CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Actul de naştere al limbii române scrise a împlinit 500 de ani

Foto: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), cel mai vechi document păstrat în limba română.

500 de ani de scris în limba românӑ

Pe la mijlocul anului 1521, negustorul Neacşu din Câmpulung îl informa printr-o scrisoare pe judele Braşovului Hans Benkner despre mişcӑrile turcilor pe Dunӑre („au trecut ciale corӑbii ce ştii şi domniia ta pre Dunӑre în sus”).

Este cel mai vechi document scris în limba românӑ identificat pânӑ acum. Deşi nu are o valoare istoricӑ sau literarӑ deosebitӑ, scrisoarea s-a bucurat de multӑ atenţie din partea cercetӑtorilor (şi nu numai) încӑ de la descoperirea ei în arhivele Braşovului în anul 1894, consemnează Prof. Vasile Duma în https://ziarulnatiunea.ro.

Scrisӑ cu caractere chirilice, scrisoarea este o mostrӑ de limbӑ românӑ de acum 500 de ani, puţin diferitӑ de cea vorbitӑ astӑzi. Acesta este motivul pentru care i s-au consacrat o mulţime de studii, trezind uimirea, dar mai ales ridicând multe semne de întrebare privind istoria limbii române.

Dacӑ alte popoare au avut fericirea de a se bucura de capodopere literare, care le-au modelat limba ( sӑ amintim numai „Divina Comedie” a lui Dante), Scrisoarea lui Neacşu a stat „ascunsӑ” pânӑ la sfârşitul veacului al XIX-lea, fӑrӑ a avea vreo influenţӑ asupra evoluţiei limbii române. Atunci, cum se face cӑ limba acesteia este atât de apropiatӑ celei vorbite astӑzi? Pentru a rӑspunde la aceastӑ întrebare, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:

– Sӑ ne  oprim, mai întâi, asupra celui care a scris-o. E clar cӑ autorul moral al scrisorii este Neacşu, dar oare putea un negustor, oricât ar fi fost el de cultivat, sӑ o scrie? Sӑ privim grafia: textul este extrem de ordonat, caracterele sunt scrise cu grijӑ, au aceeaşi înӑlţime, spaţiul dintre ele este acelaşi, rândurile sunt perfecte. Ce ne spune acest lucru? Cel care a scris-o era un om cӑruia scrisul nu îi era strӑin, aceasta fiind îndeletnicirea sa. Faptul cӑ redӑ atât de natural limba românӑ folosind caractere specifice limbii slavone aratӑ cӑ acesta era obişnuit cu astfel de texte.

Cu siguranţӑ cӑ acestea nu erau texte bisericeşti  (pentru acestea folosea limba slavonӑ, de care nu era strӑin, dovadӑ fiind formulele de adresare şi de încheiere scrise în aceastӑ limbӑ), ci mici „acte”, scrise în limba poporului. Probabil cӑ şi la acea vreme, ca şi mai târziu, puţinii intelectuali ai comunitӑţilor se ocupau, pe lângӑ îndatoririle de serviciu, de întocmirea unor astfel de texte, mai ales scrisori. Sӑ ne amintim frumoasele versuri din poezia „Dӑscӑliţa” de O. Goga: „La tine vin nevestele sӑ-şi plângӑ/ Feciorii duşi în slujbӑ la-mpӑratul,/ Şi tu ascunzi o lacrimӑ-ntre slove,/ În alte ţӑri când le trimiţi oftatul”.

– Limba scrisorii este specificӑ limbii vorbite, aceasta fiind scrisӑ cel mai probabil dupӑ dictare, cum lasӑ sӑ se înţeleagӑ repetarea acelui „I pak” la inceputul fiecӑrui enunţ. Cel care a scris-o, chiar dacӑ a transcris-o de pe o ciornӑ, nu a cӑutat sӑ-i dea acesteia un caracter oficial, ci a redactat-o aşa cum i s-a dictat, cu repetarea unor expresii/cuvinte, fӑrӑ sӑ lase impresia cӑ acest lucru l-ar fi deranjat în vreun fel.

El nu intervine în textul scrisorii, nu încearcӑ sӑ-l cizeleze, sӑ-i dea o formӑ distinsӑ . Putem vorbi aici de „oralitatea” scrisorii, repetarea lui „I pak” indicӑ acest lucru. Creangӑ a folosit-o cu suces în poveştile şi „Amintirile” sale. „I pak” repetat la începutul fiecӑrui enunţ dӑ impresia cӑ cel care scrie stӑ de vorbӑ cu cititorul sӑu şi simte cӑ, pentru a fi înţeles, trebuie sӑ mai adauge ceva. Este apoi locuţiunea verbal „dau de ştire”, foarte expresivӑ, fiindcӑ indicӑ poziţia expeditorului în raport cu destinatarul scrisorii: Neacşu se bucura de privilegiul de a fi sursa de informare a judelui Braşovului, poate chiar plӑtit, tonul scrisorii sugerând o oarecare grabӑ de a-l informa cât mai pe larg pe braşovean.

– Deşi a fost scrisӑ cu aproximativ 40 de ani înaintea tipӑriturilor lui Coresi, deosebirea dintre texte este evidentӑ. Textele lui Coresi sunt stângace, cu multe slavonisme şi chiar maghiarisme, exprimarea este ezitantӑ, greoaie de multe ori. Cӑrui fapt se datoreazӑ acest lucru?

Era Coresi mai puţin cunoscӑtor al limbii române decât autorul scrisorii? Nicidecum. Dar alta era poziţia lui în raport cu mesajul pe care voia sӑ-l transmitӑ cititorului. Textele sale sunt mai ales traduceri din slavonӑ (posibil şi din latinӑ sau maghiarӑ), iar limba românӑ scrisӑ era la începutul sӑu şi încӑ nu dispunea de mijloacele necesare pentru astfel de texte.

I-au trebuit aproape trei sute de ani şi contribuţia unor mari scriitori pentru ca sӑ se aşeze în fӑgaşul sӑu firesc. Dar pentru aceasta a fost nevoie de o adevӑratӑ revoluţie: renunţarea la didacticismul slavon, grecesc, apoi latin şi întoarcerea la limba vie a poporului. Adicӑ la limba lui Neacşu de la început de secol al XVI-lea, pe care scrugerea timpului a schimbat-o prea puţin. Cum ar fi arӑtat limba românӑ, dacӑ s-ar fi mers pe drumul latinizӑrii cu orice preţ? Am fi avut oare douӑ limbi, una a cӑrţilor (tipӑritӑ), dar moartӑ, şi una vie a poporului?

– „Scrisoarea lui Neacşu” ne aratӑ apoi o trӑsӑturӑ (unii au considerat-o defect) specificӑ poporului român: conservatorismul. Cum altfel putem explica faptul cӑ limba românӑ a rӑmas aproape neschimbatӑ timp de 500 de ani, în ciuda avalanşei de neologisme care au invadat-o de mai bine de douӑ secole.

Avem la ora actualӑ un numӑr impresionant de cuvinte de origine francezӑ, Italianӑ, latinӑ, greacӑ şi, mai nou, englezӑ, care dau posibilitatea vorbitorului sӑ exprime cu uşurinţӑ cele mai diverse noţiuni, şi, cu toate acestea, cât de aproape ne simţim de limba lui Neacşu din Câmpulung.

Astӑzi limba românӑ este pe deplin aşezatӑ în fӑgaşul sӑu firesc şi cu siguranţӑ ameninţӑrile la care este supusӑ vor exercita o presiune tot mai mare asupra ei. Deocamdatӑ mai are însemnate resurse ţӑrӑneşti, chiar şi în rândul unei mari pӑrţi a orӑşenilor, relativ proaspӑt stabiliţi în mediul urban, dar ce se va întâmpla când urbanizarea (mai ales comunicarea prin mijloace tehnice) devine fenomen de masӑ, înlocuind contactul direct dintre persoane?

Vor renunţa românii la limba lor în favoarea alteia de circulaţie internaţionalӑ? Va deveni limba românӑ o limbӑ de familie, vorbitӑ în cercuri restrânse? Un rӑspuns îl va da numai timpul. Vor putea generaţiile urmӑtoare, în mӑsura în care acestea nu se vor simţi marginalizate vorbind româneşte, sӑ o pӑstreze vie şi nu ca un exponat de muzeu?

02/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

O MINCIUNĂ URIAȘĂ: Componentele costumului național românesc ar avea nume… împrumutate de la străini !

 

   Imagini pentru badea cârţan photos

 

Moştenit de câteva milenii, portul popular românesc îşi are originile în negura timpurilor, în vremea ilirilor şi geto-dacilor…

Specialiştii spun că româncele de azi au moştenit de la aceste triburi portul catrinţelor şi fotei, iar bărbaţii – portul cămăşii lungi şi a cioarecilor.

Reconstituirile au fost posibile în special pe baza reprezentărilor de pe Columna lui Traian, dar şi pe monumentul de la Adamclisi.

Totodată, există şi opinii care coboară originile portului popular, acum câteva milenii.

Statuetele incizate, aparţinând Culturii Cucuteni, au dus adesea cu gândul fie la tatuajele ritualice sau ”body-painting”, fie la veşminte frumos decorate şi colorate, cu motive care s-ar regăsi mai apoi, în portul tradiţional românesc.

 

 

Imagine similară

 

 

 

Cea mai veche reprezentare a portului românesc, aşadar după formarea etniei române, apare în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Ungariei, Carol Robert de Anjou cu  voievodul muntean Basarab I. (foto sus).

În acele imagini se observă clar portul autentic al bărbaţilor valahi ( adică români).

Aveau cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pielicele de oaie pe cap.

Costumul popular respectiv nu avea ornamente sau elemente spectaculoase pentru decor.

Este simplu.

V-ați întrebat vreodată ce fel de etimologii or fi având, conform DEX-ului, piesele componente ale costumului nostru național ? 

           Imagine similară

Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”?…

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice.

Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod,computer, mouse).

M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen?

costum de femeie

Da, nu majoritatea pieselor de port naţional care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.
Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile.

Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet.

Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul.

Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca.

Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.Iia [3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani.

O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc.

Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume.

Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta.

Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului.

Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie.

Pentru ciorapi[5]a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă.

Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.

Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.Pentru brâu [6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.Să nu uităm de traistă [7].

Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi.

Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.

Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci !

costum de barbat


NOTA (Daniel Roxin): Este incredibil! Până și OPINCA ROMÂNEASCĂ, aia pe care o puteți vedea pe Columna lui Traian, purtată de strămoșii noștri încă de acum 2.000 de ani, cică are un nume împrumutat din BULGARĂ, de la migratorii care au venit după veacuri de la războaiele dintre Decebal și Traian.

Ce mizerie! Ce mistificatori!!!Sumanul [8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga [9], opincile, nojițele cică au nume bulgărești. Cojocul[10] l-ar fi  luat de la slavi.

Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord.

Dovada: acest radical lingvistic există în mai multe limbi indo-europene.

Evident, lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene…

Cât de autentice sunt de fapt straiele populare de astăzi: adevăratul costum popular românesc nu mai există de peste 100 de ani

Altfel, nu se poate face etimologie științifică.

N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc, cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!

Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”.

Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare.

Metoda comparativă, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării.

De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare.

Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”.

Lingvistul Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”, Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”.

Observați intenționata încâlceală.

Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”.

Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i).

Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică.

Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul.

Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.

Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turcibaltagul[14].

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.

Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.

Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.

Dar măcar sufletul[18] îi al lui?

Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la unsuflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.

Dar măcar capul, creierul, mintea, amunci, agândi sunt ale lui?

Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.

Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul.

Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”.

Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”

Un articol de Iulia Branza Mihaileanu

Nota : Bulversant acest articol al Iuliei Brânză Mihăileanu! Simplul bun simț este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă științifică, un instrument de menținere a falsului istoric.

Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spațiul geto-dac (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiții care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacă din costumul pe care îl poartă de peste 2.000 de ani? Cine ar putea crede așa ceva?

În concluzie, putem spune că dicționarul Explicativ al Limbii Române este o mizerie iar faptul că Academia Română îl girează este foarte grav.

Ar fi interesant să se facă o cercetare pentru a vedea câți dintre autorii DEX-ului, în ultimul secol și jumătate, au fost români. Din informațiile mele, majoritatea au fost de altă etnie…

Oameni buni, acest articol trebuie să circule, trebuie răspândit pentru ca toți românii să înțeleagă minciuna în care trăiesc. Dați-i Share, trimiteți-l pe e-mail, publicați-l pe blogurile voastre. Măcar atât!!! 

 

Daniel Roxin

(http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/).

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/11/o-istorie-a-zilei-de-11-septembrie-video-4/

 

 

 

 

 


             

(adev.ro/pbchwr).

   [1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.

                [2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.

                [3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.

                [4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.

                [5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.

                [6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.

                [7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.

                [8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.

                [9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.

                [10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.

                [11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.

                [12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.

                [13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.

                [14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.

                [15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.

                [16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.

                [17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.

                [18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.

11/09/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

23 septembrie 1386 – A început în Ţara Românească domnia lui Mircea cel Bătrân

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1386, după moartea domnului Dan I, scaunul domnesc este preluat în Ţara Românească de către Mircea, fiul lui Radu I, fratele fostului domnitor.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418),  voievod al Ţării Româneşti şi unul dintre cei mai importanţi conducători ai Ţării Româneşti a domnit între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1395 şi ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418).

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii expresia a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat.

Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupunea, în general, în limbajul de cancelarie medieval, primul domnitor cunoscut cu acest nume.

Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

În istoriografia română mai apare şi sub numele Mircea cel Mare.

În acea perioadă Valahia se afla într-o mare primejdie, pentru că începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani, iar scopul sultanului turc era distrugerea statului bulgar, a cnezatului sârb şi a voievodatelor Muntenia şi Moldova, după care urma cucerirea Constantinopului şi supunerea regatului ungar.

Statele cucerite urmau să fie transformate în paşalâcuri (provincii turceşti), interzicerea creştinismul şi introducerea religiei musulmane. Fiind conştient de pericolul ce s-a abătut asupra ţării, Mircea a iniţiat   un şir de acţiuni pentru refacerea şi reînarmarea oastei şi întărirea cetăţilor.

În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susţinut de un contingent dobrogean, îi învinge şi îi alungă din Dobrogea pe turcii conduşi de marele vizir Ali-paşa.

Ca răspuns, sultanul otoman trimite trupe ca să prade ţara, iar Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare şi într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare, Dobrogea, inclusiv şi Silistra, au fost unite cu Ţara Românească.

Remarcabil comandant militar, om politic şi abil diplomat, Mircea cel Bătrân a întreţinut relaţii bune cu vecinii Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor, fiind unul dintre cei mai mai activi exponenti ai luptei antiotomane din vremea sa.

Ca să întărească hotarele statului, domnul valaha luat  sub stăpânirea sa Amlaşul şi Făgăraşul.

În acelaşi an participă cu oastea sa la bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor şi românilor, ocupă sud-vestul Serbiei şi pregăteşte un cap de pod pentru o invazie masivă în Muntenia.

În decembrie 1389, au loc tratative între solii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se angajau să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar şi a Imperiului Otoman.

Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiţii de de plină egalitate.
La sfârşitul anului 1390 şi începutul anului 1391 are loc o campanie militară antiotomană în nordul Dunării.
Oastea munteană, condusă de către domnitor, împreună cu Sracimir, ţarul izgonit din Vidin, înfrânge trupele otomane şi recucereşte Vidinul. După acestă victorie Mircea cel Bătrân, începe un şir de lucrări de refacere şi întărire a cetăţilor din ţară.
În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Ţaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Ţării Româneşti din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unităţile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obţinând un remarcabil succes.

Dar în toamna aceluiaşi an se începe campania militară a sultanului Baiazid I Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a o subjuga.

Otomanii s-au pregătit minuţios pentru acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate
unităţile de elită ale Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria şi Serbia să participe cu oştiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oştirile valahe au adoptat tactica pământului părjolit.

La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neaşteptat, sunt distruse unităţile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind ajutor de la unităţile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid a scăpat de dezastru şi a continuat ofensiva. Lângă localitatea Argeş are loc o nouă bătălie.

Turcii fiind numeric superiori obţin un succes datorat în mare parte şi trădării boierilor.

Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munţi unde avea cetăţi. Sultanul Baiazid îl înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susţinut de boierii trădători.

În 1395 la Braşov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg. Această înţelegere prevedea nerecunoaşterea de către Regatul Ungar a domnitorilor, veniţi la domnie cu ajutorul turcilor.

După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaţilor erau conduse de către regele Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân.

În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate.
Armata otomană a avut mari perderi şi nu era în stare să ducă în continuare acţiuni de ofensivă în regiune.

În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul şi devine unicul domnitor al Ţării Româneşti. Ca răspuns la detronarea lui Vlad, omul lor, în toamna anului 1397 turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei.

Mircea cel Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Ţara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl susţine la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit şi cel Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o invazie otomană, pe care o respinge.

După această incursiune are loc o stopare vremelnică a atacurilor turceşti asupra Ţării Româneşti, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk stăpân în Asia Centrală asupra otomanilor.

În bătălia de la Ankara, oştirea lui Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat şi închis într-o cuşcă de fier.
Această înfrângere a declanşat începutul unor lupte între urmaşii lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susţindu-l pe Musa.

În 1404, Mircea folosindu-se de dificultăţile prin care trece statul turc, recucereşte o mare parte a teritoriului dobrogean, inclusiv Silistra.

Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului valah.

Fiind conştient de faptul că răzmeriţele ce au loc în Imperiul Otoman sunt doar vremelnice şi în viitorul apropiat se aşteaptă noi confruntări, Mircea duce tratative cu regele ungar Sigismund de Luxemburg privind crearea unui plan comun de luptă cu otomanii. În 1408 domnitorul muntean obţine o victorie asupra turcilor la Silistra.

După această victorie, în anul următor, începe o campanie militară în Balcani pentru susţinerea favoritului său Musa în acţiunile sale de a prelua conducerea satului turc şi de a deveni sultan. Această campanie militară dusă de voievodul valah a fost victorioasă şi i-a adus un scurt răgaz în lupta sa cu turcii.

Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid, cu atacurile trupelor turceşti asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge.

În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni , iar după plătirea acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele ţării.

Această pace nu s-a prelungit mult, căci în 1416, domnitorul va refuza să mai plătească haraciul şi începe un nou război cu turcii.

Mircea va susţine răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acţiuni ale voievodului valah, sultanul Mahomed declanşează o campanie militară împotriva Ţării Româneşti, cuceresc Giurgiul şi pătrund în Dobrogea.

Atacurile acestora sunt respinse, dar domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înţelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele ţării s-a stabilit liniştea.
 

 

 

 

Fișier:Harta Tarii Romanesti, 1404.png

 

 

 

La 31 ianuarie 1418 marele domn a plecat în eternitate, rămânând în memoria urmaşilor ca un conducător de stat care a rezistat cu vitejie invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman, reuşind să apere nu numai independenţa Munteniei, dar şi a Moldovei.

Cât timp a domnit Mircea cel Bătrân, Ţara Românească a dobândit cea mai mare întindere, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, inclusiv sudul Basarabiei şi a cunoscut o puternică dezvoltare economică, consolidarea militară şi afirmarea politică pe plan internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei.

Într-un act din anii 1404-1406, apar titlurile sale:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

 

 

 

Fișier:Stema judetului Durostor.jpg

 

Foto: Stema judeţului românesc interbelic Durostor

A condus ţara cu înţelepciune, menţinându-i stabilitatea economică şi politică.

Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenţie binemeritată din partea specialiştilor în istorie şi disciplinele conexe, fiindu-i dedicat un important număr de studii.

 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://istoriamilitara.org/

 

 

 

 

 

24/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: