Un studiu privind sistemele de opresiune din URSS și România anilor patruzeci ai secolului trecut

 

 

 

 

 

 

Motto:

 

 

Stau de vorbă doi basarabeni, unul zice:

– Nu-mi plac românii iştia deloc. Până în 1940 l-au bătut pe tatăl meu chiar în pragul casei.

– Şi cum a dus-o tatăl tău după `40? – întreabă celălalt.

– …L-au luat ruşii şi l-au împuşcat undeva prin Siberia…

 

 

 

 

Represiunea sovietică în Basarabia a început chiar în zilele în care armata şi administraţia românească se retrăgeau dincolo de Prut, dupa ultimatumul dat de Moscova, în ziua de 26 iunie 1940. României i se acordau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei. Armata Roşie și trupele NKVD au trecut însă Nistrul imediat. Populația civilă a fost supusă la jafuri, torturi și asasinate.

„Din primele zile, crimele au devenit omniprezente în satele noastre. Erau identificaţi în primul rând şefii de post, jandarmii care nu reuşiseră să se evacueze, să treacă Prutul şi erau executaţi fără niciun fel de judecată. Ulterior s-au operat arestări în masă, în scurt timp închisorile nu mai dispuneau de spaţii libere. De fapt, capacitatea mai multor închisori a fost depăşită de câteva ori.

Era o îmbulzeală de nedescris. Lumea era sancționată pentru crime absolut inventate de către sovietici”, explică Ion Varta, istoric din Basarabia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un studiu de caz privind sistemele de opresiune din URSS și România anilor patruzeci ai secolului trecut, inclusiv pe timpul celui de al doilea război mondial, publicat în  Revista ”Destin Românesc” nr. 2, 2013.

 

 

 

Motto:

 

 

Stau de vorbă doi basarabeni, unul zice:

– Nu-mi plac românii iştia deloc. Până în 1940 l-au bătut pe tatăl meu chiar în pragul casei.

– Şi cum a dus-o tatăl tău după `40? – întreabă celălalt.

– …L-au luat ruşii şi l-au împuşcat undeva prin Siberia…

 

 

 

 

După atacul mișelesc al URSS împotriva României și raptul Basarabiei la 28 iunie 1940, organele de opresiune sovietice, NKVD (descifrare în română – ”Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne”) și MGB (descifrare în română – ”Ministerul Securității Statului”), au instaurat un regim de teroare neîntâlnit poate nici în istoria medievală a poporului român.

Oamenii trăind în liniștea lor erau arestați pe neprins de veste și trimiși fără urmă în lagăre și închisori. Unii nici nu mai ajungeau pe acolo, de multe ori rămânând împușcați chiar la marginea localităților sau prin subsolurile și după colțul sediilor de poliție.

Evident, cei uciși nu mai aveau parte de înmormântare creștinească, fiind aruncați prin gropi comune secrete, deshumate în vremuri mai târzii, postbolșevice.

Este cunoscut pe larg că doar într-un singur an, adică până la reinstaurarea regimului românesc în iunie-iulie 1941, sovieticii au supus represiunilor și deportărilor în masă zeci de mii de cetățeni dintre Prut și Nistru. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 în toate județele Basarabiei și în Nordul Bucovinei au fost arestați în plină noapte și deportați în regiunile de nord ale URSS 29.839 de oameni.[1]

Propaganda sovietică a trecut sub tăcere totală crimele săvârșite de regimul roșu al ”muncitorilor și țăranilor”, a schimbat mereu accentele, numind ocupația lor de tip clasic ”eliberare”, iar locuitorilor schimbându-le etnia de român în una inventată de ei ”moldovan”. Aceiași mașină bolșevică de spălat creierii umani, în cazul ocupației Basarabiei, a arătat cu degetul la un inventat ”comportament violent” al jandarmilor din Regatul României, de până la 28 iunie 1940, lustruind în schimb acțiunile feroce ale militarilor sovietici.

Pe parcursul anilor, minciuna bolșevică a reușit să prindă rădăcini la o parte a populației locale. Și astăzi mai întâlnim unii indivizi îndoctrinați ce mai cred eronat că ”până la venirea sovieticilor în 1940 basarabenii suportau jugul boierilor români” sau că ”regimul românesc a fost crunt, iar cel sovietic era democratic și blajin”.

Arhivele din acea vreme însă scot la iveală tot adevărul.

”Eliberarea” care s-a dovedit a fi ocupație autentică

 

Teroarea bolșevică, pregătită și înfăptuită într-un timp atât de scurt[2], a putut să se producă și datorită unor basarabeni care s-au dat de partea noului regim plin de venetici care nu cunoșteau nici limba nici obiceiurile localnicilor. Lichelele locale s-au grăbit să prindă câte ceva ”dulce” de la puterea străinului, urmând orbește ordinele ocupanților, contribuind astfel la genocidul împotriva propriului popor. Noua putere a Basarabiei (numită ulterior ”RSS Moldovenească”) se așezase pe vârfuri de baionetă în formă de guvern regional (apoi ”republican”), comitete executive raionale și soviete sătești (primăriile).

Printre cele mai importante personaje noi în localitățile sătești se numărau: președintele sovietului sătesc, recunoscut drept conducător al statului, secretarul acestei instituții, polițistul obștesc și alți activiști locali. De obicei, aceștia erau numiți din rândul celor mai sărace grupuri ale populației, cu puțină carte și care în majoritatea lor, până mai ieri, se manifestau ca niște declasați, nereușind să-și facă măcar o gospodărie normală. La angajarea lor se ținea cont de o anumită cunoaștere a limbii ruse, deoarece chiar din prima zi a ocupației sovietice, limba de lucru în Basarabia a devenit cea rusă. Astfel, se mai miza pe foști ostași în termen ai armatei ruse până în anul 1918.

Cu toată lipsa de autoritate, acești noi conducători s-au pus pe treabă cum îi ducea capul, ruinând vizibil tot ce s-a construit cumva până atunci. Tot ei au devenit promotori zeloși ai miturilor propagandistice sovietice gen ”URSS este țara muncitorilor și țăranilor” sau ”Libertatea omului sovietic este fără margini” etc. În același timp, Kremlinul și susținătorii săi din puterea locală a intimidat și a persecutat intelectualitatea băștinașă, preoțimea, gospodarii satelor, care au stat la baza unei dezvoltări ascendente până la venirea sovieticilor. Anume aceste categorii de elită ale poporului basarabean au devenit subiecții principali ai represiunilor.

Pe de altă parte, pentru a-și justifica acțiunea de ocupare a Basarabiei și spre a înrobi mentalitatea populației cu noua ideologie falsă gen ”eliberare” și ”eliberatori”, propaganda sovietică a elaborat teorii și clișee ce căutau să domine violent evoluția timpului.

Avem în față o serie de dosare instrumentate în anii respectivi de organele justiției sovietice, care pe parcursul anilor au evoluat din denumire în denumire, prin abreviaturile: CK, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB… Aceste documente ce vizează destine umane concrete au fost dosite și ținute la secret mai multe decenii la rând, autorii lor crezând că le vor stăpâni veșnic, fără a mai permite și altora să le vadă. Din paginile lor desprindem caracterul totalitar, uneori terorist, al statului sovietic, în care viața omului nu costa nimic, cu atât mai mult libertatea individului și cea a cuvântului.

Ținerea la secret a acestor dosare mai avea scopul să ascundă fărădelegile comise împotriva cetățenilor, adică să-i permită minciunii să domine peste viețile oamenilor, tot spălând creierii populației până la acele falsuri pe care îl mai întâlnim și astăzi: ”Voi sunteți moldoveni, dar nu români”, ”Noi suntem frații voștri eliberatori, iar ocupanți v-au fost românii” etc. Dar tocmai aceste documente vorbesc cât se poate de clar cine poate fi considerat ”ocupant” și cine ”eliberator”, cine-i asupritorul și cine este ”binefăcătorul”.

Notăm mai întâi că dosarele sovietice împotriva basarabenilor au fost ticluite toate în limba rusă, de către oameni străini, sosiți pe nepoftite la acel sinistru 28 iunie 1940. Ele vizează în exclusivitate populația de limbă română aflată la ea acasă, în Basarabia românească ruptă din trupul Țării. Anume faptul în cauză constituie primul semnalment al unei ocupații militare de tip clasic. [3] Sorgintea străină a regimului de atunci se relevă și prin numele de origine neromână ce-l purtau autorii dosarelor: Mordoveț, Kizikov, Sazîkin, Socolov, Ivușkin, Lebedev etc.

Pentru a evita vreo presupusă unilateralitate la selectarea materialelor, am analizat toate dosarele politice și de deportare instrumentate de NKVD-MGB-MAI pe parcursul anilor 1941-1953 într-o singură localitate: satul Tătărești, județul Lăpușna, astăzi raionul Strășeni. În comparație cu acestea, am accesat și un dosar similar instrumentat de autoritățile românești în iarna anului 1943-1944 împotriva unui agent bolșevic, fost președinte al sovietului sătesc în 1940.

Teze și antiteze la Tătărești

 

După 28 iunie 1940, sovieticii l-au numit primar al satului (președinte al sovietului sătesc) Tătărești pe Ion al lui Ion Calancea, mai zis și ”al Friptuleciței”[4]. Abia de se putea iscăli, nu avea nici o autoritate printre consăteni, până la momentul ocupației sovietice, în anul 1934, a făcut trei luni de închisoare în România Regală, pentru ultraj public și propagandă antistatală, inclusiv prin difuzarea literaturii calomnioase[5].

Din primele săptămâni aflat la putere, acesta a alcătuit și a prezentat la raion lista ”chiaburilor și contrarevoluționarilor” din sat, printre aceștia incluzând în primul rând pe cei cărora le datora sume bănești sau altceva. În baza listei, NKVD le-a pornit dosare penale celor indicați, apoi i-a arestat cu tot cu familii, inclusiv cu copii minori și soții gravide, expediindu-i fără milă în regiunile reci ale URSS, averile lor fiind confiscate. În noaptea de 12-13 iunie 1941 din satul Tătărești au fost deportați 14 oameni ce formau 4 familii de gospodari, ale lui Petrea Țîrdea, Tenuță Cucereanu, Ion Mârzenco și Tudorache Focșa. Evidențiem aici că, sub baioneta sovietică au nimerit 4 copii minori, o femeie însărcinată în luna a noua, doi căsătoriți de curând, un tânăr care abia împlinise optsprezece ani.

Capii familiilor au fost smulși cu forța din rândul celor apropiați și trimiși pe ultimul lor drum în lagărul de exterminare Ivdel-lag din regiunea Sverdlovsk.[6]. Vom anticipa puțin și vom spune că, peste 15-20 de ani, adică după eliberarea deportaților din exilul siberian, au reușit să revină la baștină doar opt persoane, ultimul întors fiind pruncul Mariei Cucereanu, Ionel, care s-a născut chiar în trenul deportării[7].

În același timp, alți gospodari din sat și foștii activiști ai partidelor istorice românești, care conform rigorilor sovietice urmau a fi luați și ei de acasă, au scăpat de deportare. Unii pentru că l-au mituit pe noul primar, alții pentru că au reușit să se ascundă. Oricum, n-au scăpat de batjocura noii puteri, căci s-au văzut nevoiți să cedeze uneltele de muncă în favoarea noii puteri sovietice.

În iule 1941 la Tătărești a fost restabilită puterea românească şi urma să răspundă cineva pentru cele întâmplate în ultimul an, în special, pentru arestările şi deportările abuzive ale gospodarilor din sat, luaţi cu tot cu familii. Sătenii au informat noile (vechi) autorităţi despre teroarea bolşevică şi despre activiştii care au promovat-o. Astfel, chiar din primele zile ale revenirii regimului românesc, la postul de jandarmi al comunei Gălești, județul Lăpușna, din care făcea parte și satul Tătărești, au fost chemaţi pentru cercetări foştii activişti sovietici Ion I. Calancea, președinte al sovietului sătesc, Vasile Corpăcean, secretarul aceleiași instituții, şi miliţianul satului Alexandru Şeremet. Între altele fie spus, dosarele tătăreştenilor supuși represiunilor sunt pline de bârfele și semnăturile acestor slugoi bolșevici.

Nici măcar o bătaie meritată nu le-au tras

Imediat după arestarea acestora, jandarmii români, blamaţi în toată istoriografia sovietică precum că „îşi băteau joc de oameni”, iată că s-au dovedit a fi cu totul altfel. S-ar părea că aveau tot dreptul să acţioneze după principiul răzbunător „ochi pentru ochi”, cu atât mai lejer că era vreme de război, în care opresiunile se pot aplica mai cu ușurință. Din materialele dosarelor reiese însă că activiștii sovietici au fost tratați doar în limita normelor juridice ale Regatului României destul de democratice la acea vreme și, ne grăbim s-o spunem, incomparabile cu justiția plină de sânge din statul sovietic.

Acestor bolșevici arestați de justiția română nimeni nu le-a ridicat în noapte soţiile şi copiii ca să-i trimită în vreo ”siberie inversă”, cu confiscarea averilor. Cu atât mai mult, nimeni nu i-a pus la zidul morții, cum au păţit-o gospodarii exterminaţi de curând în lagărele gulagului. Cei trei nominalizați doar au fost somați să răspundă fiecare individual pentru faptele proprii după iunie 1940, s-a verificat dacă nu posedă cumva arme sau dacă nu fac parte din vreo organizație teroristă lăsată de sovietici, apoi au fost eliberaţi…

Iată ce a recunoscut ulterior însuşi Ion I. Calancea (amintim, fost președinte al sovietului sătesc) la 27 octombrie 1944, în fața anchetatorului secției raionale Strășeni a Ministerului Securității (MGB), Melnikov:  „În iulie 1941, eu am fost arestat şi ţinut 10 zile la postul de jandarmi Gălești, apoi trimis la Chişinău, de unde m-au eliberat peste 5 zile. Ulterior, am trăit acasă până la 7 martie 1944, când am fost din nou arestat şi judecat pentru propagandă antiromânească”. [8]

Idem, în privința arestării sale de către jandarmii români, Vasile Corpăcean mărturisește următoarele: „După intrarea trupelor româno-germane în Tătăreşti, jandarmii ne-au arestat pe mine, pe Calancea Ion și Șeremet Alexandru şi ne-au ţinut vreo săptămână, apoi eu şi Şeremet A. am fost eliberaţi”.[9] Acelaşi lucru îl confirmă în câteva pagini și al treilea arestat, fostul milițian al satului, Alexandru Şeremet.[10]

Pe parcursul dosarelor, afirmațiile lui Ion I. Calancea, Vasile Corpăcean și Alexandru Șeremet, identice cu cele expuse mai sus, le întâlnim de câteva ori, inclusiv în ședințele de judecată. Notăm în acest sens că în nici un dosar sovietic ei nu figurează ca parte vătămată, ci ca martori. Ei nici o dată nu pomenesc de vreo adresare brutală a jandarmilor români, de maltratări, de aplicare a forței fizice împotriva lor, deși anchetatorii enkavediști le tot cereau să facă asemenea mărturisiri.

Prin urmare, imaginea de ”bătăuși” atribuită jandarmilor români nu este confirmată nici chiar de cei ce s-au aflat cumva arestați între pereții jandarmeriilor. Această imagine falsă vine din birourile propagandiste sovietice, unde a fost inventată și vehiculată cu scopul spălării pe creier a populației din teritoriul basarabean ocupat. În principal, tema ”românului bătăuș” urma să consolideze în rândul populației marea minciună a ”eliberării Basarabieie de sub jugul boierilor români” și să abată atenția de la comportamentul violent și criminal al poliției sovietice, ca în povestea cu hoțul care strigă ”Prindeți hoțul!”.

Cei judecați în fața poporului… au zbughit-o acasă

În cadrul cercetărilor, postul de jandarmi al comunei Gălești a stabilit că activiștii tătăreșteni se fac vinovați de promovarea dezmățului sovietic după 28 iunie 1940. Straniu însă că acestora nu le-a fost înnaintată nici o învinuire oficială. De fapt, jandarmii n-au putut găsi vreun articol de lege care să-i învinovățească. Or, Codul penal al României de atunci nu conținea asemenea noțiuni ca genocid împotriva populației pașnice care ar putea califica deportarea familiilor în Siberia.

Nu se regăseau în Cod nici amenințările cu moartea și teroarea aplicată sătenilor oficial, conform politicii de stat, de către lucrătorii bolșevici înarmați cu arme de luptă. Evident, puține sisteme democratice de atunci, printre care și cel românesc, ar fi putut să-și imagineze crime de asemenea amploare în cadrul lor. Atunci anchetatorii au hotărât să organizeze o judecată populară, la o adunare a satului convocată ad-hoc.

Se întâmpla prin iulie 1941. Șeful de post, plutonerul Gheorghe Focșa[11], a adus la cunoştinţa audienţei „capetele de acuzare” ale celor trei inculpaţi: Ion I. Calancea, Vasile H. Corpăcean și Alexandru Șeremet. Au luat cuvânt mai mulți săteni care i-au caracterizat total negativ. Câțiva vorbitori au cerut cu fermitate să li se aplice pedeapsa capitală prin împușcare sau spânzurare.[12]  Pe parcurs însă și aici lucrurile evoluează destul de neobișnuit, cu destulă indulgență față de răufăcători, și despre aceasta vorbesc ulterior înșiși cei judecați de către mulțimea satului.

Supusul judecății populare, Vasile Corpăcean, în cadrul unei anchete efectuate de către anchetatorul MGB, maiorul de securitate Mefodovski, la data de 10 aprilie1953 mărturisește următoarele.

„Era într-o zi de duminică. Şeful postului de jandarmi a convocat adunarea satului şi a întrebat mulţimea: ce să facem cu aceşti activişti sovietici, adică preşedintele, secretarul sovietului sătesc şi ceilalţi? La această întrebare au sărit cu răspunsul vreo câţiva dintre sătenii prezenţi. Dumitru Eremei Vâlcu a spus că activiştii sovietici Ion I.Calancea, Vasile H. Corpăcean, adică eu, şi Alexandru I. Şeremet nu ne trebuiesc în sat. Mai bine să fie trimiși la împuşcat sau la spânzurătoare, deoarece sunt comunişti, au lucrat pentru puterea sovietică, au deportat în Siberia pe cei mai buni oameni ai satului. Pe Vâlcu l-au susţinut Gheorghe D. Focşa, Vasile Al. Rodideal şi Ion Gh. Calancea. Toţi chiaburii aceştia (sic!) s-au năpustit asupra mea cu pumnii, intenționând să mă bată. Dar cineva dintre cei prezenţi i-a îndemnat să mă lase în pace şi ei s-au oprit, fără să mă atingă. Văzând asemenea situaţie, eu am luat-o din loc și am fugit acasă.”[13]

Aceleași afirmații le găsim și la Alexandru Şeremet care şi el fiind ameninţat cu „împuşcarea sau spânzurătoarea” a reuşit s-o zbughească de la adunare,[14] Mărturii asemănătoare au făcut și martorii acelui eveniment, Constantin Friptuleac[15] și Semion Calancea (fiul lui Ion I. Calancea).[16]

Prin urmare, cele două acțiuni generoase întreprinse de autoritățile românești, în iulie 1941, împotriva foștilor activiști sovietici din Tătărești recunoscuți drept criminali, și anume: reținerea (arestarea) lor la postul de jandarmi doar pentru câteva zile, fără a li se aplica tratamente brutale, și netrimiterea lor în fața judecății marțiale, denotă fie o lipsă de legislație în cazul crimelor fără precedent, fie o anumită toleranță a justiției românești față de infractori, chit că era vreme de război. Cred că putem invoca și spiritul democratic al justiției românești de atunci. Ne punem întrebarea însă dacă nu cumva reprezentanții jandarmeriei au bravat în toată treaba asta, sub influența mersului victorios al armatei române care în acele zile înainta victorios pe tot frontul antisovietic. În altă ordine de idei, am putea să bănuim și situația că, la acel moment, pe teritoriile proaspăt eliberate încă nu se formaseră structurile judiciare românești.

 A continuat propaganda antiromânească chiar și pe vreme de război

Până la urmă, numiții Ion I.Calancea, Vasile H. Corpăcean şi Alexandru I.Şeremet, demascați de întregul sat ca infractori, după întâlnirea cu jandarmii români au rămas să viețuiască pe la casele lor care şi cum, pană la adânci bătrâneţe. Luându-și tălpășița de la acea adunare a poporului şi „zbughind-o acasă”, au scăpat vii și nevătămați, deoarece nu s-a mai dus nimeni pe urma lor ca să-i pedepsească. Satul și-o fi zis probabil că le e de ajuns și spaima care au tras-o, auzind că vor fi spânzurați sau împușcați. Nici jandarmii nu i-au mai ridicat pentru a le pune sentința adunării în aplicare.

Însă fostul președinte al sovietului sătesc, Ion I. Calancea, amintim, lăsat acasă peste două săptămâni de arest, deşi merita să vadă şi el măcar „un colţ de siberie”, şi-a continuat acţiunile antistatale, până „a fost din nou arestat şi judecat la 7 martie 1944”, după cum declară ulterior chiar el în fața anchetatorilor NKVD. Deși vreme de război, activistul de ieri n-a încetat să laude regimul sovietic și să-l batjocorească în permanență pe cel românesc, difuza diverse zvonuri de pe câmpurile de bătălie etc. Nedumeriți și revoltați, oamenii din sat au adresat o reclamație către autorități.

Astfel, la 14 decembrie 1943, Legiunea de Jandarmi a Județului Lăpușna (cu sediul în Chișinău) înregistrează dosarul penal contra cetățeanului Ion I. Calancea din satul Tătărești, comuna Gălești, pentru ”faptul de uneltire contra ordinii sociale și ofensă națiunii”. În calitate de martori figurează sătenii Focșa Gheorghe, Vâlcu Dumitru, Rodideal Vasile, Calancea Sandu, Calancea Ion Gh. Aceștia au insistat să mai amintească și despre comportamentul sfidător și despotic din anul ocupației sovietice al celui învinuit.[17]

Remarcăm o latură importantă a procesului de anchetă penală în România de atunci și anume: interogările pe marginea dosarelor se efectuau obligatoriu în prezența a doi martori dezinteresați, care semnau și ei procesul verbal. Faptul în cauză dădea siguranță obiectivității procesului. Anchetatorii nu puteau să rămână unul la unul cu bănuiții, aplicându-le eventual forța fizică prin birouri ascunse, cum se făcea de regulă în URSS. Astfel, procesele verbale din dosarul penal românesc cuprind câte patru semnături: a plutonierului Gheorghe Focșa care a efectuat ancheta preliminară, a bănuitului Ion I. Calancea și ale celor doi martori ai interogării: Budu Vasile și Cortac Ion, locuitori ai satului Gălești. Mai menționăm că inculpatului i s-a permis să-și invite martori speciali ai apărării, din rândul prietenilor săi, iar la judecată i s-a pus la dispoziție și avocat. În asemenea calitate, figurează cetățenii Țîrdea Semion și Friptuleac Constantin.

Iată textul original al referatului ticluit de către șeful postului de jandarmi din Gălești, Gheorghe Focșa, în urma cercetărilor efectuate. (Reprodus cu proximă respectare a punctuației și stilisticii documentului.).

” Din cercetările făcute în anexatul dosar rezultă următoarele:

Individul Ioan I. Calancea din sat. Tătăreşti, com. Găleşti, jud. Lăpuşna, la venirea regimului sovietic în Basarabia în anul 1940 a ocupat funcţia de primar sătesc.

Timpul cât a ocupat funcţia de primar de la 15 iulie 1940 până la 15 decembrie 1940 a căutat să-i persecute pe bunii gospodari, ameninţându-i că îi va transporta pe toţi în Siberia, care nu se supun regimului sovietic.

Acest individ lua parte la toate adunările ce se făceau în mod obişnuit şi făcea propagandă contra Statului şi armatei Române. Iar pe de altă parte aducând laude armatei roşii, care ”i-a scăpat pe basarabeni de sub jugul Românesc”.

Susnumitul dădea diferite informaţii care se cereau de către poliţia sovietică contra bunilor gospodari. Ion I. Calancea s-a manifestat de mai multe ori că nu se lasă de propaganda comunistă.

În anul 1935 a fost condamnat pentru propagandă comunistă şi spionaj în Timp de pace în favoarea comuniştilor[18].

Şeful Postului (Jandarmi) Găleşti, plutonier Focşa”

Aș spune mai întâi că, mesajul din referat elucidează clar graba și zelul unor conaționali de ai noștri de a sluji străinul nepoftit, în detrimentul conaționalilor lor, pe timpul scurtei perioade de ocupație sovietică. Documentul în cauză constituie și o filă incontestabilă de istorie a satului Tătărești din vremea respectivă. Cu atât mai importantă în acest sens se impune însăși mărturia inculpatului Ion I. Calancea din dosar (păstrăm ortografia originalulu):

”După ocuparea Basarabiei de către bolșevici, subsemnatul de bună voie am fost numit prezidate (primar) stând timp de cinci luni de zile cu salariul de 200 (două sute) de ruble pe lună. În tot timpul funcției mele am făcut adunări în comună, spunându-le la oameni că de acum administrația rusească este stăpână pe Basarabia și trebuie de ascultat când primim ordine.

Scoteam oamenii la corvezi, am pus în vedere preotului Mizumschi ca să părăsească casa parohială, spre a face Sel-Soviet (primărie).

Am fost întrebat de miliția rusească care sunt cei mai buni gospodari din comună, iar eu i-am spus pe: Afanasie D. Cucereanu, Gheorghe D. Focșa, Vasile Al. Rodideal, Petre S. Tîrdea, Nicolae Filip Mârzenco și Alexandru Leon Calancea.”

Dintre aceștia au fost deportați consătenii: Afanasie D. Cucereanu, Petre S. Tîrdea, Ion V. Mârzenco și (Tudorache) Ion Focșa împreună cu familiile lor și până în prezent nu s-au mai înapoiat în comună.

Pentru aceasta, propun ca martor pe consăteanul meu Constantin Friptuleac.

Aceasta declar, susțin și semnez în nume propriu…”

In URSS execuții în masă fără judecată dreaptă, în România chiar și pe timp de război recidivistul este chemat la judecata Curții Marțiale liber de strajă, prin citație

               

 Astăzi se cunoaște pe larg stilul de operare a organelor represive sovietice HKVD-KGB împotriva adversarilor regimului. Conform politicii de stat, în acțiunile așa zișilor ”cekiști” îndreptate împotriva populației dominau cu desăvârșire brutalitatea și fărădelegea. Omul putea fi arestat oriunde si oricând, fără motiv. În fața torturilor aplicate prin subsolurile NKVD-ului nu putea să reziste nimeni. Judecățile se realizau în câteva zile, fără martori și avocați, fără a se prezenta careva corpuri delicte.

Condamnații la moarte (asemenea sentințe se pronunțau la fiecare pas) erau împușcați cu glonț în ceafă a doua zi și, de mulți ce erau, se aruncau în gropi necunoscute până astăzi. Sursele istorice spun că numai în anii 1936-1938 în URSS au fost executați circa un milion de cetățeni sovietici, în special pentru propagandă ostilă și spionaj. Cu atât mai ușor oamenii ce stăteau în calea organelor de opresiune erau lichidați în vremea războiului.

O statistică a Organizației ”Memorial” din Federația Rusă, care poate fi găsită oriunde în internet, indică următoarele cifre ale atrocităților sovietice, în timp ce se inventa povestea cu ”jandarmul român bătăuș”.

Așadar, în perioada conducerii partidului comunist în URSS, victime ale represiunilor brutale exercitate de sistemul judiciar sovietic au devenit până la 39 milioane de cetățeni. Dintre aceștia, 1,1 milion de oameni au fost împușcați din motive politice, iar 6-7 milioane de oameni au murit pe timpul foametei din anii 1932-1933, inclusiv în urma acțiunilor de canibalism. Conform unui ordin strict secret al Ministrului NKVD din URSS, din 30 iulie 1937, Republicii autonome Moldovenești din stânga Nistrului i s-a permis să condamne la moarte 200 de oameni, și asta doar în câteva luni până la sfârșitul anului. De notat că în același timp, în regiunea vecină Odesa din Ucraina cifra celor sortiți morții a fost și mai mare, 1000 de oameni[19].

Acum să vedem cum se proceda în România în aceleași cazuri. Vom continua descrierea cazului din satul Tătărești, spre a putea pune accentele definitive pe ceia ce însemna justiția românească și cea sovietică din acele vremuri.

În ianuarie 1944, dosarul pe marginea acțiunilor criminale comise de cetățeanul Ion I. Calancea a ajuns în instanță, la Curtea Marțială a Corpului 3 Teritorial al Armatei Române. Între timp, acțiunea judiciară a fost examinată și aprobată de către procurorul militar, căpitanul magistrat Nicolae Măldărășan, și comandantul Corpului 3 Teritorial, generalul de brigadă Radu Fălfănescu.

La 14 februarie dosarul a ajuns la Președintele Curții Marțiale, locotenent-colonelul magistrat Virgil Tascău care, asistat de grefierul N. Stoica, l-a invitat pe inculpat, explicându-i încălcarea de lege comisă și drepturile de care dispune în proces, inclusiv dreptul la avocat și la invitarea martorilor apărării. De asemenea, i s-a făcut cunoscută lista tuturor martorilor chemați la proces, i s-a mai pus în vedere că până în ziua judecății se va afla în stare de libertate și poate comunica oricând cu apărătorul său și că dosarul cauzei le stă la dispoziție.

După cum vedem, cei supuși judecății în Regatul României, fie și pe timp de război, aveau toate drepturile de a-și dovedi nevinovăția sau a-și atenua vina. Cu referire la protagonistul studiului nostru,Ion I. Calancea, autoritățile nici n-au pus problema luării lui sub strajă, limitându-se la înmânarea citațiilor, inclusiv pentru prezentarea la ședința de judecată. Despre chemarea sa la Curtea Marțială prin citație vorbește însuși inculpatul într-o serie de documente semnate după război[20].

Mai notăm cu acest prilej că, în februarie-martie 1944 trupele sovietice au declanșat o serie de operațiuni ofensive pe front care s-au soldat cu intrarea armatei roșii pe teritoriul Basarabiei și atingerea graniței dintre URSS și România în zona Bălți-Botoșani. Însă chiar și în aceste condiții, caracterul democratic și nonviolent al justiției românești nu și-a suprimat sensul, fapt explicat prin atitudinea umană, plină de indulgență față de infractorul Ion I. Calancea.

Pedeapsă  de miel pentru un recidivist ”dușman al poporului” în România regală

Așadar, la 7 martie 1944, la Chișinău, Curtea Marțială a Corpului 3 Teritorial al Armatei Române s-a întrunit în ședință publică în următoarea componență: locotenent-colonelul magistrat Virgil Tascău, în calitate de președinte, magistratul Ioan Preda și căpitanul Decebal Voinescu; în calitate de judecători, procurorul militar magistrat Gheorghe Aslan și grefierul Nicolae Stoica.

Inculpatul Ion I. Calancea a sosit în ședință, având un avocat, Chiachir Petre, și doi martori ai apărării Friptuleac Constantin și Tîrdea Simion. Chiar din startul ședinței, avocatul a făcut mai multe demersuri, accentuând dreptul inculpatului să pledeze, să protesteze, să mărturisească sau să nu spună nimic.

Procesul s-a desfășurat cu maximă obiectivitate, fiind ascultate toate părțile și o serie de martori. La luarea sentinței s-a ținut cont de toate circumstanțele infracțiunii, inclusiv de cele atenuante. Deoarece Ion I. Calancea s-a prezentat ca ”neștiutor de carte” (ceia ce de fapt era o minciună), Curtea Marțială a ținut cont de aceasta în mod special. Astfel, după ce a fost stabilită vina celui conferit justiției și anume: Ion I. Calancea se face vinovat de teroarea aplicată consătenilor săi și deportarea celor patru familii de gospodari, precum și de ofense aduse Națiunii Române, Curtea îi acordă fostului ”prezidate” circumstanțe atenuante, inclusiv faptul că avea mulți copii, dar mai ales ”lipsa de cultură a inculpatului” (sic!).

Și caracterul opresiv al sentinței în judecata românească a fost cât se poate de românesc: Ion I. Calancea a fost condamnat la… șase luni (!) de închisoare corecțională și plata a cincisprezece mii lei pentru cheltuielile judecății. (Ulterior acesta a achitat doar trei mii).

Dăm curs textului procesului verbal al ședinței și sentinței din dosarul cu pricina, care are forma unei fișe tipografice cu completări scrise de mană. Păstrăm stilul și ortografia originalului.

 ”Curtea constată și reține în fapt următoarele…

Dosarul nr. 699, an. 1944.

Sentința Nr. 2167

Audiența din 7 Martie anul 1944

Locot. Colonel Magistrat Virgil TASCĂU Președinte

Judecători: Magistrat Ioan PREDA, Căpitan Decebal VOINESCU;

Procuror Militar: Magistrat Gheorghe ASLAN;

Grefierul Curții Marțiale: Nicolae STOICA.

Astăzi, fiind pe rol judecarea procesului penal în care se inculpă CALANCEA Ion Ion din comuna Tătărăști, județul Lăpușna,

pentru faptul de delictul de ofensă națiunii prevăzut și pedepsit de art. 215 al. 4 cod penal, D.L. 856/g38.

Ședința publică fiind deschisă, s-a ordonat aducerea învinuitului în ședință, care s-a prezentat însoțit de apărătorul său Dl CIACHIR Petru numit din oficiu.

S-a procedat la stabilirea identității învinuitului, care la întrebările puse de Domnul Președinte a răspuns că se numește CALANCEA Ion Ion născut în com. Tătărăști jud. Lăpușna, în anul 1886, de profesiune plugar, fiul lui Ion și al Elenei, domiciliat în com. Tătărăști jud, Lăpușna, recăsătorit cu Anastasia, are 9 copii, carte nu știe, ctg. 1902, a mai fost condamnat pt ultraj la 3 luni închisoare.

S-a făcut apelul nominal al martorilor și au răspuns următorii martori propuși de acuzare și anume: Ion (Gheorghe – n.n.) Calancea, precum și martorii apărării: nu sunt.

Martorii au fost îndepărtați din ședință, după care Domnul Președinte a ordonat să fie citit de Grefierul Curții actul de trimitere în judecată, după care Domnul Președinte a pus în vedere învinuitului infracțiunea pentru care este urmărit. A procedat apoi la luarea interogatoriului învinuitului, căruia i-a pus în vedere dovezile faptului ce i se aduce în sarcină, cerând totodată să spună ceia ce este util apărării sale. De asemenea a înștiințat pe apărător a se exprima cu deferență și respect față de lege și instanță.

Interogatoriul învinuitului scris de grefier, semnat de învinuit și vizat de D-l Președinte, îi atașat la dosar.

S-a procedat apoi la ascultarea martorilor sub prestare de jurământ pe sf. Cruce, conform art. 191 c.j.m. și anume: Ion (Gheorghe – n.n.) CALANCEA

iar declarațiile s-au atașat la dosar.

Domnul Procuror Militar declară că renunță la audierea martorilor acuzării Gheorghe D. FOCȘA și Alex. L. CALANCEA,

Iar apărarea declară că renunță la audierea martorului ȚÎRDEA Simion și Curtea cu majoritate de voturi ia act de aceste declarațiuni de renunțare.

S-a ascultat Domnul Procuror Militar în rechizitoriu, care a cerut condamnarea învinuitului în baza dovezilor de la dosar.

Domnul Președinte a dat apoi cuvântul apărării reprezentată prin Domnul CIACHIR Petre, care a cerut largi circumctanțe atenuante.

După aceasta Domnul Președinte, în conformitate cu art. 312 c.j.m., a întrebat pe inculpat, dacă mai are ceva de adăugat în apărarea sa și după ce acesta a răspuns negariv, a declarat dezbaterile închise.

CURTEA MARȚIALĂ

Deliberând în secret, în baza articolului 313, 317 c.j.m., cu majoritate de voturi a pronunțat următoarea SENTINȚĂ

Având în vedere actele cauzei și lucrările din dosar, cum și desbaterile orale urmate aici în instanță;

Constată și reține în fapt următoarele: Învinuitul CALANCEA Ion Ion este acuzat că în timpul ocupației sovietice, fiind numit de sovietici primar al comunei Tătărăști, calitate pe care a ținut-o până în luna decembrie 1940, a ținut cuvântări în care ponegrea statul Român, spunând că 22 de ani au fost persecutați de români și au suportat jugul românesc. Tot în acest timp prigonea populația scoțând-o la corvezi, contribuind și la deportarea celor mai buni gospodari.

Faptul astfel expus se dovedește în sarcina învinuitului prin rezultatul primelor cercetări ce au fost efectuate de Postul de jandarmi Gălești județul Lăpușna, coroborat cu arătările martorului Ion (Gheorghe – n.n.) CALANCEA, audiat astăzi în instanță sub prestare de jurământ, conform art. 19i c.j.m. 

În drept

Pentru faptul de mai sus este trimis învinuitul în judecată, care prin comiterea lui s-a făcut pasibil de penalitate prevăzută și pedepsită de art. 215 al. 4 cod penal, D.L. 856/g38, în al căror terțe se încadrează perfect fapta sa.

Având în vedere că inculpatul are un grad redus de cultură, Curtea apreciază că în favoarea susnumitului sunt circumstanțe atenuante, conform art. 157 p.2 lit. A, 158 codul penal comb. cu art. 492 c.j.m. 

Pentru aceste motive, în unire cu concluziile Domnului Procuror Militar și în virtutea legii,

Hotărăște

Cu majoritate de voturi făcând în cauză aplicațiunea art. 215 al. 4 Cod Penal conform cu 157 CP și art. 326 c.j.m îl condamnă pe CALANCEA Ion Ion la 6 (șase) luni închisoare corecțională, 15000 (cinsprezece mii) lei cheltuieli de judecată.

Dată și citită în ședință publică azi 7 (șapte) luna Martie anul una mie nouă sute patruzeci și patru la Chișinău.

Dăm putere și ordonăm tuturor agenților forței publice să execute prezenta sentință: procurorilor să stăruiască pentru aducere la îndeplinire.

Spre credință prezenta sentință s-a semnat de noi,

Președintele Curții Marțiale, locot. Col. Magistrat (Semnătura), Judecători (semnăturile), Grefier (semnătura).”[21]

Ulterior, martorii din dosar au suferit închisoare sovietică

După cum se știe, în august 1944, lucrurile s-au inversat din nou. Trupele sovietice au pus stăpânire pe întreaga Basaribie, iar în România s-a produs lovitura de palat care l-a înlăturat pe Ion Antonescu de la putere. României a ieșit din războiul împotriva URSS și a aderat la coaliția antihitleristă. În cele câteva zile ”de tranziție” sovieticii au profitat de reorganizările iminente în structurile românești și au făcut prizonieri peste două sute de mii de ostași români, închizându-i în diverse lagăre de concentrare.

Într-un mod asemănător s-a procedat și cu documentele românești interceptate în proces de retragere. Majoritatea lor au nimerit în mâniile Armatei Roșii, aceasta considerându-le ”trofee de război”. Astfel, dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion I. Calancea, a ajuns și el ”de trofeu”. Acum Ministerul Securității Statului din URSS a putut să-l utilizeze după bunul său plac.

Foştii activişti sovietici din Tătărești nominalizați mai sus, scăpați incredibil de ieftin din mâinile justiției românești, s-au cocoţat din nou la cârma satului şi au început a-i vâna pe cei care au pledat împotriva lor la adunarea de pomină și la procesul Curții Marțiale din 7 martie. N-au reușit să-l pună la zdup pe Dumitru Vâlcu decedt intre timp. Vasile Rodideal a plecat din sat. Gheorghe Focşa şi Ion Gh. Calancea s-au ascuns un timp îndelungat. (Apropo, în 1949 lui Gheorghe Focșa și Vasile Rodideal li s-au întocmit dosare de deportare, însă ei au reușit să se salveze de acesastă năpastă.)

Tot atunci, securitatea sovietică i-a căutat pe Budu Vasile și Cortac Ion din Gălești, spre a fi trași la răspundere ca ”trădători” numai pentru faptul că au figurat ca martori colaterali în ancheta preliminară din decembrie 1943. Dar și aceștia decedaseră între timp, după cum informează primăria satului Gălești[22].

Tocmai în aprilie 1953 Securitatea i-a găsit doar pe Gheorghe Focşa şi Ion Gheorghe Calancea și le-a intentat dosar penal pentru ”colaboraționism cu autoritățile românești ocupante și trădare a activiștilor sovietici”.[23] Iată un fragment din decizia de arestare a acestor temerari români, alcătuită de maiorul de securitate din Străşeni, Mefodovski, emisă la 21 aprilie 1953 și aprobată de şeful districtului militar MGB Chişinău, generalul Kozlov, şi de procurorul militar al districtului, colonelul MGB Vdovin:[24]

„Calancea Ion Gheorghe, idem Focşa Gheorghe Dumitru, fiind dispuşi ostil faţă de puterea sovietică, la adunarea convocată în 1941 de şeful postului de jandarmi, au făcut declaraţii trădătoare împotriva activiştilor sovietici şi împreună cu Vâlcu D.E. şi Rodideal V.A. le-au cerut pedeapsa cu moartea… Fapta criminală a lui Calancea I.G., idem, Focşa G.D., este dovedită prin depoziţiile martorilor Corpacean V.H., Calancea S.I., Şeremet A.I., Friptuleac A.C., Ţîrdea S.G.”

Anchetatorii sovietici și-au făcut treaba repede. Trecuseră doar vreo unsprezece ani și ceva de la începutul războiului și nu le-a fost greu să găsească martori care să le spună cine și ce cuvânt a rostit la adunarea sătească, convocată pentru a-i judeca pe activiștii sovietici. Mai cu greu le-a venit să dovedească participarea lui Gheorghe Focșa și a lui Ion Gh. Calancea în ședința Curții Marțiale din 7 martie 1944.

Tocmai în acest moment securiștilor le vine în ajutor dosarul românesc ”de trofeu” amintit mai sus. Anume luările de cuvânt la adunare și participarea în cadrul anchetei și la ședința de judecată românească sovieticii le-au considerat ”acțiuni criminale de tradare”. La judecarea celor doi țărani, patrioți români, n-a fost prezent nici un martor, cu atât mai mult din partea celor inculpați.[25] Doar li s-au expus succint materialele din ancheta preliminară și li s-a cerut să-și recunoască ”vina”. Bravii români s-au ținut cu dârzenie, însă forța răzbunării ”de clasă” a justiției sovietice s-a dovedit mai tare.

Astfel, la 11 iunie 1953, Tribunalul Militar al Trupelor MAI din RSS Moldovenească, în ședință cu ușile închise (nu ca la români – în centrul satului sau în ședință publică), l-a condamnat pe Ion Gh. Calancea la 10 ani privațiune de libertate, iar pe Gheorghe Focșa la 25 ani de colonie cu regim special, deoarece acestuia i-au mai ”lipit” și articolul ”terorism împotriva conducătorilor sovietici”. Ambii au fost privați de drepturi cetățenești după ispășirea pedepsei pentru cinci ani și tot prin această sentință le-a fost confiscată averea.

Dar iată și completul de judecată a acestui tribunal ocupant căzut ca o urgie peste capul acestor nevinovați (atenție la numele lor de venetici): colonel Priadko, căpitan Borovkov, sergent Konstantinov, secundaţi de secretarul şedinţei de tribunal, locotenent Peticenski.[26]

Așadar, putem afirma cu certitudine că, la mijlocul secolului trecut, în URSS cetățeanul era pedepsit nu numai pentru fapte, ci și pentru gândul ce-l avea sau pentru cuvântul rostit, fapt ce denotă totala lipsă de libertate a omului. Iar dosarele examinate în prezenta răstoarnă un întreg sistem de minciună sovietic, promovat decenii la rând și preluat până astăzi de apologeții fostului imperiu. Exemplele descrise mai sus reprezintă argumente incontestabile că așa zisa ”palmă a jandarmului român” n-a fost decât o invenție nerușinată a propagandei bolșevice, spre a justifica atacul mișelesc al URSS împotriva României la 26-28 iunie 1940 și ruperea abuzivă a Basarabiei din sânul Ptriei-Mamă. În realitate, regimul românesc în anii patruzeci ai secolului trecut, chiar sub conducerea dictatorială a lui Ion Antonescu, a fost mult mai uman și mai democratic decât puterea sovietică sângeroasă.

 

Fotografia de deținut a lui Gheorghe Focșa, făcută de securiștii sovietici în penitenciarul Chișinău. Gheorghe Focșa din Tătărești, Strășeni, a fost condamnat în 1953 de Tribunalul Militar Odesa, prin sentință secretă, la 25 ani de ”lagăr special” pentru rezistență antisovietică.   În acest material însă nu dispunem și de fotografia oponentului acestuia, consăteanul Ion Ion Calancea, condamnat în 1944 de Curtea Marțială Teritorială Chișinău la 6 luni de inchisoare corecțională pentru propagandă antiromânescă. Faptele vorbesc de la sine.

 

Judecata ocupantului: Decizia de arest a lui Gheorghe Focșa, aprobată prin ștampila Direcției Chișinău a Ministerului Securității și semnătura generalului Kozlov. Decizia este autorizată de procurorul militar al trupelor MAI din RSS Moldovenească, Vdovin, prin semnătura proprie și ștampila respectivă. Pe document mai stă și semnătura altui ”eliberator”, maiorului de securitate Mefodovski, șeful Secției Securității de Stat din raionul Strășeni.

Declaraţiile lui Ion Ion CALANCEA în faţa locotenentului de securitate Solnţev, 27 octombrie 1944. Individul recunoaşte că a fost arestat de Jandarmeria Română în 1941 şi eliberat după doar 15 zile. Nimic despre faptul că ar fi fost supus vreo unei maltratări sau torturi. Tot aici, insul afirmă că în martie 1944 a fost arestat din nou pentru propagandă antiromânească şi condamnat la 6 luni (!) închisoare corecţională.

(Să faci propagandă antistatală pe vreme de război și să fii condamnat la doar SASE luni de închisoare corecțională – așa liberalism doar în Regimul lui Antonescu puteai întâlni..!  Pentru comparație: În anii 30-40 ai secolului trecut, în URSS, sub învinuirea ”activitate antisovietică” au fost executați sute de mii de cetățeni.)

Procesul verbal de interogare a lui Ion I. Calancea, fost primar sovietic la Tătărești, din 9 iunie 1945, scris de anchetatorul MGB Melnicov, în care se afirmă (al cincilea rând de sus) că la 7 martie 1944 individul a fost chemat la Curtea Marţială Românească, prin citaţie (”po povestke”). Ion I. Calancea nu se plânge pe jandarmii români la capitolul aplicării forței fizice.

Dosarul românesc. Declarațiile lui Ion Ion Calancea, în calitatea de invinuit înregistrate la Postul de Jandarmi al comunei Gălești, județul Lăpușna, în decembrie 1943.

Individul recunoaște teroarea sovietucă promovată după 28 iunie 1940, la Tătărești prin el însuși, în calitate de primar al localității. În rândurile 7-10 recunoaște că în anul 1932 a fost condamnat la trei luni închisoare pentru propagandă comunistă. (Dosarul penal românesc nr. 639 intentat de Legiunea de Jandarmi a judeţului Lăpuşna.)

Procesul verbal al Curţii Marţiale a Corpului III Teritorial al Armatei Române, care atestă că cet. Calancea Ion Ion, învinuit pentru delictul de ofensă națiunii,a făcut cunoştinţă cu conţinutul dosarului şi a fost informat să se prezinte liber de strajă pe data de 7 martie 1944 la ședința Curţii. Tot aici îi este indicat dreptul de a avea avocat şi de chemare a martorul apărării sale, Ţârdea Simion.  Pentru compatație: În URSS oamenii erau judecați cu pedeapsa capitală (!) în afara oricăror judecăți constituționale, conform unor liste prezentate de poliția sovietică (NKVD), în lipsa inculpaților, fără avocați și alte formalități.

 

Document istoric!

 

CITAȚIA de chemare în judecată a lui Ion Ion Calancea, adresată acestuia la 21 februarie 1944 prin Postul de jandarmi al comunei Găleşti.  Dosarul penal pe cazul de ofensă națiunii (propagandă antiromânească) a fost intentat în decembrie 1943 și s-a încheita cu Sentința Curții Marțiale la 7 martie 1944. În acestă perioadă, inculpatul s-a aflat în libertate și s-a prezentat la Judecata Curții Marțiale în ziua respectivă, LIBER DE STRAJĂ. Pentru comparație – în regiumul sovietic criminal, doar pentru o anecdotă la adresa vre unui lider bolșevic, cetățeanul era arestat pe loc, fără întoarcere… 

Pag. 1 a Sentinţei anunţate lui Ion Calancea de Curtea Marţială a Corpului III Teritorial al Armatei Române, la data de 7 martie 1944. Este indicată vina incriminată, ”delictul de ofensă Națiunii”, și faptul că individul ”s-a prezentat însoțit de apărătorul său, Dl Ciachir Petru numit din oficiu.”

 

Pag. 3 a Sentinţei aplicate lui Ion Calancea de Curtea Marţială a Corpului III Teritorial al Armatei Române, la data de 7 martie 1944. În partea de jos a paginii este remarcată circumstanța atenuantă a individului supus judecății  ”are un grad redus de cultură” (neștiutor de carte), fapt ce NU s-a întâlnit vreo dată prin judecățile sovietice, unde erau masacrați cu miile și intelectualii națiunii și analfabeții.

„Având în vedere că inculpatul are un grad redus de cultura, Curtea apreciază că în favoarea susnumitului sunt circumstanţe atenuante…” (Dosarul românesc nr. 639 intentat de Legiunea de Jandarmi a judeţului Lăpuşna.)

 

Sentința Curții Marțiale a Corpului 3 Teritorial Chișinău privind condamnarea inculpatului Ion Ion Calancea, din Tătărești, comuna Gălești, județul Lăpușna, pentru teroarea împotriva populației pașnice din localitate, inclusiv operarea deportărilor din iunie 1941, și propagandă antiromânească. Verdict: 6 (șase luni) luni închisoare corecțională și 15 mii lei amendă, inclusiv cheltuielile de judecată.

---

[1] Nota informativă NKGB și completările din 13-14 iunie, semnate de Kobulov, adresată lui Stalin, Molotov și Beria. V.Pasat, «Трудные страницы…” Moscova, Editura ”Terra”, 1994.

[2] E vorba de perioada dintre iunie 1940, ocuparea Basarabiei, și iunie 1941, începutul războiului româno-sovietic de eliberare a acestui teritoriu, război care a fost altul decât cel dintre Germania nazistă și URSS.

[3] . Odată ce dosarele sovietice sunt instrumentate în limba rusă, în prezentul articol citatele din ele sunt prezentate în traducerea autorului.

[4]  În acest material mai figurează un personaj cu numele Ion Calancea, doar că acesta este Ion Gheorghe Calancea și este oponent celui dintâi. În text, primul va figura Ion I. Calancea, cel de al doilea va fi nominalizat Ion Gh. Calancea.

[5] Ion I. Calancea avea relații directe cu cercuri comuniste clandestine din Chisinau, care îl asigurau cu literatură antiromânească.

[6] În lagărul de concentrare din orașul Ivdel, reg. Sverdlovsk, Rusia (peste 4500 km distanță de Basarabia), din iunie 1941 până în martie 1942, au fost exterminați toți capii familiilor deportate din Tătărești la 13 iunie 1941: Tenuță Cucereanu, Ion Mârzenco, Petrea Țîrdea, Tudorache Focșa. Numele lor se repetă în mai multe dosare supuse studiului de astăzi.

[7] Ion Cucereanu, născut în iunie 1941, în trenul deportării, a revenit la baștină în 1962, a locuit la Chișinău, apoi în satul Rassvet, lângă Călărași, unde s-a stins din viață în 2005.

[8] Citat din dosarul penal nr. 778/017679 intentat de MGB în octombrie 1944 împotriva lui Mârzenco Vasile, conform articolului 54-1A cod penal al RSS Ucrainene, pentru ”trădare de patrie și colaboraționism”, fila 31. Depozițilie lui Ion Ion Calancea identice cu acestea sunt înregistrate și într-un proces verbal ”operativ”, la 16 iunie 1945, inclus ulterior în dosarul penal nr. 77/023263 intentat de MGB în aprilie 1953 împotriva lui Ion Gheorghe Calancea și Gheorghe Focșa, fila 144. Un proces verbal de interogare a lui Ion Ion Calancea, cu depoziții asemănătoare, se află și în dosarul de deportare nr. 422 al lui Focșa Gheorghe și Focșa Olga, intentat de MAI la 12 mai 1949, fila 9. Aici și în continuare traducerea din limba rusă ne aparține, păstrând stilul documentului.

[9] Dosarul MGB nr. 77/023263, fila 81, nominalizat în referința ^”7”.

[10] Tot acolo, fila 89.

[11] Gheorghe Focșa, șeful postului de jandarmi din comuna Gălești jud. Lăpușna între anii 1942-1944, era originar din dreapta Prutului. În materialul de față mai figurează un personaj cu numele Gheorghe Focșa (al lui Dumitru), băștinaș al satului Tătărești, judecat de un tribunal militar în 1953 pentru ”colaboraționism și terorism”. Numele identic însă îi făcuse prieteni.

[12] Dosarul MGB nr. 77/023263 nominalizat în referința ^”7, filele 81-83 și 90-91.

[13] Citat din dosarul MGB nr. 77/023263^”, filele 82-83.

[14] Tot acolo, filele 90-91.

[15] Tot acolo, filele 98-101. Constantin Friptuleac a luat cuvânt la adunare ca martor al apărării.

[16] Tot acolo, filele 108-112. În 1953, când s-a instrumentat dosarul MGB nr. 77/023263 Ion Ion Calancea nu mai era printre cei vii, fiind interogat feciorul său, Semion. În același timp, la dosar a fost anexat procesul verbal ”operativ” de la 16 iunie 1945, amintit în referința ^”7”.

[17] Dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion I. Calancea, se află în Arhiva Națională a Moldovei, fondul 738. În dosar, Dumitru Vâlcu figurează cu numele Fâlcu (greșit). De altfel forma Fâlcu întâlnim și în alte dosare sovietice ulterioare.

[18] Așa este scris în original.

[19]. Оперативный приказ народного комиссариата внутренних дел СССР № 00447 «Об операции по репрессированию бывших кулаков, уголовников и др. антисоветских элементов» от 30 июля 1937 г.  № 00447. Гор. Москва. Приложение 1.  http://www.alexanderyakovlev.org

[20] Fila 144 din dosarul MGB nr. 77/023263 intentat în 1953 împotriva lui Calancea Ion Gheorghe și Focșa Gheorghe, ambii din Tătărești, Strășeni, și fila 9 din dosarul MAI nr. 422 de deportare a lui Focșa Gheorghe și Focșa Olga din aceiași localitate, instrumentat în 1949.

[21] Filele 19-20 din dosarul penal românesc nr. 699, intentat de Legiunea de Jandarmi a județului Lăpușna în 1944, pe marginea infracțiunilor comise de Ion Ion Calancea. Arhiva Națională a Moldovei, fondul 738. Sublinierile ne aparțin.

[22] Dosarul penal nr. 77/023263 intentat de MGB în 1953 împotriva lui Ion Gheorghe Calancea și Gheorghe Focșa, filele 192 și 193.

[23] E vorba de dosarul MGB nr. 77/023263 pomenit mai sus, unde Focșa Gheorghe mai este acuzat și de ”terorism”.

[24] Tot acolo, filele 3 şi 33.

[25] Tot acolo, filele 272-275

[26] Tot acolo, fila 267.

Tabel:

Numărul de deținuți în lagărele și penitenciarele URSS în anii 1934 – 1953 ( la 1 ianuarie fiecare an)

(Rus: Численность заключенных ГУЛАГа (по состоянию на 1 января каждого года)

 

 

Anii	În lagăre de corecție (ИТЛ)	Inclusiv condamnații pentru ”crime contrarevoluționare”	Idem în %	În colonii de corecție (ИТК)	Total
1934	510.307	135.190	26,5	–	510.307
1935	725.483	118.256	16,3	240.259	965.742
1936	839.406	105.849	12,6	457.088	1.296.494
1937	820.881	104.826	12,8	375.488	1.196.369
1938	996.367	185.324	18,6	885.203	1.881.570
1939	1.317.195	454.432	34,5	355.243	1.672.438
1940	1.344.408	444.999	33,1	315.584	1.659.992
1941	1.500.524	420.293	28,7	429.205	1.929.729
1942	1.415.596	407.988	29,6	361.447	1.777.043
1943	983.974	345.397	35,6	500.208	1.484.182
1944	663.594	268.861	40,7	516.225	1.179.819
1945	715.505	289.351	41,2	745.171	1.460.677
1946	746.871	333.883	59,2	956.224	1.703.095
1947	808.839	427.653	54,3	912.704	1.721.543
1948	1.108.057	416.156	38,0	1.091.478	2.199.535
1949	1.216.361	420.696	34,9	1.140.324	2.356.685
1950	1.416.300	578.912*	22,7	1.145.051	2.561.351
1951	1.533.767	475.976	31,0	994.379	2.528.146
1952	1.711.202	480.766	28,1	793.312	2.504.514
1953	1.727.970	465.256	26,9	740.554	2.468.524

Note: 

 

 1. Evidențiat anul 1941, în care au fost arestați fără judecată românii-capi ai familiilor din Basarabia, ținutul Herța și Nordul Bucovinei.

2. Românii arestați fără judecată la 13 iunie 1941 (familiile le-au fost deportate în alte direcții) au fost închiși în lagărul morții Ivdel-lag din orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk.  (Numărul de populație cu trai permanent a raionului Ivdel – cca 30 mii de oameni – era cu mult mai mică de cât numărul total al deținuților din zonă.)

3. În 1942, rata mortalității în Ivdel-lag depășea un sfert din populația deținuților.

 

 

Sursa:

https://marzenco.wordpress.com/

Publicitate

IPOCRIZIE RUSEASCA : VICTIMA – DA, AGRESOR – NU

 

9 mai şi ipocrizia Rusiei

 

 

Agresivitatea şi intransigenţa cu care Rusia îşi promovează istoria, trebuie combătute, la fel de agresiv şi la fel de intransigent, prin promovarea istoriei proprii a est-europenilor  (inclusiv a moldovenilor).

Toţi procedează ca atare, mai puţin R. Moldova…

Rusia insista  azi, ca şi în trecut, să limiteze participarea sa în cadrul celui de-al doilea război mondial doar la perioada cuprinsă între 22 iunie 1941 şi capitularea Japoniei din 1945.

Tot ce-a fost înainte de 22 iunie 1941, Rusia consideră ca neavând legătură cu conflictul mondial!

Însă ţările care i-au căzut victime, dar şi restul lumii, consideră toate conflictele în care au participat sovieticii începând cu 11 mai 1939, ca făcând parte din conflagraţia mondială, URSS fiind astfel un stat agresor (cel puţin  în privinţa ţărilor est-europene pe care le-a invadat), responsabil de izbucnirea celui de-al doilea război.

Foto: Generalul german Guderian şi generalul rus Krivoşein la parada sovieto-germană, în Polonia ocupată, Brest 1939

Cronologia agresiunii sovietice asupra vecinilor săi europeni este următoarea:

17 septembrie 1939 – URSS atacă Polonia şi ocupă teritoriul estic al acesteia până la teritoriul polonez ocupat de Germania.

 

30 noiembrie 1939 – URSS atacă Finlanda şi după un război de 3 luni şi jumătate (Războiul de iarnă), ocupă 11 % din teritoriul finlandez.

 

 

 

 

 

15 iunie 1940 – URSS înaintează un ultimatum Lituaniei, care îl acceptă, în rezultat ţara fiind ocupată de sovietici, punându-se bazele RSS Lituaniene.

16/17 iunie 1940 – URSS invadează Letonia şi Estonia, la fel înaintând ultimatumuri în care se cerea instituirea de guverne pro-sovietice sub controlul Armatei roşii şi deplasarea liberă a soldaţilor ruşi pe teritoriul statelor

baltice

 

 

 

 

 

 

28 iunie 1940 – URSS ocupă estul şi nord-estul României (Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa), după retragerea administraţiei şi armatei române în urma ultimatumului sovietic.

 

 

Aceste invazii şi anexări au fost făcute de sovietici până la începerea războiului lor „pentru apărarea patriei”.Niciuna din ţările pe care le-a invadat URSS în 1939 şi 1940 nu a atacat „patria” sovieticilor.Deşi dacă e să căutăm „justificări” istorice pentru acţiunile sovieticilor: toate aceste ţări au luptat contra ruşilor în anii ’20 pentru a-şi obţine independenţa.

 

Dar mergând şi mai înainte, vom vedea că Rusia ocupă toate aceste teritorii pe parcursul secolelor 18-19…Niciuna din aceste ţări nu prezenta vreun pericol pentru statul sovietic, dovadă neputinţa acestora în a contracara invaziile ruseşti.

Agresiunea germană faţă de URSS nu poate fi contestată, cum nu poate fi contestată nici agresiunea URSS împotriva vecinilor ei paşnici!Dacă în privinţa ocupaţiei repetate a Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, României de la sfârşitul războiului, URSS a promovat teza despăgubirilor de război, ţările respective fiind aliate sau controlate de Germania în lupta cu sovieticii, despre invaziile şi anexările teritoriale din 1939 şi 1940 URSS şi succesoarea sa Rusia susţin, printre altele, următoarele teze:

1. Estul Poloniei a fost ocupat de sovietici pentru apărarea etnicilor belaruşi şi ucraineni. (De cine? De nemţii care au ocupat vestul Poloniei, nemţi care erau aliaţii ruşilor?! Sau de polonezi, a căror ţară au lichidat-o Germania şi URSS?!)

2. Lituania, Letonia şi Estonia au intrat de bună voie în cadrul URSS. Atunci de ce încă în timpul URSS, dar mai ales după prăbuşirea acesteia, cele trei ţări baltice au promovat şi continuă să promoveze ideea ocupaţiei şi anexării forţate a acestor state de către URSS?!

3. Atacul asupra Finlandei ar fi fost cauzat de refuzul acesteia de a ceda de bună voie o parte a teritoriului său suveran (!). Una din cerinţele oficiale ale sovieticilor se refereau la faptul că hotarul sovieto-finlandez era prea aproape de Leningrad.

4. Basarabia (estul României, parte a Moldovei şi Ucrainei de azi) şi Nordul Bucovinei (nord-estul României, parte a Ucrainei de azi) au fost cerute de sovietici în virtutea următorului motiv: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni (!!!), cu Republica Sovietică Ucraineană.” (citat din nota ultimativă înaintată de URSS României pe 26 iunie 1940). Totodată, URSS cere de la România şi Nordul Bucovinei, ca „despăgubire pentru dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.”

În privinţa ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru statul sovietic a dat dovadă de o ipocrizie vecină cu prostia.Să ceri un teritoriu „populat în principal cu ucraineni” şi, obţinându-l, în loc să-l integrezi în RSS Ucraineană, creezi în schimb o nou entitate, RSS Moldovenească, este dovada încrederii în propria supremaţie militară.

Adică nu contează ce li se scrie românilor în acte, că oricum le vor lua ce vor!În spiritul acestei atitudini, pe lângă Basarabia şi Nordul Bucovinei, au luat şi ţinutul Herţa, pe care nu l-au cerut, fiind cât pe ce sa ia si zona manastirii Putna, cu mormântul marelui Ştefan!În privinţa teritoriilor ocupate de ruşi cu acceptul germanilor, teritoriul actualei Republici Moldova are un loc aparte.

Pe toate hărţile sovietice de până la 1940, teritoriul dintre Nistru şi Prut, numit Basarabia de ruşi, deşi prezentat în cadru României, este totuşi evidenţiat în cadrul acesteia, de regulă prin haşurare, cu explicaţii în legende de genul „teritoriu ocupat de România regală”.

BASARABIA PREZENTATĂ ÎN CADRUL URSS, 1927	BASARABIA HAŞURATĂ, 1938

BASARABIA HAŞURATĂ, 1939 (ÎNAINTE DE OCUPAREA POLONIEI)	BASARABIA HAŞURATĂ, 1939 (DUPĂ OCUPAREA POLONIEI)

 

 

Să fie oare atenţia cartografică singulară acordată acestui fost teritoriu rusesc, Basarabia, rezultatul importanţei acestor pământuri pentru Moscova bolşevică?!

De ce n-au „haşurat” sovieticii toate teritoriile „scăpate” din Imperiul Rus?

Singura explicaţie pare să fie următoarea: Rusia s-a resemnat cu gândul că nu va putea încorpora întreaga Românie, spre deosebire de certitudinea de-a reanexa Ţările Baltice, Finlanda şi Polonia.

Prin urmare a pedalat pe ideea diferenţei acestui teritoriu românesc în raport cu celelalte zone istorice româneşti.

Pe de altă parte, însă, dacă singurul teritoriu al cărui pierdere URSS nu a acceptat-o a fost Basarabia, ocuparea acesteia fiind mereu în planurile sovieticilor, de ce au ocupat teritoriile poloneze, finlandeze, lituaniene, letone şi estone, faţă de care nu au avut, oficial, în perioada interbelică, pretenţii teritoriale?!…

Care a fost scopul urmărit de Rusia sovietică prin ocupaţia acestor teritorii?

Pe lângă recrearea spaţiului rusesc imperial, Moscova a vizat crearea unei zone de tampon în faţa unui adversar de temut – Germania.

Faptul că pentru acest deziderat Rusia sovietică a trebuit să ocupe state paşnice, să impună guverne-marionetă, să ucidă  şi să deporteze în siberii  milioane de cetăţeni polonezi, finlandezi, lituanieni, letoni, estonieni şi români, nu a oprit-o.

Interesul naţional i-a impus, cum declară propaganda rusească.

Atunci de ce nu acceptă şi Rusia că şi statele mici pe care le-a ocupat, în numele propriului interes naţional au fost nevoite să le răspundă sovieticilor cu aceeaşi monedă?

Căci şi Finlanda, şi România, dar şi detaşamentele de baltici, ucraineni şi belaruşi din cadrul armatei germane, au atacat Rusia pentru a-şi recupera suveranitatea, independenţa, teritoriile şi populaţiile răpite de sovietici.

De ce ruşilor li se permite, iar altora nu?

Răspunsul e simplu: fiindcă Rusia a învins!

Nu fiindcă Rusia a avut dreptate, nu fiindcă ceilalţi n-au avut. Ci fiindcă Rusia a învins! Iar învingătorului nu-i pasă de învins.

Ipocrizie…

 

 

Posterele de mai sus pot fi întâlnite pe internet, însoţite de două versiuni în privinţa originalului: unii susţin că posterul din stânga este realizat primul, în 1940, în perioada când sovieticii erau aliaţi cu nemţii, celălalt fiind redesenat în grabă după 1941, alţii susţin că cel din dreapta este originalul, cel din stânga fiind un fals din prezent.

Oricum ar fi, un lucru este cert: Marea Britanie şi Franţa erau gata sa sprijine  Finlanda în 1940, în lupta de apărare a acesteia împotriva invaziei sovietice.

Sacrificiul făcut de cetăţenii sovietici pentru a-şi apăra ţara de invadatorii germani şi aliaţii acestora este remarcabil.

Dar la fel de remarcabil este şi sacrificiul, în lupta contra invadatorilor sovietici, a cetăţenilor polonezi, finlandezi, români, estonieni, letoni şi lituanieni.

Ororile prin care au trecut simplii cetăţeni sovietici, în teritoriile ocupate de germani şi aliaţii acestora sunt de nedescris.

Dar la fel sunt şi ororile prin care au trecut cetăţenii finlandezi, estonieni, letoni, lituanieni, polonezi, români în teritoriile ocupate de ruşi.

Şi asta înainte de a-şi manifesta sovieticii răzbunarea pentru suportul acordat de aceştia Germaniei naziste!

Ruşii vehiculează cu numărul incomparabil mai mare de jertfe printre cetăţenii sovietici în al doilea război mondial, în raport cu alte state, referindu-se în primul rând la aliaţii săi târzii, SUA şi Marea Britanie, dar şi la pierderile ţărilor Axei.

Cifrele nu le contestă nimeni.

Dar e oare valoarea unei vieţi mensurabilă prin cantitatea altor vieţi? Absolut nu!

Valoarea unei vieţi este la fel pentru toţi oamenii. Suferinţa pierderii a cuiva apropiat este la fel peste tot.

Oamenii înşişi sunt la fel peste tot. Omenia nu este apanajul unei singure naţiuni.

Acest lucru îi scapă Rusiei de azi.

Faptul că a învins în al doilea război mondial nu o face mai bună sau mai dreaptă decât alte state.

Însă a făcut-o arogantă, triumfalistă şi ipocrită.

Este adevărat că întâi Germania a atacat Uniunea sovietică.

Dar la fel de adevărat că Uniunea sovietică a atacat prima Polonia, Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia şi România.

Şi cum nu există nicio justificare a agresiunii germane naziste împotriva ruşilor comunişti, la fel nu există nicio justificare a agresiunii ruseşti împotriva vecinilor ei paşnici.

Vecini care, în schimb, au avut tot dreptul „talionic” să se răzbune pe cotropitorii sovietici.

Căci, talionic s-au manifestat şi ruşii după război cu cei care i-au atacat:

• de la Finlanda, pe lângă teritoriile luate în 1940, au mai luat şi regiunea Petsamo;

• Estonia au încorporat-o în URSS şi i-au luat regiunile din nordul şi sudul lacului Peipsi;

• Letonia la fel au încorporat-o în URSS şi la fel i-au luat teritorii – o parte a districtului Arbene;

• de la Germania – nordul Prusiei Orientale (Kaliningradul de azi);

• de la Cehoslovacia – Maramureşul de nord (Transcarpatia ucraineană de azi).

Este adevărat că Lituaniei, deşi inclusă în URSS, ruşii i-au acordat o parte din teritoriile poloneze ocupate, iar Poloniei, jumătatea de est a căreia, ocupată în 1939, a rămas în cadrul URSS, i-a oferit o parte din teritoriile germane ocupate.

Aceste ultime oferte „generoase” pe care le-a făcut guvernul sovietic trebuie înţelese corect: ruşii au oferit altora ceva ce nu le-a aparţinut!

De la România n-a mai luat nici un alt teritoriu în afară de cele luate în 1940, însă a permis Bulgariei să păstreze Cadrilaterul luat de aceasta în 1940. Ca de la slavi la slavi, nu?! Mai ales că Bulgaria, deşi aliată a Germaniei, n-a luptat cu sovieticii. De cealaltă parte, doar continuarea luptei ungurilor contra sovieticilor, i-a permis României să-şi recupreze teritoriul ocupat de Ungaria în 1940.

Ipocrizia Rusiei este evidentă şi în atitudinea „eliberatoare” pe care a avut şi continuă s-o aibă faţă de ţările pe care le-a ocupat în înaintarea sa spre Berlin, şi cărora le-a impus modelul sovietic de construcţie statală.

Polonia, România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, estul Germaniei, ocupate de trupele sovietice, „eliberate” în viziunea rusească, s-au pomenit cu guverne pro-sovietice, anti-occidentale şi într-un final complet comuniste.

Concomitent cu „eliberarea” sovietică a statelor est-europene, ţările Europei Occidentale au fost eliberate de anglo-americani.

Diferenţa dintre cele două feluri de eliberare se resimte şi astăzi.

Estul european, rămas în sfera de influenţă a URSS, este şi în prezent, cum a fost în perioada comunistă mai puţin dezvoltat decât statele europene care au fost ocolite de „eliberarea” sovietică.

Or, despre ce fel de eliberare putem vorbi, dacă preluând controlul statelor aflate anterior în sfera de influenţă a Germaniei, URSS impune, cu forţa armelor chiar, guverne-marionetă, ruperea relaţiilor cu statele aflate în afara interesolor sovietice, dominaţia partidelor şi organizaţiilor de sorginte sovieto-comunistă, suspendarea drepturilor şi libertăţilor caracteristice democraţiilor apusene, refuzul ajutoarelor americane, izolarea pe plan internaţional?!

Iar, deşi Rusia insistă şi azi că democraţiile populare apărute în ţările est-europene odată cu venirea Armatei roşii au fost manifestarea voinţei populare, toate statele respective, consideră în prezent, după căderea URSS şi implicit a guvernelor comuniste satelite ale acesteia, că impunerea sistemelor politice, economice, socio-culturale, începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, n-ar fi fost posibilă fără intervenţia Moscovei şi a soldaţilor ei „eliberatori”.

Or, este naiv să credem că ţări cu tradiţie democratică precum România, Polonia, Cehoslovacia, în care partidele extremiste pro-sovietice n-aveau nicio susţinere electorală, au devenit  peste noapte comuniste datorită dorinţei poporului.

Acelaşi lucru se poate afirma despre încorporarea şi re-încorporarea din timpul războiului a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei în URSS. Regimuri democratice de peste 20 de ani au putut fi suprimate doar cu intervenţia militară cotropitoare a sovietelor.

Statele baltice afrimă neîncetat acest lucru. Lumea întreagă înţelege că aşa a fost. Doar Rusia se încăpăţânează. (Wikipedia: română, engleză, rusă)

În ce-i priveşte pe moldovenii, aceştia ar trebui să ştie cel mai bine ce înseamnă „eliberarea” rusească!

De trei ori am avut „norocul” să fim „eliberaţi” de ruşi:

• în 1812 – Rusia ne-a „eliberat” de ceilalţi moldoveni, sau de turci cum insistă propaganda lor;

• în 1940 – Rusia deja sovietică ne-a „eliberat” iarăşi de ceilalţi moldoveni, sau de jandarmii români, regali şi burghezo-moşiereşti cum îi place să zică;

• în 1944 – Rusia tot  sovietică ne-a „eliberat” a treia oară de ceilalţi moldoveni, afirmând de 68 de ani că ne-a eliberat de germano-fascisti.

Nimic nu poate schimba faptul că Uniunea sovietică împreună cu Germania au fost statele agresoare care au declanşat războiul în întreaga Europă.

Nimic, nici măcar „victoria” atât de ostentativ promovată azi.

Majoritatea statelor implicate în dezastrul uman numit al doilea război mondial şi-au găsit „pacea interioară” acceptând şi părţile negative ale propriilor istorii din acea perioadă neagră.

(Fotografie de la parada sovieto-germană din 22 septembrie 1939 din oraşul polonez ocupat Brest)

 

 

Atât timp cât Rusia va nega agresiunile militare, ocupaţiile, anexările teritoriale, crimele în masă, deportările şi fărădelegile la care s-au dedat cetăţenii sovietici în teritoriile ocupate, atât timp nu va avea nici „pace interioară”. Dar şi „pace” în relaţiile pe care le are cu vecinii mai mult sau mai puţin apropiaţi.

***

Zile naţionale legate de ocupaţia sovietică în statele ex-sovietice Estonia, Letonia, Lituania şi Moldova:

Estonia

• 9 mai – Ziua Europei;

• 14 iunie – Zi a doliului. În memoria victimelor deportărilor iniţiate de sovietici în 1941;

• 23 august – Ziua comemorării victimelor nazismului şi comunismului;

• 22 septembrie – Ziua Luptei de rezistenţă. În memoria luptătorilor contra ocupanţilor sovietici, care la 22 septembrie 1944 au cucerit Tallinnul.

 Letonia

• 20 ianuarie – Ziua comemorării Apărătorilor de pe baricade. Între 13 şi 27 ianuarie 1991, forţele sovietice au încercat să preia controlul în Riga, după ce Letonia şi-a declarat independenţa. Guvernul leton a cerut oamenilor să ridice baricade ca să poată rezista forţelor Moscovei;

• 25 martie – Ziua comemorării victimelor terorii comuniste. Pe 25 martie 1949 zeci de mii de letoni sunt deportaţi în Siberia;

• 8 mai – Ziua înfrângerii nazismului şi a comemorării celui de-al doilea război mondial;

• 9 mai – Ziua Europei;

• 14 iunie – Ziua comemorării victimelor terorii comuniste. Pe 14 iunie 1941 încep deportările populaţiei letone organizate de sovietici;

• 17 iunie – Ziua ocupaţiei sovietice a Republicii letone. Pe 17 iunie 1940 URSS anexează Letonia;

• 23 august – Ziua comemorării victimelor stalinismului şi nazismului;

• Prima duminică a lunii decembrie – Ziua comemorării genocidului poporului leton organizat de regimul totalitar comunist.

 Lituania

• 13 ianuarie – Ziua Apărătorilor Libertăţii. În 1991 URSS încearcă să preia controlul în Vilnius, însă lituanienii se împotrivesc;

• 8 mai – Ziua comemorării celui de-al doilea război mondial;

• 9 mai – Ziua Europei;

• 14 mai – Ziua rezistenţei civile. Pe 14 mai 1972, Romas Kalanta, de nouăsprezece ani, şi-a dat foc în public în faţa Operei din Kaunas după ce a scandat „libertate pentru Lituania”;

• 14 iunie – Zi a doliului şi speranţei. Pe 14 iunie 1941 NKVD-ul sovietic începe deportările lituanienilor în Siberia;

• 15 iunie – Ziua ocupaţiei şi a genocidului. În 1940 URSS ocupă Lituania;

• 23 iunie – Ziua Revoltei din iunie. În iunie 1941 locuitorii din Kaunas şi Vilnius se răscoală contra ocupanţilor sovietici, care încep să părăsească ţara din cauza apropierii nemţilor;

• 23 august – Ziua Panglicii negre şi a Căii Baltice. Referire la pactul sovieto-german de împărţire a Europei;

• 31 august – Ziua Libertăţii. Pe 31 august 1993 ultimele trupe ale Armatei ruse părăsesc Lituania;

• 16 octombrie – Ziua genocidului sovietic în Lituania Mică (regiunea Kaliningrad de azi a Rusiei).

Moldova

• 9 mai – Ziua victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru Independenţa Patriei;

• 22 iunie – Ziua comemorării victimelor fascismului. Pe 22 iunie 1941 Germania şi aliaţii săi atacă URSS. Armata română atacă poziţiile sovieticilor din Basarabia ocupată de aceştia pe 28 iunie 1940. Acestă zi a fost declarată zi comemorativă de parlamentul  comunist în 2001;

• 6 iulie – ziua comemorării victimelor stalinismului (începând cu 1999). În 1949 sovieticii organizează cel de-al doilea val de deportări ale moldovenilor în Siberia şi Asia Mijlocie.

28 iunie – la 24 iunie 2010 Preşedintele interimar Mihai Ghimpu semnează decretul nr.376  privind declararea zilei de 28 iunie zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului totalitar comunist. Pe 12 iulie 2010 Curtea Constituţională  anuleaza decretul respectiv.

Cum am mai zis: unii moldoveni deşi se cred cei mai deştepţi sunt de fapt cei mai prosti prosti. Sau sunt estonienii, letonii şi lituanienii proşti cu atâtea zile „anti-ruseşti”?!

 SURSA 

 

ANEXA:

Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940 şi răspunsurile guvernului român

Nota ultimativă a guvernului sovietic, 26 iunie 1940

 

În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o dată şi deschis în faţa întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale U.R.S.S. şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. şi România.

Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

 

Universul, 4 iulie 1940

Răspunsul guvernului român, din ziua de 27 iunie 1940

 

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelenţa sa d-l Molotov, preşedintele Comisarilor Poporului şi Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenţei sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însufleţit de aceeaşi dorinţă ca şi guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînţelegere între U.R.S.S. şi România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecinţă, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop.

De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român îşi va desemna delegaţii şi nădăjduieşte că conversaţiunile cu reprezentanţii guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relaţiuni trainice de bună înţelegere şi prietenie între U.R.S.S. şi România.

 

Universul, 4 iulie 1940

Nota ultimativă adresată de guvernul sovietic în noaptea de 27 iunie 1940

Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primeşte propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia şi partea de nord a Bucovinei. Însă cum ministrul României la Moscova, d. Davidescu, a explicat că răspunsul menţionat al guvernului regal al României însemnează accedarea la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind această explicaţie a d-lui Davidescu, propune:

1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.

3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea – Albă.

4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai guvernului român şi U.R.S.S., câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de nord a Bucovinei.

Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile mai jos menţionate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 ziua (ora Moscovei).

 

Universul, 4 iulie 1940

Răspunsul guvernului român, din ziua de 28 iunie 1940

Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.

Guvernul român ar dori totuşi ca termenele de la punctele unu şi doi să fie prelungite, deoarece evacuarea teritoriilor ar fi foarte greu de dus la îndeplinire în patru zile din pricina ploilor şi inundaţiilor care au stricat căile de comunicaţie.

Comisia mixtă insituită la punctul 5 ar putea discuta şi rezolva această chestiune.

Numele reprezentanţilor români din această comisiune vor fi comunicaţi în cursul zilei.

Universul, din 4 iulie 1940

Ivdel, Katân-ul Basarabiei

 

 

Ivdel este Katân-ul Basarabiei.

Acesta e numele unei închisori din regiunea Saratov a Federaţiei Ruse.

Majoritatea celor arestaţi după 28 iunie 1940 “pentru trădare de Patrie” (care “patrie”, când cei învinuiţi nu locuiseră nici măcar o singură zi în URSS, iar cei născuţi după 27 martie 1918 – nici măcar în Rusia ţaristă, dacă admitem că bolşevicii o considerau pe cea din urmă patrie a lor?!) erau internaţi în acest penitenciar de lângă munţii Ural.
Bărbaţii din familiile deportate, de la 14 ani în sus, erau scoşi din tren la Tiraspol, despărţiţi de familiile, soţiile şi copiii lor, pe care n-aveau să-i mai revadă vreodată, fiind îmbarcaţi în alte vagoane şi duşi la Ivdel.
Acolo erau aşezaţi în faţa plutoanelor de execuţie şi lichidaţi.

Motivele erau diverse.

La 22 iunie 1941 din celule au fost scoase câteva mii de “români” (aşa le ziceau sovieticii basarabenilor) şi i-au împuşcat, drept răzbunare pentru faptul că România “năvălise în URSS”.

Pentru pedepsele aplicate de armata română după ce la Odesa a fost aruncat în aer Comandamentul Suprem Militar românesc (octombrie 1941), la Ivdel au fost “executaţi 15.000 de ostatici şi prizonieri români” (din cartea “Săptămâna roşie” de Paul Goma).
La fiecare nou atac al Armatei Române la Cotul Donului, în Stalingrad, în Crimeea ş.a., sute de basarabeni erau scoşi din celule şi împuşcaţi. Drept răzbunare.

Basarabenii erau lichidaţi cu miile, în aceeaşi zi, dar medicii le scriau în fişe date diferite ale morţii, semănate de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, fixându-le şi cauze cât mai “pământeşti” ale morţii: insuficienţă cardiacă, ictus, pneumonie, tuse, diaree, tuberculoză, sughiţ cronic etc.

În cartea “Stalin mi-a furat copilăria” fostul deportat Boris Vasiliev reproduce fişa medicală a tatălui său, Ilie Vasile (tot el Vasiliev), împuşcat la Ivdel, în care, cinic, “medicul” (călăul) penitenciarului îl diagnostichează cu “un grav ulcer stomacal”, recomandându-i “dietă strictă”: doar pâine uscată şi apă.

Recomandarea tratamentului cu “dietă” a fostului primar de Malovata (asta a fost crima lui cea gravă) este făcută de “medic” la câteva zile după ce a fost împuşcat.

La “Ivdellag”, cum i se mai spunea acestui lagăr al morţii, au fost lichidaţi foştii membri ai Sfatului Ţării, membri ai tuturor partidelor politice din Basarabia (afară de cel comunist, care la 28 iunie 1940, avea doar 96 de membri), “foşti albgardişti”, chiaburi, ţărani, profesori, elevi…

 

 

La majoritatea celor lichidaţi, în sentinţă e indicată o singură învinuire: “vrag naroda” (“duşman al poporului”).

Al cărui popor? Al propriului popor? Al poporului rus?

Cum s-a manifestat “duşmănia” lui Ilie Vasile (Vasiliev), a preotului Gheorghe Buruiană de la biserica Ciuflea, a lui Efim Ojoga, tatăl ex-deputatei Olga Ojoga, ucis la Ivdellag în 1941, a profesorului Chiril Hodorogea, directorul şcolii din Selemet, localitate vecină cu satul copilăriei mele, dus şi el la Ivdellag, ş.a.m.d., faţă de poporul basarabean sau faţă de poporul rus, sau faţă de alte popoare, numai diavolul şi cei prin care îşi făceau lucrarea acesta cunosc.

Citindu-le dosarele, ai impresia că după 28 iunie 1940 toate cele trei milioane şi jumătate de basarabeni, “eliberate” de Armata Roşie, deveniseră peste noapte cei mai mari duşmani ai propriilor lor vieţi.
Conform unor statistici incomplete, la închisoarea din Ivdel au fost executaţi peste 20 000 de basarabeni.

Majoritatea lor erau ţărani şi intelectuali, oameni care nu aveau nimic în comun cu politica.
Deşi au existat şi alte penitenciare pentru basarabeni, ca cel de la Kuibâşev (unde a fost masacrat folcloristul Petre Ştefănucă), cel de la Dubinka, regiunea Krasnoiarsk (unde şi-a ispăşit pedeapsa scriitorul Nicolae Costenco), cel din Irkutsk (unde a fost închis prozatorul Alexei Marinat), cel de la Vorkuta (pentru ostaşii Armatei Române), cel de la Inta (unde au fost întemniţate rudele mele: arhimandritul Serafim Dabija şi preotul Nicodim Onu din Satul Nou), cel mai plin cu morţi de-ai noştri a fost Ivdelul.

Gropile comune de lângă închisoarea de acolo sunt pline cu oseminte de basarabeni.

Guvernul Republicii Moldova are o datorie: să înalţe un monument în memoria concetăţenilor noştri exterminaţi la Ivdel, unde conducătorii ţării sa se deplaseze cu anumite ocazii, pentru a depune acolo jerbe de flori.

E necesară o înveşnicire a memoriei celor masacraţi în acest penitenciar din actuala regiune Sverdlovsk a Federaţiei Ruse.
El e Katân-ul nostru.
El e pariul memoriei noastre cu istoria relativ recentă, pentru care trebuie să facem totul ca ea să reţină sacrificiul înaintaşilor, dar şi ţinerea noastră de minte.

 

 

Nicolae Dabija

Revista Literatura si Arta md.