CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş,trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa

 

„Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta.”

 

 

Petru Rares

 

 

 

 

 

Petru Rareş, frescă în biserică

 

Petru Rareș (n.1483 – d.1546), a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 si 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 si 3 septembrie 1546.

Era fiul natural al lui Stefan cel Mare cu o anume Răresoaia, a cărei existență nu e documentată istoric.

  O ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca.

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara”. (Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara).

 

 Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş, trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa.

 

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei.

Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu.

Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale.

Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului.

Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […]

Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai.

A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.                                                                                                           

În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

 

———————————–

 

* Petru Rareş, domn în anii 1527-1538, 1541-1546.

** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Ţarigrad.

**** Petru Rareş a mers la sultan pentru a obţine reînvestirea ca domn.

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/18/domnul-petru-rares-un-erou-in-scaunul-moldovei/

 

13/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine a fost primul unificator al Ţărilor Române ? Prin câte uniri vremelnice au trecut Ţările Române până la MAREA UNIRE din 1918 ?

 

Cea mai mare parte a românilor cred ca primul unificator al Ţarilor Române a fost Mihai Viteazul, desi istoria ne spune altceva si anume ca Unirea lui Mihai Viteazul nu a fost prima ci…a patra, in decursul a numai 50 de ani din framântatul  secol al XVI-lea !


Prima personalitate care a consacrat ideea de unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova a fost, bineînţeles, Mihai Viteazul, numai că marele domn nu a fost cel dintâi care a realizat-o.

 Ce nu prea se stie, este faptul ca domnul moldovean Petru Rares a fost primul care a realizat in fapt unirea celor trei principate române, e drept pentru foarte scurtă vreme .

 

 

 

 

 

 

 

Petru Rareş (1483 – 1546)

 

 

 

 În 1529, voievodul moldovean Petru Rareş a cucerit o mare parte a Transilvaniei, iar în Ţara Românească l-a avut domn pe ginerele său, Vlad Înecatul, căsătorit cu Ana, una din fiicele sale. Iar el stăpânea Moldova.

Lui Petru Rareş i-a lipsit însă ideea, sau conştiinţa Unirii, şi nici n-a avut inspiraţia de a se declara stăpân peste cele trei teritorii românesti, asa cum au facut cei care au incercat dupa el, la randul lor, sa unifice cele trei tari românesti sub o singura conducere.

Fără această idee, Petru Rareş nu a intrat în istorie ca întregitor al românitatii.

 

 

 

 

 

Al doilea unificator a fost, surprinzător, un italian!

 

 

 

 

Numele acestuia era  GIOVANNI BATISTA CASTALDO, marchiz de Casano, născut în Italia şi ajuns nobil în urma faptelor sale de arme.

Astfel că, pe lângă titlul de general, a primit şi titlurile  de Conte de Piadena (de la Carlo Quintul în 1545), Senior de Binasco, Rezzana, Caldignaia, Sibiu şi Binanouva.

Acest Castaldo era deja, în 1546, general în armata împăratului Carol al V-lea, aşa că nu este de mirare că, în 1551, când armata austriacă a ocupat pentru cinci ani Transilvania, el se afla în fruntea acesteia.

 Castaldo ştia că poate face multe în zonă, fără să se teamă de o ripostă imediată a turcilor, Imperiul otoman fiind implicat într-un război greu în Asia.

Assassination_of_George_Martinuzzi_1551_dec_17_in_Alvincz_Castle

Aşa se explica faptul că, pe lângă treburile administrative, militare şi politice din Transilvania (de pildă a întărit cetatea Sibiului construind turnul Haller, turn de apărare care există şi astăzi, iar la Vințul de Jos l-a asasinat  pe Cardinalul Martinuzzi), Castaldo s-a ocupat in acele împrejurări tulburi şi de Moldova şi Ţara Românească.

Astfel, în 1552, l-a înlăturat de pe tronul Moldovei pe Ştefan Rareş (al doilea fiu al lui Petru Rareș, ucis la ordinul sau de boieri tradatori la 1 septembrie 1552), iar de pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea Ciobanul, aşezând în locul lor “locotenenţi” români vasali, pe care i-a pus sub autoritatea împăratului.

 

 

 

 

 

 

castaldo

 

 

 

 

 

Orgolios şi încântat de realizarea sa, Castaldo s-a autointitulat “Daciae Restitutori Optimo”, adică unificator al vechii Dacii.

Mai mult, Castaldo a şi bătut o medalie în care, bineînţeles, apare chipul său înconjurat de textul în latină “Ioan Baptista Castaldus comandant suprem”, iar pe revers imaginea sa în costum antic roman, întinzând mâna unei femei aşezate, simbolizând Dacia şi înconjurat de textul, tot în latină: “Restauratorul cel mai bun al Daciei”.

Treaba asta nu a durat prea mult, astfel că în 1556, Castaldo părăseşte Transilvania cu coada între picioare, nu înainte de a pierde şi Moldova, şi Ţara Românească.

 

 

 

 

 

 

 

Al treilea unificator, a fost principele ardelean  SIGISMUND BATHORY. Ceea ce făcuse Castaldo cu câteva zeci de ani înainte, l-a inspirat pe acesta, aşa că  prin intrigi şi trădare, Sigismund a urmat aceeaşi idee.

 

 

 

 

 

 

 

A încheiat în 1595 la Praga un tratat cu împăratul Rudolf, în care a solicitat să fie numit „principe al Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, ceea ce s-a şi întîmplat.

Mai întîi a pus mînă pe Moldova, dar nu prin luptă, ci prin trădare.

Hatmanul Ştefan Răzvan l-a arestat pe domnitorul Aron Vodă şi l-a trimis la Albă Iulia.

Ca să scape de Aron Vodă, Sigismund l-a otrăvit… tot la castelul din Vințul de Jos unde, cu peste 40 de ani în urmă, Castaldo îl asasinase pe cardinalul Martinuzzi !

Apoi, a venit şi rândul ţării Româneşti. Aici era mai greu, pentru că deja voievod era Mihai Viteazul, un bun militar şi diplomat.

Dar oricât de bun ar fi fost Mihai, puterile lui nu erau prea mari şi avea nevoie nepărat de o alianţa cu Transilvania, pentru a lupta împotriva turcilor.

În 1595, delegaţia boierilor munteni trimisă de Mihai Viteazul să semneze un tratat de alianţa cu Sigismund, îl cam trădează pe voievod semnând, de fapt, un tratat de suzeranitate în care Sigismund era numit „principe al nostru şi domn al Ţării noastre Transalpine şi rege ereditar al nostru”, în timp ce Mihai urma să fie doar subordonat lui Sigismund.

A fost însă singura cale  prin care Mihai şi-a asigurat alianţa cu Sigismud  cu ajutorul caruia a câştigat bătălia de la Giurgiu impotriva turcilor.

Sigismund avea acum toate documentele în regulă ca domn al Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Numai documentele, deoarece „unirea” sa  n-a fost decat una de facto şi n-a avut timp să fie una trainica.

În iulie 1595, Sigismund Bathory a bătut medalii pe care isi atribuia titlul de „Serenissim principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”, iar portretele sale din această vreme purtau aceiaşi titulatura, pentru ca la scurt timp, la 26 octombrie 1596, oastea creștină sa fie înfrântă de turci în Bătălia de la Keresztes, iar el  sa fie nevoit să renunţe la tron şi la „unirea” lui (construită prin intrigi, trădări, asasinate şi alianţe militare).


 

 

 

 

https://i0.wp.com/istoria.md/uploaded/harti/Istoria_Romanilor/Basarabia/Hara%20principatelor%20romanesti%20sub%20Mihai%20Viteazul%201600.JPG

 

 Harta ţărilor Române unite de Mihai Viteazul

 

 

 

 

În schimb, domnul Ţării Româneşti, Mihai, îşi începe de-acum ascensiunea fulminantă.A fost domnul Țării Românești între 1593-1601 si conducător al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova in 1599-1600.

 Titulatura folosită de marele voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei.

Spre deosebire de predecesorii săi, Castaldo (care avea în spate cea mai puternică armata imperială) şi Sigismund (care s-a folosit şi de mijloace perfide), el devine domn al celor trei ţări româneşti prin forţe proprii, o realizare remarcabilă pentru un  domnitor dintr-o ţară mică, înconjurată de trei mari puteri (Turcia, Austria si Polonia).

 

 

 

 

 

  

Mihai Viteazul (n. 1558  – d. 9 august 1601)

 

 

 

 

Ceea ce-l diferenţiază pe Mihai de toţi predecesorii săi în privinţa ideii de unire a celor trei ţări româneşti, era conştiinţa istorică de neam.

N-a fost un aventurier, aşa cum se scrie in diverse  carţulii pseudoistorice, şi nici un personaj animat de dorinţa de îmbogăţire. Corespondenţa sa diplomatică (un veritabil jurnal de război), stă mărturie a geniului sau militar si politic.

 

(Ca o curiozitate, după moartea lui Mihai Viteazul, generalul Basta i-a închis pe câţiva italieni credincioşi voievodului şi apoi i-a ucis în….castelul Martinuzzi din Vințul de Jos !)

 

P.S. Acest text nu este o lucrare ştiinţifică, ci doar un material de popularizare a istoriei. Deşi sursele folosite la întocmirea lui sunt credibile, interpretarea faptelor poate fi  în opinia unor istorici, diferită. 

 

 

De pe site-ul  DIN ISTORIA ROMÂNIEI, prin Certitudinea.ro

10/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 32 comentarii

CETATEA TIGHINA, STRAJA LA NISTRU A MOLDOVEI. VIDEO

Cetatea Tighina

Majoritatea cetăților Moldovei medievale se aflau la hotarele tarii, sau în proximitatea lor : Hotin, Cetatea Albă, Tighina, Crăciuna, dar si în interiorul tarii (Roman, Suceava).

Unele erau din piatră și cărămidă iar altele de lemn și pământ. Acestea din urmă, numite mai târziu palănci, s-au risipit cu totul, așa încât pentru câteva din ele nu se poate preciza nici locul unde se aflau.

Cetatea Tighina, așezată pe malul drept al Nistrului, a fost una dintre cele mai puternice cetăți ale Moldovei.

Amplasată la un vad al Nistrului, avea o așezare geografică avantajoasă, fiind ferită de inundații.

Denumirea Tighina se datorează cumanilor, care în secolele XII-XIII ajungeau cu turmele lor pana în preajma trecătoarei.

În secolele IX-XI, populația băștinașă a ridicat lîngă vad o fortăreață, ale cărei urme au fost găsite în preajma satului Calfa.

Unii cercetători susțin că la Tighina în secolul al XII-lea, ar fi fost întemeiată o factorie genoveza, insa analiza izvoarelor  istorice atestă faptul că acest lucru ar fi fost imposibil, deoarece genovezii au primit dreptul de a naviga în Marea Neagră în 1261, iar la gurile Dunării și pe Nistru, mai tîrziu.

 Zidurile sale  late 2,5-3 m şi înalte din piatră de calcar şi caramidă, au fost întărite cu zece bastioane pentru artilerie la colţuri şi cu unsprezece turnuri.

Aceast fortificatie a ajuns treptat sa fie un punct esential  de trecere pentru comerciantii care veneau din Europa Occidentala sau din Orient.

Drumul comercial se intersecta cu cel fluvial ce ducea din Hotin spre Soroca.

Sapaturile care au cercetat  perioada dintre secolele  al XV-lea si al XVI-lea, au scos la iveala cateva informatii relevante legate de aceasta impunatoare constructie.

Nu se cunoaste cu exactitate forma cetatii, insa se crede ca aceasta era rotunda sau semicirculara, aparata de un sant, in interiorul sau  aflandu-se numeroase locuinte.

În anii 70 – 80 ai secolului al XIV-lea, Tighina a fost incorporată Țării Moldovei si devine un punct important pe drumul comercial moldovenesc care lega Europa Occidentală cu Orientul prin vadul Dunării de la Isaccea, regiunile bizantine de la dreapta Dunarii cu Caffa, colonia genoveză din Crimeea. Această cale comercială s-a mai numit și Drumul tătăresc.

Acest drum se încrucișa la Tighina cu drumul fluvial care ducea de la Hotin la Soroca, la Cetatea Alba și la Marea Neagră.

Într-un hrisov din 8 octombrie 1408, prin care domnitorul Alexandru cel Bun acorda privilegii negustorilor din Liov în comerțul cu Țara Moldovei, se sublinia rolul Tighinei ca centru vamal.

 Cetatea a fost alaturata Tarii Moldovei in cea de-a doua jumatate a secolului al XIV-lea, iar data hrisovului domnesc din 8 octombrie 1408 este si  data primei atestări documentare a cetatii ca oraș și centru de vamă.

Tighina este menționată apoi frecvent în actele oficiale ale cancelariei domnești: în 1434 într-un alt privilegiu acordat negustorilor Lioveni de către Ștefan al III-lea; în 1452 în actul emis de Alexăndrel; în 1456 în privilegiul acordat de Petru Aron liovenilor.

La sfîrșitul secolului al XV-lea, langă vechea localitate Tighina, a fost construită o cetate din lemn și pămant, menita sa întregeasca  sistemul defensiv al Moldovei medievale.

Acest lucru este confirmat de Dimitrie Cantemir, care nota în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”:

„Tighina, numită de turci Bender, pană nu demult o cetate foarte întărită, iar acum de însuși turcii fortificată prin multe lucrări dinspre Nistru…În zadar au fost toate asediile turcilor, înainte de a se hotărî condițiile supunerii ei”. Dimitrie Cantemir o considera, pînă a trece în măinile otomanilor, drept „cea mai fortificată cetate a întregii țări”.

Fiind cucerită de Soliman Magnificul 1538, fortareata a fost  reconstruită după proiectul arhitectului Sinan, căpătându-şi planul actual.

In anii 1705-1707 ea a fost  modernizată de domnitorul Moldovei Antioh  Cantemir.

Cetățuia de pămant era, probabil, rotundă sau semirculară, avea două șanțuri adînci de apărare, precum și un val de apărare, iar în poala valului din interiorul cetății erau construite locuințe de tip bordei.

Acest lucru a fost scos in evidenta  de săpăturile care au descoperit urmele unei locuințe arse și diferite obiecte de uz casnic din secolele XV – XVI.

Cetatea avea menirea de a bloca  pătrunderea în Moldova, prin trecătoarea de la Tighina, a tătarilor care participaseră la campaniile otomane din 1476 și 1484 împotriva lui Ștefan cel Mare.

În vara anului 1538 sultanul Soliman Magnificul invadeaza  Moldova., tara fiind  atacată si din nord de poloni, iar din sud- est de tătari.

Domnitorul Petru Rareș, trădat de boieri s-a refugiat în Transilvania, iar sultanul a intrat fara lupta  în cetatea de scaun Suceava și a pus stăpînire pe tezaurul țării.

Otomanii nu au cucerit Moldova prin lupte, ci ca urmare a trădării marilor boieri, însă Soliman Magnificul a dorit să prezinte evenimentul ca o victorie militară.

Pe porarta de miază-zi ale cetății el a poruncit să fie atîrnată o lespede de marmură pe care să fie slăvită victoria sa în Moldova.

Această lespede s-a păstrat pe poarta cetății pînă în secolul al XIX-lea.

În Țara Moldovei s-a instaurat suzeranitatea otomana și totodată o parte a teritoriului Moldovei a fost  ruptă din trupul țării și transformată în raia (provincie a Imperiului otoman).

Tighina a devenit raia şi a fost rebotezată în „Bender” – în turcă „trecătoare întărită”.

Călătorul turc, Evlya Celebi (Mehmed Zilli n.1611 martie 25   d.după 1682), , care a vizitat în secolul al 17-lea  Moldova, relata că «hanul tătar l-a rugat pe sultanul Suleyman să zidească în acel loc o cetate și astfel, ca poruncă împărătească, a fost construită această cetate».

Cetatea a fost construită de renumitul arhitect otoman Sinan-aga, fiul lui Abdul Menan-aga, care a participat la campania din 1538 ca inginer de poduri.

Noua fortăreață din piatră pe locul citadelei vechi este ridicată timp de un an (1538-1539).

Arhitectul V. Voițehovski care în secolul XX a studiat arhitectura cetății scria: „cercetînd zidurile citadelei s-a descoperit că ele sunt formate din două straturi, ceea ce vorbește despre existența cetății pînă la expansiune aturcească din 1538, cel de-al doilea strat a fost adăugat, cum se vede, de Sinan”.

Evlia Celebi  descrie  fortificația înălțată de turci astfel :

«Cetatea aceasta are două rînduri de ziduri. Mai are înca o poartă de fier care se deschide spre miază-zi… In această despărțitură a cetății nu se află alte construcții în afară de cele o sută de încăperi acoperite cu șindrilă. Mai este o poartă de fier, înăuntrul cetății, care dă spre fortificația de jos, este mică și se deschide spre răsărit. Cetatea asta de jos se întinde pană la marginea Nistrului.

Toate casele din cetate sunt îndreptate cu fațada spre Nistru, fiind în total trei sute de încăperi… Toti ienicerii, gebegii și tunarii locuiesc aici.Aceasta este o cetate de trecătoare, care constituie o cheie puternică a țărilor otomane».

Același Evlya Celebi vorbește despre un șanț adînc care înconjura cetatea:

«Șanțul dinspre uscat este foarte adînc, însă pe malul Nistrului nu are șanț, dar și în partea aceea se află două ziduri fortificate și trainice, separate unul de altul.

Nu are decît două porți, una se găsește în partea de miazăzi și se deschide spre oras, este o poartă de fier mare și rezistentă. Podul suspendat deasupra șanțului se ridică în fiecare seară, cu ajutorul unei macarale cu lanțuri și se razimă de poarta cetății, devenind un fel de apărător al porții».

La acea vreme, cetatea construită din piatră reprezenta un patrulater înconjurat din trei părți de un șanț foarte adînc.

Cetatea de sus avea 12 turnuri, iar cele patru posturi de la colțuri deveniseră niște bastioane bine fortificate, care aveau menirea să ia asupra lor tot greul luptelor în caz de asediu neașteptat.

Cetatea de jos, mai modestă ca proporții, avea doar șase turnuri, dar prin poarta ei se aducea apă de la Nistru.

Dupa edificarea cetății, Benderul anexat de turci  devine un centru administrativ al teritoriului rupt de curînd din Țara Moldovei.

Conform inscripției de pe zidul cetății, în oraș activa un cadiu (judecător musulman) cu anumite împuterniciri administrative în circumscripția respectivă, numit kadiat.

Primul kadiu al Tighinei a fost Hasan, numit bei, un caz extrem de rar (de obicei, kadiii erau numiti efendi).

Un timp Benderul a fost centru de sangeac (unitate administrativă) în frunte cu un „‘sangeacbei”, despre aceastafacandu-se o mentiune  într-un firman al sultanului din 1552.

La sfîrșitul secolului al XVI-lea detașamente de moldoveni atacaseră de mai multe ori cetatea Benderului, dar fără succes.

În vara anului 1574 domnul moldovean  Ion Voda cel Viteaz o asediase si el cu armata sa.

În aceeași perioadă Benderul a fost atacat și de cazacii zaporojeni.

Pentru a contracara asemenea atacuri, în 1579 langă Bender a fost ridicată o nouă întăritură.

În 1703 otomanii au început reconstrucția cetății. Lucrările au continuat și în anii 1705-1707, cînd domnitorul Moldovei Antioh Cantemir a fost somat de turci să trimită oameni să lucreze la cetate.

Moldovenii au refăcut și lărgit cetatea, fiind folosit lemn adus de la Lăpușna și Orhei și piatră de la Cosăuți.

In jurul castelului vechi al Benderului s-a săpat un șanț adînc, care a fost pardosit cu piatră, în spatele căruia se putea adăposti un număr mare de oșteni.

După înfrîngerea suedezilor  de catre rusi la Poltava (1709), la Bender s-a refugiat regele Suediei, Carol al XII-lea.

Cetatea Bender a avut mult de suferit în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774.

În noiembrie 1789 cneazul Gr. Potiomkin a cucerit-o, fapt pentru care țarina Ecaterina a II-a l-a decorat cu o cunună de lauri confecționată din aur.

Cetatea a avut de suferit în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812.

În 1818 cetatea Bender a fost vizitată de împăratul Rusiei Alexandru I, iar în 1828 de către imparatul Nikolai I.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bender intră în categoria cetăților de clasa I din Imperiul Rus. Totuși, lucrări de reparație aici nu s-au întreprins.

Constructia asa cum poate fi vazuta azi, este formata dintr-un ansamblu arhitectonic realizat sub forma de patrulater neregulat, protejat de ziduri cu grosime impresionanta, de aproximativ 2,3-3 metri, construite din calcar si caramida.

Cele zece bastioane erau destinate artileriei, prezentand de asemenea unsprezece turnuri si sase porti.

Intregul ansamblu era protejat de un sant din piatra. Cetatea a ajuns sub stapanirea armatelor rusesti in urma razboaielor cu turcii ce au avut loc in anii 1806 – 1812.

Autoritatile rusesti au avut stapanit-o incepand cu anul 1812, dupa ce au pus stapanire pe intreaga Basarabie, acest  teritoriu dintre Prut si Nistru apartinand Moldovei.

 Dupa razboiul ruso-turc din perioada 1877-1878, Imperiul Otoman si-a pierdut  pozitiile sale strategice din sud-estul Europei, ajungand ca in anul 1897 cetatea sa isi piarda statutul de obiectiv militar.

17/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: