CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RANI CARE NU SE VINDECA.Masacre în Transilvania de Nord ocupata de Ungaria (1940-1944). VIDEO

 

 30 august 1940. Dictatul de la Viena. Atrocităţi maghiare contra românilor.

Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944

In Transilvania de Nord,ocupata de Ungaria in urma Diktatului de la Viena, s-au petrecut intre anii  1940-1944, atrocităţi de neinchipuit  comise de către horthyştii unguri împotriva românilor şi mai apoi a evreilor.

În toamna anului 1940, ca urmare a cedării unei părţi din Ardeal către Ungaria lui Miklós Horthy, în mai multe localităţi transilvănene trupele maghiare au masacrat români şi evrei.

Aceste atrocităţi au continuat până spre sfârşitul anului 1944. Printre cele mai cunoscute şi bine documentate asemenea masacre se numără:

  • Masacrul din Treznea

  • Masacrul din Ip

  • Masacrul de la Sărmaşu

  • Masacrul din Moisei

Masacre au avut loc şi în alte localităţi ca: Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin.

Date generale şi premise ale acestor atrocităţi

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, NV Transilvaniei intră sub ocupaţie maghiară. Prin Ardeal sau Transilvania înţelegem pe tot parcursul acestui articol atât regiunea istorică cu acelaşi nume cât şi Crişana şi Maramureş.

A fost cedată o suprafaţă de 43.492 km pătraţi, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei cu o populaţie de 2.667.000 locuitori dintre care:

  • 50.2% români

  • 37.1% maghiari şi secui

  • 12.7% germani, evrei şi alte naţionalităţi.

 

Dictatul de la Viena – zona cedată Ungariei

Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord şi cuprindea nord-vestul regiunii cu acelaşi nume precum şi ţinuturile secuieşti.

Un număr de 8 judeţe din totalul de 23 câte număra Transilvania au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost spintecate în două, creându-se astfel un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.

După anunţarea hotarârilor de la Viena a urmat marea dramă pentru români a refugiului din faţa ocupantului şi evacuarea instituţiilor româneşti din zona cedată. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, au părăsit zona cedată.

Printre ei s-a aflat şi corpul profesoral al Universităţii din Cluj, format din personalităţi de elită precum: Sextil Puşcariu, Iuliu Haţeganu, Onisifor Ghibu sau Emil Racoviţă.

Încercând o clasificare a masacrelor petrecute în teritoriul ocupat de autorităţile ungare se poate observa că marea majoritate au avut loc în toamna anului 1940, imediat după instaurarea regimului maghiar, şi în toamna anului 1944, după ce România trece de partea Aliaţilor.

Atrocităţile asupra românilor şi evreilor petrecute între lunile septembrie şi octombrie ale anului 1944 s-au desfăşurat în prima fază pe teritorile româneşti aflate în imediata apropiere a graniţei cu Transilvania ocupată, în timpul ofensivei rapide a ungurilor împotriva României, iar mai apoi pe parcursul retragerii armatelor horthyste din ţinuturile ardeleneşti.

Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea:

  • Masacrele din toamna anului 1940 în teritoriile ocupate

  • Masacrele din lunile septembrie şi octombrie 1944.

Aceste atrocităţi pot fi împărţite după etnia celor vizaţi de către horthyşti în:

  • Masacre îndreptate împotriva populaţiei româneşti

  • Masacre îndreptate împotriva evreilor.

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmaţiei.

Două armate ungare au intrat pe teritoriul Ardealului de Nord anexat:

  • Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei

  • Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj.

Foto:  Miclos Horthy intra in Oradea

În prima zi principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag.

Foto: Intrarea lui Horthy in Satu Mare

S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km.

 

atrocitatile ungurilor

 

Tãranul român Onet Petre din satul Ianculesti (jud. Satu Mare), schingiuit de trupele de ocupatie maghiare în noaptea de 11 Octombrie 1940 si decedat la 31 Octombrie în spitalul central din Arad

 

 

Ultimele localităţi luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc.

Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere pe teritoriul Transilvaniei „de sud”.

Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroşi localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele oraşe ale Ardealului cedat.

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti.

Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români.

Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români. 

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, aflată la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor români.

Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi din satul bihorean Almaşu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nuşfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946.

În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul Szinkovitz Zoltan din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea.

Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate.

Cei 9 bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, care a fost întreptată spre comuna Zăuan şi la o distanţă de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă.

Concomitent, alţi doi localnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei 9 bărbaţi.

 Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună.

Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii unguri au rămas neidentificaţi.

 

IATA UN TEXT DE PROPAGANDA MAGHIARA DIN ACELE VREMURI:

„Natia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaste decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Ghinghis-Han”..
„Nincs kegyelem” (Fără îndurare) de Ducso Csaba, Budapesta, 1939

Treznea, 9 septembrie 1940

 

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Treznea.

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea, comună aflată în judeţul Sălaj, la 15 km de oraşul Zalău.

Trupe maghiare aparţinând batalionul 22 Grăniceri Debreţin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul.

Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat.

Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:

„Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Ip.

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău.

Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip.

Motivarea uciderii celor 157 de localnici este şi de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câţiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor.

Aceştia erau treziţi din somn şi apoi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti.

A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj.

Date despre masacru aflăm din aceeaşi sentinţă a Tribunalului Poporului din Cluj. Aceşti soldaţi adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari împuşcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului.

Apoi celor 59 de români rămăşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei.

Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operaţiune, pe celălalt versant s-a procedat în acelaşi fel şi cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împuşcaţi.

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj aflată la 55km de oraşul Zalău. Această companie a fost însoţită şi de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în haine militare, pentru a nu fi recunoscuţi.

În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci şi 6 români.

În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare cu acelaşi nume, au fost închişi la Primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar.

Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ţinerea în continuare a românilor în arest.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi soldaţi. La 14 septembrie este întemniţat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulţi soldaţi maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România.

După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţa.

Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi fiii săi au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.

Mureşenii de Campie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare.

În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri.

Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron.

Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei.

S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Cronologia altor masacre

  • 7 septembrie 1940, în satul bihorean Mihai Bravu începe seria atrocităţilor împotriva etnicilor români. Până pe 7 septembrie 1940 judeţul Bihor este ocupat în totalitate de către armata maghiară. În acest context are loc şi tragedia din localitatea menţionată când 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, sunt adunaţi pe câmp şi împuşcaţi de soldaţi unguri.

  • 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din judeţul Sălaj trupele ungare au ucis 11 persoane, în înaintarea lor spre centrul Ardealului.

  • 9 septembrie 1940, Zalău soldaţi maghiari rămaşi neidentificaţi au intrat în casele românilor Vicaş Grigore şi Prunea Gheorghe. omorând prin împuşcare pe Vicaş Grigore împreună cu soţia şi fratele său, precum şi pe soţia lui Prunea Gheorghe, însărcinată în ultima lună. În colţul casei lui Vicaş, tot aceşti soldaţi au mai ucis un ţăran din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău.

  • 10 septembrie 1940, Huedin trupele maghiare de ocupaţie în marşul lor spre Cluj-Napoca au maltratat şi ucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu şi pe poliţistul Gheorghe Nicula.

  • 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin şi Zăbala din judeţul Trei Scaune interbelic, astazi Covasna, trupele maghiare sosite in aceste localităţi au atacat şi vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuţi şi maltrataţi în speranţa determinării lor să treacă frontiera în România.

  • Mai multe familii şi-au părăsit caminele plecând în Regat, iar alţii au fost expulzaţi de către autorităţile ungare, proprietăţile lor fiind confiscate.

  • 16 septembrie 1940, honvezi maghiari, rămaşi neidentificaţi, au ucis cu focuri de armă în comuna Halmăşd, judeţul Sălaj, 3 locuitori români, iar în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1940 au fost împuşcaţi 7 membrii ai familiei Maticec, inclusiv un băiat de numai 5 luni. Toate aceste fapte au fost cuprinse în sentinţa din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.

  • 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia ţăranului Tipănuţ Gheorghe a fost maltratată de câţiva soldaţi maghiari. Soţia acestuia a fost lovită cu revorvelul şi cu picioarele, iar Tipănuţ împreună cu cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi. Dintre cei 3 bărbaţi doar fiul cel mai mic a scăpat cu viaţă.

  • 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, un grup de soldaţi horthyşti au scos din caselor lor pe mai mulţi români, dintre care 11 au fost omorâţi. Pe 18 septembrie 1940 un alt grup de militari au prins şi împuşcat pe locuitorul Costelaş Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau însoţiţi de civili din comunele vecine, rămaşi neidentificaţi, care indicau casele românilor.

  • 18 septembrie 1940, în comuna Camăr, din judeţul Sălaj, 4 români sunt ucişi în pădurea Zăuan, după ce mai înainte au fost schingiuţi şi mutilaţi.

  • circa 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireş un nou român a fost ucis şi maltratat. În toamna anului 1940, Kovacs Iosif în calitate de primar al localităţii a desfăşurat o activitate ostilă contra populaţiei româneşti şi evreieşti, pe care o denunţa comandantului militar, întocmind liste cu cei ce trebuiau maltrataţi. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie 1940 de către o patrulă horthystă, fiind supus timp de câteva zile unor groaznice schingiuiri. Mai apoi a fost silit să-şi sape singur groapa, fiind împuşcat iar corpul tăiat cu săbii. Este ulterior îngropat la marginea unui rău, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei.

  • 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din judeţul Cluj, alţi 2 români şi evrei sunt ucişi. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate sunt arestaţi cetăţenii Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, care în anul 1938 au pornit un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. Surorile Mihaly Estera şi Rozalia au fost şi ele reţinute, bănuite de Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile româneşti faţă de acesta. În ziua de 22 septembrie 1940, cei 4 arestaţi au fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapa comună.

  • 1 octombrie 1940, în comuna harghiteană Ditrău este ucis pădurarul român Ilie Ţepeş.

  • octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, judeţul Someş interbelic, astăzi judeţul Maramureş, doi români sunt împuşcaţi, în timp ce încercau să se ascundă de militarii maghiari.

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1944

Seria crimelor împotriva populaţiei româneşti din Transilvania ocupată a fost reluată în toamna anului 1944, imediat după încheierea armistiţiului dintre România şi Aliaţi.

Atrocităţi au fost săvârşite şi în câteva localităţi din Ardealul aparţinând României, aceste aşezări aflându-se în imediata apropiere a graniţei.

Band, Grebeniş, Oroiu, septembrie 1944

Imediat după ce România a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, etnici localnici maghiari înarmaţi în colaborare cu grănicerii de la pichetul unguresc din comuna Band, judeţul Mureş, au atacat prin surprindere frontiera română, omorându-l pe sergentul Predescu. Zeci de români din satul Mărăşeşti au fost ridicaţi de la casele lor şi închişi cu cătuşe la mâini într-o pivniţă, gospodăriile fiindu-le, de asemenea, vandalizate.

Trecând apoi frontiera aceleaşi bande, au jefuit comuna Grebeniş, împuşcând 3 localnici şi ridicând pe românii ce nu apucaseră să se refugieze.

Ducându-i până la graniţă, maghiarii i-au pus să sărute pietrele de hotar şi să mulţumească că au ajuns pe teritoriul sfânt al Ungariei. Alţi doi români din satul Oroiu au fost mai apoi bătuţi şi ulterior ucişi.

Sărmaşu, 15 septembrie 1944

Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Sărmaşu.

Cimitirul de pe dealul Suscut de la marginea comunei clujene Cămăraşu al celor 126 de evrei din Sărmaşu ucişi de horthyşti

În toamna anului 1944, 126 de evrei din oraşul Sărmaşu, judeţul Mureş sunt ucişi şi mai mulţi români maltrataţi, iar apoi deportaţi. După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Sărmaşu rămâne în cadrul României, aflându-se la mai puţin de o oră de mers pe jos de graniţa cu Ungaria.

La începutul războiului, localitatea avea o populaţie de aproximativ 3200 de oameni, împărţită pe etnii aproape egal între români şi maghiari şi existând circa 200 de evrei. Pe data de 23 august 1944, România trece de partea Aliaţilor, armatele germane şi ungare pornind la o puternică ofensivă contra noului inamic şi pătrunzând în Câmpia Transilvaniei pe o adâncime de circa 30-60 km peste linia de frontieră existentă atunci.

La 5 septembrie 1944 armata maghiară ocupă comuna. Din acest moment începe opresiunea împotriva evreilor şi românilor de aici. Populaţia maghiară din zonă ce sprijinea cauza Ungariei, în dorinţa recâştigării întregii Transilvanii împreună cu garda maghiară încep să jefuiască casele evreilor şi românilor. Pe data de 9 septembrie 1944, echipa de jandarmi maghiari ridică din casele lor pe mai mulţi români ce îndepliniseră funcţii importante în administrarea comunei, ei fiind duşi într-un lagăr improvizat din localitate. Timp de mai multe zile cu toţii au fost supuşi unui tratament ostil din partea ocupatorilor.

Din sentinţa dată la 28 iunie 1946 de către Tribunalul Poporului din Cluj aflăm şi următoarele: “In lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi, maltratări şi înscenării de executiii în timpul nopţii.

De exemplu, odată toţi românii din lagăr au fost scoşi în curte, puşi în genunchi (“La biserică”), iar după acest exerciţiu, toţi, fără deosebire de vârstă, au fost puşi să se dea peste cap până la istovire.”

În ziua de 15 septembrie 1944, unii dintre români au fost eliberaţi, iar alţi 18 au fost deportaţi în Ungaria.

Ei au fost duşi cu camionul în Cluj, iar aici au fost încolonaţi pe jos, sub escortă de poliţişti civili, pe drumul spre Jibou şi apoi la Budapesta. Unul dintre cei deportaţi şi apoi declaraţi morţi a fost şi Iuliu Moldovan, tatăl artistului Ovidiu Iuliu Moldovan.

A fost ucis şi preotul Micu, un om în vârstă de aproape 80 de ani. Din păcate numărul total de morţi al românilor deportaţi nu se cunoşte cu exactitate.

Tărian, 29 septembrie 1944

În condiţiile fluctuaţiilor înaintării şi retragerii frontului în septembrie 1944, satul Tărian din judeţul Bihor este reocupat de trupele germano-maghiare la 29 septembrie 1944 şi întrucât această aşezare fusese în partea Ardealului cedat, prin Dictatul de la Viena, revin în localitate şi jandarmii unguri ce alcătuiau paza publică.

S-au format două echipe de gardă, atât pentru satul Tărian cât şi pentru aşezarea vecină, Girişu de Criş.

Seara, echipa responsabilă pentru localitatea în cauză, condusă de Vitéz Harmathi Alexandru junior a trecut la hărţuirea gospodariilor româneşti. Astfel au fost ucişi 15 oameni, existând şi câţiva răniţi grav. După comiterea acestor crime, garda s-a deplasat în satul vecin Girişu de Criş, cu scopul de a comite şi aici acte identice.

Au fost opriţi însă de către echipa de pază de acolo, aflată sub comanda locuitorului Vagaszki Alexandru, care l-a dezarmat pe Harmathi.

Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944

La 10 octombrie 1944, când în zona Bârgăului se duceau lupte de către trupele române şi cele sovietice împotriva ocupantului s-a consemnat un alt moment de represiune asupra populaţiei româneşti civile.

În toamna anului 1944 aici erau staţionate, în retragere, Divizia 27 grăniceri secui şi Regimentul ungar 33 vânători de munte.

Mai mulţi comandanţi militari au ridicat aproximativ 20 de locuitori români din comuna bistriţeană Prundu Bârgăului, care au fost trimişi la Bistriţa, de unde însă li s-a dat drumul după 2 zile. 7 dintre ei au fost însă din nou arestaţi şi închişi într-o pivniţă. În noaptea de 10 octombrie, românii au fost scosi şi conduşi până la marginea unui şanţ de apărare antiaeriană, unde au fost împuşcaţi şi aruncaţi în şanţ.

Una dintre victime, preotul Pop Augustin a fost rănit mai uşor, reuşind să fugă şi să scape cu viaţă. Tot atunci a fost ridicat de acasă şi funcţionarul Popovici care a fost dus către o destinaţie necunoscută, nemaîntorcându-se niciodată.

Moisei, 14 octombrie 1944

Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Moisei.

În seria atrocităţilor îndreptate împotriva populaţiei civile româneşti se înscrie şi masacrul din comuna Moisei, judeţul Maramureş. Un număr de 31 de ţărani ardeleni au fost adunaţi într-o casă şi ucişi de soldaţii unguri aflaţi în retragere, rămânând în viaţă doar doi oameni. Aceştia erau internaţi în lagărele de muncă din oraşul maramureşean Vişeu de Sus, fiind acuzaţi de „trădare de patrie”.

De aici, cei 31 de români au fost duşi cu un camion la Moisei, satul fiind complet evacuat de locuitori. 12 dintre ei au fost închişi într-o căsuţă de lemn, fiind împuşcaţi de către soldaţii maghiari, care trăgeau prin geamuri şi uşă.

În continuare au fost ucişi şi ceilalţi români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceiaşi noapte, militarii incendiind satul şi arzând circa 300 de case.Cadavrele intrate deja în putrefacţie, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea crimelor, când localnicii, evacuaţi de autorităţi, au revenit la gospodăriile lor.

Cronologia altor masacre

  • începutul lunii septembrie 1944, în comuna clujean Cătina, situată la frontiera cedată prin Dictatul de la Viena, mai mulţi etnici unguri localnici au jefuit casele româneşti din localitate, ucigând o fetiţă în vârstă de 16 ani şi rânind alţi doi oameni.

  • toamna anului 1944, în satul Răchitiş, judeţul Harghita sunt ucişi 7 români, de către un ofiţer din armata ungară, însărcinat cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de graniţă. Sub bănuiala partizanatului cu partea română, soldatul arestează şapte păstori care se aflau ascunşi în pădurea satului. La ordinul ofiţerului se formează o echipă de execuţie, însă aceştia refuză să comită crimele. Sunt aleşi alţi militari care îi împuşcă în final pe cei 7 români.

  • 5-7 septembrie 1944, grăniceri unguri, încadraţi de civili din comuna mureşeană Şincai au trecut frontiera în satul Fânaţe, unde au omorât 3 localnici români. De teamă să nu fie maltratat, aflând că a fost căutat de echipele maghiare, Ursuţ Gheorghe s-a spânzurat în curtea casei sale. Aceleaşi bande au jefuit şi incendiat gospodăriile româneşti.

  • 8 septembrie 1944, satul Ozd, judeţul Târnava Mică interbelic, azi judeţul Mureş, aflat pe teritoriul Ardealului liber, este ocupat de trupele horthyste, preotul maghiar din localitate predă autorităţilor maghiare doi ciobani români. Aceştia au fost duşi sub escortă în oraşul Luduş, unde au fost ulterior executaţi prin împuşcare şi îngropaţi.

  • 23/24 septembrie 1944, în satul clujean Gădălin, soldaţi din armata de ocupaţie ungară au împuşcat 2 locuitori români. Cadavrele lor au fost descoperite de armata romană, dezbrăcate şi îngropate în islazul comunal.

  • 24 septembrie 1944, în condiţiile luptelor dintre armatele ungare şi cele române şi sovietice, în Turda, judeţul Cluj alţi 18 români sunt ucişi. Aceştia, în special femei şi copii, se adăposteau de focurile de artilerie sub un pod de cale ferată, când au fost împuşcaţi de către honvezi.

Urmările masacrelor din Transilvania de Nord

După ocuparea Ardealului de Nord de către trupele ungare în toamna lui 1940, pentru populaţia românească a început unul din cele mai întunecate capitole ale istoriei recente.

La acţiunile de răzbunare ale unor maghiari naţionalişti ardeleni, împotriva românilor trebuie adăugate abuzurile militarilor, măsurile de teroare ale poliţiei instalate de noile autorităţi, arestări ilegale, execuţii sumare şi aroganţa agresivă a reprezentanţilor noilor structuri administrativ-publice şi a aparatului funcţionăresc.

În cursul unor acţiuni de depistare erau vizaţi, în primul rînd, români naţionalişti, adică preoţi şi învăţători. Aceştia au devenit victimele unor cetăţeni maghiari excesiv de zeloşi, ale trupelor ungare şi ale unor bande paramilitare, fiind batjocoriţi, maltrataţi sau chiar linşaţi.

Date oficiale despre abuzurile comise de către horthyşti

Într-un raport statistic al Secretariatului de Stat pentru naţionalităţi de la Bucureşti privind situaţia din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941 sunt menţionate 919 omoruri, 1126 schingiuri, 4126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective şi individuale.

La câteva zile de la instalare, autorităţile de ocupaţie au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului de la Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internaţi în luna septembrie 1940 un număr de 1315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecinţă, încă din aceeaşi lună au fost înfiinţate noi lagăre la Someşeni şi Floreşti, lângă Cluj Napoca.

Au existat şi expulzări în masă ale ardelenilor peste linia de demarcaţie impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a celor consideraţi periculoşi sau potrivnici noului regim.

Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când ocupanţii au fost alungaţi de trupele române în cooperare cu cele sovietice.

Astfel, până la 1 ianuarie 1941, numărul total al românilor refugiaţi era de 109.532 suflete, la care se mai adaugă şi cei 11.957 de ardeleni expulzaţi de autorităţile maghiare.

O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate.

Acestora li s-au adăugat numeroşii refugiaţi, care şi-au părăsit locuinţele de teama noii administraţii maghiare. Documentele vremii arată că la data de 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenind din teritorile ocupate de horthyşti.  În această perioadă, şcolile şi bisericile româneşti au avut şi ele de suferit.

Pe teritoriul Ardealului cedat la data de 30 august 1940 funcţionau 1666 de şcoli elementare cu predare în limba romană şi 67 de unităţi de învăţământ liceal, profesional şi superior. La începutul anului şcolar 1941/1942, numărul şcolilor primare s-a redus cu 792 de unităţi, iar în anul 1940/1941 au funcţionat un singur liceu – cel din Năsăud – şi 7 secţii româneşti pe lângă alte diferite licee.

Membri participanţi

Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst erau armata, poliţia şi jandarmeria, completate de mulţimea de organizaţii naţionalist-şovine, instituţii militarizate sau paramilitare. Cele mai cunoscute organizaţii paramilitare iredentiste implicate au fost:

  • Garda zdrenţăroşilor (Rongyos Gárda)- s-au remarcat în acţiuni de prigonire a românilor;

  • Vânătorii Turanici (Turáni Vadászok), organizaţie terorist-informativă cu centre judeţene, la nivel de plasă şi de oraş;

  • Uniunea camaraderească – Turul (Turul Bajtársi Szövetség);

  • Asociaţia generală secuiască de frontieră (Országos Magyar Lövész Egyesület)

  • Divizia secuiască de frontieră (Székely Határok Hadosztály);

  • Organizaţia de zece (Tízes Szervezet).

După terminarea conflictului, la 10 iulie 1945, s-a înfiinţat la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i judeca pe criminalii de război. Acesta a adunat date, dovezi, mărturii privind masacrele săvârşite pe teritoriul din nord-vestul României. Tribunalul Poporului din Cluj a dat 9 sentinţe sau hotărâri în perioada 13 martie – 28 iunie 1946. După desfiinţarea sa, actul de justiţie privind pedepsirea criminalilor de război este preluat de Curtea de Apel Cluj, în anii 1946 – 1952. Majoritatea acuzaţilor au fost judecaţi în lipsă şi nu şi-au ispăşit niciodată pedeapsa.

Edificator este faptul că din totalul de 72 de criminali maghiari (52 din Ungaria şi 20 din România) condamnaţi la moarte de Tribunalul Poporului din Cluj, absolut toţi au fost judecaţi în contumăcie.

Printre personalităţile maghiare transilvănene implicate în acţiuni contra românilor se numără contele şi scriitorul maghiar Albert Wass.

El împreună cu tatăl său Andrei Wass au fost găsiţi vinovaţi în 1946 de crime de război şi condamnaţi la moarte de Tribunalul Poporului Cluj.

Potrivit procurorilor aceştia au ordonat asasinatele asupra etnicilor români şi evrei de la Mureşenii de Câmpie şi Sucutard.

Reacţiile maghiarilor faţă de atrocităţile comise sub ocupaţia horthystă

Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au întâmpinat cu satisfacţie hotărârile Dictatului de la Viena, sperând că la finalul războiului Hitler va acorda lui Horthy întreg Ardealul.

Mulţi etnici maghiari au participat alături de militari la masacrele împotriva populaţiei româneşti.

Aceştia au devastat, profanat şi dărâmat din temelii biserici româneşti – în secuime mai ales – au jefuit şi incendiat casele românilor ori au maltratat şi ucişi „vlahi”. Nu au lipsit însă, ce-i drept în puţine cazuri, şi localnici unguri care s-au implicat în salvarea unor familii de români. Printre aceştia este cunoscut cazul lui Gall Iosif, care a salvat de la moarte mai mulţi ardeleni în timpul masacrului de la Treznea. O altă mărturie în acest sens este şi aceea a lui Gavril Butcovan, unul dintre supravieţuitorii dramei din comuna Ip, Sălaj:

„Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toţi consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyşti. Au fost şi maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-şi prin acest gest viaţa în pericol. Astfel au fost salvaţi din mâna ucigaşă a horthyştilor cel puţin 3 familii de români. Cu siguranţă, dacă acţiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulţi care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, şi în mod sigur numărul celor ucişi era mult mai mic.”

Au existat cazuri în care localnici unguri au căzut jertfă alături de români. Unul dintre acestea este cel al slujitoarei Juhász Sarolta din Mureşenii de Câmpie, care a fost ucisă împreună cu întreaga familie a preotului Bujor.

Bibliografie

  • Societatea Cultural-Științifică „George Barițiu”, Istoria României.Transilvania, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, [4]
  • Manea, Mihai și Teodorescu, Bogdan, Istoria românilor. Manual pentru clasa XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994
  • Țurlea, Petre, Ip si Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică, Editura Enciclopedică, București, 1996
  • Hitchins, Keith, Rumania: 1866-1947, (colecția) Oxford History of Modern Europe, Oxford University Press, 1994
  • Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu, Teodora; Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria Românilor între anii 1918–1940, Editura Universității, București, 1998
  • Lehrer, Milton G., Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, București, 1991
  • Fătu, Mihai și Mușat, Mircea, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 – octombrie 1944), Editura Politică, București, 1985
  • Marinescu, D. și Neagu, C., Fapte din umbră, Editura Politică, București, 1983
  • Articol în Ziarul de Mureș
  • Levente Benkő, És mit mondanak a levéltári források? Adalékok az 1944. szeptember 26-i szárazajtai magyarellenes mészárláshoz (Și ce spun sursele de arhivă?). În revista: Székelyföld, X/2006., Editura Hargita, 2006
  • Niciu, Marțian; Racovițan, Mihai; Țepelea, Ioan; Lechințan, Vasile; Ciubăncan, Vasile; Țârău, Liviu,Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII: Transilvania în cel de-al II-lea război mondial, editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pp. 1395-1642

Surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944 ;   http://www.tribuna-basarabiei.ro/p/rani-care-nu-se-vindeca_26.html

08/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DESPRE ROMANII DIN BUGEAC- o suta cincizeci de ani de atrocitati rusesti

 

 

File:BasarabiaBugeac.jpg

 

ROMÂNII DIN BUGEAC

 

 

 

Cahul, Bolgrad şi Ismail (1856 – 1878)Înfrîntă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul şi toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieşire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafaţă totală de 10.977 km2.

 

Restituirea acestor teritorii s-a făcut în urma unor complicate negocieri între Franţa, Austria, Anglia şi Rusia (Imperiul Otoman, şi cu atît mai mult Principatele, erau spectatori).

 

Deşi cunoştea prea bine, fie şi numai din rapoartele consulului de la Iaşi, Victor Place, românitatea întregii Basarabii, Napoleon al III-lea al Franţei a dorit să menajeze Rusia, un posibil viitor aliat, şi nu a impus, ca de altfel nici Austria, părăsirea întregului teritoriu ocupat cu cîteva decenii înainte, ci doar a malurilor Dunării.

 

De altfel, Tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, a fost modificat printr-un protocol, care înapoia Turciei Delta şi Insula Şerpilor, atribuite iniţial Moldovei; memorandumul Adunării ad-hoc de la Iaşi, prin care se argumenta românitatea Deltei şi se cerea restituirea sa, a fost ignorat. Totodată, Rusia reuşea să recîştige, în schimbul oraşului Bolgrad, din care făcuse o chestiune de amploare europeană, 329 de verste pătrate (cca. 350 km2) din pămîntul basarabean retrocedat, iniţial, Principatului Moldovei.

 

În teritoriile revenite la Moldova s-au păstrat toate drepturile coloniştilor Bulgari şi Găgăuzi aşezaţi după 1812, precum şi posesiunile lor. Divanul a aprobat, prin lege, funcţionarea şcolilor primare de limbă Bulgară, avînd ca obiect de studiu şi limba Română.

 

A fost sprijinită înfiinţarea unei biblioteci şi a unei tipografii la Bolgrad (1860). De asemenea, încă din 1858 s-a deschis Liceul Bulgar din Bolgrad, care a primit şi o bază economică, şi anume dreptul de exploatare a lacurilor dunărene.

 

Acest liceu, deschis în Bugeac înaintea vreunei şcoli similare de limbă Română, a avut rolul cel mai important în formarea generaţiei care a restabilit statalitatea Bulgariei.

 

O vreme, atitudinea coloniştilor Bulgari faţă de administraţia Românească a fost de respingere violentă; s-au revoltat în 1860, au cerut guvernare directă de la Istanbul, iar către cancelariile diplomatice au redactat proteste şi au publicat broşuri precum “Les atrocites du gouvernement Moldave” (1861).

 

Ele au fost primite cu răceală pentru că, aşa cum a recunoscut unul dintre autori, nu atît necazurile pricinuite de unii funcţionari, cît banii şi instigaţiile Imperiului Ţarist i-au îndemnat la agitaţii. În scurt timp, emiţîndu-se şi un decret ce întărea drepturile acestei minorităţi, tensiunea se risipeşte.

 

Bugeacul a făcut parte din Statul Român, constituit în acei ani, prin dubla alegere, la Iaşi şi Bucureşti, a domnului Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866).

 

Reformele legendarului Cuza-Vodă şi ale primului său ministru, Mihail Kogălniceanu (ale cărui origini sînt într-adevăr legate de Cogîlnicul Bugeacului) au determinat stabilirea capitalei la Bucureşti, organizarea armatei şi a jandarmeriei, a învăţămîntului primar gratuit şi obligatoriu, a primelor Universităţi (Iaşi şi Bucureşti); de asemenea, a fost secularizată averea mănăstirilor (care ocupau un sfert din pămînturi şi erau controlate de clerul Grec), s-a impus sistemul metric (“ocaua lui Cuza”) şi, mai ales, s-a realizat actul de împroprietărire cu pămînt a ţăranilor (1864).

 

 Doi ani mai tîrziu, primul domnitor al României a fost constrîns să abdice. Statul s-a menţinut sub forma unui principat, apoi (1881) a unui regat parlamentar, condus de Carol I de Hohenzollern (1866 – 1914).

 

Ţinutul Basarabean redobîndit în 1856 a fost împărţit în trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail, cuprinzînd comune urbane şi comune rurale. În fiecare comună s-au înfiinţat şcoli primare de băieţi şi de fete, precum şi şcoli secundare la Ismail (Şcoala normală de învăţători rurali, Seminarul ortodox, liceul, din 1873), Cahul (şcoală de catiheţi); fiinţa, de asemenea, Liceul Bulgar din Bolgrad. Cazinoul comercial din Ismail a întreţinut şi un gimnaziu de băieţi, cu profil economic.

 

Tot la Ismail s-a organizat şi Episcopia Dunării de Jos (1864), aici fiind intronizat eruditul ierarh Melchisedec Ştefănescu. Ea acoperea judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui şi Brăila, în timp ce judeţul Cahul depindea de episcopia de la Huşi.

 

 La început, situaţia bisericii din ţinut fusese mai mult decît precară: în 1857 consistoriul ecleziastic pentru Basarabia socotea nu mai mult de zece preoţi corespunzător pregătiţi. În acelaşi an s-a deschis la Ismail o şcoală primară şi seminarială, în limbile Română şi Rusă.

 

Seminarul de pe lîngă Episcopia Dunării de Jos s-a deschis în 1864, formînd preoţi pentru judeţele mai sus amintite. Gavriil Muzicescu, originar din Ismail, a funcţionat cîţiva ani (1866 – 1871) ca profesor de muzică la acest seminar.

 

Între personalităţile care se ridică de aici amintim şi pe Mareşalul şi omul politic Alexandru Averescu (1859 – 1938). El s-a născut în satul Babele (azi Oziornoie) de pe malul lacului Ialpug, clasele primare urmîndu-le la Ismail.

 

Lunga sa carieră militară a început cu voluntariatul în Războiul de independenţă şi a culminat cu apărarea Văii Oituzului şi victoria de la Mărăşti, în vara anului 1917, după care s-a angajat în viaţa politică.

 

Bugeacul la 1900

 

Bugeacul a fost reocupat de către Imperiul Rus în 1878. Trupele sale sosiseră în ţară cu permisiunea, riguros condiţionată, a României (convorbirile de la Balta – Liman) şi trecuseră Dunărea, într-un nou război Ruso-Turc.

 

După ce Mihail Kogălniceanu a proclamat Independenţa (9 mai 1877), Armatele Româneşti au fost solicitate, în urma înfrîngerilor Ruseşti, să treacă Dunărea la rîndul lor şi să participe la lupte.

 

 Turcii au fost respinşi pînă aproape de Istanbul. Rusia şi-a însuşit o parte din teritoriul aliatei sale România, motivînd că Basarabia este pentru sine o chestiune de onoare, că minoritatea Bulgară de aici a fost prost tratată, că, în sfîrşit, cedează României o parte din Imperiul Otoman – Dobrogea, pînă la linia Silistra – Mangalia.

 

În ziarul “Timpul”, urmărind pas cu pas această tîlhărie, Mihai Eminescu indică termenii reali ai problemei; “Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept.

 

Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg”. În acelaşi timp, criticînd teama şi slăbiciunile politicienilor Români, el a stabilit poziţia de principiu faţă de insolenţa imperială: “Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.”

 

În toamna anului 1878, în urma hotărîrilor Tratatului de pace de la Berlin, la care România nu a putut lua parte decît printr-un protest al ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, colţul de sud-vest al Basarabiei este reîncorporat Rusiei.

 

S-a suprimat legătura Românilor cu ţara, s-a interzis alfabetul latin şi apelativul de Român, Episcopia Dunării de Jos a fost retrasă la Galaţi, slujbele bisericeşti au fost admise doar în Ruseşte, în învăţămînt au fost închise iarăşi toate şcolile Româneşti, adică liceul clasic complet de la Bolgrad, o şcoală normală, un gimnaziu cu seminar, două gimnazii de fete, 7 şcoli primare urbane, 124 şcoli primare rurale.

 

Pînă la prăbuşirea Imperiului ţarist, în 1917, nici o oră de curs nu s-a mai ţinut în Bugeac, de altfel ca în toată Basarabia, în limba Română.

 

Un fapt puţin cunoscut este că sistemul instituţional Românesc a persistat, într-o anumită măsură, şi după reanexarea din 1878. În Bugeacul Românesc s-a păstrat ca diviziune administrativă judeţul (judeţele Cahul şi Ismail), cu consilii, în loc de “zemstve”, comune, în loc de obştii şi “voloste”. S-a păstrat şi codul civil al României, în vigoare la data anexării.

 

Către 1900, cîmpia Bugeacului aparţinea, în cea mai mare parte, noilor veniţi. Ţăranii colonizaţi aici deţineau suprafeţe cu mult superioare mediei din “gubernia” Basarabiei: în judeţul Cetatea Albă 99.6% din proprietăţi cuprindeau peste 5 deseatine (5,5 ha) de teren, în timp ce în Basarabia centrală, cu populaţie aproape exclusiv Românească, această proporţie era de 6,7% în judeţul Orhei, 19,9% în judeţul Lăpuşna.

 

Autoritatea ecleziastică duce aceeaşi politică anticreştină, în care se distinge acum un alt episcop, fost colonel în armata ţaristă şi fost infractor – episcopul Serafim.

 

Confirmînd spusele lui Napoleon – “un arhiepiscop e în acelaşi timp şi un inspector de poliţie” – el a fost intronat, în 1908, ca să înlăture “moldofilismul” unor preoţi, adică mişcarea de renaştere naţională, ce prindea contur în anii de după Revoluţia Rusă din 1905.

 

În Bugeac, pentru a contracara acest curent, s-au înfiinţat un vicariat şi o mănăstire Rusă; Serafim considera că s-a făcut puţin pentru aderarea acestei “părţi spălate de Dunăre” la “spiritul pravoslavnic Rus şi la cultura Rusă”.

 

Totuşi, speriat de călugărul Inochentie de la Balta, care îi grupa pe Moldoveni în mişcarea sa, Serafim a trebuit să admită susţinerea de predici şi discursuri de combatere în limba Română.

 

Trebuie să adăugăm că “inochentismul”, cu toată cumplita prigoană, este activ pînă astăzi, mai ales în satele Româneşti de la est de Nistru, şi constituie un factor ignorat încă, deşi esenţial, de conservare a naţionalităţii.

 

Revoluţia de la 1905, care are drept explicaţie imediată înfrîngerea Rusiei de către Japonia, a rezonat puternic şi în conştiinţele Româneşti din Bugeac.

 

În 1906, din Ismail s-a trimis către ţar următoarea telegramă: “Noi locuitorii oraşului Ismail şi ai mahalalelor ne declarăm solidari cu Duma (Parlamentul Rusiei – n.n.) cerem cu stăruinţă amnistie şi drepturi naţionale”.

 

Însă, la alegerile pentru Dumă, Basarabia nu a trimis nici un deputat Român (din 9 locuri). Explicaţia este simplă, dacă vom preciza că mulţi lideri Români – precum, în Bugeac, Mircea Bondariu (învăţător din Cetatea Albă), Bolzuş şi Gălăţeanu de la Comrat, Captarencu şi Vornicu, din Gălileşti – Gheltova – au fost arestaţi şi eliberaţi în ajunul deschiderii Parlamentului, deja ales (27 aprilie 1906).

 

În Duma de la Sankt Petersburg s-a depus, în 1911, un proiect de lege pentru funcţionarea şcolilor primare.

 

Deputatul (lipovean) al Basarabiei, Gulikin, a fost de părere ca şi Moldovenii să aibă dreptul la acest fel de învăţămînt. Consultaţi, ceilalţi deputaţi ai guberniei Basarabia s-au opus; în răspunsul său, deputatul Purişchevici (al cărui nume este legat de mai multe pogromuri organizate, cu sprijinul autorităţilor, în oraşele Basarabiei) a arătat că Moldovenii sînt nedemni de cultură, “sălbăticiuni”, ca de altfel şi Iacuţii, Bureaţii, Ceremîşii, Osteacii, ţiganii!

 

Cu toată politica de ignorare voită, asuprire şi dispreţ, ideea naţionalităţii s-a păstrat mereu vie între autohtoni. În satul Zaim din partea Tighineană a Bugeacului se forma în aceşti ani Alexei Mateevici, marele apostol al Românismului, autorul supremei definiri poetice a limbii Române.

 

 

Etalonul de normalitate

 

 

Victoriile româneşti de pe Siret, din vara anului 1917, au ferit Basarabia de ocupaţia Puterilor Centrale, altminteri sigură, pentru că Rusia a fost cuprinsă de revoluţie, armatele sale au refuzat lupta şi s-au destrămat.

 

Basarabia era colindată de bande de dezertori şi de jefuitori. Instituţiile civile au devenit, la rîndul lor, “colegiale” şi fără autoritate. În ciuda propagandei venită de la centru, în gubernia basarabeană nu se poate vorbi de transformarea societăţii în sens comunist, ci se face simţită tendinţa de organizare după criteriul naţional.

Românii din Basarabia şi Transnistria organizează un Partid Naţional Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind preşedinte de onoare); el este susţinut de îndată şi în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul naţional de la Bolgrad (Ion Andronic, Ştefan Ciobanu – viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

 

Un Partid Progresist Moldovenesc organizează la Odesa căpitanul Emanoil Catelli. Acest militar patriot, alături de generalul Donici şi “praporşcicul” Ciornei, are o iniţiativă hotărîtoare: organizează primele comitete ostăşeşti Moldoveneşti, în marea garnizoană de acolo.

 

Un mare miting al acestora s-a organizat, chiar de Ziua Internaţională a Muncii (18 aprilie / 1 mai 1917). Alte unităţi şi nuclee organizatorice Româneşti apar la Sevastopol, Iaşi, Herson, Nicolaev, Chişinău (“Sfatul central al deputaţilor de soldaţi şi ofiţeri Moldoveni”); în garnizoana Bolgrad, unităţi de Moldoveni au organizat ofiţerii Lupu, Rotar şi Posa.

 

Formată în aprilie 1917, Republica Ucraina are de la început în intenţie înglobarea Basarabiei. Ea va cere să participe şi la convorbirile de pace dintre Germania (şi celelalte puteri aliate) şi România, pretinzînd cel puţin Bugeacul şi Hotinul. Intenţia a iscat numeroase proteste, printre care nu au lipsit cel al evreilor din Chişinău (în iulie 1917) şi chiar al Partidului socialist-revoluţionar ucrainean din Chişinău (8 iulie 1917). Acest lucru a canalizat eforturile de conducere autonomă a fostei “oblastii” Basarabia.

 

 Se menţineau legăturile cu puterea de la Petrograd, care intenţiona reorganizarea imperiului ca federaţie de republici.

 

Una dintre primele cereri ale congreselor, sovietelor, adunărilor de Moldoveni a fost oprirea colonizării Ruseşti. Acest lucru a scandalizat pe alogenii Basarabiei, care au început o intensă propagandă antiromânească. “Zemstva” (consiliul ţinutal) din Cetatea Albă a protestat contra autodeterminării Basarabiei şi a cerut ca ţinutul să fie recunoscută ca parte a Rusiei. Forţa populaţiei autohtone începe să se manifeste.

Acelaşi căpitan Emanoil Catelli organizează la Chişinău, la 20 octombrie, Congresul tuturor Moldovenilor din Rusia, care decide, între altele, o “autonomie teritorială şi politică” pentru Basarabia şi hotărăşte “a constitui de îndată un Sfat al Ţării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome” (25 octombrie 1917).

 

 Deputaţii în Sfat sînt desemnaţi de către “zemstve”, oraşe, partide şi categorii profesionale. La 21 noiembrie Sfatul Ţării şi-a început lucrările. Naţionalităţile din Basarabia erau reprezentate proporţional, în conformitate cu situaţia etnică a momentului; din 150 de deputaţi nominalizaţi pentru prima şedinţă (21 noiembrie 1917), 105 erau Români (70%), 15 ucraineni, 14 evrei (“izraeliţi”), 7 Ruşi, 2 Bulgari, 2 Germani, 2 Găgăuzi.

 

Între deputaţii Români din Bugeac, amintim pe Elena Alistar-Bălan (medic, ţinutul Cetatea Albă), Ion Creangă (învăţător, Tighina), Vasile Cijevski (ofiţer, Tighina), Gheorghe Mare (profesor, Cetatea Albă), Vitalie Zubac (ofiţer, Ismail). Au fost reprezentate şi minorităţile din Sudul Basarabiei; reţinem pe Germanii Filip Almendingher (ţăran, Cetatea Albă) şi Lesch von Robert (contabil, Cetatea Albă), pe ucraineanul Teodor Nichitiuc (agronom, Cahul), pe Bulgarul Cristo Misircov (profesor, Bolgrad).

Jaloanele istorice ale activităţii acestui Parlament au fost 2 decembrie 1917 (proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti), 24 ianuarie 1918 (proclamarea independenţei acestei republici) şi 27 martie 1918 (proclamarea unirii sale cu România). Ca şi cei din restul Basarabiei, deputaţii Români ai Bugeacului au votat pentru Unire, iar cei minoritari s-au abţinut (la aceştia se adaugă şi ţăranul român Alexe Culava, din ţinutul Ismail). Consemnăm, încă o dată, celebrul proces-verbal al şedinţei consacrată Unirii: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă (un Bulgar şi doi ucraineni), 36 de abţineri, 12 absenţe (din care una motivată).

 

Sfatul Ţării a hotărît ca şi după actul Unirii, să se menţină şi să continue realizarea Reformei agrare. Într-adevăr, în 1918 se expropriază peste 14.000 km2 de pe 4.900 de moşii, din care 10.430 km2 vor fi împărţiţi ţăranilor, în loturi individuale.

 

Legea agrară din 26-27 noiembrie 1918, care a încheiat activitatea Sfatului Ţării, a stabilit ca fiecare familie nevoiaşă să primească cam 6 hectare – în realitate s-au obţinut între 3-6 hectare, transmise titularilor între anii 1920-1923. În Bugeac au sosit mai multe sute de familii de ţărani din restul Basarabiei, care au primit loturile din trupurile marilor moşii de aici; pămînturile coloniştilor Germani au fost şi ele restrînse cu o pătrime.

 

Pe plan politic, votul a devenit mult mai democratic (totuşi erau excluse femeile). La început, un mare succes l-a avut Partidul Ţărănesc din Basarabia, ce trimite în Parlament 100 de deputaţi; în 1920 se uneşte cu Partidul Ţărănesc din România; acesta a contribuit la adoptarea unei legi agrare lărgite în întreaga Românie, pornindu-se de la modelul Basarabean.

 

În Bugeac se vota, în general, pentru partidele ce se proclamau agrare, ţărăneşti, naţionale şi ţărăneşti. Liberalii, care apărau băncile şi marea industrie, au avut mai puţin succes. Minorităţile votau şi ele cu aceleaşi formaţiuni, numai Germanii avînd un partid etnic reprezentat în Parlament.

 

În anii ‘30 a crescut influenţa dreptei, din ce în ce mai alterată de exclusivismul etnic şi de către fascism.

 

În Bugeac, această opţiune a alegătorilor se explică cel puţin printr-un fapt: atentatele pe care Imperiul Sovietic nu a încetat să le organizeze, strecurînd arme, material propagandistic, spioni, chiar comandouri în interiorul ţării. Între 15-17 septembrie 1924, după o serie de omucideri şi jafuri în întreaga regiune, terorişti trimişi de către URSS au ocupat, conform acţiunii prestabilite, localitatea Tatarbunar, unde au proclamat o “Republică Sovietică Moldovenească”, şi au anunţat că revoluţia a început în Bugeac.

 

A fost necesară utilizarea forţelor armate pentru eliberarea satului; nici unul din cei 85 de condamnaţi penal nu a fost de naţionalitate Română.

 

Partidul Comunist a fost interzis de către Statul Român în 1924, pentru că, urmînd recomandările Internaţionalei Socialiste, nu a recunoscut graniţele României.

 

 O mare parte din activiştii săi erau alogeni, lucru valabil şi pentru organizaţia comunistă din Basarabia, (375 membri în mai 1940, 9/10 din rîndul minorităţii evreieşti). Mai mult, această organizaţie nici măcar nu aparţinea Partidului Comunist Român, ci direct Partidului Comunist (bolşevic) din Uniunea Sovietică!

 

Două judeţe acopereau în cea mai mare parte Bugeacul – Ismail şi Cetatea Albă, la care se adaugă părţile de sud ale judeţelor Cahul şi Tighina.

 

În fruntea judeţelor erau numiţi prefecţi, de către guvern. Primarii, consiliile judeţene şi cele comunale (comunele erau urbane – majoritatea orăşele, sau rurale) erau stabilite prin alegeri locale.

 

Profilul economic al zonei nu s-a schimbat prea mult în cele două decenii interbelice. Reţeaua bancară a devenit mai densă (Banca Sud-Basarabeană, Banca Cetatea Albă, Banca Germană, Banca Tighina, Banca Dunării de Jos etc., pe lîngă filiale ale băncilor centrale).

 

A crescut fenomenul asocierii economice (cooperativele, băncile populare). În domeniul investiţional, merită amintită construcţia, de către unităţi de geniu, şi inaugurarea, în 1931, a căii ferate Căinari – Revaca.

 

Această linie a scurtat distanţa dintre Chişinău şi Bugeac cu 114 km, şi era gîndită ca parte a unei magistrale nord – sud, care ar fi pornit de la Soroca, pînă în Cadrilater. S-au amenajat mai multe şosele, s-a extins reţeaua telefonică, s-a inaugurat una dintre primele linii aeriene interne: Bucureşti – Galaţi – Cetatea Albă.

 

Bugeacul nu era lipsit de industrie, în special aceea alimentară, dar şi a utilajelor şi maşinilor agricole, textilă, de pielărie şi încălţăminte. Cetatea Albă (36.000 locuitori în 1928) era al doilea centru industrial al Basarabiei, unde se fabricau conserve de peşte, postav, săpun, dulciuri (fabrica “Record”), mobilier, produse de panificaţie.

 

În judeţ, reţinem Fabrica de maşini agricole “Iacob Staib” din Sărata; selectorul “Victoria”, conceput de ing. C. Rieb şi produs aici, a obţinut Marele premiu al Expoziţiei economice din Chişinău (1933). Unităţi industriale existau în mai multe localităţi germane, dar şi la Ismail, Tatarbunar, Bolgrad, Reni etc.

 

Agricultura asigura an de an o producţie excedentară (o bună parte era exportată). Din Bugeac provenea cel puţin jumătate din uleiul de floarea soarelui, precum şi o treime din fructele exportate de către România. În judeţul Cetatea Albă viile ocupau o suprafaţă uriaşă – 285 km2, aici funcţionînd şi o staţiune viticolă.

 

O activitate meritorie se înregistrează în învăţămînt. Rata analfabetismului s-a redus de la 90% în 1917 la 62% în 1930 (date pentru întreaga Basarabie; în ansamblul României, această rată era, în acelaşi an, de 43%).

 

 Şcolile erau de nivel primar, gimnazial şi liceal (cel puţin cîte un liceu în fiecare oraş), la care se adăugau grădiniţele (o inovaţie pentru Basarabia) şi şcolile speciale şi de meserii. În limbile minorităţilor existau mai ales şcoli particulare, dar şi unităţi de stat – de exemplu Liceul din Bolgrad.

 

 Iată care era structura reţelei şcolare în 1923, la Cetatea Albă: liceu de băieţi, liceu de fete, şcoală normală (de pregătire a învăţătorilor), liceu particular de fete (“Chemnitz”), liceu particular comercial (mixt, două gimnazii mixte, 5 şcoli primare de băieţi, 2 şcoli primare de fete, 2 şcoli primare mixte, un orfelinat.

 

Pentru învăţămîntul superior, se recurgea de obicei la serviciile centrelor universitare Bucureşti, Iaşi, Chişinău (pentru învăţămîntul agricol şi teologie).

 

Tot în mediul educaţional s-au format şi grupările de literaţi de la Cahul (Andrei Ciurunga, A. Tibereanu, Ion Enache, N. Nicolaev), Cetatea Albă (B. Baidan, B. Frunte), Tighina, Ismail. La Bolgrad, în jurul revistei culturale Bugeacul (1935 – 1940), sub directoratul lui Dragomir Petrescu, s-au grupat scriitori precum Vladimir Cavarnali, Gh. Bujoreanu, T. Nencev, I. Slavov.

 

Cu performanţele şi scăderile lor, anii interbelici reprezintă pentru istoria Bugeacului etalonul de normalitate şi bunăstare.

 

Vîrsta de fier

 

În 1940, România, neutră în războiul care se declanşase, se află izolată. După îngenuncherea Franţei, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, uniunea sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenţii teritoriale.

 

Ameninţat cu invadarea simultană din mai multe direcţii, Statul Român cedează mai întîi în faţa notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în faţa Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viaţa a milioane de oameni.

 

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populaţie (existau Bulgari în judeţele Constanţa şi Tulcea, precum şi Români în Durostor şi Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populaţia Românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit.

 

Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum şi fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuţii.

 

Pentru Bugeac şi celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomeneşti devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuşi produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei uniuni sovietice.

 

De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călăraşi şi Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc.) Ţăranilor li s-au rechiziţionat recoltele pe chitanţe şi li s-au impus cote de produse, imposibil de atins.

 

Multora li s-a luat lotul individual şi au fost încadraţi în colhozuri şi sovhozuri. Mii de Basarabeni din Bugeac au fost declaraţi chiaburi („culaci“), fiind executaţi sau aruncaţi în ţinuturi asiatice pustii.

 

 Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populaţie demilitarizată, rurală în mare majoritate, şi a avut grijă, de pildă, să suprime preoţii (revenind în municipiul Tighina, Armata Română regăseşte un singur preot), sau să execute pe ţăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941.

 

De altfel, foarte mulţi locuitori au fost mobilizaţi în echipe de muncă forţată. Un supravieţuitor dintr-un asemenea detaşament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri şi că supravieţuitorii trăiau din mila ţăranilor Români din Transnistria.

 

La Ismail, între alte orori, autorităţile Române au descoperit, în subteranele vechii cetăţi, o temniţă a Poliţiei secrete sovietice. Aici fuseseră ucişi sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră veşti bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaţilor, înainte de execuţie.

 

Populaţia Română a fost redusă, în acest prim interval de ocupaţie sovietică (iulie 1940 – iulie 1941), cu cel puţin 25%.

 

Tot acum s-a încheiat şi epopeea comunităţii Germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940.

 

 Ceilalţi au fost aduşi în Germania, triaţi şi diferenţiaţi în impuri din punct de vedere rasial – aceştia au fost trimişi în România – şi puri – aceştia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau şi Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foştii colonişti Germani ai Basarabiei au fost în mare parte ucişi sau au îngheţat, încercînd să se salveze de la atrocităţi.

 

Germanii din România au fost şi ei vînaţi de autorităţile sovietice; aşezările rămase pustii au fost repopulate – primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiţi din România, de la Galaţi (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

 

În noiembrie 1940 sînt fixate graniţele noii Republici sovietice socialiste Moldoveneşti, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum şi 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, create în Transnistria în 1924.

 

Nordul judeţului Hotin, nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei au fost incluse în componenţa Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistenţă de către conducerea de la Kiev, care a obţinut şi teritorii neprevăzute iniţial de către autorităţile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane Transnistrene precum Valea Hoţului. Faptul a părut ciudat pînă şi presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputaţi ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broşuri de propagandă în limba Română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a judeţului Hotin şi cu sudul Basarabiei au fost ataşate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populaţie Românească: „Cum se vede, autorităţile s-au lovit cu capul de realitate, şi acuma, pe ocolite, constată că şi în aceste ţinuturi au de-a face cu bietul Moldovean.“

 

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format iniţial o regiune, cu reşedinţa la Cetatea Albă; după război, reşedinţa se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferenţieri, în regiunea Odesa, din care face parte şi în prezent.

 

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors ţării, prin acţiunile Armatelor Germană şi Română, desfăşurate între 22 iunie – 25 iulie.

 

Retrăgîndu-se, forţele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic şi au căutat să distrugă cît mai mult. Oraşul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acţiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împuşcături, vestind unităţile Române de situaţia creată şi grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraş au fost arborate pe ascuns drapele Româneşti şi Germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi oraşului; numai o mică parte din clădirile şi instalaţiile portuare minate au putut fi distruse.

 

Inventarul agricol a fost rechiziţionat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalaţiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, şi în primul rînd tinerii apţi de luptă, au fost ridicaţi din satele lor.

 

Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populaţiei civile care rămînea pe loc. De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ştefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împuşcat.

 

Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată şi violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

 

După îndepărtarea frontului, potenţialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut. Din aceşti ultimi ani de administraţie Românească reţinem un fapt demografic unic: repopularea unor localităţi din fosta zonă de colonizare Germană, cu ţărani sosiţi din satele româneşti din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului.

 

După clipe emoţionante de regăsire sufletească, primii care şi-au exprimat intenţia de a fi repatriaţi au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord şi Dunăreanca (Dunaievca) din judeţul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov.

 

 Repatrierea s-a făcut prin grija personală a Mareşalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Raţiu. Românii repatriaţi au primit cîte o casă şi cinci hectare de teren, cei mai mulţi fiind aşezaţi în comuna Sărata (centrul Bugeacului).

 

 

 

Perioada contemporană

 

 

 

După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deşi armele amuţiseră, pentru populaţia Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului – chinurile foametei.

 

La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriaşe fixate ţăranilor, precum şi distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat şobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în judeţul Cahul, între decembrie 1946 – februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În acelaşi timp, conducerea RSS Moldoveneşti raporta depăşirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% – Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

 

Pacea de la Paris, din acelaşi an, a oficializat statutul teritoriilor Româneşti ocupate în 1940, şi apoi în 1944, ca părţi componente ale Uniunii Sovietice. Cîţiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puţin cu sute de metri, în dauna statului Român (devenit la 30 decembrie 1947 din Regat, republică populară).

 

În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localităţile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuţii Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la Bucureşti, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă Română“, în schimbul ocupării Insulei Şerpilor (aceasta rămăsese României şi la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

 

De asemenea, la 25 noiembrie 1949 frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe braţul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut şi cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de oraşul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

 

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai Rss Moldoveneşti de refacere a unităţii administrative a teritoriilor Româneşti din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei şi, uneori, chiar a teritoriilor Româneşti din Transnistria.

 

Aceste încercări nu au fost departe de reuşită (se pregătiseră, în 1946, şi textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, şi chiar a unor judeţe din Ardeal, sub pretextul refacerii unităţii „poporului moldovenesc“.

 

Argumentaţia liderilor comunişti F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenţia însăşi, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaşte unitatea istorică şi economică a teritoriilor dezmembrate.

 

 Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca şi cele ţariste, sînt considerate false şi se propun cifre, mai apropiate de evaluările Româneşti. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Ştiinţifice al RSS Moldoveneşti, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în judeţul Akkerman (Cetatea Albă – n.n.) satele cu populaţie mixtă, formată din Moldoveni şi ucraineni, erau incluse în rîndul localităţilor populate de Maloruşi, adică de ucraineni“, atrage el atenţia, printre altele.

 

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populaţiei Româneşti, pentru cei mai mulţi drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinaţie au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc.

 

Nu a existat şi aproape că nu există nici astăzi o viaţă culturală Românească. Şcolile s-a căutat mereu să fie desfiinţate, încă de pe vremea aşa-numitei stagnări brejneviste. De pildă, în 1971 şcoala din satul Românesc Cioara – Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba Rusă de predare.

 

 Procesul continuă şi după destrămarea Uniunii Sovietice, cu şcoli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) şi altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de şcoli Româneşti, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar şi gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor Româneşti.

 

Dintre aceste şcoli, unele sînt de fapt mixte, Româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în Româneşte. La oraş limba Română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, ameninţînd şi pe părinţii solicitanţi cu concedierea din serviciu.

 

Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chişinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea şi Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoş, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunităţile Româneşti.

 

 Ei aduc şi la Ismail această societate, încearcă să susţină publicaţii precum „Luceafărul“ de la Odesa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianţei Creştin – Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuţi din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăţi şi obstrucţii, în satul Babele (Oziornoie) s-a ţinut doar o conferinţă a acesteia. În noiembrie 1991 Românii au fost chemaţi, prin foi volante, să protesteze şi să boicoteze referendumul pentru independenţa Ucrainei, de la 1 decembrie, acelaşi an.

 

Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc şi pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste şi-au dovedit eficienţa imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea şcolii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunţat, intervenind şi ambasada României la Kiev.

 

Tratatul din anul 1998 dintre România şi Ucraina stipulează o recunoaştere reciprocă a graniţelor şi o protejare a minorităţilor Română din Ucraina (cel puţin 600.000 de persoane, diferenţiate în „Români“ şi „Moldoveni“) şi a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul judeţului Maramureş şi în judeţul Suceava, în timp ce Românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureşul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul – Bug, precum şi în sate puţin cunoscute şi depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbas, din Crimeea; la aceştia se adaugă comunităţile Româneşti din marile oraşe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunităţi lipsite de organizare şi supuse cel mai uşor deznaţionalizării. Conştiinţa apartenenţei la neamul Românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoriceşte.

 

Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul naţiunii Române. Piedicile din partea autorităţilor sînt mari, şi constituie, în limbajul democraţiei, încălcări ale drepturilor omului.

 

Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicaţiile româneşti din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Republica Moldova sau din România). Situaţia se poate îmbunătăţi mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator Statul Român – în acest sens consemnăm vizita preşedintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odesa din Ucraina, a Republicii Moldova (judeţul Cahul), a judeţelor Galaţi, Brăila şi Tulcea din România.

 

Idealul comunităţii Româneşti este ca o parte din tezaurul inalterabil al naţiunii să poată fi păstrat şi în Bugeac.

 

Ioan RĂDUCEA

 

 

05/06/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CRIMA ORGANIZATA DIN ROMANIA – RAZBOIUL MONDIAL DE LANGA NOI

 

 

 

 

Crima organizata din Romania – Razboiul negru de langa noi

 

 

Cu siguranta nimeni nu se mai oripileaza prea tare in ziua de astazi la auzirea formulei “crima organizata” pe teritoriul tarii noastre.

Chiar daca pentru mult timp acest fenoment ni s-a parut a fi apanajul societatilor straine occidentale, astazi, in virtutea mediatizarii dar si a deselor actiuni cu nuanta frivola pe care le putem observa in jurul noastru, notiunea a devenit una aproape banala.

Departe de a ne face cinste, o atare situatie este un paradox incomod, nu de putine ori facandu-se referire la “crima organizata”, chiar de catre oficiali cu rang inalt ai autoritatilor, ca la o institutie de stat fireasca si autonoma, cu un scop precis in dezvoltarea multilaterala a societatii.

Cu siguranta nimeni nu se mai oripileaza prea tare in ziua de astazi la auzirea formulei “crima organizata” pe teritoriul tarii noastre.

Chiar daca pentru mult timp acest fenoment ni s-a parut a fi apanajul societatilor straine occidentale, astazi, in virtutea mediatizarii dar si a deselor actiuni cu nuanta frivola pe care le putem observa in jurul noastru, notiunea a devenit una aproape banala.

Departe de a ne face cinste, o atare situatie este un paradox incomod, nu de putine ori facandu-se referire la “crima organizata”, chiar de catre oficiali cu rang inalt ai autoritatilor, ca la o institutie de stat fireasca si autonoma, cu un scop precis in dezvoltarea multilaterala a societatii.

Desi in Romania de astazi infractionalitatea a atins cote alarmante si ea este desfasurata in mod organizat si constant, pe tipare bine definite, asemenea unei afaceri legitime puse la punct cu atentie si care deseori nu se confrunta nici macar cu inspectiile Circai Financiare, lucrurile nu au stat dintotdeauna asa in tara noastra.

1989 minus

O analiza de suprafata a cifrelor comparative privind starea infractionala din care rezulta o crestere a criminalitatii de 4-5 ori in 1995 fata de 1989 ar putea duce la concluzia ca societatea post decembrista a creat conditii optime de manifestare a comportamentului infractional, iar societatea anterioara a fost una bazata pe lege si ordine sociala.

Desi adevarul este ca in perioada de dinaintea lui 1989 “cifra neagra” a criminalitatii era mai mare decat cea de astazi, deoarece unele fapte penale nu erau reclamate, iar multe infractiuni nu erau inregistrate in evidentele operative, controlul statului si partidului asupra tuturor sectoarelor de activitate, circulatia redusa a oamenilor peste granita, controlul amanuntit al acestora si al marfurilor care intrau in tara au constituit o piedica in calea organizarii unor retele infractionale.

Dictatura imprimase o anumita teama in randul activistilor de partid incat, chiar daca acestia incalcau legea o faceau in limitele unui beneficiu minim (tigari, cafea, bauturi fine). De foarte putine ori acestia erau atrasi in cadrul unor grupuri organizate de infractori. Singurul domeniu in care se poate afirma ca s-au format nuclee ale crimei organizate inainte de 1989 este cel economic.

Acest fenomen se accentueaza dupa 1980 ca urmare a adancirii crizei sistemului comunist. Specula devenise o profesie rentabila in conditiile unei lipse grave de produse agroalimentare.

Aceasta a fost practicata din ce in ce mai organizat de grupuri tot mai numeroase cu structuri ierarhizate si cu legaturi in domeniul aprovizionarii, desfacerii, si chiar in administratia publica locala.

 

 Gheorghiu -Dej in mijlocul „tovarasilor”

 

 

Totusi, nu este greu sa ne imaginam ce anume implica, inainte de 1990, hotararea ca niciun membru al PCR  sa nu poata fi cercetat fara aprobarea primului secretar, daca persoana avea o functie importanta fiind necesara chiar aprobarea Comitetului Central.

 De cele mai multe ori, aceste dosare erau depozitate si clasate fara a se pronunta o solutie legala. Aceste cauze nu erau mentionate in statistici si deci nu influentau nivelul criminalitatii pe tara.

Fenomenul a crescut in amploare din 1980, atunci cand cei din fruntea Inspectoratului General al Militiei, raspunzand cerintelor partidului, au recurs la masuri de o rigoare procedurala indoielnica impotriva infractionalitatii din Romania: reducerea cu orice pret a fenomenului infractional, desfiintarea infractiunilor cu autori neindentificati, confiscarea unor cantitati din ce in ce mai mari de aur si valuta printr-o suita de tertipuri.

 Stindardul P.C.R

 

 

Cetatenii care doreau sa paraseasca tara erau obligati la plata unor mari sume de bani, iar tiganii care doreau sa se stabileasca in vreo localitate trebuiau sa predea aur sau valuta.

Se pare ca Timisul era judetul fruntas la confiscarile metalului pretios si al dolarilor datorita sasilor si svabilor care solicitau plecarea in Germania.

Cea mai ciudata masura luata in aceasta perioada a fost exonerarea de raspundere penala a unor infractori care, in schimbul eliberarii, raspundeau cu mari “recompense” in bunuri valoroase si bani.

De aici, multitudinea de reclamatii depuse la Politie si Parchet dupa Revolutie precum si aparitia ca oameni de afaceri miliardari a unor fosti ofiteri de militie.


Postdecembrism

Factorii care au determinat o crestere nemaiintalnita a delincventei infractionale in tara noastra sunt in general de ordin economic, social si cultural. O parte a acestor factori s-a manifestat si inainte de 1989, altii au fost declansati dupa aceasta data.

Trecerea de la economia centralizata la economia de piata s-a facut fara o restructurare rapida. Au aparut fenomenul de somaj si modul diferit de perceptie al consecintelor acestuia. Deschiderea granitelor dupa 1989 si conectarea tarii noastre la filierele criminalitatii internationale au facut ca criminalitatea romaneasca sa escaladeze din punct de vedere organizatoric drumul de la simpla asociere la crima organizata.

Pentru multi indivizi, libertatea castigata la Revolutie inseamna posibilitati facile pentru savarsirea unor infractiuni cu inalt grad de violenta, cu moduri de operare deosebit de grave in scopul imbogatirii rapide prin specula, contrabanda, coruptie si santaj.

Deschiderea granitelor dupa 1989 a creat posibilitatea ca Romania sa devina teritoriu preferat pentru tranzitarea drogurilor din Orient sau America Latina catre tarile din Europa de Vest. Tot mai multi cetateni romani au fost atrasi in organizatii de tip mafiot, existand informatii ca o parte din “banii murdari” rezultati din traficul international de droguri este “spalata” in Romania.

Trafic

Exista date care certifica existenta activitatii subterane a traficantilor de narcotice prin piete de desfacere a drogurilor usoare in randul elevilor si tinerilor cu afectiuni psihice care din consumatori devin distribuitori siguri.

De asemenea, o caracteristica a crimei organizate din Romania o reprezinta contrafacerea, promovarea si plasarea in circuitul financiar a unor valute liber convertibile.

O alta latura a crimei organizate din Romania o constituie traficul de autoturisme furate din tarile occidentale si vandute in Orient sau in fostele state sovietice. Aceasta activitate infractionala aduce un profit foarte mare intr-un timp foarte scurt, fiind incurajata de taxele mari la import pentru autoturisme.

 

 

 

Gruparile criminale organizate savarsesc acte de mare violenta, santaj, trafic de armament si de persoane, munitie si materiale radioactive, dar si scoaterea din tara a unor bunuri aflate in patrimoniul cultural.

In cazul infractiunilor la regimul armelor, munitiilor si substantelor toxice supuse autorizarii se constata o crestere a numarului de persoane care incearca sa introduca in tara arme si munitii, sustrag explozivi, fitil, capse si confectioneaza artizanal tipuri de arme si bombe in scopul utilizarii lor pentru amenintare sau razbunare. Un fapt ingrijorator sunt cazurile de folosire a armelor de foc in disputele dintre grupurile de indivizi din lumea interlopa.

Organizatiile criminale straine cauta legaturi cu infractorii autohtoni si cu oamenii de afaceri dispusi la compromisuri privind actele de contrabamda, prostitutie, proxenetism, penetrarea sistemului financiar bancar, spalarea banilor, escrocarea fortei de munca si multe altele. Aceasta realitate este intregita de amploarea fara precedent a actelor de coruptie in randul unui numar tot mai mare de persoane aflate in functii inalte in toate sferele de activitate.

Raketi

In contextul criminalitatii din Romania anilor ’90 primele manifestari ale crimei organizate straine pe teritoriul tarii au apartinut unor grupuri de “Raketi”. Cum au aparut acestia? Dupa destramarea structurilor statale ale fostei URSS, pe langa conditiile economice care au influentat decisiv organizarea si miscarea grupurilor criminale, un rol important l-a jucat revenirea miilor de militari din asa zisele “zone strategice”.

Acesti indivizi antrenati, fara locuinte, locuri de munca si venituri care sa le asigure existenta au profitat de cunostintele militare organizatorice si de armamentul adecvat, punandu-se in subordinea unor filiere ale crimei organizate unde actionau cu violenta si cruzime.

Datorita conjugarii eforturilor politiilor din Romania si tarile invecinate, fenomenul Racket a scazut in intensitate pana aproape de lichidare.

Mafia chineza

O alta grupare criminala cu implicatii directe in peisajul infractional din tara noastra o reprezinta unii “chinezi rezidenti” in Romania.

Instrumentarea faptelor penale in care sunt implicati chinezii ridica probleme deosebite doarece acestia isi schimba formal resedinta sau actele de identitate, au anumite particularitati si moduri de operare folosite in savarsirea faptelor, duritatea si ermetismul de care dau dovada cand sunt anchetati si lipsa totala de cooperare a martorilor fiind de notorietate.

Comunitatile chinezesti delincvente sunt foarte greu de patruns si din cauza ca in randul lor sunt folosite peste 1000 de dialecte, ceea ce face imposibila interceptarea convorbirilor telefonice sau luarea unor masuri operative.

Din aceste cauze se apreciaza ca fenomenul infractional real este mult mai mare decat cel inregistrat in evidentele statistice. Argumentul forte care dezleaga limba infractorilor este amenintarea cu expulzarea in China, unde ii asteapta condamnarea la moarte si executia imediata.

Pana in prezent au fost cercetati aproape 300 de cetateni chinezi organizati in grupuri infractionale, comportamentul lor fiind de o cruzime feroce prin savarsirea de omoruri, talharii, santaje. Din informatiile oferite de organismele specializate in combaterea crimei organizate atat pe plan intern cat si international s-a ajuns la concluzia ca se urmareste formarea la Bucuresti a unei comunitati chinezesti puternice care sa controleze in stil mafiot tranzactiile unor oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong-Kong, in atentie fiind si orasele Constanta, Timisoara, Cluj-Napoca si Iasi.

Mafia turco-araba

In acelasi context se remarca prezenta activa in sfera marii criminalitati a unor cetateni arabi si turci. Infractorii de origine musulmana sunt implicati in retele complexe de trafic de droguri, trafic cu autoturisme furate, talharii, jafuri armate, fapte de mare violenta.

In ultima perioada s-au descoperit tot mai multe grupuri de infractori din aceste etnii care, impartindu-si capitala pe zone de influenta, pretindeau de la oamenii de afaceri importante sume de bani ca “taxa de protectie” sau pentru rascumpararea unor persoane rapite ori sechestrate. Aproape in toate cazurile infractorii opereaza mascati, patrund in apartamente, imobilizeaza victimele, taie legaturile telefonice si le deposedeaza de bani si bunuri.

PKK

Un loc aparte in peisajul infractional in Romania il ocupa membrii organizatiei kurde PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Aceasta organizatie a fost creata in 1974 avand drept scop infiintarea unei miscari pentru independenta. Liderul ei se numeste Abdulah Okalan zis “Apo”, aflat in prezent in arestul politiei turce.. Actiunile acestei organizatii sunt destul de violente si vizeaza inalti demnitari turci.

Organizatia cuprinde aproximativ 10.000 de membrii, 15.000 de sustinatori inarmati si circa 60 – 70.000 de luptatori de guerilla ocazionali.

Obiectivul principal al PKK este desprinderea Kurdistanului de Iran, Irak, Turcia si Siria prin razboiul de eliberare nationala inclusiv crearea unui sistem federativ in Orientul Mijlociu in care sa primeze drepturile poporului kurd.

Mafia Tiganeasca

O alta amenintare sub aspectul criminalitatii pentru societatea romaneasca o reprezinta “mafia tiganeasca”. Parerile despre tigani formate in lipsa cunoasterii vietii si comportamentului lor creeaza imagini contrastante. Se vorbeste adesea despre existenta unor structuri organizate, bine conturate, despre precepte cu privire la “judecata tiganeasca”, despre existenta unor lideri denumiti “Bulibasa” cu o mare autoritate in randul grupurilor pe care le reprezinta.

Alteori acestia sunt considerati o plaga pentru societate, incapabili sa socializeze, sa se adapteze la o societate civilizata. Pentru conturarea unei imagini reale trebuie sa tinem cont de istoria, obiceiurile, interesele, aspiratiile, motivatiile comportamentului lor, multitudinea manifestarilor si diversitatea problemelor cu care se confrunta tiganii si nu in ultimul rand de valorile sociale proprii.

Tocmai datorita acestui lucru nu poate fi ignorata starea infractionala si contraventionala in randul tiganilor care constituie o realitate sociala. Implicarea tot mai profunda in sfera criminalitatii si a infractiunilor de mare violenta a tiganilor reprezinta o amenintare pentru societatea romaneasca. O buna parte din membrii acestei etnii afiseaza un dispret suveran fata de lege avand tendinte spre parazitism, neincadrandu-se in activitati utile si manifestandu-se violent.

Multi indivizi din aceasta etnie, desi detin o inteligenta peste media populatiei majoritare sunt sireti, nestatornici, au un temperament vulcanic manifestand un instinct agresiv pronuntat.

O parte din ei poarta in permanenta asupra lor arme albe (cutite, sabii) atat pentru atac, cat si dintr-un sentiment general de frica.

Situatia actuala a etniei tiganilor se datoreaza si unor aspecte sociale negative cum ar fi marginalizarea acestora de catre colectivitatile de romani mergand pana la stigmatizarea comportamentului lor prin separarea de restul populatiei.

Desi detin traditii si obiceiuri placute, un remarcabil tezaur folcloric, marea majoritate a tiganilor nu stie carte, modelul de viata comportamental fiind reprezentat de parinti, frati, surori si batrani. Un loc aparte il detin in randul modelelor comportamentale “modelele criminale”, cei mai respectati membri fiind cei care au cei mai multi ani de puscarie, cei care au comis omoruri, batausii care devin idoli pentru tinerii colectivitatii.

Daca adaugam la toate acestea saracia si mizeria in care traieste marea masa a etniei tiganesti, starea precara de sanatate si de aici media de varsta foarte scazuta putem usor creiona comportamentul infractional al grupurilor criminale de tigani”, afirma fostul general de politie, Ion Pitulescu.

De cealalta parte se poate vorbi despre o “elita tiganeasca” formata din presedinti de partide, regi, imparati a caror singura preocupare este inavutirea rapida, fara scrupule si patrunderea acestora in patura celor mai bogati oameni din Romania. Primul sector economic lovit de “mafia tiganeasca” dupa Revolutie a fost agricultura, mai exact sistemul national de irigatii.

Tiganii din zonele preponderent agricole (sudul tarii, Baragan) au sustras mii de tone de teava din aluminiu care pe o anumita filiera de prelucrare era transformata in lingouri si exportata pe bani grei cu preponderenta in Turcia. Aceste retele criminale au atacat si alte societati comerciale cu capital de stat detinatoare de metale neferoase, in principal cupru.

Prin “tunurile” date de grupurile de infractori conduse de tigani in domeniul achizitionarii, prelucrarii si valorificarii metalelor neferoase s-a pus in pericol real viitorul economiei romanesti in acest domeniu. Modul de actiune al “mafiei tiganesti” este tipic mafiot si se remarca prin jafuri cu mana armata, trafic de carne vie, sechestrari de persoane, santaj, taxa de protectie si chiar spalarea banilor proveniti din aceste infractiuni.

Sumele mari de bani obtinute pe cai ilicite ii fac sa iasa in evidenta prin etalarea unui nivel de trai iesit din comun incepand cu autoturisme de lux, adevarate palate construite peste noapte, ceasuri si bijuterii scumpe. O parte din castigurile imense se pierd la jocurile de noroc (barbut) unde se cheltuiesc intr-o singura zi zeci si sute de mii de dolari.

Conform unor surse, in ciuda aparentelor, mafia tiganeasca nu actioneaza pe teritoriul Romaniei chiar de capul ei.

Daca in primii ani de dupa revolutie, a existat o incercare in aceasta directie, se pare ca la scurt timp dupa acest episod, mafia italiana a intervenit in tara asupra interlopilor locali, pretinzandu-le diferite taxe pentru a le permite desfasurarea activitatilor. Initial, au fost refuzati, dar dupa ce au facut unele demonstratii sangeroase, se pare ca au obtinut ceea ce doreau, stare a lucrurilor care s-ar mentine pana in zilele noastre.

Coruptia

Prezenta grupurilor constituite pe principii mafiote (clanul Duduianu Petrisor, clanul Camatarilor, cazul Stoica Gheorghe zis “Gigi Ursaru”, celebrii Ion Titisor zis “Fane Spoitoru” sau Constantinescu Gheorghe zis “Gigi Boieru”, clanul Sportivilor etc.) demonstreaza existenta mafiei tiganesti, modul ei de organizare si manifestare, a influentelor si legaturilor create in randul inaltilor functionari din administratie. Unii dintre marii mafioti sprijiniti de unele cadre din politie, de unii procurori, judecatori, medici au fost pusi in libertate ignorandu-se toate eforturile pentru prinderea si arestarea lor.

Miezul activitatii crimei organizate il gasim adanc implicat in afacerile legale, metodele folosite fiind ilegale: monopol, extorcare de fonduri, evaziune fiscala care conduc la obtinerea controlului asupra celor care detin puterea si la obtinerea unor profituri ilegale pe seama cetatenilor.

Pentru a isi asigura neamestecul guvernamental in afacerile sale, crima organizata corupe oficialitatile.

Banii oferiti politicienilor si functionarilor publici, direct sau indirect, se vor o contributie la rezolvarea aparent legala a unor probleme. Oferind aceste sume, criminalul spera intr-o “protectie” a sistemului de justitie penala sau a eventualelor controale care ar putea descoperi ilegalitatile afacerii.

In alte situatii, criminalii sunt avertizati din timp asupra unor investigatii sau controale ale organelor abilitate, iar politicienii pot influenta luarea unor decizii care sa aduca profituri uriase pentru afacerile legale controlate de crima organizata.

Data fiind aceasta situatie, amenintarea cea mai serioasa din partea crimei organizate consta in faptul ca tinta acestor grupari criminale este aceea de a face inoperante, ineficiente si chiar de a paraliza structurile statului abilitate sa lupte impotriva lor.

Sursa: “Crima organizata – Al treilea razboi mondial” – Gen. Ion Pitulescu


“Tiganii – o lume a contrastelor” – Tudor Amza

28/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: