CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Români în luptă cu expansiunea maghiarilor

 

Foto: VOIEVOZI PE NEDREPT UITAȚI: Gelu, Glad și Menumorut

 

 

 

 Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege „de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia).

Acesta era urmaş al unificatorului întregii „Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită „Ultrasilvana” şi, ulterior, şi „Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – „Geula” cel Bătrân. „Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X „un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare TARĂ a românilor, unificată de „marele şi puternicul duce” („dux magnus et potens”) „Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat („regnum”) independent!

Întradevăr „Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia „Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat „de Unguar”). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui „Gelu Românul” (c. 901), a cel „dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivatia imediată a agresinii ungare din 1002.

     Potrivit gestelor, adversarul lui „Geula cel Tânăr”, Ştefan „cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă).

Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui „Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): „ochii frumoşi şi mari”, „părul negru şi moale” căzând în „plete de leu”. Era aşadar fiul fiicei lui „Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui „DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – „muncă” – „Muncaci”).

Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o „femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire „ducatul Ungariei primului născut” – „Geysa”.

   Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui „Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui „Geula cel Tânăr”, „Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele „Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că „Saroldu” – „Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin „Oltul alb” sau „pământul udat de apa Oltului” („sar” – „noroi”, pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt „Tara Oltului”.

Cum „Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia.

O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că „Sarolt” scria cu litere „morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia.

De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, „Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice („Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi „Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

     Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi).

Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care „împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat „Ştefan” şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – „TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).

De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. „Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că „Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.

     Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti.

Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei „Sarlot” – românul Iuliu („Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, „Geula” (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).

Aşadar la 1002-1003, s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în „Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan.

Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul „Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice.

Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

 Dr. Mircea Dogaru

http://www.dacoromania-alba.ro/ 

20/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

27 ianuarie  1388 – Voievodul Petru Muşat al Moldovei acordă regelui Poloniei Wladislaw al II-lea Jagiello un împrumut, primind în schimb ca zălog, oraşul Halici şi ţinutul vecin al Pocuţiei

 

 

 

Petru I Muşat, domn al Moldovei 1375-1391

 

Petru Muşat, voievod al Moldovei 1375-1391.(A nu se confunda cu Petru I, care a fost domn al Moldovei de la sfârșitul anului 1367 până după iulie 1368. Petru I a fost  mezinul lui Ștefan Voievod, fiul cel mare al lui Bogdan I).

 

La 27 ianuarie 1388  domnitorul Petru Muşat al Moldovei acorda regelui Poloniei Wladislaw al II-lea Jagelo un împrumut de 4000 de ruble de argint pe termen de trei ani, primind în schimb, ca zălog, oraşul Halici şi Ţinutul vecin al Pocuţiei, care puteau fi ocupate de domnul Moldovei în caz de nerespectare a termenului de restituire a banilor. De fapt suma împrumutată a fost diminuată la 3000 ruble de argint (echivalînd cu 538,380 kg de argint fin).

Petru Muşat a fost primul reprezentant al dinastiei Muşatinilor pe tronul Moldovei şi a domnit 16 ani. Voievodul Laţcu nu a avut fii, ci doar o fiică, Anastasia, iar cronicile care consemnează domnia lui Petru Muşatinul, nu indică vreo legatura de rudenie între el si predecesorii lui, specificând doar ca a fost „fiul Muşatei”.

Majoritatea cercetatorilor au considerat că după Laţcu (mort în 1375), în scaunul Tarii Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a Bogdăneştilor fiind înlocuita cu cea a Muşatinilor. Mărturie în acest sens ar fi şi materialele arheologice cercetate la mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la Rădauţi, în mod deosebit impunându-se cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte trei, un coif cu coarne recurbate.

Ştiindu-se ca Laţcu a fost feciorul lui Bogdan I, de la care nu ne-a parvenit nici o reprezentare heraldică, se poate conchide că elementele emblematice în cauză ţin de simbolul heraldic al întemeietorului scurtei dinastii a Bogdăneştilor.

Din timpul domniei lui Petru Muşatinul este cunoscuta însă o altă stemă a Moldovei, având ca figură centrală a sa capul de bour, ceea ce justifică astfel concluzia că între Laţcu şi Petru  Muşatinul nu a existat o succesiune dinastică, faptul fiind confirmat de această discontinuitate heraldică.

Din timpul domniei lui Petru Muşat al Moldovei datează primul act care delimitează hotarul dintre principatul Moldovei şi Uniunea polono-lituaniană cu traseul pe rîuleţul Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste cîmpia Bolohovului pînă la Nistru, în punctul marcat de satul Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos, până la Marea Neagră.  În timpul domniei lui Petru Muşat regiunea istorică din preajma cetăţilor Hotin, Ţeţina (lîngă Cernăuţi) şi Hmeliov, numita „ţara Şipeniţului” intră în componenţa Moldovei.

 

 

 

File:AtlHistMold4.jpg

 

 

 

 

La 26 septembrie 1387, Petru Muşatinul, asistat de cinci “consilieri supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni, a purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagiello.

Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul moldovean a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate separat, respectiv de voievodul Petru şi boierii lui .

Omagiul vasalic a fost confirmat printr-o carte regală a suzeranului polon care nu s-a păstrat, dar care, împreună cu alte acte vasalice ale domnilor moldoveni de după Petru , au fost confirmate printr-o carte unică semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 1433.  

În cadrul negocierilor, Petru Muşat a trebuit să renunţe la controlul asupra Podoliei Mici, documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei”. 

În schimb,   erau recunoscute ca aparţinând deja Ţării  Moldovei fostele stăpâniri tătare, apoi lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin care nu mai este menţionat ulterior în nici un izvor scris şi care, în componenţa Ţării Moldovei în noile ei graniţe, se deosebea prin denumirea de Ţara de Jos.

Tot prin acest act, Petru  Muşat recunoaşte suzeranitatea Uniunii polono-lituaniene asupra Moldovei. 

În acelaşi an Petru Muşat a alipit la  Moldova, Ţara de Jos şi un sector al gurii Dunării, iar în 1388, oferind acel împrumut lui Vladislav, a obţinut de la regele polon ca amanet teritoriul Pocuţiei (între Carpaţi, Nistru, Ceremuş).

În 1392 Petru Muşat a încheiat procesul formării Statului Moldovenesc,anexând la el Bucovina. În calitate de domn, Petru Muşat a mediat  soluţionarea conflictului dintre Polonia şi Muntenia. 

Domnia lui a corespuns etapei finale a procesului de constituire a statului medieval care s-a concretizat în întărirea aparatului central al statului şi consolidarea neatârnării ţării odată cu încheierea unui sistem de alianţe cu Polonia, Lituania şi Muntenia.

La apropierea dintre Moldova şi Polonia o mare importanţă au avut legăturile matrimoniale dintre domnitorii lituanieni şi cei moldavi, precum şi interesele economice ale părţilor, legate în primul rînd de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi invers, străbătînd Moldova.

Din acea perioadă a ajuns pînă la noi prima gramotă emisă de cancelaria Moldovei la 1 mai 1384, în care domnitorul se numea „Petrus waiwoda dei gratia dux Terre Moldaviae” (Petru voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei). Documentul confirmă existenţa în Moldova a vămilor, a căilor de comerţ, a locurilor de depozitare a mărfurilor „în tîrgul nostru Siret”.

Din perioada lui Petru Muşat avem primele dovezi, că actele cancelariei de stat se întăreau cu pecete domnească. Prima pecete (păstrată) a Moldovei se referă la omagiul de vasalitate al lui Petru I Muşat depus regelui Poloniei Vladislav la 6 mai 1387. Pe revers este gravat capul de zimbru en face cu o stea cu cinci colţuri între coarne, în dreapta un soare, în stînga  ̶  secera lunii. Aceasta este de la începuturi stema Moldovei, pe care o vedem şi pe primele monede  ̶ groşi moldoveneşti  ̶ bătute, după cum ne spune legenda de pe ele, de „Petri woiwodi Moldaviensis”.

Emiterea de monedă constituie un moment crucial  în istoria ţării, şi o dovadă a  întăririi suveranităţii Moldovei.

Monede bătute pe vremea lui Petru Muşat

 

Recunoscînd în 1387 suzeranitatea regelui polon Vladislav Iagello, Moldova se include în sistemul de alianţe polono-lituaniene. Aceasta a predeterminat pentru o perioadă îndelungată orientarea externă a Moldovei, potolind pretenţiile expansioniste ale ungurilor.

Când pe tronul Munteniei în 1386 a ajuns Mircea cel Bătrân, Petru a urmat o politică de  apropiere faţă de a acestuia. Prin mijlocirea lui Petru I Muşatinul s-a produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-lituaniană şi Muntenia.

 Negocierile în acest sens au debutat la sfîrşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă, Ţara Moldovei a ajuns să aibă hotar comun şi cu Muntenia.

Petru Muşat a început opera de fortificare a ţării: a zidit cetăţile  Suceava, pe care a făcut-o din 1385 capitală a Moldovei, Neamţ şi Şcheia. Sînt fixate în documente oraşele şi tîrgurile Iaşi, Roman, Siret, Baia, Tîrgul Neamţ, Hîrlău, Hotin. Se instituie dregătoria de pîrcălab cu atribuţii administrative şi militare în vreme de război.

Tot în timpul domniei sale s-a statornicit ierarhia bisericii ortodoxe din Moldova, la data de 26 iulie  1401  Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol acorda Tomosul  prin care era recunoscut oficial Iosif I Muşat ca mitropolit al Moldovei. Această recunoaştere urma unei perioade de aproape două decenii de tensiuni între Mitropolia Moldovei şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. 

Începînd cu Petru Muşat putem vorbi despre Moldova ca ţara integră, ca stat european cu toate actele în regulă, cu pecete prin care stema ţării bourul îşi începe calea sa în istorie.

 

 

Surse:

 

 

 http://statulmoldovenesc.blogspot.ro/2011/04/statutul-international-al-moldovei-1359.html

https://doxologia.ro/viata-bisericii/interviu/cum-fost-recunoscut-primul-mitropolit-al-moldovei

https://biblioteca.regielive.ro/referate/istoria-romanilor/politica-interna-si-externa-in-moldova-in-timpul-domniei-lui-petru-i-musatinu-36259.html

http://www.timpul.md/articol/21-septembrie-%281391%29-a-incetat-din-viata-petru-i-musat-79555.html

27/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş,trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa

 

„Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta.”

 

 

Petru Rares

 

 

 

 

 

Petru Rareş, frescă în biserică

 

Petru Rareș (n.1483 – d.1546), a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 si 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 si 3 septembrie 1546.

Era fiul natural al lui Stefan cel Mare cu o anume Răresoaia, a cărei existență nu e documentată istoric.

  O ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca.

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara”. (Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara).

 

 Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş, trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa.

 

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei.

Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu.

Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale.

Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului.

Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […]

Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai.

A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.                                                                                                           

În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

 

———————————–

 

* Petru Rareş, domn în anii 1527-1538, 1541-1546.

** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Ţarigrad.

**** Petru Rareş a mers la sultan pentru a obţine reînvestirea ca domn.

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/18/domnul-petru-rares-un-erou-in-scaunul-moldovei/

 

13/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: