terorii horthiste, cei 500.000 de români cărora li s-au confiscat averile, cele 30 de biserici româneşti distruse în Ardeal, crimele bestiale comise în comunele Trăsnea, Beliş, Mureşenii de Câmpie, Moisei, unde au fost asasinaţi nu numai bărbaţi, femei, copii şi preoţi români, dar chiar şi pruncii nenăscuţi din pântecele mamelor lor, străpunse cu baionetele ! 

 

 

 

 

 

 

 

 

Germania Federală şi-a cerut scuze de la Israel, pentru toate atrocităţile comise în epoca nazistă.

Republica Democrată Germană a recunoscut responsabilitatea întregului popor german pentru atrocităţile comise în trecut .

Preşedintele rus Boris Elţîn şi-a cerut scuze de la japonezi (12 octombrie 1993), pentru suferinţele pe care sovieticii le-au cauzat acestora în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Preşedintele ceh Vaclaw Havel şi-a cerut scuze Germaniei pentru persecutarea şi expulzarea germanilor sudeţi.

Primul ministru Morihiro Hosohawa al Japoniei şi-a cerut scuze (4 August 1995) sud-coreenilor, pentru suferinţele pricinuite în timpul celui de- al II- lea război mondial.

El a recunoscut că în timpul războiului, armata japoneză a forţat zeci de mii de femei coreene să se prostitueze pentru soldaţii japonezi.

La fel s-a scuzat faţă de Anglia pentru brutalul tratament aplicat celor 57.000 prizonieri britanici în timpul războiului.

La o întâlnire cu primul ministru Tony Blair al Angliei, acesta a cerut din nou iertare (12 ianuarie 1998) pentru comportamentul armatei japoneze pe timpul războiului.

La o ceremonie desfăşurată în Seul, Coreea de Sud (la 12 Ianuarie 1997), cinci victime, care au fost forţate să servească drept prostituate pentru soldaţii japonezi pe timpul războiului, au primit din partea premierului japonez Ryutaro Hashimoto despăgubiri băneşti, însoţite de o scrisoare de scuze.

Preşedintele taivanez Lee Ten-hiu a exprimat primele scuze oficiale, la 28 Februarie 1995, pentru unul din capitolele cele mai tragice din istoria Taiwan-ului, masacrarea în 1947 a cca. 8.000 de oameni (cifrele diferă), precum şi acordarea de despăgubiri pentru pierderile  suferite de populaţia insulei  în timpul masacrului la care s-au dedat trupele gomindaniste.

Peste o mie de polonezi care au fost obligaţi să lucreze în Germania pe timpul războiului, au dat în judecată statul german în  1999, cerând peste un miliard de dolari drept compensaţii pentru tratamentul brutal la care au fost supuşi.

Între români şi maghiari se vor putea stabili raporturi cinstite şi chiar de prietenie,  numai când toţi maghiarii, dar absolut toţi, vor recunoaşte fără vreo reticenţă că TRANSILVANIA este un pământ care aparţine de drept românilor şi că unirea ei  la 1 Decembrie 1918 cu ROMÂNIA, este şi va rămâne un act politic definitiv.

După Tratatul de pace de la Trianon din 4 iunie 1920, pe teritoriul Ungariei, ale cărei hotare au fost puse în concordanță cu cele etnice, au rămas peste 700.000 de români, grupați de-a lungul Tisei.

În urma unei deznaționalizări feroce, prin impunerea obligatorie a limbii maghiare și prin schimbarea numelor, în prezent minoritatea română din Ungaria numără numai 15.000 de suflete.

Marele filosof și scriitor Mircea Eliade spunea: „Noi (românii) suntem un popor istoric. Maghiarii sunt o insulă medievală.”

Am dat omenirii o limbă și o civilizație. Noi nu am venit de prin alte locuri, noi suntem baştinasii acestor pamânturi binecuvântate de Dumnezeu.

De aici provine ura tuturor migratorilor care ne sunt vecini împotriva noastră.

Noi românii, așteptăm ca Ungaria si Rusia, să facă gestul de a-și cere iertare pentru barbariile pe care le-au comis împotriva poporului nostru și abia atunci se vor deschide toate căile unei înțelegeri și chiar prietenii între neamul românesc și neamurile maghiar si rus.

Istoria are răbdare…

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/23/video-rani-care-nu-se-vindeca-masacre-in-transilvania-de-nord-1940-1944/

Surse: http://memorialromanesc.org/; Tudor Voicu – Ziarul Natiunea; proiectromania.wordpress.comhttp://milisoft.ro/MainPage ;

19/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cum au înfometat ocupanţii sovietici populaţia Basarabiei în anii 1946-47. VIDEO

 

 

 

Cum a fost înfometată Moldova sovietică în anii 1946-47

 

Foametea postbelică din RSS Moldovenească a fost o temă tabu în istoriografia sovietică.

Doar de la sfârşitul anilor 1980 ai secolului trecut, când graţie politicii de „perestroika”  iniţiată de Gorbaciov, încep intense dezbateri publice pe un şir de subiecte ale trecutului mult timp interzise, demarează şi procesul haşurării aşa-ziselor pete albe ale istoriei.

Printre ele se situează,  pe bună dreptate, în centrul atenţiei publice, evenimentele foametei pe care a cunoscut-o Moldova Sovietică în anii 1946-1947 din cauza tragismului lor nedisimulat.

Democratizarea, deschiderea arhivelor a favorizat nespus de mult cercetarea istorică şi a adus la un grad de cunoaştere fără precedent a fenomenului foametei postbelice din republică. Deja în anul 1993 istoricii din Republica Moldova editează o lucrare fundamentală între coperţile căreia se regăsesc cele mai relevante surse documentare referitoare la evenimentele foametei din 1946 – 1947 din RSS Moldovenească.  

Cu toate acestea, mai continuă şi astăzi polemica între adepţii conceptului conform căruia acest flagel a fost un efect neintenţionat, nedeliberat al deciziilor luate de autorităţile sovietice cu adepţii caracterului organizat al foametei.

    În cazul temei foametei ca şi în cel al altor discuţii asupra comunismului continuă să persiste  confruntarea  dintre cei care afirmă că istoria produsă de regimul comunist e plină de crime şi cei care consideră că aceste aspecte ale istoriei sunt doar erori, adică o punere în practică greşită a unei doctrine nobile. Însă această dihotomie conceptuală tot mai mult păleşte pe fundalul aprofundării cunoaşterii adevărului ştiinţific despre evenimentele foametei postbelice în Moldova Sovietică.

Este adevărat că penuria de produse alimentare din  Moldova Sovietică în primii ani care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cauzată inclusiv de o secetă cumplită şi de ruinarea gospodăriilor ţărăneşti ca rezultat al ostilităţilor militare.

În asemenea condiţii, o mare parte a recoltei anului 1946 a fost compromisă şi în RSS Moldovenească.

Potrivit unor date oficiale în republică în acel an nu s-au recoltat decât 365 mii de tone de cereale. Pentru comparaţie, aceleaşi surse notează că în anul 1945 s-au recoltat 926 mii de tone (dintre care 252 mii de tone au fost predate statului), iar în anul agricol 1940, care a fost unul favorizat de condiţiile meteorologice – 1810 mii tone de cereale.

În termeni absoluţi aceasta însemna că recolta de cereale – baza stării alimentare –  a fost în Moldova anului 1946 de 5 ori mai redusă decât în anul 1940 şi de 2,5 ori mai mică decât în 1945.

Dacă e să judecăm după multiplele mărturii ale sovieticilor, intraţi în Basarabia după 28 iunie 1940, toţi erau profund impresionaţi de abundenţa de produse alimentare  existentă la acel moment  în ţinut.

În baza acestui fapt putem lesne conchide corelarea directă între volumul de cereale produse  în anul 1940 şi starea decentă de asigurare a populaţiei ţinutului cu alimente.     Deja în anul 1945 în republică, se înregistrau cazuri frecvente de subnutriţie a anumitor categorii de populaţie, în condiţiile când după predarea obligatorie către stat a 252 mii de tone de cereale, populaţia dispunea de un stoc de cereale într-un volum de aproape  700 mii tone.

Deci, de aici se deduce că pragul critic de asigurare a populaţiei RSS Moldovenească cu cereale în anii imediat postbelici se fixa la nivel de 700-750 mii de tone.

În condiţiile unui volum mai mic de cereale, disponibil pentru consum, populaţia republicii era efectiv condamnată la subnutriţie şi la efectele dezastruoase ale foametei.

Seceta care a bântuit în Moldova în primii ani de după război  şi recolta proastă au coincis cu ruinarea ţinutului  din cauza operaţiunilor militare , îndeosebi din cadrul operaţiei  Iaşi-Chişinău.

Au fost distruse  întreprinderi industriale, case de locuit, spitale, şcoli etc. Populaţia era jefuită în proporții comparabile de ambele forțe beligerante, iar în rezultat nivelul de viaţă scăzuse considerabil.

De exemplu, două treimi din gospodăriile ţărăneşti din republică la momentul reinstaurării regimului sovietic nu dispuneau de forţă de tracţiune, o jumătate nu aveau vaci, a patra parte în genere nu aveau animale.

După mai multe estimări prejudiciile directe cauzate de război economiei republicii au constituit peste 11 miliarde de ruble la preţurile de atunci. 

Ca urmare a ravagiilor războiului, în comparaţie cu anul 1940, recolta globală de cereale, de floarea-soarelui, de sfeclă de zahăr ș.a. în anii imediat postbelici s-a înjumătățit.

Scăderea considerabilă a nivelului agrotehnic a dus la înmulţirea în masă a buruienilor şi dăunătorilor agricoli.

Situaţia populaţiei se agrava şi din cauza răspândirii alarmante a maladiilor infecţioase: tifosului, tuberculozei, malariei.

În republică în 1945 peste 70 mii de oameni erau bolnavi de tuberculoză, iar zeci de mii au zăcut de malarie.

Numai în luna martie a aceluiași an sufereau de tifos exantematic 17 mii de bolnavi, ceea ce atesta starea de epidemie.

Pe fundalul ruinei de război, republica a fost lovită de o secetă cruntă. În toamna lui 1944 cantitatea depunerilor atmosferice a fost neînsemnată, iar iarna anilor 1944-1945 a fost cu puţină zăpadă şi cu schimbări instantanee ale temperaturii de la ger la cald, ceea ce provoca uscarea excesivă a solului.

În mai-iunie 1945 depunerile atmosferice au fost iarăşi mult sub media anuală. Vânturile secetoase din acea perioadă au condus şi ele la evaporarea sporită a umezelii din sol.

Vara şi toamna anului 1945 se caracterizau tot prin precipitaţii neînsemnate, iar iarna a fost fără zăpadă şi cu fluctuaţii bruşte de temperatură.

Din amintirile bătrânilor, în acea iarnă vântul în loc de zăpadă mâna pe câmpuri nori de praf.  Aşa, de exemplu, în luna februarie, în raionul Vadul lui Vodă, se dezlănţuise un vânt puternic, care a suflat stratul de sol de la suprafaţă, smulgând din rădăcină semănăturile de toamnă de pe o suprafaţă de 2200 de ha. Şi în alte raioane din Centrul şi Sudul republicii situaţia nu era cu mult mai bună.

În istoriografia sovietică cauzele foametei şi creşterii în consecinţă a nivelului de mortalitate a populaţiei în anii imediat postbelici erau totalmente explicate prin proporţiile secetei şi ruinării de după război.

Această teză este şi azi reluată de unii cercetători-istorici, rămaşi în prizonieratul vechilor dogme istoriografice. 

Însă o abordare multilateral documentată și, deci, nepărtinitoare  a materialului istoric, înclină spre o concluzie mult mai nuanțată. Este bine cunoscut că asemenea calamităţi naturale cum sunt secetele periodice, niciodată n-au fost fenomene ieşite din comun pentru Basarabia.

În conformitate cu observările meteorologice de lungă durată norma precipitaţiilor, care garantează recolte stabile în agricultura ţinutului, se cifrează la media anuală de 350 mm pentru sudul republicii şi 500 mm pentru raioanele de nord.

Aceleaşi statistici meteorologice în perioada din 1854 şi până în 1946 au fixat 33 de ani secetoşi. Dintre anii cu secetă 16 ani au fost deosebit de secetoşi când deficitul de precipitaţii ajungea la 200 mm. O secetă dezastruoasă, asemănătoare ca proporţie cu cea din 1946 a lovit Basarabia în anii 1891-1892. În acei ani populaţia ţinutului suferea de o foamete cumplită, însă mortalitatea în masă a oamenilor a fost evitată.

Chiar mai mult, în judeţul Bender, care a suferit atunci cel mai mult de pe urma secetei, s-a înregistrat un spor al populaţiei.

Deci, Moldova se situează în zona agriculturii negarantate din punct de vedere al condițiilor meteorologice. Secetele și recoltele scăzute sunt fenomene frecvente în acest ținut.

Din generație în generație moldovenii acumulau experiența de supraviețuire în fața acestor calamități. Toate gospodăriile țărănești dispuneau în mod obligatoriu de rezerve de alimente pentru asemenea cazuri.

Odată cu apariția primelor semne ale secetei țăranii limitau consumul produselor alimentare cu condiția de a dispune de rezerve până la o roadă nouă. În perioada de foamete începeau să funcționeze mecanismele de asigurare a vieții la sate în condiții extremale, care își aveau rădăcinile în tradițiile comunei țărănești.

În lupta cu foametea satul folosea rezervele alimentare ale gospodăriilor înstărite. Evident, acest lucru nu se făcea gratuit, însă, de regulă, se reușea salvarea de vieți omenești.

Pe parcursul timpului depășirea fenomenului foametei devine și o sarcină a statului. Deja în timpul secetei și recoltei scăzute în Basarabia anilor 1891-1892  statul în persoana zemstvei basarabene a luat o serie de măsuri, care au permis evitarea mortalității populației de foame și epidemii.

De exemplu, din banii statului au fost procurate rezerve de cereale care erau păstrate în depozitele vânzătorului, iar plata era achitată în momentul în care cerealele erau ridicate pentru utilizare.

Prin acest procedeu simplu au fost garantate condițiile de păstrare fără pierderi a cerealelor predestinate ajutorării nevoiașilor, dar și operativitatea distribuirii lor către solicitanții ajutorului alimentar. 

Când însă autoritățile rămâneau indiferente față de destinele țăranilor înfometați, aceștia puteau recurge la ultimul remediu.

Ipotecau sau vindeau loturile de pământ şi averea de care dispuneau către bănci, persoane particulare etc.

Desigur, anii cu secetă și recolte sărace înmulțeau numărul gospodăriilor țărănești datornici cu sume mari de bani.

Însă acest mecanism economic bazat pe proprietatea privată garanta în perioada foametei că linia fatală nu va fi depășită și viețile omenești vor fi păstrate.      

În legătură cu seceta postbelică din RSS Moldovenească e de remarcat că această calamitate naturală a lovit grav şi alte regiuni întinse ale URSS, precum teritorii din Ucraina, Povolgia inferioară, Zona centrală de cernoziom, ţinutul Primorie, unele regiuni ale centrului ţării. Aici e de relevat aparte că seceta a fost tot atât de cruntă şi în Moldova de peste Prut.

  Ca rezultat, în ceea ce privește URSS per ansamblu, recolta de cereale în anul 1946 a constituit doar circa 40 mln. tone, ceea ce era de aproape 2,5 ori mai puţin decât în anul 1940 şi cu aproape 8 mln. tone mai puţin decât în anul 1945.

Cu toate acestea în anul de foamete 1946 regimul sovietic purcede la exporturi de cereale în volum de peste 1 700 mii tone.

Şi aceasta se întâmplă în condiţiile când pe teritorii întinse ale URSS, inclusiv în RSS Moldovenească, milioane de oameni sufereau de foame cumplită, iar sute şi sute de mii mureau din această cauză în chinuri teribile.

Regimul politic sovietic nu se preocupa de viețile propriilor cetățeni în raport cu considerentul ideologic al luptei de clasă.

Prin aceasta se explica exportul de pâine din URSS în anii de foamete către regimurile pro-sovietice recent instaurate într-un șir de state după cel de al Doilea război mondial.

În Moldova sovietică ruinarea agriculturii şi ravagiile secetei urmau să fie contracarate de  sistemul socialist de gospodărire proaspăt instaurat de sovietici și bazat, în principal, pe constrângerea extraeconomică.

Imediat după instalarea puterii sovietice toate gospodăriile ţărăneşti din republică au fost introduse în reţeaua de impozitare caracteristică pentru sistemul sovietic de gospodărire.

Şi dacă în anul 1944 gospodăriilor ţărăneşti li se impuneau reguli de război, atunci din vara anului 1945 printr-o hotărâre specială a Consiliului comisarilor poporului din RSSM şi CC al PC(b) din Moldova  a fost stabilit sistemul livrărilor obligatorii la stat ale produselor agricole, în primul rând ale cerealelor, caracteristic perioadei de pace.

Pe lângă cereale gospodăriile ţărăneşti erau obligate să livreze statului floarea-soarelui, cartofi, fân, fructe, legume, precum şi carne, lapte, brânză, lână, ouă ş.a.

Această practică a fost confirmată prin hotărârea guvernului URSS din 9 iulie al aceluiaşi an , care stipula şi înlesniri fiscale pentru unele categorii de populaţie în conformitate cu principiul apartenenţii la clasă socială.  

De înlesniri fiscale în republică, beneficiau în perioada 1945-1947 în diferită măsură de la 40 la 60 la sută dintre gospodăriile ţărăneşti.  Totodată, gospodăriile individuale erau împărțite, în conformitate cu gradul de înstărire, în cinci categorii.

Primele două aveau cele mai mari înlesniri fiscale. Iar categoriile a patra și a cincea, care în documentele timpului sunt numite chiaburești, suportau tot greul impunerilor, neavând nici un fel de înlesniri.

Anume aceste gospodării, care de obicei serveau depozite pentru surplusurile de alimente la sate în perioadele de calamități și de unde familiile țăranilor săraci aveau posibilitatea să se  împrumute în anii de secetă, duceau toată povara fiscală și nu mai aveau rezerve alimentare pentru împrumut.

După repunerea în acțiune pe teritoriul republicii a legislației funciare sovietice, peste 140 mii de gospodării țărănești fără pământ și cu puțin pământ au primit de la stat peste 245 mii ha de pământ, în marea sa parte confiscat de la gospodăriile înstărite.

Împroprietărirea cu pământ a țăranilor nevoiași a îmbunătățit starea materială a acestor familii. Însă majoritatea gospodăriilor țărănești proaspăt împroprietărite cu pământ nu dispuneau de forță de tracțiune  și utilaj agricol necesar pentru prelucrarea lui calitativă.

În rezultat, pământul expropriat de la gospodăriile înstărite era prelucrat de noii posesori foarte necalitativ, iar în multe cazuri chiar rămânea paragină. 

Împroprietărirea țăranilor nevoiași cu pământ era prezentată de istoriografia sovietică ca o întruchipare a grijii statului sovietic  pentru oamenii muncii.

În realitate această politică economică a avut consecințe contradictorii și chiar nefaste pentru starea alimentară a satului moldovenesc în anii imediat postbelici. 

O mărturie a eficienței economice joase a pământurilor tăiate o constituie faptul scutirii de colectările de produse agricole a fostelor gospodării fără pământ, împroprietărite în anii 1940, 1944-45.

Este evident, dacă foștii țărani nevoiași ar fi fost în stare să gospodărească eficient, fără îndoială, ar fi fost supuși colectărilor.

Însă realitatea consta în faptul, că de la gospodăriile proaspăt împroprietărite aproape că nu aveai ce colecta din cauza eficienței economice joase.

Vine să confirme acest fapt și statistica acelor ani, care fixează o sporire de 2-4 ori a cotelor de produse livrate statului de gospodăriile înstărite față de cele  împroprietărite recent cu pământ. 

Din punct de vedere economic aceasta însemna că pământurile tăiate de la gospodăriile înstărite nu mai aveau efectul scontat.

Din acest motiv, la rând cu altele, recolta anului 1946 în republică a avut de suferit, fapt ce a dus la scăderea nivelului de asigurare a populației cu produse alimentare.

Așa-numita grijă a regimului sovietic în raport cu țăranii nevoiași, materializată prin împroprietărirea acestora cu pământul tăiat de la gospodăriile înstărite, în realitate a dus la scăderea simțitoare a eficienței economice și la aprofundarea efectelor crizei alimentare în condițiile secetei.

Prin măsurile sociale necugetate statul sovietic provoca dezastrul foametei. 

După reinstalarea regimului sovietic, povara impunerilor asupra populației creștea permanent, îndeosebi asupra populației rurale. În condițiile când baza agriculturii o constituiau gospodăriile țărănești individuale , în republică aproape 90%  din suprafețele însămânțate erau lucrate de țăranii necooperativizați și, deci, anume aceste gospodării asigurau securitatea alimentară a republicii, din an în an creștea planul de predare a produselor agricole către stat. Așa în anul 1944 planul republicii de livrare a cerealelor la stat a fost de 201,2 mii de tone, în 1945 – de 252 mii, iar în anul 1946 – de 265 mii de tone.

Într-o măsură și mai mare s-a intensificat povara fiscală. Astfel, dacă în anul 1945 planul general de mobilizare a mijloacelor bănești de la populația republicii a fost de 147 340 mii de ruble, apoi în anul 1946 el a constituit 219 050 mii de ruble, ceea ce a însemnat un spor de 48,6%.

E de menționat că regimul n-a cruțat pe nimeni, nici pe cei săraci. În anii 1944-45 minimul de venit neimpozabil era de 1000 de ruble şi a scăzut la 600 de ruble în anul 1946.

Reducerea minimului de venit neimpozabil, precum și creșterea volumului de livrări obligatorii de produse agricole către stat, lipsea familiile țăranilor de rezerve alimentare, atât de necesare în perioada secetei și a recoltei scăzute. Iarăși suntem nevoiţi să constatăm influența nefastă a politicilor economice ale statului sovietic asupra gospodăriilor țărănești, fapt ce le netezea calea spre foamete.  

Seceta care s-a dezlănțuit în republică în anul 1945 nu a permis agricultorilor să obțină volumul mediu anual de recoltă.

Planul sporit de colectare a produselor agricole a lipsit majoritatea gospodăriilor țărănești de rezervele de pâine necesare pentru a ieși cu bine din iarnă.

Primul semnal de alarmă l-a dat sectorul zootehnic.

Deja în primăvara anului 1946 în gospodăriile țărănești a început sacrificarea în masă a vitelor. Iar până la finele anului 1946 în republică numărul cailor s-a micșorat cu 44,4%, vitelor  cornute mari – cu 35,3%, inclusiv a boilor –cu 52,3%.  

Afirmațiile unor istorici că sacrificarea în masă a vitelor a început sub influența propagandei chiaburești nu rezistă confruntării cu baza documentară.

Documentele mărturisesc că țăranii păstrau în gospodăriile lor doar numărul de vite pe care erau în stare să le asigure cu nutrețuri.

Întru confirmarea acestui fapt e necesar de adăugat că în condiţiile lipsei de hrană pentru întreținere, comercializarea și sacrificarea vitelor se făcea în contul grupei de remontă și al animalelor de muncă – îndeosebi al boilor. Pentru satul moldovenesc, care ducea o lipsă acută de forță de tracțiune, această tendință era deosebit de alarmantă.

Faptul sporirii volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic în republică  de material de însămânțare.

Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe ale colhozurilor constituia doar 88%, iar a gospodăriilor individuale – 71%.

Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul a împrumutat colhozurilor din republică 4 857 tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7 200 tone.

E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate  colhozurilor și gospodăriilor țărănești, în condițiile când nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale.  

Regimul sovietic a anulat aservirea țăranilor de către băncile particulare și cămătari. Însă majorarea nejustificată a normelor de predare obligatorie către stat a cerealelor și a altor produse agricole, alături de intensificarea presiunii fiscale, a dus la formarea unor datorii imense ale gospodăriilor țărănești față de stat. Majoritatea gospodăriilor țărănești din Moldova anilor 1945-46 aveau la mână chitanțe-angajament de achitare a împrumuturilor, care în această perioadă a atins un număr de 500 mii. Iar în martie 1947 numărul total al angajamentelor pentru achitarea împrumuturilor s-a ridicat la cifra de 3 milioane.

În aceste condiții se cere de specificat că în afară de colectările obligatorii de produse agricole și de impozitul agricol în bani, țăranii  erau obligați să achite din recolta nouă și împrumuturile din anii precedenți.

Aceasta șubrezea și mai mult rezervele alimentare din familiile țărănești, determinând extrema lor vulnerabilitate în fața pericolului foametei.

Deprins cu sistemul de gospodărire bazat pe proprietatea privată, țăranul basarabean devenea neputincios în fața sistemului economic sovietic bazat pe constrângerea extraeconomică. El nu avea experiența necesară pentru a confrunta sistemul, pentru a supraviețui în condițiile de gospodărire cu care nu era obișnuit.

Situația s-a agravat și mai mult în timpul  secetei cumplite din anul 1946, care a avut efecte dezastruoase pentru majoritatea covârșitoare a gospodăriilor țărănești.

Cu toate acestea colectarea cerealelor în anul 1946 a început în republică în condițiile planului majorat de predare obligatorie a pâinii către stat în volum de 265 mii de tone.

Era un plan-asasin, un plan-crimă, care ducea la exterminarea în masă a populației Moldovei sovietice prin înfometare.

Drept dovadă este faptul că oamenii în republică îndurau foame chiar în timpul recoltării cerealelor. Așa, deja în luna august în județul Chișinău, organele ocrotirii sănătății înregistrau 5200 de cazuri de distrofie alimentară. În 3600 dintre aceste cazuri, sufereau copii cu vârste de până la 14 ani.

În județul Bender, după date incomplete, în septembrie muriseră de distrofie 41 de oameni, în octombrie – 425, în noiembrie – 410. Iar la 31 iulie 1946 se atestă documentar și primul caz de canibalism  – în satul Milești, raionul Nisporeni.

 

 

 

 

Criza alimentară s-a început în Moldova sovietică încă în anul 1945 și a fost atât rezultatul calamităților naturale, cât și al politicilor fiscale ale statului sovietic, care îi deposeda forțat de alimente pe țărani prin planurile exagerate de colectări de produse alimentare.

 

În aceste condiții populația înfometată adresa rugăminți disperate către stat după ajutor de alimente. De obicei aceste adresări erau curmate cu brutalitate.

 

Astfel în mai 1946, țăranii satului Logănești, raionul Cotovschi, ajunși la ultimul grad al sărăciei, s-au adresat autorităților raionale după ajutor de alimente.

Reacția autorităților sovietice a fost tradițională și este reflectată de următorul fragment din hotărârea comitetului raional Cotovschi P.C. (b) din Moldova din 10 iunie 1946:

”comitetul raional de partid al P.C.(b) din Moldova apreciază cererea colectivă a țăranilor din satul Logănești de a li se acorda împrumut de alimente, ca o provocație a elementelor dușmănoase, având drept scop a trezi nemulțumirea țăranilor față de puterea sovietică.

A însărcina pe procurorul raionului tov. Andeliman și pe șeful secției raionale a Ministerului securității de stat tov. Sobolev să cerceteze faptele expuse în cererea țăranilor din satul Logănești și s-ăi tragă la răspundere pe organizatorii acestei cereri provocatoare ”.

Administrația sovietică le permitea țăranilor doar să îndure în tăcere foamea, fără s-ăi deranjeze cu diverse cereri pe deținătorii puterii.

Sistemul sovietic nu îngăduia acțiuni deliberate ale cetățenilor și le curma cu brutalitate. Acest mod de comportament al autorităților ducea la întârzieri fatale în luarea deciziilor, de care deseori depindeau viețile oamenilor.

Așa s-a întâmplat și în cazul planurilor exagerate de predare obligatorie către stat a produselor alimentare, care au fost aplicate în republică imediat după război.

Din această cauză cea mai mică scădere a recoltei avea urmări catastrofale pentru gospodăriile țărănești, care, fiind lipsite de stocuri-tampon de cereale, se transformau în victime ușoare ale foamei.

Cu toate că statul sovietic îi persecuta pe țăranii care semnalau abuzurile sistemului, în ultima instanță, autoritățile sovietice nu puteau să nu recunoască evidențele foametei care s-a abătut asupra Moldovei în anul 1946.

Deja în luna iunie a aceluiași an, criza alimentară în republică a fost recunoscută de autorități prin însuși faptul repartizării către populație a 125 mii puduri de produse alimentare în formă de împrumut, dintre care 97,5 mii puduri erau destinate țăranilor nevoiași din Basarabia.

Cu o lună mai târziu se produce și prima adresare a autorităților republicane către cele unionale cu rugămintea de a micșora planul-canibal de predare a pâinii către stat pentru anul 1946 de la 265 până la 100,59 mii tone.

Rugămintea de a micșora mai mult decât de două ori planul de predare a pâinii nu salva situația alimentară dezastruoasă din republică. Era nevoie de anularea completă a livrărilor obligatorii către stat a produselor alimentare, elaborarea și aplicarea măsurilor de urgență pentru ajutorare cu alimente a familiilor care deja în primăvara și vara anului 1946 îndurau foamea.

 

 

 

 

Însă sistemul politic sovietic nu era capabil pentru asemenea acțiuni de protejare a vieților omenești. El se conducea în acțiunile sale de cu totul alte priorități și cu ușurință sacrifica viețile oamenilor pe altarul raționamentelor luptei de clasă.

Mai sus, deja, s-a menționat exportul de pâine, pe care l-a înfăptuit regimul sovietic în volum de 1mln. 700 mii tone în anul 1946, când au murit de foame peste un milion de cetățeni sovietici, printre care moldovenii ocupau un loc deosebit. Și acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului, că Moscova nu a anulat planul de predare a pâinii către stat în Moldova, ci doar l-a micșorat în luna august până la 72 727 tone.Însă și acest plan micșorat era peste puterile de plată ale populației republicii.

 

După cum deja s-a menționat, în anul 1946 recolta globală de cereale a constituit în republică 365 mii tone. La 1 ianuarie, același an, populația republicii număra 2 mln. 183 mii locuitori.

 

După unele estimări ale timpului putem conchide că în perioada de la recolta anului 1946 și până la cea din anul următor, un om ar fi avut nevoie, pentru o alimentație foarte limitată, de 109,5 kg de cereale, iar întreaga populație – de circa 239 mii tone. Însă pe lângă cereale pentru hrană, țăranii mai aveau nevoie și de cereale pentru furaj, de cereale semințe pentru semănăturile de toamnă și primăvară. 

 

După calculele făcute de unii cercetători, cantitățile minime necesare populației republicii pentru hrană, întreținerea vitelor și pentru semințe în ajunul foametei, se cifrau la 410 mii tone cereale, cea ce depășea recolta globală din acel an.În aceste condiții se cerea imperios de a salva populația republicii de foamea iminentă prin scutirea populației de colectările de grâne și de alte produse agricole, și, chiar mai mult, era necesară ajutorarea republicii cu cantități suplimentare de alimente.

 

Este evident, că în cazul scutirii de rechiziții nu s-ar fi evitat foamea, însă cu siguranță ea n-ar fi dus la mortalitatea în masă a populației, cum s-a întâmplat de fapt.În realitate însă autoritățile au forțat îndeplinirea planului de predare obligatorie către stat a cerealelor și altor produse alimentare.

 

Documentele timpului vorbesc fără tăgadă despre presiunile fără precedent asupra țăranilor din partea organelor de partid și administrative cu scopul de îndeplinire a planurilor de colectare ale produselor agricole.

 

Agenții împuterniciți cu colectări, îngrijorați mai mult ca de obicei că nu vor îndeplini planul evident exagerat, au ”măturat podurile” nu numai în gospodăriile țăranilor înstăriți, dar și în ale celor săraci, mulți dintre care se bucurau de înlesniri la capitolul predări obligatorii către stat. Mai mult, deveneau frecvente cazurile când autorităţile obligau ţăranii să transmită în contul colectărilor obligatorii, produsele primite de la sat în formă de împrumut alimentar.

 

Autoritățile republicii în vara și toamna anului 1946 erau preocupate nu de salvarea populației de foame și de stoparea mortalității în creștere , ci de îndeplinirea cu orice preța planurilor de colectări. 

 

Altfel nici nu putea fi. Sistemul sovietic de administrare era conceput ca unul bazat, cu precădere, pe constrângere și centralizat până la refuz.

Orice agent al sistemului, chiar și cel sus-pus,  trăia cu frica represaliilor, care putea să se abată asupra lui pentru cea mai mică încălcare a directivei de la Centru.

 

Așa s-a întâmplat și după Hotărârea cca pcu(b) din 30 noiembrie din1946  «Cu privire la mersul colectărilor de pâine  în RSS Moldovenească»  în care conducerea republicii era avertizată despre lacunele în procesul de realizare a planului de predare a pâinii către stat și în care se cerea îndeplinirea necondiționată a planului.

 

Conducerea republicii a reacționat imediat la această directivă din centru prin înăsprirea cerințelor către toți responsabilii pentru colectări în privința  îndeplinirii planului cu orice preț. Agenții nemijlocit responsabili pentru colectări în sate au început a câta oară să scotocească prin podurile țăranilor , deja aduși în acea perioadă la limita disperării. Despre faptul că majoritatea familiilor țărănești au fost lipsiteprin colectările forțate de ultimele rezerve alimentare și nu erau capabile să furnizeze statului nici cea mai mică cantitate de cereale, vorbesc datele documentare despre creșterea numărului gospodăriilor acționate în judecată pe motiv de neachitare către stat a predărilor obligatorii.

 

Pe parcursul anului 1946 numărul acestor gospodării a crescut  considerabil ajungând până la 5 121.În toamna anului 1946 majoritatea familiilor țărănești au fost lipsite de ultimele rezerve de pâine în cadrul campaniei de îndeplinire a planului de predări obligatorii către stat a  produselor agricole.

 

Satele Moldovei au rămas fără nici o apărare în fața foamei. O mărturie vie a acestei realități este creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, care în luna noiembrie atinge deja cifra de 30 mii oameni. Acesta a fost primul val masiv de distrofie alimentară în republică, victimele ei fiind în temei familiile țăranilor care nu se bucurau de nici un ajutor din partea statului.Însă îmbolnăvirea în masă a populației republicii de distrofie alimentară n-a servit drept motiv pentru oprirea practicii criminale de deposedare a țăranilor  de ultimele rezerve de produse alimentare prin politica colectărilor obligatorii aplicate de statul sovietic.

 

Documentele timpului abundă în hotărâri drastice ale organelor de partid și sovietice, care obligau în termeni categorici agenții responsabili de colectări, să obțină cu orice prețpâinea da la țărani în contul îndeplinirii planului. Cu toate eforturile unei armate întregi de diverși împuterniciți ai regimului, care din zori scotoceau prin satele Moldovei în căutarea ultimului tăbultoc de grăunțe la familiile înfometate ale țăranilor, planul de predare obligatorie a pâinii către stat a fost împlinit de republică doar la sfârșitul anului cu un indice de 101%.

 

În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei sovietice în anul foametei 1946 25 659 mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4 477 tone de legume, 10082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole.

 

Prețul pe care l-a achitat republica pentru atingerea acestui indice consta în creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, alături de un salt brusc al mortalității populației. 

 

Deja în luna decembrie 1946 numărul cazurilor de distrofie aproape se dublează comparativ cu luna precedentă, iar peste două luni în februarie 1947 această cifră depășise 240 mii. Nivelul înalt de distrofie alimentară se va menține până la finele lui august 1947 și va servi ca motiv principal pentru menținerea nivelului catastrofal al mortalității populației republicii în perioada decembrie 1946 – august 1947.În toamna și iarna anului 1946 republica lupta cu foametea, folosind propriile resurse.

Însă cu fiecare zi situația devenea tot mai gravă și le scăpa autorităților de sub control.

Numai spre finele lunii decembrie când Chișinăul oficial a recepționat de la comitetele raionale de partid  informația privind starea lucrurilor în teritoriu, doar atunci autoritățile și-au făcut o închipuire clară despre catastrofa ce se declanșase.

 

În sate mureau familii întregi. Într-un șir de raioane erau sate unde lunar mureau de foame 120 – 180 de oameni. Se înmulțeau cazurile de canibalism. De exemplu, în județul Cahul, din decembrie 1946 și până la 24 februarie 1947 au fost oficial înregistrate 15 cazuri de canibalism și 10 cazuri de folosire în hrană a cadavrelor.

 

În ansamblu, în republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu40 de victime.

Cu siguranță, cazurile de canibalism au fost și mai frecvente pentru că nu toate au fost oficial depistate și mențiunea despre ele nu a nimerit nici într-un document.

 

Numărul cazurilor de canibalism pe motiv de foame, vorbesc elocvent despre proporțiile și profunzimea catastrofei alimentare care s-a abătut peste Moldova sovietică în 1946-1947. Începutul anului 1947 s-a caracterizat prin creșterea galopantă a mortalității pe motiv de foame. Mai jos reproducem un tabel, care indică nivelul lunar al mortalității oamenilor în republică în anii 1946-1947.

 

El e întocmit în baza datelor furnizate de Birourile orășenești și raionale de înregistrare a actelor stării civile, care au fixat documentar cazurile de deces al oamenilor.

 

                            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

 

            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

         Lunile 1946  1947 Diferența
Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie

4466

4347

5633

4588

3782

3676

5235

5313

4544

5799

5753

9650

19133

23791

25953

15034

14938

24701

16418

8346

5248

14667

19444

20320

10446

10616

21085

11183

3033

 

 
 
După cum se vede din datele tabelului de mai sus mortalitatea populației RSSM din decembrie 1946 până în august 1947 a depășit indicele mediu anual al mortalității din anul 1946 cu circa 115 mii de oameni.

 

Datele tabelului, după cum am menționat deja, sunt informații oficiale ale Birourilor stării civile orășenești și raionale, de aceea cifra de 115 mii poate fi considerată drept cea minimă, documentar stabilită, a numărului victimelor foametei. Minimă, deoarece oficiile stării civile atunci n-au reușit nici pe departe să înregistreze toți decedații din cauza insuficienței alimentare, îndeosebi e vorba de iarna din 1946-1947. În satele republicii, mai cu seamă la sud, sunt multe morminte comune ale jertfelor foametei, memoria multora dintre ele nefiind înveșnicită de nici un fel de documente. Iată, de exemplu, ce raporta Chișinăului președintele Comitetului Executiv raional Comrat în februarie 1947:

 

„În raion mortalitatea continuă a fi extraordinar de mare, în luna ianuarie constituind 2,3% din populația raionului.

Chiar conform unor date incomplete, în ianuarie au decedat 680 oameni, inclusiv din cauza distrofiei – 508 oameni. În afară de aceste cazuri înregistrate, eu personal am descoperit la cimitir 40 de cadavre în diferite locuri.

Dispar zeci de familii, despre care nu se știe nimic. Au ieșit la iveală multe cazuri când decedații sunt ascunși, pentru ca membrii familiei să primească în contul lor ajutor alimentar.”     

 

    Foamea îi gonea pe oameni în căutarea hranei dincolo de localitățile lor. În conformitate cu datele documentare ale  timpului în iarna și primăvara anului 1947 în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de locuitori ai republicii plecau în căutarea alimentelor în regiunile vecine ale Ucrainei.

Și aceasta se întâmpla în condițiile când însăși Ucraina a fost grav afectată de fenomenul foametei. Mulți dintre cei plecați în căutarea alimentelor și-au găsit moartea printre străini, iar decesul lor nu a nimerit în statisticele republicane.

 

 
 
 
 
 

Aceste circumstanțe au servit ca bază pentru concluziile în conformitate cu care cea mai verosimilă cifră despre pierderile umane din cauza foametei postbelice în RSS Moldovenească oscilează în limitele a 150 – 200 mii de oameni.     

    Situația alimentară gravă din republică a determinat Guvernul URSS să întreprindă măsuri de ajutorare a populației înfometate.

La 29 decembrie 1946 Guvernul de la Moscova adoptă hotărârea «Cu privire la acordarea de ajutor suplementar colhozurilor, sovhozurilor și gospodăriilor țărănești din RSS Moldovenească în legătură cu recolta slabă din anul 1946».

Ca și în august 1946, conform hotărârii din decembrie, republicii i s-au furnizat 1,5 mln. de puduri de cereale, care urmau să fie distribuite în lunile ianuarie-mai 1947 în cote egale a câte 300 mii puduri lunar.

Până pe data de 10 ianuarie 1947 se prevedea să fie înființate 500 de cantine subvenționate de stat, pentru deservirea a 100 de mii de oameni pe zi. Se mai prevedea aprovizionarea cantinelor cu 500 tone de carne-pește, 370 tone de crupe, 130 tone de zahăr și 65 tone de grăsimi.      

   În mare parte, acest ajutor alimentar era distribuit din cantitățile de produse colectate de la aceiași țărani în lunile precedente și stocate la depozitele de stat.

Documentele de arhivă abundă de date despre condițiile proaste de păstrare la depozitele de stat a produselor rechiziționate de la țărani în condițiile colectărilor obligatorii. Pierderile alimentelor din cauza condițiilor proaste de păstrare erau enorme.

Plus la toate se înmulțeau cazurile de furturi ale alimentelor în timpul transportării lor spre satele înfometate în condițiile drumurilor desfundate în iarna și primăvara anului 1947.

 

          
 
 
 
Toate aceste măsuri nu erau însă în stare să stăvilească foametea. Este suficient să menționăm că deservirea a 100 mii de oameni în cantinele subvenționate de stat nu cadrau nici cum cu rata distrofiei alimentare care în februarie 1947 atinsese cota de 240 mii cazuri. Statul sovietic se făcea neputincios din această cauză în lupta cu foametea și mortalitatea catastrofală a populației.

Deci, puterea sovietică a distrus sistemul tradițional de confruntare a calamităților naturale și sistemul vechi de asigurare a populației de cele mai nefaste consecințe ale foametei, dar nu a fost capabil să propună în schimb un sistem mai eficient de gospodărire și de protecție contra foametei.

Chiar mai mult, prin politicile sale dezastruoase de colectări obligatorii, puterea sovietică a lipsit familiile țăranilor din Moldova sovietică de rezervele absolut necesare de pâine și prin aceasta i-a condamnat pe mulți dintre ei la moarte chinuitore de foame.         Situația nu s-a redresat determinant nici după intervenția comisiei de stat în frunte cu locțiitorul șefului Guvernului sovietic A. Cosâghin, sosit în Moldova în februarie 1947. 

Cel mai elocvent mărturisește despre eficiența activității comisiei de la Moscova curba creșterii mortalității populației republicii din cauza foametei. În luna martie, deci după vizita în Moldova a comisiei Cosâghin, mortalitatea populației a atins cea mai mare cotă. Ea a scăzut puțin de tot în lunile următoare, menținându-se stabil la un indice ce depășea de trei ori nivelul lunar de reducere naturală a populației.       

  Guvernul sovietic, prin politicile sale dezechilibrate de colectări forțate, nu a fost în stare nici prin măsuri extraordinare, gen comisia Cosâghin, să stăvilească flagelul foametei și să salveze oamenii de moarte.

Spre deosebire de Moldova de dincolo de Prut, unde seceta și ruina din cauza războiului erau identice cu situația din Moldova sovietică și unde foametea ca fenomen a intrat în casele moldovenilor, mortalitatea populației nu a atins cote catastrofale.

Explicația acestui fapt constă în aceea, că guvernul pro-sovietic de la București nu a avut la îndemână suficient timp pentru o așa numită reconstrucție socialistă a satului și nu a distrus definitiv mecanismele economice tradiționale de protecție contra foametei.

Și a mai existat un factor determinant de salvare a populației de la moarte de foame, pe care guvernul de la București nu l-a interzis, dar l-a folosit, spre deosebire de guvernul sovietic. Este vorba despre ajutorul umanitar internațional, în primul rând pe linia Crucii Roșii.

În România în anii 1946-47 ajutorul internațional a salvat de foame sute de mii de vieți omenești. În Uniunea Sovietică, în care regimul separa țara prin cortina de fier de restul lumii, cetățenii nu aveau această șansă, chiar dacă milioane de vieți omenești urmau să fie sacrificate. Despărțiți a câta oară prin forță de consângenii săi de dincolo de Prut, populația Moldovei sovietice urma să achite în 1946 -1947 tributul de sânge pentru privilegiul îndoielnic de a fi cetățean sovietic.     

    În concluzie se cere relevarea faptului revenirii mortalității populației în RSS Moldovenească la limitele naturale doar în condițiile recoltei noi din anul 1947.

Deci, foametea și-a încetat efectele sale dezastruoase doar datorită factorilor naturali și nicidecum intervenției statului sovietic de salvare a oamenilor de efectele foametei.

Mai mult, analiza minuțioasă a politicilor statului sovietic în raport cu gospodăriile țărănești în anii 1944-47 atestă o implicare criminală a regimului politic sovietic în provocarea catastrofei alimentare în republică prin deposedarea forțată a familiilor țărănești de minimul necesar de alimente în condițiile secetei și ruinei de după război.

Este adevărat că penuria alimentară în Moldova sovietică în perioada imediat celui de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul secetei cumplite și a consecințelor războiului.

Însă de mortalitatea catastrofală a populației republicii în 1946-47 este totalmente responsabil regimul politic sovietic, care prin politicele sale economice canibale i-a deposedat pe țărani de minimul de alimente necesar pentru supraviețuire.

În acest sens foametea postbelică în Moldova sovietică și mortalitatea fără precedent din cauza ei a populației a fost un fenomen organizat de regimul sovietic, fapt care necesită condamnarea istorică a acestui regim ca și al unui criminal.

 

 

 

 

Anatol Țăranu, doctor în istorie, cercetător coordonator al Institutului de Istorie al AȘa RM

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/12/strict-secret-dosarul-009-canibalism-in-socialism-documente-din-arhiva-secreta-a-republicii-sovietice-socialiste-moldovenesti/

VIDEO :

26/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: