CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

BILANȚUL primelor zile de ocupație a „eliberatorilor”ruși în 1944, în județele Alba și Argeș

Crimele ”eliberatorilor” sovietici. Jafuri, violuri și asasinate în Alba Iulia și împrejurimi după 23 august: femei împuşcate în cap sau călcate cu camionul de sovietici, execuţii mafiote.

37 de violuri, 3 morți, 87 de magazine și 1500 de case devastate în prima zi de ocupație.

În septembrie 1944, ”glorioasa” armată ”eliberatoare” Sovietică, în realitate grupuri de soldați înfometați cu apucături de barbari, a pătruns în județul Alba, venind dinspre Sibiu, scrie publicația https://alba24.ro.

Istoricul Tudor Roșu, de la Muzeul Național de Istorie din Alba Iulia, a descris pe larg episodul într-un articol publicat într-o lucrare mai amplă dedicată județului (Județul Alba. Istorie, cultură și civilizație, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia 2015).

Cei mai bătrâni locuitori ai județului, mai țin minte spaima pe care ei și familiile lor au simțit-o la venirea rușilor.

Bilanțul tragic al unei singure nopți

”La imaginea terifiantă cu iz medieval contribuiau din plin cazacii călări. În localitățile aflate pe direcția ”glorioasei” armate roșii s-au petrecut obișnuitele episoade barbare.

De exemplu, în doar 24 de ore, la 26/27 septembrie 1944, au fost devastate pe teritoriul județului Alba 87 de magazine, 1559 de locuințe, au fost luați 154 de cai, s-au înregistrat 3 morți, 2 răniți, 37 de femei violate etc” a scris Tudor Roșu.

La Alba Iulia, rușii au căutat alcool, până au găsit ”paradisul” în pivnițele Episcopiei Roman-Catolice. După ce se îmbătau, căutau ”hăzăici”.

Femeile, mai ales cele tinere, se ascundeau pe unde puteau: ”m-am ascuns o vreme cu celelalte lucrătoare din croitorie (…) într-o încăpere secretă (…) ieșeam numai noaptea să luăm apă și hrană. Tremuram toate să nu ne găsească.

Copiii întrebau mereu de mine. Nu-i vedeam decât noaptea, când dormeau” descria o femeie groaza acelor zile.

Triplă crimă la Oarda

Istoricul din Alba Iulia a descoperit o serie de atrocități, petrecute în vecinătatea municipiului. ”La Oarda, sovieticii au ajuns în sat deși era în afara șoselei Sibiu – Cluj, în perpetua lor căutare de femei, oi, vite și ceasuri.

Martorii evenimentelor își aminteau că teama era de nedescris, ”mai ales după ce un rusnac, cu ochii lunguieți și tuciuriu, a intrat într-o casă unde a dat peste un bătrân cu nora acestuia, având copil mic. A încercat să o violeze.

Bătrânul a luat o furcă și a sărit să-l lovească. Rusul l-a împușcat cu o rafală de armă, apoi, la împotrivirea femeii și țipetele copilului mic, i-a împușcat (…) Pe o tânără ieșită cu flori la poartă au luat-o pe tanc, la Oarda de Jos. A fost găsită moartă, violată și împușcată, la Sântimbru”.

Sașii, ținte vii la Sebeș

Sebeșul a fost asociat imediat cu Germania de către ruși, din cauza populației săsești numeroase. Acțiunile lor din oraș au fost fără milă. S-au năpustit în gospodăriile oamenilor, spune Tudor Roșu, jefuind totul. ”Au fost împușcați bărbați și violate femei la drumul mare.

Ulterior, sașii au fost primii care au avut de suferit de pe urma represiunii bolșevice. Orașul Sebeș a fost transformat în lagăr și centru de ridicare a sașilor, iar ”ridicarea” a început de la 11 ianuarie 1945.

Vânătoarea de oameni a vizat, în principiu, bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani, din Sebeș, Petrești, Pian, Câlnic, Vingard, Vințu de Jos etc, iar aceștia au fost deportați în Rusia, în lagăre de muncă”, mai scrie istoricul Tudor Roșu.

Prăpădul făcut de Armata Roșie ”aliată” în județul Argeș.

             

 Prof. Dumitrescu Ionel-Claudiu evocă în https://www.historia.ro, faptul că România a fost atrasã în Al Doilea Rãzboi Mondial în 1940, când armatele URSS-ului au ocupat Basarabia, Bucovina şi Herţa. Agresiunile de mică amploare, de tatonare a dispozitivului defensiv românesc, au continuat până la declanşarea atacului german din 22 iunie 1941.

Participarea trupelor române la campania din răsărit n-a putut să împiedice revenirea Armatei Roşii în 1944. Ruperea frontului din zona Iaşi în luna august a dus la hotãrârea regelui Mihai I de a declanşa înlocuirea mareşalului Ion Antonescu şi de a trece  de partea aliaţilor.

Teoretic, România nu mai devenea un teatru de rãzboi, dar acest calcul se potrivea doar dacã se discuta cu un partener înţelegãtor. Schimbarea de orientare politico-militarã a dus la prãbuşirea  frontului german, trupele sovietice au putut sã înainteze fulgerãtor prin teritoriul românesc şi  doar  problemele logistice au frânat ofensiva.  

Populaţia şi armata au primit indicaţii de la Bucureşti sã-i întâmpine pe soldaţii sovietici ca pe nişte aliaţi, dar trupele lui Iosif Vissarionovici Stalin aveau alte ordine precise. Teroarea s-a generalizat de a lungul principalelor artere şi nimeni nu mai era în siguranţã. Valul distrugãtor a ajuns în judeţul Argeş la începutul lunii septembrie 1944  şi comportamentul soldaţilor roşii a fost la fel de brutal.

Oficial, niciun document internaţional nu reglementa relaţiile României cu forţele Naţiunilor Unite şi totul era posibil. Oricum, Stalin nu acorda o prea mare importanţă hârtiilor atunci când era în poziţie de forţă.

Trupele sovietice au sosit dinspre Bucureşti în ziua de 4 septembrie 1944 şi au fost întâmpinate la ora 1030 de autoritãţile locale. Primirea festivă n-a impresionat şi nici n-a îmbunat. Instinctele brutale s-au dezlănţuit rapid şi crimele au început. Un sublocotenent român a fost împuşcat mortal de un soldat rus pe strada Exerciţiu. Farmacistul Boroş, sãtul de jafurile fără de sfârşit, se rãzbunã  cu o armă pe un soldat sovietic, rana fiindu-i acestuia fatalã.

Orice împotrivire era scump plãtitã. Valul a ajuns în plasa Titeşti (acum în judeţul Vâlcea) în ziua de 6 septembrie 1944. Femeile erau ţinte favorite pentru soldăţimea abrutizată de alcool şi de rãzboi. O localnică din Perişani, satul Spin (aşezare destul de izolată), a fost împuşcatã dupã ce a fost batjocoritã de nu mai puţin de opt soldaţi.

Doar pãdurea mai era un refugiu sigur din calea trupei dezlãnţuite, chiar dacã toamna aducea deja o vreme rãcoroasã1. Propaganda comunistã pãtrunsese adânc în minţile ostaşilor şi preoţii au fost obligaţi sã se ascundã2. Bãrbaţii care încercau sã-şi apere avutul şi consoarta erau împuşcaţi fãrã cruţare. Aşa s-a întâmplat în cazul locuitorului Dinu Ştefan Bolovan din Titeşti3. Barbaria se manifesta în cele mai dure forme şi doar armamentul amintea de secolul al XX-lea.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei la 23 august 1944 a surprins multe unităţi ale Wehrmacht-ului printre trupele române. Orice rezistenţă era condamnată din start eşecului din cauza distanţelor mari până la bazele sigure de pe teritoriul Ungariei sau Transilvaniei. Foştii aliaţi au avut 5048 de morţi şi 56.455 prizonieri.

Conform dreptului războiului modern, România era responsabilă de soarta captivilor, dar Moscova nu respacta nicio regulă. Toate materialele capturate de români au fost considerate trofee de război şi confiscate. Prizonierii au fost ceruţi şi apoi expediaţi în Uniunea Sovietică. 

Detaşamentele de escortă erau extrem de brutale cu prinşii. Erau unităţi de escortă ale celebrului NKVD şi noţiunile dreptului internaţional nu existau. Creierul le era împănat cu citate din Iosif Stalin sau Ilya Ehrenburg. Ura împotriva celorlalţi era caracteristica dominantă. Nici detaşamentele Armatei Roşii nu aveau un comportament deosebit.

Cinci militari germani din lagărul de la Caracal erau transportaţi în toamna anului 1944 spre URSS, dar un sublocotenent fanatic a considerat că duşmanii poporului nu merită să mai trăiască. A avut loc o judecată sumară în limba rusă şi s-au auzit cinci focuri de armă. După cum raportau autorităţile militare române forurilor superioare, captivii au fost acuzaţi de tentativă de evadare. Evenimentele s-au petrecut pe raza localităţii Pădureţi (comuna  Lunca Corbului).

Cei cinci erau:Guter (Gunther?) Daria (plutonier major din Regimentul 5 pionieri), Hoet Gutler (fruntaş din Regimentul 202 apărare antiaeriană), Johann Maier (soldat din Regimentul 84 AA), Harman (Hermann ?) Tuhlt (soldat din Regimentul 156) şi Hlumut (Helmuth?) Culek (soldat din Regimentul 27 pionieri). Se observă că victimele erau oameni de rând şi aparţineau unor unităţi specializate, puţin implicate în posibile crime pe teritoriul sovietic.

Nu se făceau deosebiri şi doar pistolul avea dreptate. Faptele pot fi incluse în categoria crimelor de război şi explică de ce luptele de pe frontul antisovietic au fost deosebit de sângeroase. Ofiţerul român care comanda escorta n-a intervenit de teamă. Noul aliat nu prea făcea deosebiri între prieteni şi duşmani.

Toate armatele s-au caracterizat prin brutalitãţi, dar la sovietici jaful era ridicat la rang de lege. Se acţiona dupã reguli aproape militare. Se începea cu cârciumile golite complet de bãuturã4 şi apoi se trecea la locuinţe. Se luau toate bunurile casnice uşor de transportat, dar banii erau preferaţi. Nici alcoolul nu era uitat.

Doar din comuna Albota au luat de la învăţătorul Anatole Alboteanu suma de 1.200.000 de lei, iar preotul I. Popescu a fost deposedat de 600. 000 de  lei. Nici generalul Referindaru n-a fost respectat şi a rãmas fără 450.000 de lei. Militarii armatei noului model n-au vrut să rămână datori. Au oferit la schimb o bătaie bună.

Cum trupa roşie a fost aproape în permanenţã privatã de o hranã gustoasã şi consistentã, soldaţii sovietici depuneau serioase  eforturi pentru completarea stocurilor cu produse proaspete în lungul şi obsedantul drum spre Berlin.

Numai din comunele Albota, Cerbu şi Gãvana s-au luat pe 8 septembrie peste 70 de cai, multe oi, porci, fãinã, furaje şi cãruţele necesare transportului7. Situaţia era identicã şi la Curtea de Argeş unde mitraliera se dovedea cel mai harnic strângãtor.

Numai pânã la 9 septembrie s-au dat cinci tone de fãinã şi au fost luaţi pânã şi caii pompierilor8. Nu trebuie sã se uite cã zona era deficitarã în cereale şi orice pierdere putea sã însemne foamete. Jafuri au fost semnalate şi în comunele Budeasa, Valea Ursului, Richiţele, Bãbana, Bãrbãteşti, Cocu şi Slãtioare. Comuna Prundu, deja grav afectatã de bombardamentele americane ce vizaseră podul de peste Argeş, a fost supusã contribuţiilor de rãzboi, dar locuitorii au fost îngroziţi de prãpãdul lãsat de sovietici în urmã. Lanurile de porumb, plantã ce stãtea de câteva secole la baza alimentaţiei ţãranului român, a fost nimicitã în mare mãsurã de caii trupelor şi de tancurile aflate în trecere.

Nici plasa Curtea de Argeş n-a fost ocolită de valul militar. Zona nu se remarca prin recoltele generoase de cereale, grâul şi porumbul fiind adus de la şes prin schimb de produse. Soldaţii sovietici aveau argumente convingătoare şi colectele au fost substanţiale. Într-o lună au luat calea frontului 16, 152 t cartofi, 305, 246 t cereale, 11, 943 t diferite alimente, 493, 900 t furaje, 378 oi, 2.019 ouă, 3.517 păsări, 117 porci şi 153 bovine.

Au fost confiscate şi 62 de cabaline, utile la obţinerea noii recolte prin tractarea plugurilor. Băutura, un tradiţional întăritor al luptătorilor estici, nu putea să lipsească din inventar şi 42.100 de litri au fost deturnaţi de la menirea obişnuită:schimbul de produse.

Pagubele produse de invadatori se ridicau până la 12 octombrie 1944 la 159.659.760 lei. Nu erau incluse în statistică decât bunurile luate cu forţa armelor automate. Multe obiecte n-au mai fost declarate de frică şi, oricum, autorităţile nu aveau nicio putere pentru limitarea dezastrului.

Conducerea Armatei Roşii a sesizat pericolul rãmânerii fãrã alimente dacã jaful continua în acelaşi ritm şi mareşalul Malinovski a încercat sã stabileascã o formã de colaborare cu autoritãţile locale. Pe 9 septembrie se afla la Piteşti cã doar colonelul Ivan Stefanovici Sidorov poate sã aprobe îndeplinirea cererilor venite din partea trupelor în tranzit, dar, după cum s-a văzut, mãsura avea o implicaţie redusã pentru cã lipseau legãturile cu localitãţile.

Tehnica de telecomunicaţii era vizatã în mod deosebit de autoritãţile sovietice. Centralele telefonice din Rociu, Morãreşti, Merişani, Curtea de Argeş, Jiblea şi Stoiceni erau deja demontate pe data de 6 septembrie11. Guvernul de la Bucureşti pierduse astfel controlul asupra ţãrii, dar nici prefectul de Argeş nu mai cunoştea situaţia realã din teritoriu. Era o mãsura de forţã menitã sã permitã  preluarea controlului în provincie de cãtre elemente favorabile puterii sovietice.

Cãpitanul Lescenko nu era totuşi mulţumit de controlul asupra mijloacelor de informare şi a cerut la 1 octombrie predarea tuturor aparatelor de radio aflate în posesia populaţiei şi ordinele comandamentului sovietic «sunt lege şi trebuiesc executate de toţi, fãrã  întârziere şi echivoc»13. Trupele roşii, voit sau nu, au contribuit la ştergerea istoriei judeţului Argeş prin incendierea arhivei depozitate la Merişani.

Trebuia sã aparã un om nou, total rupt de trecutul naţional. Prefectul a reuşit în ultimul moment să salveze ceea ce nu cãzuse încã pradã flăcărilor. Populaţia era lipsitã total de apãrare pentru cã jandarmii şi guarzii erau slab înarmaţi.

Orice urmă firavă de rezistenţã era pedepsitã pe loc cu rafale de arme automate. Un paznic din comuna Ştefãneşti (judeţul Muscel) a fost ucis în noaptea de 10/11 septembrie 194415. Alţi jandarmi au fost dezarmaţi şi lipsiţi de obiectele personale.

Aceste câteva mãrturii documentare vin sã infirme teza mareşalului sovietic Rokossovski conform cãreia soldatul comunist era pãtruns de un înalt spirit umanitar16. Dacã ne raportãm la informaţiile despre precedentele invazii ruseşti, putem sã constatãm cã armele şi ideologia s-au schimbat, dar obiceiurile au rãmas.

Trupele sovietice, bine înarmate, inventau tot felul de distracţii pe seama românilor. O metodă era vânătoarea de oameni cu maşina. În ziua de 1 octombrie 1944, la orele 16,  un automobil al armatei sovietice cu trei soldaţi şi două rusoaice se deplasa prin localitatea Budeasa Mare. Probabil cei cinci se aflau sub influenţa alcoolului şi au făcut un pariu dacă pot călca un biet biciclist

. Au văzut un nefericit şi au încercat. Maşina şi-a atins ţinta şi apoi a dispărut într-o trombă de praf. Oamenii au sărit să-l ajute pe accidentat, dar nu mai era nimic de făcut. Dumitru P. Stan din Valea Mărului a murit pe loc. 

Anchetatorii români s-au deplasat la faţa locului şi, după observaţii minuţioase, au constatat că situaţia era mult mai gravă decât părea la o primă vedere. Accidentul nu era accident. Victima nu fusese sub influenţa băuturilor alcoolice şi se retrăsese chiar lângă gardul casei cu numărul  251. Prudenţa nu-i servise la nimic.

Cum mersul războiului pentru victoria revoluţiei mondiale era mai important decât viaţa unui om nepătruns încă de valorile comuniste, ancheta a rămas fără rezultat. Era un ţăran în minus.

Valul devastator din toamna lui 1944 a contribuit la instaurarea unei perioade de sãrãcie fãrã precedent  în istoria românilor şi foametea din 1945-1947 a putut sã facã ravagii. Românii au fost obligaţi sã livreze oficial mari cantitãţi de animale şi produse alimentare, dar sã hrãneascã şi Armata Roşie de ocupaţie.

Abia în 1958 ultima  ”eliberare” ruseascã a luat sfârşit, dar efectele sunt resimțite până-n zilele noastre.

Trupele sovietice rămân în judeţ

     Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 a permis celor două puteri agresive să dinamiteze Europa Sistemului Versailles şi România a devenit o ţintă favorită din cauza resurselor semnificative de petrol.

Contraofensiva româno-germană din 22 iunie 1941 n-a făcut decât să amâne invazia sovietică planificată pentru vara anului 1941 şi în septembrie 1944 trupele roşii străbăteau deja aşezările judeţului Argeş.

Se aplica o politică sistematică de jefuire, folosindu-se drept acoperire expresia „căutare de trofee”.

Convenţia de Armistiţiu a permis exploatarea la sânge a populaţiei româneşti.

      Chiar dacă ostilităţile s-au încheiat în luna mai 1945, noii aliaţi au uitat să plece spre cazărmile de bază. Comandamentul Armatei 26 a preluat spre folosinţă clădirea Tribunalului Argeş (32 de camere) în perioada 6 iulie – 30 august 1945. Atitudinea cuceritorilor ar putea fi uşor comparată cu cea a celebrilor vandali. Chiar dacă în clădire stăteau ofiţeri, geamurile au fost sparte, un tablou cu Iisus Hristos distrus şi jaluzelele rupte.

Căldura verii n-a ferit uşile sobelor de furia sovieticilor, multe însă dispărând fără urmă. Pagubele produse în mai puţin de două luni au fost estimate la suma de 2.083.409 lei. Chiria a fost apreciată la 1.200.000 lei, iar taxele pentru lumină şi apă au fost achitate de Prefectura Argeş1. Şi cifrele nu reprezintă decât efortul făcut pentru o singură unitate de comandament. Cetăţenii sovietici luau masa la restaurantul Andreescu cu doar 800 lei pe zi, ceea ce ducea la pierderi zilnice de 20.000-30.000 de lei.

Trebuie remarcat faptul că propaganda politică deşănţată n-a schimbat pasiunea oamenilor pentru un trai decent şi orice oportunitate era exploatată din plin. Plăcerile interzise oamenilor de rând în Uniunea Sovietică se mai găseau încă în România în curs de comunizare.

Soldaţii sovietici aveau misiuni clare pe lângã cele de rutinã privind instrucţia militară şi îndoctrinarea ideologică. Comuna Topoloveni era vizitată pe 22 septembrie 1947 de ostaşi din departamentul topografic. Se poate presupune că erau interesaţi de un nod rutier de unde continuau drumurile spre Piteşti şi Câmpulung.

Alţi militari au vizitat în aceeaşi lună aşezarea Mihăeşti de unde au luat datele privind numărul de locuitori şi averea acestora (AN, DJ Argeş, fond Legiunea de Jandarmi Muscel, dos. 12/1948, f. 55). Hărţile topografice sovietice ale statelor vecine erau exacte şi la nivelul anului 1939, dar autorităţile de la Moscova doreau perfecţiunea pentru a valorifica la maximum puterea de foc a artileriei.

Astfel de informaţii sunt importante pentru stabilirea potenţialului alimentar al unei regiuni în caz de război. Zvonurile privind declanşarea unui nou conflict cu lumea capitalistă îngrozeau populaţia românească.

       Sovieticii, profitând de poziţia de forţă, au impus grele condiţii economice în contul despăgubirilor de război. Numai în contul articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost predate, în perioada 22 iunie – 6 noiembrie 1945, 121 de bovine. Articolul 11 aducea pentru al doilea an o cotă de 1.000 de bovine şi 2.000 de ovine.

Vitele strânse din judeţul Argeş urmau să aibă cel puţin 340 kg în viu, vârsta sub şapte ani şi glandele de lapte sănătoase. Taurii pentru reproducţie urmau să aibă în medie 380 kg şi cel mult şase ani, iar boii nu puteau să fie mai uşori de 370 kg3.

Greutatea indicată de specialiştii sovietici era însă greu de îndeplinit în condiţiile unei secete prelungite. Autorităţile au urmărit cu rigurozitate maximă modul în care cetăţenii executau obligaţiile impuse de Moscova. Orice persoană care întârzia predarea cotelor era urmărită în justiţie pentru sabotaj.

În această situaţie s-a aflat locotenent-colonelul Ion Gogulescu, ce a predat la Hârtieşti (judeţul Muscel) un bou, un junc, 1.400 kg fân, 10 kg untură, 7, 7 kg unt şi un porc. Cum între instituţiile din cele două judeţe învecinate era o proastă comunicare, ofiţerul a fost acuzat de sabotaj. Abia la 2 iunie 1946 s-a hotărât renunţarea la urmărirea în justiţie5.

Uniunea Sovietică a aspirat deosebit de eficient produsele agricole existente pe piaţa românească şi, în condiţiile unei secete extrem de severe, au început să crească preţurile şi să bântuie spectrul foametei.

Dacă în noiembrie 1945 o masă la cantină costa 350 de lei, în ianuarie 1946 se ajungea la 374, dar în februarie şi martie se atingeau cotele de 701 şi 817 lei6. În ianuarie 1946, Oficiul Economic judeţean considera că „populaţia oraşului Piteşti este ameninţată să rămână fără pâine“.

Seceta din 1946 a agravat situaţia alimentară. Un ou ajunsese în ianuarie 1947 la 5.000 de lei, un litru de lapte se vindea cu acelaşi preţ, dar carnea era un produs de lux (18.000 sau 20.000 lei/kg), iar untul era de neatins (70.000 lei/kg). Reprezentanţii P.N.P. din Piteşti considerau că de vină pentru această situaţie sunt sătenii din localităţile învecinate.

„Speculând fără neruşinare şi în mod făţiş, aceştia nu contribuie decât la jefuirea funcţionarilor, pensionarilor şi tuturor celor cu venituri fixe, la o adevărată operă de asasinare a bătrânilor, a copiilor noştri, cari, lipsiţi de alimente, mâine nu vor fi decât elemente debilitate, pradă cu cea mai mare uşurinţă bolilor şi urmărilor lor.“ Se cereau „stârpirea şi afişarea delincvenţilor spre a fi cunoscuţi şi de public“.

Era, evident, o analiză unilaterală şi fără studierea cauzelor reale. Ţăranii se aflau într-o situaţie disperată, inflaţia şi impozitele aducându-i la sapă de lemn. Bolile şi foametea făceau ravagii, mortalitatea sporind la valori greu de închipuit pentru ani de pace. 

    Starea de spirit a populaţiei era „agitată datorită greutăţilor zilnice de neînlocuit ivite prin scumpirea excesivă a articolelor de primă necesitate şi a speculei“. Orice mărire de salarii atrăgea imediat o scumpire a mărfurilor. Nici situaţia jandarmilor şi militarilor nu era foarte bună. Nu existau suficiente haine, iar încălţămintea era complet uzată. Apropierea celebrelor „alegeri libere“ din 19 noiembrie 1946 a adus o creştere consistentă a salariului şi se promitea un sprijin total pentru Guvernul Groza.

Situaţia a revenit la normal după victorie. Subofiţerii au ajuns să umble cu picioarele goale sau cu bocanci rupţi. Nici salariile nu mai erau distribuite la timp12. Erau şi insuficiente pentru că în primăvara lui 1947 preţurile la toate produsele au explodat. Se vorbea, în taină, că Guvernul a măsluit alegerile, dar astfel de discuţii erau riscante într-o epocă în care delaţiunea începea să fie la mare modă.

      Orice stat totalitar se caracterizeazã prin instaurarea unui regim de supraveghere a duşmanilor obiectivi şi guvernul Petru Groza nu putea sã facã excepţie de la legile istoriei. Biroul Siguranţei din Piteşti avea ca principalã misiune urmãrirea legionarilor şi a simpatizanţilor mişcãrii. La 4 august 1945 se întocmea un raport despre patru profesori, dar doar Voinea Constantin (Liceul industrial de bãieţi) era considerat periculos şi s-a propus internarea în lagãr. Nu era însã de gãsit.

Alte persoane (Ciungan Titus Liviu, Ciocan Haralambie şi Grigorescu Vasile) nu sãvârşiserã abuzuri în timpul regimului Antonescu şi nu colaboraserã cu legionarii. Anchetele poliţieneşti pătrundeau şi la ore. Profesorul Ciocan Haralambie de la Liceul I. C. Brãtianu a fost supravegheat pentru cã la ore a vorbit despre penitenciarele model din SUA.

Concluzia anchetei era cã nu se aduseseră critici la adresa formei de guvernãmânt din România şi nici la adresa administratorului Penitenciarului Argeş. Se reconfirma faptul cã profesorul Ciocan nu fãcuse parte din partide ostile comunismului. Trebuie observat cã turnãtorii erau infiltraţi deja în şcoli şi manipulau informaţiile din rapoarte în funcţie de interesele particulare.

       Orice regim totalitar se caracterizeazã prin folosirea propagandei şi controlul asupra mijloacelor de informare în masã. Regimul comunist din România nu putea sã facã excepţie de la modelul oferit de Uniunea Sovieticã.

Încă din 1944 s-a publicat ordonanţa generalului Dumitru Carlaonţ conform cãreia toate aparatele de radio urmau sã fie predate forţelor de ordine pânã la 10 decembrie, în caz contrar pedeapsa fiind cuprinsã între 6 luni şi 4 ani.

O comisie specialã pentru scoaterea din uz a cãrţilor fostului regim a gãsit într-un depozit doar 133 de exemplare din volumul Cutreierând Basarabia desrobitã a scriitorului Lascarov Moldovanu, volumele fiind scoase de la difuzare.

Încã din 23 ianuarie 1945 un ordin al Diviziunii Presei interne preciza cã nu mai apar publicaţii fãrã autorizaţie specialã18. Serviciul de cenzurã a fost reorganizat şi la 30 aprilie 1945 responsabil pentru Argeş era Nicolae M. Niţu19. De la 31 mai 1947 Teohari Georgescu, ministru de interne în guvernul Groza, a ordonat sã nu se mai cumpere gazete sau reviste fãrã ordin personal sub motiv cã „situaţia finanţelor locale este foarte grea”20.

Era un nou pas în preluarea controlului asupra gândirii. Publicaţiile argeşene erau strâns supravegheate de autoritãţi. Se trimiteau la Bucureşti liste cu tot ceea ce ieşea de sub tipar. În 1945 apãreau ziarele şi revistele Ţãrãnismul Argeşului, Presa, Voinţa Poporului, Lumina pentru toţi, Buletinul Eparhial, Gândul nostru şi Pãstorul Ortodox.

Publicaţiile opoziţiei erau atent supravegheate şi despre Ţãrãnismul Argeşului se raporta cã are un tiraj de 5.000 de exemplare sãptãmânal, 3.000 de abonaţi şi un consum de anual de hârtie de 6.000 kg. Nu erau omişi nici conducãtorii publicaţiei, avocaţii Th. Simionescu şi M. Piţigoi.

       Imaginea urbei de pe Argeş era afectatã în anii 1945-1947 de clãdirile lovite de raidurile de bombardament ale aviaţiei americane din 1944. Unele case erau dezolante. Pe bulevardul Elisabeta la numãrul 42 se aflau clãdiri ale Ministerului Educaţiei Naţionale.

Construcţia din curte şi magaziile fuseserã grav avariate de o bombã de mare calibru, iar casa de la stradã avea acoperişul avariat, tencuiala cãzutã şi crãpatã şi scara principalã distrusă.

Comisia de salubritate propunea dărâmarea clãdirilor din curte şi repararea celei de la stradã. Pe acelaşi bulevard, la numãrul 40, bombele distruseseră un şopron, avariaserã grav o clãdire din centru şi casa dinspre stradã afectatã de suflu şi cu etajul abandonat.

Toate clãdirile ruinate se aflau în plin centru. O casã de pe strada Tudor Vladimirescu cu nr. 111, proprietatea lui Constantin Chinie, era insalubrã şi în 1948, iar comisia specialã a propus dãrâmarea la 15 aprilie.

Primarul a cerut douã autocamionete pentru refacerea oraşului la 11 iulie 1946, dar resursele erau îndreptate spre alte destinaţii. Case, biserici şi şcoli aşteptau reparaţiile necesare pentru a nu ajunge în stadiul de ruină. Lipsa banilor a dus la imposibilitatea executãrii reparaţiilor la instalaţiile vitale ale oraşului.

Primarul constata cu îngrijorare la 10 iulie 1946 cã motorul de la instalaţia de pompare a apei potabile era stricat şi cã n-a fost înlocuit, iar populaţia suferă de apã27. Canicula instalatã în varã şi lipsa apei au favorizat provocarea de incendii. Forţele de intervenţie au fost surprinse de valul de foc din august 1946. Pe 15 august, s-a aprins locuinţa numiţilor Gh. R. Voicu şi Ion I. Florea din Papuceşti.

Douã zile mai târziu dispãrea în flãcãri acoperişul casei din proprietatea Ioanei Cãlin (str. Mircea Vodã, nr. 8).

A doua zi era sinistratã vãduva Filofteia St. Cãlin de pe strada Matei Basarab, nr. 230. Chiar dacã avea trei copii minori în grijã, n-a primit nici un ajutor de la autoritãţile locale şi cele locale pentru cã nu existau fonduri.

O scuzã folositã în toate timpurile pentru a masca destinaţiile greşite ale sumelor de bani. Primãria gãsea fonduri pentru a asigura solemnitatea depunerii jurãmântului ostaşilor din contingentul 1946 şi, mai ales, pentru decernarea medaliei sovietice Victoria contra Germaniei, care trebuie fãcutã cu tot fastul cuvenit.

    Populaţia oraşului Piteşti s-a aflat, între anii 1944 şi 1947, sub povara ocupaţiei sovietice şi autorităţile locale, la indicaţiile Guvernului Groza, au îndeplinit orbeşte condiţiile de armistiţiu. Indicaţiile de la Bucureşti erau clare. Broşura Ajutorul URSS pentru România obţinut de guvernul Groza era expediatã pentru popularizare în ianuarie 1946.

Citirea atentã a rândurilor demonstreazã preocuparea regimului de a masca situaţia gravã în loc sã rezolve cauzele reale ale problemelor economice şi sociale. Foametea a fost astfel învinsã. Cea mai apãsãtoare dintre grijile noastre ne-a fost ridicatã de pe suflet…Niciun bob de grâu, nici un pumn de mălai, nici un fel de cereale nu vor mai ieşi din ţarã pânã la recolta anului viitor. În schimb, vor intra în ţară 300.000 tone de grâu şi porumb.

Se afirma şi cã soldaţii sovietici nu sunt hrãniţi din resursele alimentare româneşti. Foametea şi bolile au profitat pentru a ridica tributul de vieţi omeneşti. A fost cea mai neagră perioadă din istoria contemporană a urbei de pe Argeş.

Prefectura Argeş primea de la Bucureşti nenumărate ordine cu măsuri privind diminuarea efectelor secetei şi trecerii trupelor sovietice. Conform teoriei că nu trebuie să se facă împrumuturi la duşmanii capitalişti, Ministerul  Finanţelor a trimis în teritoriu o circulară privind strângerea de la populaţie a pieselor de 200 de lei din argint pentru refacerea stocurilor de metale preţioase. Se recomanda anunţarea sătenilor prin afişare şi batere de tobe deoarece ziarele şi radioul nu aveau un impact suficient de mare.

Colectarea monedelor din argint n-a părut o măsură deosebită în ianuarie-februarie 1945, dar mai târziu populaţia s-a văzut lipsită de un important instrument de plată în condiţiile înfloririi bursei negre. Prefectul trebuia să execute fără să comenteze ordinele de la Centru, chiar dacă erau în total dezacord cu realitatea. Telegrama Ministerului Afacerilor Interne nr. 34232/1946 subliniază modul de gândire bazat doar pe forţă al miniştrilor comunişti şi prezintă un pur limbaj de lemn (…Pentru executarea acestei operaţiuni, trebuiesc mobilizate forţele politice ale organizaţiunilor care colaborează în guvern şi întreg aparatul de stat, într-o muncă de conştiinţă şi răspundere de zi şi noapte.

În timpurile grele pe care le trece ţara, datorită secetei, care în unele regiuni bântuie de doi ani consecutivi, aparatul administrativ, poliţia şi însuşi jandarmeria, trebuie să facă dovada că se găsesc în slujba poporului.

Numai în felul acesta, se poate înlătura catastrofa care ameninţă regiunile deficitare şi în acelaşi timp, să dea lovitura de graţie reacţiunii, care în lupta sa contra poporului şi a regimului democraţiei, caută să speculeze lipsurile de care guvernul nu poate să fie făcut răspunzător, decât dacă nu se iau la timp toate măsurile dictate de situaţia grea în care se zbat regiunile bântuite de secetă.

Cine nu vrea, sau nu se simte în stare să înlăture greutăţile inerente operaţiunilor de colectare a cerealelor, nu poate să rămână în posturi de răspundere şi trebuie să lase locul elementelor constituite şi capabile. Fiecare răspunde cu situaţia sa de modul cum îşi îndeplineşte obligaţiunile ce-i revin. Dacă autorităţile locale au trimis situaţii privind realitatea din teren, interpretările de la Bucureşti au fost la fel de greşite.

Un singur exemplu este grăitor în acest sens. Camera de Comerţ şi Industrie din Piteşti a întocmit un raport privind producţia agricolă pe anul 1945. Cifrele sunt destul de impresionante la o primă constatare.

Câmpurile au dat 87.032 t de cereale, 6.710 t de nutreţuri cultivate, 9.894 t de fân natural, 13.638 t de legume şi cartofi. Se adăugau fructe şi vin. Consumul obişnuit al judeţului depăşea însă cu mult aceste cifre. Judeţul Argeş avea nevoie de 25.000 t de grâu, 110.000 t porumb, 3.000 t alte cereale, 18.000 t de cartofi, varză şi alte legume şi 400 t de grăsimi animale şi vegetale în afara celor produse pe plan local.

Nu trebuie să uităm că populaţia din mediul rural şi din cartierele mărginaşe ale oraşelor consuma cu mult sub cerinţele naturale ale organismului. Este evident că judeţul Argeş începea dezastruos anul 1946, dar guvernanţii au considerat că nu este o zonă calamitată şi l-au supus colectărilor forţate şi benevole. Rezultatul final a fost răspândirea foametei şi a mizeriei, avangarda mortalităţii ridicate, de care guvernul comunist în frunte cu dr. Petru Groza se face vinovat. Dezinformarea a fost perfectă şi astăzi judeţul Argeş în noile graniţe figurează printre zonele necalamitate.

Dacă în 1947 oamenii au supravieţuit unui nou val de foamete, guvernanţii s-au gândit să refacă stocul de metale preţioase, chiar dacă doctrina marxistă acordă aurului un loc secundar. Prefectura Argeş primea ordinul telegrafic nr. 24.908 din 27 august 1947 prin care cetăţenii urmau să predea contra cost Băncii Naţionale aurul sub orice formă, medaliile jubiliare, bijuteriile făcute din monede străine emise după 1800, monedele din aur româneşti sau străine, precum şi valuta forte (dolari, franci elveţieni etc).

Se excludeau pe moment salbele din monede austriece, mahmudelele şi icoşarii şi bijuteriile din aur. Brutalitatea regimului se vedea din pedepsele anunţate pentru contravenienţi:confiscarea aurului nedeclarat, amendă penală egală cu de cinci ori valoarea obiectelor preţioase şi închisoare de la 5 la 25 de ani. Ordinul era conceput extrem de absurd deoarece oamenii erau obligaţi să predea aurul până pe 30 august 1947, deci măsura avea drept scop stabilirea unui cadru de pedepsire a celor cu oarecare posibilităţi materiale. Trebuie să se ţină cont că mecanismul birocratic se urneşte relativ greu şi posibilităţile de informare în mediul rural erau destul de reduse.

Ideile partidelor extremiste, idei utopice, nu atrag decât elemente izolate din rândurile elitei şi ale plebei. Spiritul poporului rămâne departe de vârtejul dăunător al politicii. Arsenalul statal are însă arme pentru orice situaţie dificilă. Masele trebuie să fie câştigate prin propagandă. 

Efectele devastatoarei secete din anii 1945 – 1947 au fost amplificate de politica brutală şi iraţională a Moscovei de exploatare a noilor colonii primite prin bunăvoinţa occidentalilor şi preluate prin forţa armelor.

Documentele din arhive confirmă existenţa spectrului foametei ideologice încă din 1945 şi se poate spune că a fost un Holodomor şi în România. Noul regim nu aducea nimic nou în afară de exportul de ideologie utopică, condamnată la eşec încă din Antichitate de către marele gânditor Aristotel, şi brutalitate. Foametea din 1945 – 1947 a fost o foamete artificială, provocată de incompetenţa autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi de jaful ordonat de la Kremlin.

22/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Filosoful italian Giorgio Agamben despre certificatul de vaccinare: ”Cei care rămân la convingerea lor liberă și întemeiată și refuză să fie vaccinați vor fi excluși din viața socială”

Giorgio Agamben, filosoful care spune coronavirusului pe nume - Black News

Filozoful italian Giorgio Agamben despre certificatul de vaccinare: ”Discriminările statuate de lege sunt o barbarie pe care nu o putem accepta!

Filosoful italian Giorgio Agamben, unul dintre celebrii contestatari ai măsurilor luate de guverne în pandemie, scrie despre certificatul de vaccinare într-un articol tradus de scriitorul Alexandru Petria pe pagina sa de facebook , reprodus de  www.stiripesurse.ro și preluat de Romanian Global News.
Filozoful italian, Giorgio Agamben, despre certificatul de vaccinare: faptul că aceste discriminări de fapt sunt statuate de lege este o barbarie pe care nu o putem accepta.
”Cetățeni de rangul doi
Așa cum se întâmplă de fiecare dată când se stabilește un regim despotic de urgență și se suspendă garanțiile constituționale, rezultatul este, așa cum sa întâmplat cu evreii sub fascism, discriminarea unei categorii de oameni, care devin automat cetățeni de rangul doi. Acesta este scopul creării așa-numitei green pass.

Faptul că este o discriminare bazată pe credințe personale și nu o certitudine științifică obiectivă este dovedit de faptul că în domeniul științific dezbaterea este încă în curs cu privire la siguranța și eficacitatea vaccinurilor și, în al doilea rând, de opinia medicilor și oamenilor de știință, care nu pot fi ignorați, că au fost produse rapid și fără o testare adecvată.
În ciuda acestui fapt, cei care rămân la convingerea lor liberă și întemeiată și refuză să fie vaccinați vor fi excluși din viața socială.

Faptul că vaccinul este astfel transformat într-un fel de simbol politico-religios care vizează crearea discriminării în rândul cetățenilor este evident în declarația iresponsabilă a unui politician, care, referindu-se la cei care nu sunt vaccinați, a spus, fără să-și dea seama că folosește un jargon fascist: „îi vom curăța cu green pass”.

„Cartea verde” îi constituie pe cei care nu o au în purtătorii unei stele galbene virtuale.
Acesta este un fapt a cărui gravitate politică nu poate fi subevaluată. Ce devine o țară în care se creează o clasă discriminată?

Cum se poate accepta să trăiești cu cetățeni de rangul doi? Nevoia de discriminare este la fel de veche ca societatea și cu siguranță forme de discriminare erau prezente și în așa-numitele noastre societăți democratice; dar faptul că aceste discriminări de fapt sunt statuate de lege este o barbarie pe care nu o putem accepta.”
Giorgio Agamben
16 iulie 2021”

24/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , | Lasă un comentariu

Holocausturile ignorate. VIDEO

 

După aproape șapte decenii de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, suntem învățați în continuare că Hitler a fost personajul negativ, inamicii lui fiind adevăraţi eroi ai umanităţii.

Se vorbeşte necontenit despre Holocaustul evreilor, în timp ce alte  masacre în masă sunt complet omise, sau în cel mai bun caz sunt pomenite în treacăt.

massacre-of-indian-women-and-children-in-idaho-frank-leslie-illustrated

Pe continentul american se estimează la circa 160 de milioane numărul indigenilor decedați ca urmare   a luptelor neco0ntenite,ori în urma bolilor aduse de europeni pe parcursul  procesului de colonizare.

Acţiunile genocidale s-au desfăşurat timp mai multe secole în diferite contexte istorice, manifestându-se prin variate forme în diferite regiuni ale Americii: otrăvirea surselor de apă, munca forţată în condiţii inumane, deportarea aborigenilor în regiuni nefavorabile pentru locuit, distrugerea rezervelor alimentare, răspândirea intenţionată a unor boli inexistente până atunci pe continentul american etc.

Un rol important l-a avut şi Inchiziţia care s-a pus în fruntea genocidului cultural. Astfel, colonizatorii europeni au distrus total câteva culturi înfloritoare specificeunor triburi indiene, religia acestora, limbile, obiceiurile etc.

Din sec. XIX în procesul de distrugere a indienilor în America de Nord s-a apelat şi la armata SUA. În anii 1880 în SUA şi Canada s-au făcut  paşi rapizi în politica de asimilare a indienilor.

În acest scop, copiii indieni au fost luaţi cu forţa de autorităţi de lângă părinţii lor şi plasaţi în şcoli-internate de stat.

Părinţilor şi rudelor le era strict interzis să-i viziteze, iar copiii erau pedepsiţi dacă îndrăzneau să comunice între ei în limba lor maternă, astfel încât, fiind rupţi din mediul lor cultural  originar, aceştiaşi-au pierdut conştiinţa etnică.

În anii războiului civil din anii 1960-1996 au fost distruşi prin masacre în masă mare parte dintre indienii Maya, băştinaşi din Guatemala.

Rezistenţa indienilor nu avea un caracter organizat, ceea ce se explică prin dezvoltarea tehnică foarte scăzută a acestora. Numărul total al victimelor nu a putut fi  fi constatat cu precizie, deoarece nu se cunoaşte numărul indigenilor la momentul începerii colonizării, dar se presupune că acesta atinge  zeci de milioane de oameni.

Unii cercetători consideră că distrugerea băştinaşilor americani este cel mai masiv act de genocid al unor popoare întregi din istoria omenirii.

Astăzi, indienii reprezintă doar unul – două procente din populația totală a Statelor Unite.

În Australia, aborigenii reprezintă astăzi de asemenea, doar câteva procente din totalul populației.

 

1896-aboriginal-prisoners

Colonizarea Australiei de către europeni a început în anul 1788. După unele date, populaţia aborigenă număra cca. 750 000 persoane, iar către anul 1911 aceasta s-a redus la 31 000. Majoritatea au decedat în urma bolilor infecţioase, deportărilor şi foametei.

Pe parcursul sec. XX în Australia a continuat politica de asimilare a populaţiei indigene: mulţi copii erau încredinţaţi forţat spre educaţie în familii de europeni colonizatori.

Abia în 1967 aborigenii din Australia au primit aceleaşi drepturi ca şi colonizatorii, inclusiv dreptul la cetăţenie. Actualmente, australienii indigeni duc o luptă fără succes în scopul recunoaşterii de către conducerea Australiei a faptului că asupra poporului lor s-a comis un genocid .

Genocidul  din Congo

belgian_congo_genocide_09 

În 1865 tronul Belgiei a fost ocupat de către Leopold al II-lea, care a decis să-şi întemeieze cu orice preţ propriul imperiu colonial.

În 1876, Leopold finanţează Conferinţa Internaţională Geografică din Bruxelles, în cadrul căreia propune înfiinţarea unei organizaţii de caritate pentru „răspândirea civilizaţiei” printre locuitorii din Congo. Unul dintre scopurile organizaţiei trebuia să fie lupta cu munca forţată din regiune.

Drept rezultat, a fost fondată „Asociaţia africană internaţională”, al cărei preşedinte a devenit însuşi regele Leopold. Activitatea sa sub masca carităţii, i-a asigurat acestuia imaginea de filantrop şi de principal protector al africanilor.

În anii 1884-1885 la Berlin s-a  convocat   o conferinţă puterile europene cu scopul de a împărţi teritoriul Africii Centrale. Datorită activităţii sale anterioare, dar şi intrigilor sale iscusite, Leopold a primit în proprietate un teritoriu de 2,3 milioane km2 pe malul sudic al râului Congo şi a întemeiat aşa-numitul Stat Liber Congo.

În conformitate cu acordul de la Berlin, Leopold şi-a asumat angajamentul să acţioneze pentru  bunăstarea populaţiei băştinaşe, să amelioreze condiţiile morale şi materiale de viaţă ale acesteia, să combată practicile de muncă forţată, să conlucreze cu misiunile creştine şi expediţiile ştiinţifice, şi să favorizeze comerţul  liber.

Suprafaţa noii posesiuni a regelui era de 76 ori mai mare decât teritoriul Belgiei. Pentru a deţine controlul asupra populaţiei Congo, care număra câteva milioane de suflete, a fost înfiinţată o structură numită „Forţele Publice” – o armată constituită dintr-un anumit număr luptători din triburile autohtone, conduse de ofiţeri europeni.

Sursa principală de venit a lui Leopold a devenit exportul cauciucului natural şi a fildeşului. Condiţiile de lucru pe plantaţiile de cauciuc erau insuportabile: sute de oameni mureau din cauza foamei şi a epidemiilor.

Deseori, pentru a forţa aborigenii să lucreze, erau luaţi ca ostatici femeile şi copiii acestora şi ţinuţi în captivitate pe toată perioada sezonului de muncă. Pentru cea mai mică abatere, muncitorii erau mutilaţi şi ucişi.

Reprezentanţii „Forţelor Publice” trebuiau să utilizeze raţional muniţiile în timpul operaţiunilor de menţinere a ordinii. 

Ca dovezi ale activităţii lor „pacificatoare”erau prezentate mâinile tăiate ale celor executaţi.  

Ulterior, imaginile satelor distruse şi ale aborigenilor mutilaţi, inclusiv ale femeilor şi copiilor, au fost prezentate lumii întregi, ele îngrozind opinia publică internaţională, sub a cărei presiune în 1908 regele a fost nevoit să-şi vândă teritoriile statului belgian, devenind la acel moment unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa.

Numărul exact al victimelor din Congo pe timpul dictaturii lui Leopold nu se cunoaşte, dar experţii consideră că acesta variază de la trei la zece milioane de persoane. Către anul 1920 populaţia Congo ajunsese la doar jumătate din numărul locuitorilor din anul 1880.

Unii istorici belgieni contemporani, în pofida unui vast material documentar, inclusiv fotografii, care în mod incontestabil  demonstrează genocidul de care s-a făcut vinovată conducerea regelui Leopold, nu recunosc barbariile la care a fost supusă atunci populaţia statului Congo.

Distrugerea popoarelor băştinaşe ale Namibiei

surviving_herero

În 1884 Namibia a devenit o colonie a Germaniei. La acel moment populaţia ţării era constituită din trei mari triburi: herero, ovambo şi nama. Presiunea continuă şi tot mai intensivă din partea colonizatorilor a dus la răscularea triburilor herero şi nama. Pentru înăbuşirea răscoalei, au fost trimise câteva detaşamente din armata germană, sub conducerea generalului von Trotta.

La 2 octombrie 1904 generalul a anunţat răsculaţii:

„Toţi reprezentanţii tribului herero trebuie să părăsească aceste teritorii… Orice herero depistat în regiunile ce aparţin Germaniei, fie că este înarmat sau nu, însoţit de cineva sau singur – va fi împuşcat. Nu vor fi cruţaţi nici femeile şi nici copiii. Aceasta este decizia mea”.

Generalul şi-a îndeplinit promisiunea – răscoala a fost înecată în sânge. Locuitorii paşnici erau împuşcaţi sau izgoniţi în pustiurile estice, erau otrăvite fântânile.

Majoritatea celor deportaţi au murit din cauza insuficienţei de hrană şi apă. Această stare de lucruri a durat până în anul 1907. Acţiunile armatei germane au avut drept rezultat distrugerea a  65000 herero (80% din populaţia acestui trib) şi a 10.000 de etnici nama (50% din trib).

În anul 1985 Organizaţia Naţiunilor Unite a calificat tentativa de distrugere a aborigenilor din Namibia ca primul act de genocid petrecut în secolul XX.

În anul 2004 Germania a recunoscut oficial comiterea actelor de genocid în Namibia şi a adus scuze publice. Astăzi, reprezentanţi ai tribului herero pretind, fără succes, compensaţii materiale de la guvernul german.

Genocidul grecilor pontici

73567c5ff59b41ee56f06348012e2651

Represiunile grecilor, ca şi cele împotriva altor popoare creştine din cadrul Imperiului Otoman, au avut loc periodic şi până în  anul 1919.

Politica de genocid  în privinţa grecilor din Turcia a pornit cu paşi rapizi, fiind iniţiată de naţionaliştii turci conduşi de Mustafa Kemal, în timpul războiului greco-turc din anii 1919-1923.

Trebuie  remarcat că războiul a fost declanşat de către Grecia, care a  încălcat acordul de pace încheiat între Antantă şi Imperiul Otoman, care capitulase în primul război mondial, în scopul redobândirii teritoriilor istorice greceşti din Asia Mică şi partea europeană a Turciei.

  Până în vara anului 1921 armata greacă a continuat ofensiva şi a ajuns aproape până în Ankara, însă, profitând de situaţia contradictorie dintre statele membre ale Antantei, naţionaliştii turci   au reuşit să cumpere armament de la Franţa şi Italia, să obţină susţinere militară de la bolşevicii ruşi (10 mln. ruble, armament, muniţii) şi să treacă în contraofensivă.

În august-septembrie armata greacă a suferit o înfrângere dezastruoasă şi a început să se retragă. Ofensiva forţelor lui Kemal era însoţită de masacrarea totală a grecilor din Turcia, inclusiv a celor care nu participau la operaţiunile militare.

Apogeul masacrelor a fost ocuparea de către turci a localităţii Smirna: forţele lui Kemal, dar şi turcii băştinaşi au incendiat sectoare întregi ale oraşului unde locuiau greci, armeni, evrei.

Numărul victimelor în urma pogromului care a durat 7 zile a totalizat 100 000 de oameni.

Este şocant faptul că incendierile şi distrugerile erau urmărite, de pe navele maritime, de aliaţii grecilor, în principal de către britanici, care au primit ordin de a nu interveni.

În 1923 a fost încheiat acordul de pace, prin care s-a realizat un schimb de populaţii: 1,2 mln. de greci care locuiau în Asia Mică şi partea europeană a Turciei au fost transferaţi în Grecia, iar 375 000 de turci din Grecia au emigrat în Turcia. Ca excepţie, grecii care locuiau în Istanbul nu au fost expulzaţi.

Numărul victimelor genocidului grecilor variază între 600 000 şi 1 milion de oameni.

O pierdere colosală pentru omenire constituie distrugerea monumentelor de cultură greceşti. În literatura de specialitate greacă evenimentele din 1919-1923 sunt numite holocaustul grecilor sau genocidul pontic.

Marele genocid armean

introphotoarmenian_genocide

 

În fiecare an, pe 24 aprilie, armenii din întreaga lume îşi amintesc de omorârea sistematică a 1,5 mln. dintre strămoşii lor. Pe 24 aprilie 1915 guvernul Junilor Turci a strâns şi executat câteva sute de intelectuali şi lideri religioşi armeni, acesta fiind începutul unei campanii de anihilare a populaţiei armeneşti.

Până în 1923, guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte sute de mii din ţinuturile lor ancestrale.

Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Parlamentul European, Charles Tannock, a declarat:

„Se spune că genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor. Cu toate acestea, în comparaţie cu Holocaustul evreilor, majoritatea oamenilor ştiu puţine despre acest episod sumbru”.

Pentru „a rezolva” cu puţin zgomot şi cu mare succes chestiunea armeană, pentru a scăpa de populaţia armeană, Comitetul central al partidului Junilor Turci, aflat la putere, guvernul şi forurile locale au instaurat starea de război.

Având un plan amănunţit, pregătit în prealabil, în 1915-1916 s-a trecut la exterminarea armenilor occidentali – Marele Genocid Armean.

În Armenia Occidentală şi în regiunile populate de armeni din Turcia au fost masacraţi, dislocaţi şi lichidaţi pe drumurile deportării, sau au fost exterminaţi în deşerturile Mesopotamiei, circa 1,5 milioane de armeni, care alcătuiau o treime din numărul total al poporului armean şi două treimi din segmentul său apusean. Dar actele de barbarie nu s-au limitat la atât.

Au fost convertiţi forţat la mahomedanism aproape 200 mii de armeni, circa un milion s-au răspândit în lume, au fost distruse valorile materiale şi spirituale ale Armeniei Occidentale.

Guvernul Junilor Turci ascundea cu abilitate în comunicatele oficiale evidenţa dislocării armenilor, încerca să cenzureze, atât la poştă, cât şi prin telegraf, răspândirea veştilor cu privire la exterminarea populaţiei armene.

Faptele cunoscute de opinia publică europeană erau negate sau explicate de către guvernul Junilor Turci ca fiind măsuri de reprimare a „manifestărilor revoluţionare” ale armenilor, sau ca o dislocare a populaţiei din raţiuni strategice şi de protejare a vieţii armenilor. Cu toate acestea, acţiunea de exterminare nu putea fi ascunsă la nesfârşit.

În curând au ajuns în Europa mărturiile de la faţa locului ale membrilor unor misiuni diplomatice şi clericale ale statelor europene informate, din partea consulilor şi ambasadorilor care lucrau în Imperiul Otoman şi în ţările care oferiseră azil armenilor pribegi ruinaţi.

Aceştia constatau falsitatea argumentelor cercurilor guvernamentale turceşti despre „manifestările revoluţionare ale armenilor” sau despre „îndepărtarea lor din zonele operaţiunilor militare cu intenţia protejării vieţii lor”.

Deşi sursele oficiale demne de încredere confirmau crimele Junilor Turci, guvernele Germaniei si Austro-Ungariei, fiind aliatele Turciei, nu erau interesate să împiedice deportarea armenilor sau, cel puţin, să condamne politica Junilor Turci de exterminare a armenilor.

Mai mult, în ciuda criticilor opiniei publice mondiale, ele justificau şi patronau stilul de acţiune inuman al aliatului lor turc, prin care încurajau şi mai mult autorităţile otomane.

Aceste crime  împotriva umanităţii şi civilizaţiei, au obligat guvernele Rusiei, Marii Britanii şi Franţei să declare public Înaltei Porţi că pun responsabilitatea personală a crimelor comise pe seama tuturor membrilor guvernului turc, precum şi pe cea a acelor reprezentanţi locali ai guvernului, care au participat la masacrare.

Declaraţia era specială pentru faptul că stabilea obligaţia comună a guvernelor Antantei de a recunoaşte, după război, responsabilitatea guvernului turc şi a autorităţilor locale pentru crimele comise. În document, Marile Puteri  şi-au fundamentat obligaţia prin expresia „aceste noi crime comise de Turcia”, incluzând în aceasta nu numai cutremurătoarele întâmplări din 1915, ci şi masacrele la care au fost supuşi armenii din anii 1894-1896, un preludiu al Marelui Genocid Armean.

Exterminarea armenilor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”.

Această definiţie a creat un precedent pentru punerea în circulaţie în dreptul internaţional a conceptului de „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”.

Politica promovată de Ţările Triplei înţelegeri în problema genocidului armenilor occidentali dovedeşte că o crimă îndreptată împotriva umanităţii nu poate servi drept justificare nici pentru interesele de stat înguste şi – nici măcar – în condiţiile generale, de interesele de grup ale statelor.

Uniunea Sovietică a măcelărit peste 20 de milioane de oameni în câțiva ani, sub conducerea lui Iosif Visarionovici Djugasvilii (zis  Stalin) și a lui Salomon Pearl Muter (alias Nikita Hrușciov).

 

1944 - Masacrul de la Bălți

 

 

Campania de ucidere prin înfometare a ucranienilor de către autorităţile sovietice de la Moscova, a fost unul dintre cele mai mari şi mai cumplite masacre ale secolului XX.

Condus şi orchestrat de Iosif Stalin între anii 1932-1933, acest genocid a avut ca scop principal distrugerea oricărei forme de rezistenţă şi opoziţie în rândurile poporului ucrainean.

 A fost un cumplit mijloc de control şi opresiune prin negarea dreptului elementar la hrană şi alte nevoi de bază ale omului.

De altfel, denumirea acestui genocid în limba ucraineană este de Holodomor, adică „moarte prin înfometare”…

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale crimelor în masă comise de ocupanţii ruşi împotriva poporului român s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi prizonieri români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate.

În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Şchiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn, pădurea  în care sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri în anul 1940.

Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn, în tot acest timp, ei aruncând vina pe nazişti.

Apoi, au fost nevoiţi să-şi  recunoască implicarea  în acest masacru şi să îşi ceară scuze.

Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, slugi ale Moscovei, iar Transnistria este, practic, feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă sprijinit de trupele ruseşti.

Acte  de genocid comise de  Japonia

 

 

a2e13e6832e9f98f827d8bd31755940b

 

În scopul asigurării sale cu surse de materii prime şi cu pieţe de desfacere, după anul 1931 Japonia a început să promoveze o politică agresivă de expansiune în regiunea  Asiei de sud-est. Acţiunile armatei japoneze în Asia de sud-est  în perioada 1931-1945 au fost caracterizate prin comiterea unui mare număr de acte contra umanităţii, care deseori aveau caracter genocidal. Ca exemplu pot fi aduse trei dintre ele.

Masacrul de la Nanking. În 1937 s-a început războiul dintre China şi Japonia. În luna august a aceluiaşi an, după lupte sângeroase, forţele japoneze au intrat în Shanghai şi l-au ocupat, apoi a urmat oraşul Nanking.

La 13 decembrie 1937 forţele japoneze, luând cu asalt oraşul, au început să omoare cu cruzime populaţia civilă care nu participa la lupte (după unele date, 300 000 de persoane), incendiind şi jefuind locuinţe, săvârşind violuri atât asupra fetiţelor, cât şi asupra femeilor în etate (conform unor date, 20 000 de persoane).

Potrivit datelor tribunalelor care au urmat, pierderile omeneşti se estimează la 200 000 persoane. Această diferenţă se explică prin faptul că primii cercetători includ în numărul victimelor nu doar locuitorii oraşului Nanking dar şi pe cei din periferiile acestuia.

În pofida faptului că după acest război o mare parte din militarii japonezi au fost judecaţi pentru masacrele de la Nanking, începând cu 1970 partea japoneză promovează o politică de negare a infracţiunilor comise în Nanking.

Operaţiunea „Suk Cing”. După ocuparea coloniei britanice Singapore la 15 februarie 1942, forţele japoneze au decis să depisteze şi să lichideze aşa-numitele „elemente antijaponeze” din comunitatea chineză în care se înscriau chinezii care au participat la apărarea Singapore, foştii funcţionari ai administraţiei britanice şi chiar persoane care au participat la acte de caritate în fondul de susţinere a Chinei.

În lista celor care urmau a fi exterminaţi erau incluse şi persoane doar pentru faptul că sunt originari din China. Această operaţiune a fost numită „Suk Cing”, ceea ce în traducere din chineză semnifică „lichidare” sau „curăţire”.

Victimele erau scoase în afara oraşului şi împuşcate. În curând, operaţiunea „Suk Cing” a început să fie aplicată şi în Malaysia, însă la începutul lunii martie realizarea operaţiunii a fost întreruptă, deoarece forţele militare au fost expediate pe altă parte a frontului. Numărul exact al celor exterminaţi nu se cunoaşte, acesta variind între 50 000 – 100 000 de oameni.

 

Distrugerea Manilei, capitala Filipinelor.

 

La începutul lunii februarie 1945, pentru conducerea japoneză a devenit clară imposibilitatea menţinerii Manilei. În aceste circumstanţe, armata a început procesul de distrugere a acesteia, inclusiv a populaţiei civile.

Planul de distrugere a fost elaborat la Tokio. Japonezii au distrus templele, şcolile, spitalele şi locuinţele.

La 10 februarie soldaţii au dat buzna în edificiul spitalului Crucii Roşii şi au omorât cu cruzime personalul medical, bolnavii şi chiar copiii.

Acelaşi destin a fost rezervat şi consulatului spaniol: circa 50 de persoane au decedat în clădirea incendiată. Acţiunile de masacrare s-au răsfrânt şi asupra regiunilor periferice.

În mănăstiri şi şcoli erau omorâţi în masă călugării, profesorii şi elevii. După unele date, numărul victimelor în Manila s-au cifrat la 100 000 de persoane.

După terminarea războiului, au fost aduşi în faţa tribunalului 5600 de militari japonezi, acuzaţi de crime de război, mai mult de 4400 au fost condamnaţi la diverse pedepse.

1000 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte.

În prezent, în Japonia se promovează o politică activă de negare a acţiunilor de genocid comise de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial.

Multe manuale de istorie editate recent în această ţară nu amintesc despre infracţiunile comise de militarii japonezi. Mai mult de atât, cenuşa criminalilor este păstrată în templul din Yasukuni şi este considerată  sacră.

 

  Genocidul din Cambodgia

 

 

 

800px-choeungek2 

În luna aprilie 1975, după sfârşitul  războiului civil care a durat cinci ani, detaşamentele Khmerilor Roşii (structuri militarizate ale partidului comunist al Cambodgiei) au luat sub conducerea lor capitala Cambodgiei şi l-au înlăturat de la putere pe generalul Lon Nol.

Noua conducere şi-a pus scopul traducerii în viaţă a ideii utopice de creare a unei societăţi create în exclusivitate din ţărani muncitori, o societate total independentă de forţele din exterior.

Aceasta totuşi nu a fost un impediment pentru Khmerii Roşii de a primi ajutor material şi militar din partea Chinei şi a Coreei de Nord; ideologia lor constituia un amestec de marxism şi anticolonialism.

Îndată după ocuparea capitalei s-a început transferul forţat al populaţiei urbane spre periferii în lagăre special create pentru „educaţie în muncă”. Acelaşi destin a fost rezervat şi locuitorilor din alte oraşe mari.

Noua conducere a stabilit un plan pentru colectarea orezului: 3 tone de pe un hectar, pe când rezultatul real era 1 tonă/ha. Pentru a realiza acest plan exagerat, oamenii erau obligaţi să lucreze câte 12 ore pe zi, fără pauză, cu o normare drastică a hranei, în condiţii sanitare precare.

În consecinţă, supuşi foamei, extenuării, bolilor, oamenii piereau în masă.

Khmerii Roşii au început şi o luptă drastică cu „elementele trecutului”: au închis şcolile, spitalele, bibliotecile, fabricile, templele. S-a distrus sistemul financiar, toate religiile au fost interzise, iar proprietatea privată – confiscată.

S-a început distrugerea planificată a comunităţilor religioase, intelectualităţii, comercianţilor, foştilor funcţionari, precum şi a oricăror persoane care îndrăzneau să manifeste dezacord cu politica promovată de Khmerii Roşii.

După ce în 1977, după ce Kampuchia a intrat în război cu Vietnamul comunist, în ideologia Khmerilor Roşii au apărut manifestările rasiste. S-a declanşat persecuţia aspră a minorităţilor din Kampuchia, inclusiv a chinezilor şi vietnamezilor.

Spre exemplu, din 425 000 de chinezi din Cambodgia au supravieţuit doar jumătate. De asemenea, în regiunile estice ale ţării au fost exterminaţi sute de mii de locuitori care erau suspectaţi de colaborare cu Vietnamul.

În 1978 forţe armate vietnameze au pătruns în Cambodgia şi în ianuarie 1979 regimul Khmerilor Roşii a fost înlăturat.

După unele calcule, pe parcursul a 3,5 ani de conducere a Khmerilor Roşii a fost nimicită 25% din populaţia urbană şi 15% din cea rurală, în total circa 1,7 milioane de oameni.

Pe parcursul anilor ’80, Khmerii Roşii – reorganizaţi în detaşamente de partizani – au continuat războiul împotriva guvernului vietnamez.

După semnarea acordului de pace în 1991, o parte din detaşamentele Khmerilor Roşii s-au predat autorităţilor şi au fost amnistiaţi.

În luna octombrie 2004 în Cambodgia a fost adoptată o lege specială de instituire a unui tribunal care să judece actele comise în perioada 1975-1979.

Actele de genocid împotriva  populaţiei africane din Darfur

 

An overhead view of the remains of the burned-out village of Abu Sourouj, which was bombed on the 8 February by the Sudanese government and simultaneously attacked by armed men on camels, horseback and donkeys, otherwise known as Janjaweed, in West Darfur, Sudan, February 28, 2008. The government spate of bombings was in response to an ambush two months prior by rebels from the Justice and Equality Movement, and subsequent intelligence that JEM members were living in these villages and using them as a base. After a period of relative quiet, there has been a great deal of renewed fighting between the Sudanese government with militias loyal to the government and rebel factions, namely JEM. Dozens of civilians in Silean, Sirba, and Abu Sourouj were killed in the attacks around February 8-9th,many others were injured, and a large percentage of each of the three villages was burned to the ground. (Credit: Lynsey Addario for The New York Times)
 

Conflictul dintre populaţia indigenă africană şi migratorii arabi îşi are rădăcinile adânc în trecut, însă recenta explozie de violenţă a început în februarie 2003, când două grupări militarizate: SLM – Sudan Liberation Mouvement (Mişcarea sudaneză de eliberare) şi JEM – Justice and Equality Mouvement (Mişcarea pentru justiţie şi egalitate), ambele constituite din trei grupuri etnice africane, s-au răzvrătit împotriva guvernului sudanez pentru a anula izolarea economică şi politică a regiunii.

Sub pretextul înăbuşirii răscoalei, conducerea a pus în acţiune detaşamente din arabi migratori care erau susţinuţi de armată. În opinia unor observatori, situaţia se agravează şi datorită faptului că în Darfur au fost descoperite resurse naturale bogate de combustibil, presupunându-se că scopul final al conducerii este de a expulza după posibilitate populaţia indigenă din această regiune sau de a o nimici. Genocidul a fost organizat după schema clasică, pusă în aplicare şi de Imperiul Otoman în procesul de exterminare a armenilor.

Iniţial, persoanele sunt expulzate de pe teritoriile băştinaşe, apoi se distrug plantaţiile, rezervele de produse, se nimicesc animalele, se otrăvesc sursele acvatice. Ulterior, victimele vor fi  concentrate în lagăre speciale aproape fără apă şi hrană,  fiind astfel condamnate la moarte lentă. Cei care încercau să părăsească lagărul erau nimiciţi fără milă. Mai mult de atât, guvernul sudanez a creat tot felul de  obstacole în calea primirii ajutoarelor umanitare pentru refugiaţi.

ONU apreciază numărul populaţiei  transferate forţat la 2 mln. de oameni, iar numărul victimelor la 180 000 de persoane, însă această cifră nu este exactă, deoarece nu s-au luat în consideraţie datele privind mortalitatea în unele dintre lagărele amplasate în regiuni în care accesul este dificil. Astfel, mult mai aproape de realitate este cifra de 300 000 victime prezentată de comisia britanică.

Deşi există numeroase rapoarte ale observatorilor internaţionali despre situaţia critică din Darfur, o intervenţie internaţională rămâne puţin probabilă. Încercările de a impune sancţiuni Sudanului nu şi-au găsit aplicare din cauza coliziunii intereselor marilor puteri – membre ale Consiliului de Securitate al ONU. De exemplu, China este unul dintre cei mai mari cumpărători ai petrolului sudanez, iar Federaţia Rusă furnizează armament în Sudan.

De asemenea, conflictul din Irak a exclus posibilitatea livrării unor ajutoare menite să amelioreze situaţia din partea SUA. Amintim că, în 2004, George Bush acalificat evenimentele care au loc în Darfur drept genocid, dar după această constatare, paşi reali de a stopa masacrul din Darfur nefiind întreprinşi.

În regiunea respectivă s-a aflat un timp un grup de pacificatori din partea Uniunii Africane, dar eficacitatea acesteia a fost redusă din cauza numărului mic de membri, finanţării modeste şi a împuternicirilor restrânse oferite de mandat.

 

 

  Genocidul din Rwanda

 

 

 

in_article_5702fe2b74

 

 

Încordarea politică între grupurile tutsi şi hutu îşi are originea în istoria Rwandei. Până la epoca colonială, grupul tutsi, deşi constituia o minoritate, întotdeauna se afla la conducerea statului.

Ulterior, devenind o colonie, iniţial a Germaniei, apoi a Belgiei, puterea din nou a fost încredinţată în exclusivitate reprezentanţilor grupului etnic tutsi.

După obţinerea independenţei de către Rwanda în 1962, puterea politică a trecut la etnia hutu.

Din acel moment şi până în anul 1994 în stat a avut loc o confruntare permanentă dintre reprezentanţii triburilor hutu şi cei ai grupului tutsi, care nu doreau să se resemneze cu pierderea puterii; uneori, aceste conflicte luau un caracter armat.

În acelaşi timp, salvându-se de persecuţii, din provinciile alăturate în Rwanda s-au refugiat mii de etnici hutu.În vara anului 1993 părţile au reuşit să se înţeleagă referitor la încetarea operaţiunilor militare şi să permită accesul şi integrarea membrilor tutsi în viaţa politică a ţării.

Însă, la 6 aprilie 1994 avionul la bordul căruia se afla preşedintele Rwandei şi cel al Burundiei a fost deturnat.

Au existat două versiuni: conform uneia, actul terorist a fost comis de reprezentanţi  radicali ai hutu care condamnau intenţia preşedintelui de a  ceda în faţa membrilor tutsi; altă versiune pune actul terorist pe seama reprezentanţilor tutsi, care erau nemulţumiţi în privinţa modul lent în care acţiona preşedintele.

În noaptea zilei de 7 aprilie 1994 forţele armate ale grupului hutu au declanşat masacrul împotriva etniei tutsi. În primele zile ale ofensivei au fost omorâţi mii de oameni. Unii au reuşit să se salveze refugiindu-se în lagărele create de ONU, însă forţele acestuia nu au intervenit în nici un fel, păstrându-şi statutul de observatori.

Prin mass-media s-a început o propagandă activă de cultivare a urii faţă de tutsi,  şi se anunţau locurile unde se refugiau aceştia, pentru ca ulterior să fie nimiciţi fără milă. Nici ţările europene democratice nu au acordat ajutoare victimelor.

La 11 aprilie forţele  de pace belgiene au primit ordinul de a părăsi teritoriul şcolii Don Bosco, unde sub protecţia lor unde se aflau 2000 de tutsi care, fiind lăsaţi în voia soartei, au fost masacraţi în aceeaşi zi.

Peste câteva zile activiştii Crucii Roşii au anunţat că numărul victimelor se estimează la zeci dacă nu la sute de mii de oameni.

La 17 mai 1994 Consiliul de Securitate a decis trimiterea a 5500 soldaţi în zona de conflict, dar plecarea lor a întârziat din cauza unor probleme de finanţare.

La acel moment Crucea Roşie anunţa că numărul victimelor s-a ridicat la 500 000 de oameni. În pofida situaţiei dezastruoase, la mijlocul lunii iunie forţele ONUîncă nu plecaseră în Rwanda.

Masacrul s-a sfârşit după ce în luna iulie detaşamentele Frontului Patriotic al Rwandei (format din tutsi) au ocupat capitala, iar elita puterii hutu s-a văzut nevoită să se refugieze în Zair.

Conform datelor oficiale, genocidul din Rwanda s-a soldat cu 937 000 victime. Genocidul în privinţa grupului tutsi a fost recunoscut de comunitatea internaţională.

Caracterul planificat al masacrelor a fost probat prin diverse materiale şi mărturii ale unor martori oculari. Se cunoaşte spre exemplu că guvernul ruandez a folosit creditele primite de la diverse organisme internaţionale pentru susţinerea militară a detaşamentelor hutu, ale căror efective ajunseseră  la începutul genocidului la 30 000 oameni.

În luna noiembrie 1994 în Tanzania a fost instituit Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.

În decembrie 1999 o comisie independentă, sub mandatul Secretarului General al ONU, a efectuat  cercetări şi a prezentat un raport prin care a criticat poziţia ONU pe parcursul evenimentelor din Rwanda.

Comisia a ajuns la concluzia că statele membre ale ONU au avut posibilitatea să pună capăt  actelor de genocid, dar din cauza insuficienţei resurselor şi a lipsei de voinţă politică, a ezitat să ia măsurile de rigoare.

 

Concluzii

 

În fiecare societate există divizarea membrilor în „ai săi” şi „străini” – pe baza criteriilor de naţionalitate, rasă, religie etc.

În cazul în care societatea este multipolară, adică în ea coexistă două sau mai multe grupuri care se deosebesc esenţial, comiterea de masacre în masă devine mult mai probabilă.

După cum s-a observat din cele expuse, nici o crimă de genocid nu s-a produs în mod spontan, iar cei care au comis astfel de crime barbare aveau nevoie de de timp pentru a planifica şi aduce la îndeplinire acele masacre.

Statele şi  grupurile care organizează acţiuni de genocid neagă  comiterea lor, declarând drept false datele despre numărul victimelor şi depoziţiile acestora şi  iniţiind campanii de contrapropagandă pentru învinuirea chiar a victimelor, în încercarea de a bloca cercetarea crimelor .

În multe cazuri organizatorii genocidului – înalţi funcţionari – au reuşit să evite răspunderea penală.

Evident, această listă nu pretinde a avea un caracter exhaustiv; din nefericire, istoria omenirii abundă în acte genocidale de care astăzi mulţi nu-şi mai amintesc.

Puţini, spre exemplu, cunosc despre politica de genocid care continuă până în prezent în provincia Darfur. Scopul trecerii lor în revistă a fost să ne amintim despre cele mai negre file din istoria omenirii, întrucât uitarea sau ignoranţa duc  în mod inevitabil la repetarea acestor infracţiuni în prezent şi în viitor.

 

Genocidul sârbilor

ustase_militia_execute_prisoners_near_the_jasenovac_concentration_camp

 

În 1941 Germania a obţinut victorie asupra Iugoslaviei. În acest context, croaţilor li s-a permis să-şi constituie propriul stat semiindependent (croaţii se disting de serbi prin religia care o confesează; astfel, croaţii sunt catolici, iar serbii – ortodocşi; limba şi cultura ambelor popoare sunt identice).

Conducerea noului stat a fost exercitată de o mişcare ultranaţionalistă, al cărei scop s-a declarat a fi transformarea Croaţiei într-un stat pur catolic, iar sârbii, rromii şi evreii care o populau urmau să fie nimiciţi.

În perioada 1941-1944 regimul ultranaţionalist a exterminat circa 700 000 oameni. Croaţia a fost unicul aliat al Germaniei care şi-a creat propriile lagăre de concentrare.

În timpul declanşării războiului civil din Iugoslavia, la începutul anilor ’90, fostul conflict dintre croaţi şi sârbi a izbucnit cu o nouă forţă. Se poate afirma cu toată certitudinea că atrocităţile care s-au petrecut în cadrul acestui conflict îşi au rădăcinile în evenimentele din timpul celui de-al doilea război mondial.

Bombele atomice, care au ucis peste 200.000 de oameni la Hiroshima și Nagasaki, au fost create la ordinul lui Franklin Delano Roosevelt (Delano este un clan evreiesc din Italia, iar Roosevelt nu este decât versiunea americană a numelui de familie evreiesc Rosenfeld).

Blocada englezilor de la sfârșitul Primului Război Mondial a dus la moartea a 800.000 de civili germani.

Între 1979 și 1981, la granița de vest a Chinei au fost măcelăriți 50 de milioane de oameni, presa mondială nesuflând o vorbă despre acest Holocaust. Așa cum spunea și Jim Morrison, „cine controlează media, controlează lumea”…

  Conflictul din fosta Iugoslavie a dus la 1,4 milioane de morți. Războaiele americane din Vietnam, Coreea, El Salvador, Afghanistan sau Irak au creat alte milioane de victime.

Spaniolii au masacrat guanșii din Insulele Canare, La Gomera și La Palma.

Nimeni nu a fost acuzat pentru aceste crime, nimeni nu a plătit despăgubiri aşa cum a plătit  Germania statului Israel și nimeni nu a vorbit despre aceste atrocităţi.

În schimb, sunt discutate asiduu doar crimele lui Hitler, marele dușman al evreilor. 

Iată ce scria profesorul Harry Elmer Barnes în New York Telegram din 29 martie 1940:

Nimic nu poate fi mai absurd decât cunoscuta poveste pentru adormit copii, care spunea că toți oamenii buni se află într-o parte și toți cei răi, pe cealaltă parte. Unii susțin că un popor ar fi mai brutal decât altul. Ei se referă la hărțuirea germanilor din Primul Război Mondial și la felul în care sunt tratați evreii acum. În acest proces, ei omit însă cea mai mare cruzime, și anume blocada britanică împotriva Germaniei, câteva luni după noiembrie 1918. Au fost lăsați să moară de foame 800.000 de germani, femei, copii și bătrâni. Comparat cu blocada britanică din 1918-1919, Hitler ar fi părut ca un spiriduș rău dacă le-ar fi făcut un  asemenea lucru murdar și detestabil celor 500.000 de evrei aflați pe teritoriul Germaniei în 1933”.

Chiar și în ziua de astăzi, Germania încă plătește despăgubiri evreilor. În multe țări, precum Germania, poți fi arestat dacă folosești cuvântul „jidan”, ori dacă îți declari simpatia față de Hitler.

În Statele Unite, Biserica ortodoxă română a fost obligată să elimine din Prohod (slujba din Vinerea Mare), pasajele care vorbeau despre faptul  că Iisus a fost ucis de iudei.

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

Dă clic pentru a accesa masones-y-falsos-judc3ados-en-el-socialismo.pdf

http://basarabialiterara.com.md/?p=30082

Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17.07.1998.

Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 09.12.1948 la New-York.

 Schabas W. Genocide in international law. – Cambridge University Press, 2000.

  Frulli M. Are crimes against humanity more serious than war crimes? // European Journal of International Law. -2001. – Vol.12.

 http://www.icc.int

 http://www.un.org/icty

 http://www.ictr.org

Iuliana BARAT
Revista ”Studia Universitatis” (Seria Ştiinţe Sociale)
Nr. 8(28), 2009.

25/03/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

%d blogeri au apreciat: