O DECLARAȚIE -AVERTISMENT PENTRU TÂNĂRA GENERAȚIE A ULTIMULUI PARTIZAN BĂNĂȚEAN AL LUPTEI ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI, RĂMAS ÎN VIAȚĂ

Domnul Nicolae Ciurică (91 ani), ultimul partizan bănățean în viață, supraviețuitor al grupării colonelului Ion Uță, erou decorat al Armatei Regale și partizan martir, a declarat într-un interviu acordat publicației https://podul.ro.:

”Rusia e criminală de când a apărut pe lume. Din neștiință, cei mai tineri ar putea crede că abia acum a dat strechea-n ea și că ar fi loc de înțeles cu rușii. Dar nu, nu e loc de-nțeles cu Rusia și rușii. Nu a fost niciodată. De câteva zile stau lipit de televizor și mă uit la crimele rușilor din Ucraina. E prăpăd.

Să-i ajute Dumnezeu pe ucraineni, dar să-i ajute și Occidentul… să nu-i lase ai nimănui, cum ne-a lăsat pe noi în anii ‘40 și ‘50. Probabil că până la urmă Ucraina va avea nevoie de partizani”. 

4 ani în munți și un deceniu în temnițele comuniste 

În contextul instalării genocidarei dictaturi comuniste, teregoveanul Nicolae Ciurică a devenit partizan la numai 18 ani, în anii 1950, când avea să primească din plin ceea ce numește ”botezul focului”, luptând cu arma în mână împotriva Securității, în Munții Banatului, alături de partizanii supraviețuitori ai grupării colonelului Ion Uță.

În perioada ’48-’49, Nicolae Ciurică i-a aprovizionat cu alimente și haine pe partizanii lui Ion Uță, apoi a fost arestat în timpul unei misiuni (iulie 1950), a evadat spectaculos și s-a alăturat trup și suflet (până în aprilie 1954) luptătorilor din munții Banatului.

A scăpat teafăr din nu mai puțin de opt împresurări ale Securității (pe care le descrie ca nimeni altul, de-a dreptul cinematografic, oferind detalii prețioase, inedite), a fost la un pas de suicid și a trăit deseori în intimitatea morții, dar a ales să ofere viață, chiar și călăilor săi, a iubit până la sânge și a fost trădat, arestat, torturat și întemnițat pentru un întreg deceniu, la Jilava, Baia Sprie și în alte iaduri ale dictaturii comuniste.

Nicolae Ciurică a rezistat tuturor acestor încercări și încă emană lumină prin toți porii, deși în țara orbilor prin reeducare mai nimeni nu își amintește de el. 

Citiți AICI interviul pe care partizanul Nicolae Ciurică l-a oferit autorului acestor rânduri, publicistul Răzvan Gheorghe.

Publicitate

Pedeapsa cu moartea în România comunistă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pedeapsa cu moartea la români în perioada comunistă – ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

 

Istoria pedepsei cu moartea în România începe să se scrie încă din evul mediu. Adevărații despoți, unii dintre domnitori români, aveau o plăcere ieșită din comun de a-i pune la respect pe răufăcători și de a crea o stare de stabilitate în Principate prin efectuarea de execuții, scrie  Mihai Diaconu pe https://www.rotalianul.com, o revistă a românilor din Italia.

Mai aproape de timpurile pe care le trăim, amintim că la 12 ianuarie 1950, fosta URSS reintroducea pedeapsa cu moartea pentru spionaj și sabotaj.

În România, regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi instituind pedeapsa capitală.

Pedeapsa cu moartea a fost introdusă în legislaţia penală din România comunistă printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945.

Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare, instanţe cu rol de eliminare a tuturor oponenţilor regimului. Un tribunal militar era considerat „braţul înarmat al poporului”.

Pedeapsa cu moartea se aplica în primul rând celor care se răzvrăteau împotriva regimului, deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această categorie intrând criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni grave împotriva ordinei şi liniştii publice.

În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul „Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea condamnaţilor la moarte. În prezent, aici se află groapa de gunoi a penitenciarului.

La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care, după anul 1990, a fost dezafectat în momentul în care a început renovarea puşcăriei.

Ceremonialul executării

Până la momentul executării efective, un întreg ceremonial trebuia desfăşurat. Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza luminii de afară.

Ritualul pedepsei cu moartea este încă un subiect sensibil, ale cărui detalii sunt ținute ascunse de autorități.

Asupra ritualului condamnării la moarte a fost păstrat  cel mai strașnic secret. În Occident, mai ales peste Ocean, în jurul execuțiilor prin spânzurare, împușcare, gazare sau electrocutare, se făcea multă publicitate. În România, nici după mulți ani de la abolirea acestei pedepse nu pot fi aflate detalii.

În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun. De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin contrafăcut.

Ultimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de 12 mai 1987.

După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.

La 25 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt şi ei condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc.

Acuzația sub care au fost trimiși în judecată și condamnați Nicolae și Elena Ceaușescu avea să fie și cea mai gravă din istoria regimului care le purtase numele: genocid. Procesul lor, așa cum avea să consemneze istoria și să ramână în conștiința publică, a fost unul atipic. Cei doi nu au avut parte de căile ordinare și extraordinare de atac împotriva sentinței.

De asemenea, sentința a fost pusă imediat în executare, așa cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci în cei 25 de ani cât au condus destinele țării.

Au fost judecați sumar, după o procedură atipică și în vederea unei sentințe parcă dinainte date.

Judecătorul care a dat verdictul avea să se sinucidă nu la multă vreme, chinuit de remușcări.

Dictatorul și consoarta sa, au fost imediat legați si duși lângă zidul cazărmii din Targoviște, unde i-a ciuruit un pluton de execuție format din câțiva parașutiști.

Cei doi sunt singurii condamnați din acei 25 de ani ai regimului care n-au fost executați la Rahova sau la Jilava. Si probabil, singurii carora nu li s-a pus in vedere ca au dreptul la o ultima dorinta.

Desigur, aceasta a fost sentința cea mai controversată și totodată cea mai importantă. A schimbat istoria!

EROII NU MOR! FRAȚII ȘUȘMAN, PARTIZANI ANTICOMUNIȘTI DIN APUSENI, AU PREFERAT SĂ MOARĂ ÎN LUPTĂ ARȘI DE VII, DAR NU S-AU PREDAT

Trupurile carbonizate ale celor doi frați eroi ai luptei împotriva comunismului, Teodor si Avisalon Susman – fotografie din dosarele Securității.

 

 

 

Grupul Teodor Şuşman

 

 

În regiunea Huedinului a activat în primul deceniu al „republicii populare” unul din cele mai longevive grupuri de rezistenţă armată anticomunistă.

Aceasta se datorează atât mediului geografic (o zonă montană), cât şi tipului de populaţie (munteni învăţaţi cu libertatea ).

Iniţiatorul său a fost Teodor Şuşman, un ţăran înstărit din comuna Răchiţele, judeţul Cluj, membru (sau simpatizant) al Partidului Naţional Liberal, intrat în conflict cu Partidul Comunist imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Om deosebit de influent în satul său, Şuşman senior a luat calea munţilor în momentul în care, în august 1948, a intervenit în favoarea fiilor săi mai mari, Teodor senior şi Visalon.

Aceştia aveau să fie urmaţi în munţi de un frate mai mic, Traian. Cu toţii porneau practic pe un drum fără întoarcere.

Alături de ei s-au mai aflat în diferite perioade Ioan Popa zis Ciota, Ioan Bartoş, Gheorghe Mihuţ, Mihai şi Lucreţia Jurj etc.

Zona de acţiune a grupului s-a extins, practic ei circulând între Huedin şi Munţii Bihariei.

Pentru a supravieţui, partizanii stăteau în timpul verii în munţi, iar în timpul iernii se dispersau, găsindu-şi adăpost la susţinătorii lor în diverse localităţi.

În anii 1950-1954, partizanii s-au implicat în acţuni care au iritat autorităţile, împotriva lor fiind trimise effective importante de Securitate, în acelaşi timp numeroşi localnici fiind forţaţi să devină informatori, aceasta şi cu scopul de a contrabalasa susţinerea de care se bucura Teodor Şuşman.

Pentru a le zdruncina moralul celor plecaţi în munţi, autorităţile au luat măsuri împotriva familiilor rămase în sate. Spre exemplu, familia lui Teodor Şuşman a fost practic  distrusă: soţia a murit datorită torturilor la care a fost supusă şi a unei boli netratate, unii din copiii săi au devenit fugari, în vreme ce alţii au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi închişi, sau deportaţi.

Pentru a supravieţui mai uşor, în 1952 partizanii s-au împărţit în două grupuri: unul a fost format din Mihai şi Lucreţia Jurj împreună cu Roman Oneţ, iar un altul din fraţii Teodor junior şi Visalon Şuşman.

Primul a fost lichidat în iulie-august 1955 (Mihai Jurj a murit în urma rănilor, în vreem ce Roman Oneţ a fost condamnat şi executat), iar cel de-al doilea din care făceau parte frații Șușman, în februarie 1958.

Susţinătorii lor au făcut cunoştinţă din plin cu inumanele metode ale Securităţii şi au umplut Gulagul românesc.

În noaptea de 1 spre 2 februarie 1958, în satul Tranişu, comuna Valea Drăganului , frații  Teodor jr. și Avisalon Șușman, membri ai rezistenței armate din Munții Apuseni, încercuiți de Securitate, au preferat să ardă de vii în șura asediată în care se adăposteau, decât să se predea.

 

 

 

Foto:  Teodor ŞUŞMAN (junior), din Răchiţele, fiul lui Teodor Şuşman senior, absolvent al Liceului Militar din Târgu Mureş. Între 1949 şi 1958 face parte din grupul de rezistenţă din zona Răchiţele (condus de tatăl său până în 1951).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ca urmare a informaţiilor obţinute prin intermediul unui agent infiltrat în apropierea fraţilor Şuşman, în dimineața de 2 februarie 1958, efective ale Ministerului de Interne și trupe de Securitate au descins în Traniș. Organele represive au percheziţionat casa, grajdul şi şura Romul Florea, unde se bănuia că sunt cei doi.

Romul Florea și soția sa, Floarea, au fost anchetați ore întregi, fără a divulga însă locul unde erau ascunși partizanii.

În jurul orei 8,30, femeia  a fost dusă în grajd şi anchetată din nou, strigând că nu se sperie de ameninţări. Este momentul când securiştii ordonă unei trupe să pătrundă din nou în pod și să dea tot fânul jos.

Pentru intimidarea celor doi frați partizani, s-a dat foc la o căpiţă din spatele grajdului, fiind ameninţaţi că, dacă nu se vor preda, va fi incendiată construcţia, fapt care s-a şi întâmplat.

În timpul incendiului, echipa de şoc a încercat din nou, de trei ori, să pătrundă, în speranţa că-i va captura pe luptători, dar risposta acestor a continuat cu aceeaşi intensitate, deşi erau în flăcări.

A doua zi s-a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde şi s-a făcut autopsia cadavrelor carbonizate, stabilindu-se oficial că „în urma autopsiei s-a stabilit că bandiții au ars de vii”.

Ceea ce atrage atenţia însă la acest caz este, pe lângă dârzenia celor doi care, nu numai că au rezistat în continuare, în flăcări, nepredându-se dar nici sinucigându-se, este poziţia în care au încremenit cele două cadavre carbonizate, ceea ce i-a făcut pe foarte mulţi să creadă că au murit arşi de vii în poziţii de rugăciune (în genunchi, cu braţele împreunate şi ridicate), ceea ce ar putea constitui un exemplu de martiraj creştin rar întâlnit.

 

 

 

 

 

Foto: Visalon ŞUŞMAN, din Răchiţele, fiul lui Teodor Şuşman senior, absolvent al Liceului “Simion Bărnuţiu” din Cluj,membru al grupului de rezistenţă din zona Răchiţele (1949-1958), condus de tatăl său Teodor Şuşman (senior), conducător al rezistenţei din zona Răchiţele (Cluj), condamnat în contumacie la 15 ani muncă silnică, mort în decembrie 1951).

 

 

Catrina, mama celor doi eroi, a murit în urma torturilor la care a fost supusă şi a unei boli netratate.

Foto: Securiști pe locul grajdului în care au ars de vii fraţii Şuşman.

 

   

Prin moartea lui Avisalon și Teodor jr., grupul „Șușman” a încetat să existe.

Cu toate acestea, alte zeci de persoane au fost arestate de Securitate şi condamnate sub acuzaţia de a-i fi susţinut pe partizani.

 

 

 

 

 

SURSE:

Un text de Dorin Dobrincu pentru prezentarea grupului Șușaman, Muzeul Sighet: Sala 48 – Rezistenţa anticomunistă în munţi

https://identitatea.ro/februarie-1958-cumplita-moarte-fratilor-susman-ars-dar-s-au-predat

 

Muzeul Rezistenţei