CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De ce nu iubim Rusia? Un documentar terifiant, despre modul în care Rusia a interferat permanent cu istoria românilor și o face în continuare. VIDEO

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

De ce nu iubim Rusia 

 

Rusia este o ţară care nu poate trăi decât prin prisma războiului. De câteva sute de ani conflictul a reprezentat starea sa de normalitate. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, când prin forţa armelor Rusia încearcă destabilizarea zonelor limitrofe, cum ar fi cazul Georgiei sau al Republicii Moldova, scrie activistul unionist Lulea Marius Dorin, în cartea sa  ”De ce nu iubim Rusia”în care descrie documentat modul în care acest  imperiu a interferat permanent cu istoria românilor și o face în continuare.  

 Intimidarea şi forţa au reprezentat instrumentele de lucru ale Rusiei timp de o sută de ani, iar în ce privește arta diplomaţiei a rămas cu mult în urma Europei.

Sentimentul este unul care vine din experienţa relaţiilor permanente cu acest stat, relaţii care au demonstrat că singura intenţia a acestuia este anihilarea statului român, un stat creat în mod intenţionat pentru a deveni o stavilă în faţa expansiunii ruseşti.

Forţa brută reprezintă instrumentul cel mai utilizat în politica externă rusă, însă fără succese prea mari în păstrarea zonelor de influenţă. Rusia este un imperiu care se zbate aşa cum a făcut şi Turcia înainte de a renunţa la statutul de mare putere mondială, şi care iroseşte resurse imense de dragul unei amintiri.

Rusia este o ţară bolnavă, care nu poate trăi decât prin război, şi asta pentru că se încearcă astfel deplasarea atenţiei publice interne spre alte probleme decât cele reale ale ţării.

Cu un teritoriu imens şi o populaţie în continuă scădere, Rusia are mari probleme.

Cea mai scurtă cale de soluţionare este mascarea lor în faţa unor inventate pericole externe.

Inclusiv enclavele separatiste din Federaţia Rusă sunt invenţii ale serviciilor ruse de securitate, dornice de a-şi justifica bugetele mari şi resursele imense consumate.

Situaţia din aceste teritorii ar fi putut fi rezolvată pe plan economic cu uşurinţă, prin plasarea de investiţii masive, prin acordarea de drepturi, prin instalarea unei stări de normalitate.

Dar generalii ruşi au nevoie de putere, şi pentru a o avea este nevoie să existe războaie. Un general pe timp de pace nu are puterea unui general pe timp de război.

Încercând să fure un model cultural european, conducătorii de la Kremlin nu reuşesc să îl ducă până la capăt. O struţo-cămilă cu gândire primitivă, care se află acum cu aproape 100 de ani în spatele occidentului capitalist.

Rusia nu mai este o mare forţă dar tânjeşte după ea. Se pare că abia acum înţelege că puterea nu mai este una fizică, armată, ci una economică, doctrinară, culturală.

Iată cum America a reuşit să cucerească cea mai mare parte a lumii prin impunerea pe cale paşnică a propriilor valori, prezentând avantajele acestora. Forţa armelor reprezintă o modalitate primitivă care generează o reacţie puternică.

O impunere forţată se aseamănă cu o răceală puternică. Cu cât virusul este mai făţiş, cu atât organismul reacţionează mai dur iar sistemul imunitar manifestă opoziţie faţă de intrus.

Există câteva evenimente majore care aveau să ducă inevitabil la formarea statului român şi a conceptului de naţiune română. Unitatea de secole a populaţiei din cele trei principate româneşti avea la un moment dat să răbufnească.

Românii aveau nevoie de un spaţiu care să le ofere securitatea unei dezvoltări normale. Timp de câteva secole evoluţia a fost frânată de tendinţele expansioniste ale marilor imperii.

Porniţi doar pe spolierea teritoriului locuit de români, luptele continue au dus la un blocaj temporal. De aici şi diferenţele vizuale de manifestare culturală. Spun vizuale, deoarece în realitate românii se dezvoltau spiritual pe o cale diferită de cea occidentală.

Ce rost avea să construieşti biserici pe care cotropitorii să ţi le doboare? Bisericile erau în sufletele oamenilor locurilor, atât de sinceri, blajini şi primitori.

Ce rost avea să acumulezi lucruri pe care alţii ţi le puteau lua? Iată că românii au găsit o valoare de mai mare preţ decât cea materială: spiritualitatea. Acesta era un bun pe care nu puteau să ni-l confişte.

Ea a fost atât de adânc înfiptă în mentalul social al poporului român, încât oricare ar fi fost tipul de propagandă utilizat, nu am putut fi forţaţi să renunţăm la cultura noastră.

Rusia a încercat mai bine de 200 de ani să anihileze, să extermine identitatea românească din Basarabia şi iată că nu a reuşit. Acest lucru s-a întâmplat pentru că spiritul românesc este atât de bine înfipt genetic, încât el nu poate fi decât adormit, dar nu şi distrus.

Românitatea basarabenilor este cea mai bună dovadă. Mulţi din ei nu au putut să se manifeste ca români mult timp, dar când au avut ocazia, au făcut-o.

Războiul ruso-turc 1768-1774. Ruperea Moldovei prin anexarea zonei de Nord de către Imperiul Habsburgic

Pe fondul unei profunde crize a Imperiului Otoman, Imperiul Ţarist şi-a manifestat tendinţele expansioniste. Acestea au fost ascunse sub propaganda protecţionismului creştinilor ortodocși din Imperiul Otoman, în plasa acestui discurs căzând şi românii care vedeau în Imperiul Rus un adevărat salvator.

Pe fondul domniilor fanariote care anihilau puterea boierilor locali, dar care şi secătuiau cele două ţări, românii îşi îndreptau din ce în ce mai mult ochii spre Rusia.

Ulterior, istoria va dovedi că întotdeauna intenţiile acesteia au fost acelea de anexare şi asimilare şi nu de eliberare.

 

 

 

 

 

Cea mai bună dovadă, care provine chiar din acea perioadă, este obţinerea Independenţei (1774) faţă de Imperiul Otoman a  Hanatului Crimeii. În realitate acesta a intrat sub influenţa Rusiei pentru ca în 1783 să fie anexat făţiş în Imperiul Ţarist.

Aceasta a fost politica dusă în mod continu de către Rusia, care s-a înfăţişat ca un mare eliberator, dar doar pentru a-şi masca tendinţele expansioniste.

Cu un teritoriu întins peste două continente şi mult peste capacitatea demografică a Imperiului Rus, ea a manifestat o continuă atracţie faţă de Europa.

 Interesul Rusiei era acela de a îngloba în propriul teritoriu cât mai mult din lumea aflată sub influenţa Imperiului Otoman.

Dominaţia asupra celor două principate române, Ţara Românească şi Moldova, a fost una din mizele principale. De altfel, mare parte din ostilităţi s-au purtat pe teritoriul românesc şi cu resurse româneşti. Acest lucru a dus la înrăutăţirea puternică a situaţiei celor două provincii.

Războiul a fost încheiat prin Tratatul din data de 21 iulie 1774 de la Kuciuk-Kainargi. Dincolo de prevederile ce priveau alte provincii, Rusia se retrăgea din ţările române şi le lăsa la îndemâna turcilor, dar cu dreptul de a interveni pentru a „apăra” pe creştinii ortodocși din Imperiu.

Era vorba de fapt de o primă etapă, astfel încât Rusia să poată interveni în treburile interne ale celor două principate.

În urma acestui tratat Rusia obţinea ieşirea la Marea Neagră, o parte din Caucaz, suveranitatea nelimitată asupra portului Azov şi porturile Kerci si Enikale, ca şi teritoriul cuprins între râurile Bug şi Nipru.

În 1774 trupele austriece profită de situaţia îndelungată de război şi ocupă o parte a Moldovei. Această ocupaţie este reglementată juridic în 1775 în urma Convenţiei turco-austriece din 7 mai.

Deci, în 1775 partea de Nord-Vest a Moldovei este anexată de către Imperiul Habsurgic. Aceasta avea să fie denumită ulterior Bucovina. Rusia, deşi ar fi trebuit să fie garantul integrităţii, a acceptat această cedare.

Scopul era de a face concesii pentru a-şi aduce mai aproape pe austrieci în lupta antiotomană. De asemenea, după anii de război purtaţi cu Turcia, imperiul rus avea nevoie de o perioadă de refacere.

Se va dovedi că atunci când e vorba de reciprocitate, conceptul nu există în diplomaţia marilor imperii.

Ulterior austriecii îşi vor urmări doar propriul interes făcând excepţie de la mâna pe care ruşii le-o întinseseră.

Ulterior chiar Rusia avea să anexeze o altă parte din Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iată că fragmentarea moştenirii lui Ştefan cel Mare a început încă de la sfârşitul secolului al- XVIII-lea. Vecinul de la răsărit nu a putut lipsi nici de la această etapă. Părţi din viitoarea Românie erau folosite ca bunuri de schimb, fără a exista un drept juridic asupra acestora.

Nici Rusia şi nici Imperiul Otoman nu erau proprietari peste Moldova, iar acestea nu aveau nici un drept legal pentru a semna tratatul care a dus la pierderea Bucovinei.

A urmat un şir întreg de acţiuni, care a dus la slăbirea principatului Moldovei, pentru ca în final ceea ce a rămas să se unească cu Ţara Românească în vederea formării statului român.

   

Este binecunoscut că formarea statului român în 1859 a avut loc cu sprijinul direct al puterilor occidentale, cu precădere a Franţei lui Napoleon, care au dorit să formeze o cetate demografică şi culturală care să împiedice accesul Rusiei spre Europa Occidentală.   

Din acel moment Rusia a dus în mod constant o politică continuă de subminarea a statului român şi de încercare de distrugere a identităţii comune române a cetăţenilor acestuia.

Pentru acest lucru ea nu s-a dat niciodată în lături în a cuceri teritorii româneşti și de la a se implica şi dicta politica internă a statului și  a distruge identitar populaţia românească din teritoriile locuite de români şi cucerite de către Rusia.  

Aceasta nu a văzut niciodată România ca un partener şi i-a tratat pe români ca pe nişte slugi.

Iată câteva exemple succinte care demonstrează cum Rusia, în mod constant, s-a implicat astfel încât să submineze proiectul românesc.  

 

 

 

 

 

 

 

 

Războiul ruso-turc: 1768-1774 – scopul Rusiei a fost acela de a pune mâna pe Ţările Române. Acest lucru nu a reuşit însă, în 1774, Austria, cu sprijinul nemijlocit al Rusiei, rupe o parte din moştenirea lui Ştefan cel Mare şi face ca partea de Nord-Vest a Moldovei să fie ocupată de către Imperiul Austriac.

Rusia venea cu propaganda de mare eliberator al popoarelor creştine, însă istoria a dovedit că aceste cuvinte erau doar vorbe în vânt. Românii au crezut în ele până pe la 1812 când Rusia a dat lovitura fatală Moldovei. Cedarea Bucovinei către austrieci era un compromis pe care Rusia îl făcea cu gândul că îşi va găsi în aceştia un aliat în lupta antiotomană.  

Războiul ruso-turc: 1806-1812 – scopul Rusiei a fost similar- dominaţia asupra Ţărilor Române. Acest război s-a purtat cu resurse româneşti şi pe teritoriul românesc, lucru care a dus la sărăcirea populaţiei.

Deşi iniţial a câştigat războiul, la presiunea Franţei care se pregătea de război, Rusia a trebuit să renunţe la poziţia sa iniţială de a ocupa ambele ţări româneşti şi s-a mulţumit cu ruperea Moldovei în două, linia de demarcaţie fiind reprezentată de către râul Prut.

Lovitura a fost una fatală după ce mai înainte Rusia cedase Austriei Bucovina. La doar câţiva ani după ocuparea Basarabiei s-a început un proces dur şi lung de desnaţionalizare care s-a dus prin crime, arestări, deportări, interzicerea limbii române etc. Acest proces a fost unul continuu şi reprezintă o crimă a Rusiei împotriva poporului român.  

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu: 1821- câţi dintre voi ştiu că asasinarea lui Tudor Vladimirescu de către Eterie s-a făcut la comanda ţarului? Scopul lui Tudor nu era să înlocuiască o ocupaţie turcească cu una mai dură rusească, ci să obţină drepturi pentru români. Acest lucru l-a costat viaţă după ce la un moment dat şi el a crezut în cuvântul de mare eliberator al Rusiei şi a participat la războiul din 1806-1812, când a fost de altfel şi decorat de către ţar.  

Cum a stopat Rusia elanul revoluţionar al Paşoptiştilor:

1848- Revoluţiile române nu au fost înfrânte de către otomani, ci de către ruşii care vedeau în acestea un preambul în consolidarea unui viitor stat român. În Moldova implicarea a fost una directă, domnul Moldovei acţionând împotriva paşoptiştilor la presiunea Rusiei şi a agenţilor pe care aceasta îi avea la Iaşi.

Acelaşi lucru s-a întâmplat inclusiv în Muntenia unde iniţial Turcia se înţelesese cu nemulţumiţii pentru ca ulterior Rusia şă ameninţe că va ocupa Ţara Românească dacă Turcia nu o va face. Pentru a evita acest lucru Turcia a fost nevoită a interveni în forţă dar numai pentru ca Rusia să nu o facă.  

Războiul Crimeii: 1853- Rusia a încercat să profite de revoluţiile europene care au slăbit marile puteri, pentru a da o lovitură decisivă Turciei. Planurile ei au fost zădărnicite de faptul că Europa întreagă s-a aliat împotriva sa considerând expansiunea rusească principalul pericol pentru civilizaţia europeană. În 1853 aceasta ocupă principatele române, dar este forţată până în final să le părăsească datorită faptului că a pierdut războiul împotriva puterilor europene.  

Formarea statului român 1859 – Încercarea Rusiei de stopare – după războiul Crimeii marile puteri europene au ajuns la concluzia că singura modalitate de a stopa Rusia este aceea de creare a unui puternic stat românesc în această parte a Europei.

Dubla alegere a lui Cuza nu a fost deloc una întâmplătoare, ci o strategie pe care marile puteri au acceptat-o mai ales sub presiunea Franţei.

Iniţial în Moldova, sub directa coordonare a consului rus de la Iaşi, Rusia a încercat blocarea votării unui candidat unionist prin falsificarea listelor pe care a pus în marea majoritate anti-unionişti. Franţa a intervenit pe lângă Poarta Otomană, iar Noul Divan Ad-Hoc avea să fie unul unionist.

În 1857 cele două adunări votează pentru Unirea Principatelor lucru care avea să se facă în 1859. Dubla alegere a lui Cuza a determinat proteste ale Rusiei care a comasat forţe militare pe graniţă şi a ameninţat cu intervenţia armată. Aceeaşi Franţă a fost cea care a dictat salvator păstrarea dublei alegeri.  

Domnia lui Cuza: 1859-1866- la toate reformele propuse de Cuza pentru a consolida statul român Rusia a vrut să intervină militar şi s-a opus vehement. Interesul Rusiei nu era acela de a consolida un stat românesc care să îi stea ghimpe. Franţa a urmărit permanent ca toate doleanţele românilor să fie acceptate la nivel mondial, iar fără de aceasta, cu siguranţă statul român nu ar fi existat astăzi.

În opoziţie cu Rusia care a încercat să distrugă, Franţa a construit la fiecare pas alături de români lucru de care diplomaţia română ţine şi astăzi cont, tot aşa cum ţine cont şi de experienţa istorică cu Rusia.  

Plecarea lui Cuza şi venirea lui Carol: 1866- Rusia nu este departe nici de implicarea în căderea lui Cuza. Aceasta a susţinut permanent pe perioada domniei orice forţă care s-a opus acestuia numai cu scopul de a destabiliza noul stat.

Imediat după demisia lui Cuza Rusia a cerut energic desfacerea Unirii pe motiv că aceasta este recunoscută doar pe timpul lui Cuza. Ea chiar a încercat la Iaşi o lovitură de stat însă Unioniştii au dejucat-o iar ulterior Rusia s-a dezis de tulburări şi de încercarea de lovitură.

Aducerea lui Carol a stârnit iar nemulţumirea Rusiei care vedea în acesta o consolidare a protecţiei pe care România o primea din partea puterilor europene, lucru care s-a dovedit real.   Războiul de Independenţă 1877-1878 – României i s-a promis că Rusia  îşi va retrage trupele de pe teritoriul românesc şi nu vor exista amputări teritoriale.

Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece Rusia a anexat partea de sud a Basarabiei, teritoriu care revenise Moldovei în 1856. Iată că şi atunci când am întins o mână de ajutor fără de care războiul ar fi fost pierdut, Rusia ne-a tratat aşa cum permanent a făcut-o.

Cum poţi să te încrezi într-o putere care permanent a dovedit reavoinţă? Este evident că politica Rusiei reprezintă o constantă şi atunci să nu ne mire dacă şi în viitor va încerca acelaşi lucru.  

Primul război mondial – 1914-1919- Scopul participării României l-a război l-a reprezentat Transilvania. Rusia s-a opus intrării ţării noastre considerând că poate obţine singură o victorie împotriva aliaţilor Germaniei.

În 1916 la presiunea puterilor occidentale Rusia cedează şi recunoaşte dreptul României asupra Transilvaniei. A urmat însă revoluţia bolşevică când armata rusă a devenit din aliat duşman iar noi am fost nevoiţi să luăm măsuri pentru  a neutraliza aceste efective lucru care a dus la ruperea relaţiilor diplomatice.

Ulterior prin voinţa comună, Basarabia avea să se alipească la România lucru care avea să constituie piatră de moară a relaţiilor bilaterale dintre cele două state până astăzi.

Pe toată perioada interbelică relaţiile au fost foarte reci, Rusia acuzând permanent România că a anexat Basarabia.   Pactul Ribbetrop-Molotov: 23 august 1939- Acest Pact a stat la baza declanşării celui de al doilea război mondial. Cei doi tirani ai Europei s-au înţeles ca să împartă Europa, iar într-o anexă secretă Stalin îşi manifesta interesul special faţă de Basarabia.

Un an mai târziu, pe 28 iunie 1940 Rusia avea să ocupe Basarabia în urma unui ultimatum transmis cu câteva zile înainte. Un an mai târziu, atunci când contextul i-a permis, România a intrat în războiul sfânt de eliberare a Basarabiei, dar care, în final, nu va avea sorţi de izbândă, Basarabia rămânând la URSS.

În perioada de după 1940, ocupaţia rusă a adus un număr de peste 300 000 de victime în Basarabia, lucru fără de precedent reprezentând un adevărat genocid asupra poporului român.

  Revoluţia română: 1989 Regimul comunist instalat în România s-a distanţat repede de linia impusă de la Moscova ceea ce a determinat nemulţumirea Rusiei.

Ceauşeascu a fost cel care a dus independenţa României la cel mai mare grad de libertate din tot spaţiul sovietic.

Acest lucru avea să  îl coste viaţa în 1989, atunci când a fost condamnat la moarte şi asasinat fără o judecată corectă.  

După 1989 soarta României trebuia să fie tot sub mâna Rusiei, însă voinţa de libertate şi democraţie a românilor au făcut ca jocurile de la Moscova să nu mai fie valabile.

Intrarea în NATO şi EU reprezintă garanţia pe care românii o pot avea în faţa unui monstru din Est, care permanent a dat să ne înghită.

Fără acest scut , România nu se va putea dezvolta şi ar fi fost nevoită să stea iar permanent pe baricade.

În această lume a globalizării România nu putea alege decât între Est şi Vest şi a ales libertatea.

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.centrul-cultural-roman.ro/

adev.ro/pbgnx9

18/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

O hartă a ”Noului Orient Mijlociu”

Cum ar putea arăta Noul Orient Mijlociu  

În 2006, Revista Forțelor Armate din SUA, http://armedforcesjournal.com/blood-borders/ , a publicat o hartă concepută de locotenent colonelul  Ralph Peters, care a avut un mare impact în mass media și cercurile de analiză politică din întreaga lume, hartă pe care apare un Orient Mijlociu complet remodelat.

Această nouă hartă a Orientului Mijlociu, a fost prezentată drept o hartă a Marelui Proiect american privitor la Orientul Mijlociu.

În ultimii zece  ani, evoluțiile din regiune au readus-o pe ordinea de zi.

Lucrul cel mai izbitor din această hartă este împărțirea teritoriului actual al Irakului în trei regiuni: Nordică, Centrală și de Sud.

Kurzii ar urma să aibă pentru prima dată în istorie un stat al lor în nord, arabii sunniți la mijloc, iar statul arab șiit ar fi la sud, cu ieșire la Golful Persic.

Proiectul privitor la partea de nord a Irakului a fost parțial finalizat. Regiunea Kurdistanului din Irakul de Nord , care include  regiunea bogată în petrol (Kirkuk),se află sub autoritatea kurzilor, care beneficiază de o autonomie extinsă .

Granițele de sânge

Frontierele internaționale nu sunt și nu au fost niciodată definitive și necontestabile.  

Astăzi, cele mai arbitrare și mai contestate granițe din lume sunt în Africa și Orientul Mijlociu și au fost trasate de fostele puteri coloniale.  Acestea continuă să provoace moartea a milioane de băștinași aflați între granițele lor.

Dar granițele nedrepte din Orientul Mijlociu – pentru a împrumuta de la Churchill – generează și în plan internațional multe probleme  

 În Orientul Mijlociu în afară de frontierele disfuncționale și nesigure trebuie avute în vedere de asemenea și o mulțime de alte probleme legate atât de diversitatea culturală cât și de extremismul religios.

Desigur, nicio ajustare a frontierelor, oricât de draconică ar fi, nu ar putea face fericite absolut toate popoarele  din Orientul Mijlociu, mai ales dacă avem în vedere faptul că în numeroase cazuri, grupuri etnice și religioase diferite trăiesc pe teritorii care se întrepătrund, alcătuind un adevărat mozaic.

Granițele proiectate pe hărțile care însoțesc acest articol încearcă să repare nedreptățile suferite de cele mai importante popoare „înșelate”, cum ar fi kurzii, dar încă nu  rezolvă în mod adecvat aspirațiile creștinilor din Orientul Mijlociu, Bahais, Ismailis, Naqshbandis și multe alte minorități.

Cu toate acestea, trebuie ținut cont de faptul că, fără astfel de revizuiri majore ale frontierelor nu va deveni niciodată posibil în viitor un Orient Mijlociu mai pașnic și mai puțin tensionat.

În ceea ce îi privește pe cei care cred că granițele nu trebuie să se schimbe,  trebuie să le amintim că frontierele nu au încetat niciodată să se modifice de-a lungul secolelor.

Ele se schimbă chiar și acum sub ochii noștri în toată lumea din Congo, și Sudan, până în Kosovo, Ucraina și Caucaz.

Cea mai sensibilă problema de frontieră din Orientul Mijlociu este cea existentă între Israel și vecinii săi arabi.

Problema teritoriilor care înconjoară Ierusalimul, un oraș milenar cu o istorie însângerată, este strâns legată de rezolvarea ansamblului problemelor din Orientul Mijlociu.

Cea mai mare nedreptate făcută unui popor în Orientul Mijlociu, este absența unui Kurdistan independent.

Într-adevăr, cele cca. 35 de milioane de kurzi care trăiesc în regiunea Orientului Mijlociu (cifrele nu sunt precise, deoarece niciun stat nu a permis vreodată un recensământ onest), reprezintă cel mai mare grup etnic din lume fără un stat propriu.

Mai rău, kurzii au fost asupriți de toate popoarele care au invadat teritoriul  din antichitate până în zilele noastre.

SUA și partenerii săi de coaliție au ratat șansa istorică de a corecta această imensă nedreptate după căderea Bagdadului și prăbușirea dictaturii lui Saddam Hussein.

 Irakul, un stat artificial, ar fi trebuit împărțit imediat în trei state mai mici.   

Kurzii din Turcia au îndurat zeci de ani  de opresiune militară și de violentă demonizare, al cărei scop era distrugerea identității lor naționale.

După ce situația kurzilor din Turcia s -a ușurat oarecum în ultimul deceniu, represiunea s-a intensificat din nou în ultima vreme.

Kurzii din Siria și Iran s-ar grăbi fără îndoială să se alăture unui Kurdistan independent, dacă acest lucru ar fi posibil.

Refuzul democrațiilor lumii de a sprijini independența kurzilor, înseamnă în primul rând  nesocotirrea flagrantă a drepturilor  acestui popor străvechi și mai ales ignorarea faptului că un Kurdistan Liber, care s-ar întinde de la Diyarbakir prin Tabriz, ar fi cel mai pro-occidental stat din Asia.

O reașezare teritorială  în regiune ar putea face ca provinciile majoritare sunnite ale Irakului să aleagă în cele din urmă să se unească cu Siria, care la rândul ei și-ar pierde litoralul în urma creerii unui  Liban Mare, orientat spre Mediterana – Fenicia  renăscută.

La sud, în teritoriul majoritar șiit din vechiul Irak s-ar putea forma  un stat arab cu o mare deschidere la litoralul Golfului Persic.

Iordania își va păstra teritoriul actual, cu o oarecare expansiune spre sud, în detrimentul regatului saudit.

La rândul său,   Arabia Saudită va suferi  pierderi teritoriale  la fel de mari ca și Pakistanul.

Arabia Saudită,  va fi  împărţită astfel: în jurul oraşului-sfânt Mecca se va crea Statul Islamic Sacru, Yemen-ul va primi o parte din sudul actual al Arabiei Saudite, iar partea de nord-est va fi  înglobată noului Stat Arab Şiit.

E interesant că statul Irak va dispărea în urma aceastei reîmpărţiri, în locul său creându-se următoarele ţări:

în nord va fi Kurdistanul (care va fi locuit de kurzi), în vest Iraq-ul sunnit, cu centrul Bagdad (capitala), iar în sud, Statul Arab Şiit.

Cel mai câştigat din această împărţire va fi, categoric, Statul Arab Şiit, căci el va îngloba efectiv cele mai multe din rezervele petroliere ale ţării.

Iranul ar pierde o mare parte din teritoriul său  în favoarea unificării Azerbaidjanullui, a Kurdistanului independent, a Statului  Șiit Arab și a Balucistanulului Liber, dar ar câștiga provinciile din jurul orașului Herat în Afganistanul de astăzi – o regiune cu care are o afinitate istorică și lingvistică strânsă.

De fapt, Iranul va deveni din nou un stat etnic persan, cea mai dificilă întrebare fiind dacă trebuie să păstreze sau nu portul Bandar Abbas sau să-l predea statului Shiit Arab.

Ceea ce ar pierde Afganistanul în Persia în vest, ar câștiga în est, întrucât triburile care trăiesc în regiunea de nord-vest a frontierei  Pakistanului ar fi reunite cu conaționalii lor afgani.

Pakistanul, un alt stat nenatural, și-ar pierde teritoriul Baluș în fața Baluchistanului liber. Restul „natural” al Pakistanului s-ar afla în totalitate la est de Indus, cu excepția unui pinten spre vest, lângă Karachi.

În ceea ce privește Emiratele Arabe Unite, acestea ar putea fi încorporate în statul Shiit Arab de la Golful Persic (un stat care ar contrabalansa Iranul persan). 

Dubaiul , Kuweitul și Omanul ar rămâne în limitele lor actuale, scrie //magnanews.ro harta-noului-orient-mijlociu/

În fiecare caz, aceste  ipotetice reașezări ale granițelor reflectă afinități etnice sau religioase – în unele cazuri, ambele.

Studierea hărții revizuite, în contrast cu harta care ilustrează granițele de astăzi, relevă marile greșeli care s-au făcut în trasarea frontierelor de către francezi și englezi în secolul XX.

Corectarea granițelor pentru a reflecta voința oamenilor pare a  fi imposibilă.

Deocamdata. Dar timpul și inevitabilele vărsări de sânge  vor  duce la apariția unor granițe noi și naturale.

Babilonul a căzut de mai multe ori, nu-i așa?

Mișcările actuale din Orientului Mijlociu reflectă o situație care se înrăutățește, nu se îmbunătățește. 

Într-o regiune în care se manifestă  cele mai grave aspecte ale naționalismului și în care cele mai virulente aspecte ale religiei amenință să devină predominante, SUA și aliații săi  se pot confrunta cu crize fără de sfârșit. 

• • •

Imagine similară

Cine ar câștiga și cine ar pierde ?

Câștigători :

Afganistan

Statul Shia Arab

Armenia

Azerbaidjan

Baluchistan gratuit

Kurdistan liber

Iran

Statul sacru islamic

Iordania

Liban

Yemen

Perdanți :

Afganistan

Iran

Irak

Israel

Kuweit

Pakistan

Qatar

Arabia Saudită

Siria

Turcia

Emiratele Arabe Unite

(West Bank) malul de vest al Iordanului.

Noțiunea de „Noul Orient Mijlociu” a fost introdusă în iunie 2006 la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american Condoleezza Rice, pentru a-l înlocui pe vechiul „Marele Orient Mijlociu”.

Această schimbare în frazeologia politicii externe, coincide cu inaugurarea terminalului petrolier Baku-Tbilisi-Ceyhan.Anunţul a fost, de fapt, o confirmare a „drumului militar” anglo-americano-israelit din Orientul Mijlociu.

Acest proiect a fost planificat de ani de zile şi constă în crearea unui „arc de instabilitate, haos şi de violenţă”, din Liban şi Palestina, până în Siria şi Iraq, şi mai departe către Golful Piersic, Iran şi Afghanistan, graniţa estică a NATO.

Tot atunci a mai fost lansat un alt termen intitulat „haos constructiv”, adică prin violenţă şi revoltă să se redeseneze harta Orientului Mijlociu, în conformitate cu obiectivele şi nevoile geostrategice ale Statelor Unite şi Israelului.

E interesant de urmărit în perioada următoare evoluţiile din Orientul Mijlociu şi dacă ele vor confirma tranziția spre Noul Orient Mijlociu care se prefigurează.

Evoluțiile recente din  Siria au pus cu acuitate problema dacă harta Orientului Mijlociu este viabilă, scrie adev.ro/pbgad5

Foto: Media

Zonele locuite de kurzi

CINE SUNT KURZII?

Aproximativ 35 de milioane de kurzi locuiesc în regiunea montană care se întinde pe granițele Turciei, Irakului, Siriei, Iranului și Armeniei.

Poporul kurd constituie al patrulea cel mai mare grup etnic din Orientul Mijlociu, dar nu au obținut niciodată un stat național permanent.

De unde vin kurzii?

Kurzii sunt unul din popoarele băștinașe din câmpiile Mesopotamiei și zonele muntoase din sud-estul Turciei, din Siria de nord-est, din nordul Irakului, din nord-vestul Iranului și din sud-vestul Armeniei.

Astăzi, kurzii formează o comunitate distinctă, unită prin rasă, cultură și limbă, chiar dacă nu are un dialect standard.

Majoritatea kurzilor sunt musulmani sunnți, dar mulți dintre ei au aderat la o serie de religii și crezuri diferite

De ce nu au stat?În ciuda unei lungi istorii, kurzii nu au avut niciodată un stat național.

La începutul secolului XX, mulți kurzi au început să ia în considerare crearea unei patrii – denumită în general “Kurdistan”.

După primul război mondial și înfrângerea Imperiului Otoman, aliații occidentali victorioși au prevăzut un stat kurd în Tratatul de la Sevres, din 1920.

Această speranță a fost spulberată trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Lausanne, care a stabilit granițele Turciei moderne și nu a prevăzut un stat kurd, lăsându-i pe kurzi să aibă statut minoritar în țările în care locuiau.

În ultimii 80 de ani, orice mișcare a kurzilor de a înființa un stat independent a fost reprimată brutal.

De ce este Turcia reticentă să ajute kurzii?

Există o ostilitate profundă între statul turc și kurzii care locuiesc în Turcia, care reprezintă între 15% și 20% din populația țării.

De-a lungul generațiilor, kurzii au primit un tratament dur din partea autorităților turce.

Ca răspuns la revoltele din anii 1920 și 1930, Turcia a interzis folosirea numelui kurd și costumele naționale kurde, ​​utilizarea limbii kurde a fost restricționată și existența unei identități etnice kurde a fost respinsă, kurzii au primit numele de  “mocani turci” .

În 1978, Abdullah Ocalan a înființat PKK, care a cerut Turciei recunoașterea unui stat independent kurd. Șase ani mai târziu, grupul a început o luptă înarmată. De atunci, mai mult de 40.000 de persoane au fost ucise și sute de mii de persoane strămutate. Liderul PKK, Abdullah Ocalan, a fost condamnat pe viață și întemnițat de Turcia în 1999.

Mai mult de 40.000 de persoane au fost ucise după lansarea luptei armate de către PKK,  în 1984.

În anii 1990, PKK și-a reluat cererea de independență, cerând, de data acesta, o mai mare autonomie culturală și politică, dar a continuat să lupte. În 2013, după ce au avut loc discuții secrete, PKK a convenit asupra încetării focului.

PKK a revenit la luptă, în iulie 2015, după ce un sinucigaș ISIS a ucis, într-un atac cu explozibili, 33 de tineri activiști în orașul Kuruc, lângă granița siriană. PKK a acuzat autoritățile turce de complicitate și a atacat soldații turci și poliția.

Guvernul turc a lansat ceea ce a numit un “război sincronizat împotriva terorii” împotriva PKK și ISIS.De atunci, câteva mii de persoane, inclusiv sute de civili, au fost ucise în ciocniri din sud-estul Turciei.

Ce doresc kurzii din Siria?

Kurzii reprezintă între 7% și 10% din populația Siriei. Înaintea revoltei împotriva președintelui Bashar al-Assad ,care a  început în 2011, cei mai mulți kurzi locuiau în capitala Damasc și orașul  Alep, precum și în trei zone disipate din jurul Kobane, Afrin și orașul nord-estic Qamishli.

Kurzii sirieni au fost mult timp suprimați și le-au fost negate drepturile fundamentale. În 1960, Siria confiscat terenurile a 300.000 de kurzi și le-a distribuit arabilor în încercarea de a “arabiza” regiunile kurde.

În 2011, când revolta împotriva regimului Assad a evoluat într-un război civil, principalele partide kurde au evitat în mod public să ia parte. La mijlocul anului 2012, forțele guvernamentale s-au retras din zonele locuite de kurzi pentru a se concentra pe lupta împotriva rebelilor în alte părți a le țării, iar grupurile kurde au preluat controlul în urma lor.

YPG a apărut ca un aliat cheie al luptei forțelor coaliției conduse de SUA împotriva ISIS.

În ianuarie 2014, partidele kurde. inclusiv Partidul Democrat al Uniunii Democrate (PYD), au declarat crearea “administrațiilor autonome kurde” în cele trei “cantoane” din  Afrin, Kobane și Jazira.

În martie 2016, au anunțat înființarea unui “sistem federal” care include în principal zonele arabe și turkmene capturate de la ISIS.

Declarația a fost respinsă de guvernul sirian, de opoziția siriană, de Turcia și de SUA.

PYD declară că nu caută independență, dar insistă că orice reglementare politică care să pună capăt conflictului din Siria trebuie să includă garanții juridice pentru drepturile kurde și recunoașterea autonomiei kurde.

Kurzii din Irak

 Când Irakul a fost înfrânt în războiul din Golf, în 1991, SUA și aliații săi au impus o zonă care să permită kurzilor să se bucure de autonomie.   În septembrie 2017, a avut loc un referendum asupra independenței atât în regiunea Kurdistan, cât și în zonele în litigiu , inclusiv Kirkuk.

Referndumul a întâmpinat opoziția guvernului central irakian.

Populația din zonele locuite de kurzi au susținut în mod decisiv independența prin referendumul din septembrie 2017.

Mai mult de 90% din cele 3,3 milioane de persoane care au votat au sprijinit secesiunea, consemnează  https://www.cadranpolitic.ro/cine-sunt-kurzii/

Oficialii KRG au declarat că rezultatul le-a dat un mandat pentru începerea negocierile cu Bagdadul, dar prim-ministrul irakian Haider al-Abadi a cerut ca referendumul să fie anulat.

În octombrie 2017, forțele pro-guvernamentale irakiene au reluat teritoriul controversat deținut de kurzi.

Pierderea zonei Kirkuk și a venitului realizat din petrol a fost o lovitură majoră dată aspirațiilor poporului kurd pentru crearea propriului stat.

28/11/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

IMPERIUL ROMÂNO (VLAHO)- BULGAR, O PAGINĂ DE ISTORIE MEDIEVALĂ PUŢIN CUNOSCUTĂ PUBLICULUI LARG. VIDEO

Untitled-1

Unul dintre episoadele medievale ale istoriei noastre,  puțin cunoscut de publicul larg, poartă numele de Imperiul Vlaho-bulgar.

A fost un episod spectaculos al istoriei românilor sud-dunăreni care s-a consumat în secolele XII-XII-XIV.

Nu numai că românii din zilele noastre nu știu mai nimic despre acest subiect, dar se duce o politică de confiscare a realității istorice și  de atribuire a acesteia exclusiv trecutului bulgarilor și atât, în pofida tuturor dovezilor istorice.

Așa cum cu siguranță vă așteptați, statul român nu face, prin specialiștii săi, prea multe lucruri pentru punerea adevărului la locul lui, motiv pentru care am considerat că este foarte important ca acest subiect să ajungă la publicul larg.

Denumit Imperiul Româno-Bulgar, de români, şi Al Doilea Ţarat Bulgar, de bulgari, acest stat multinaţional a apărut la Dunărea de Jos la leatul 1186, odată cu victoria vlahilor răsculaţi, din Sudul Dunării, împotriva Imperiului Bizantin, şi a dispărut în 1258, odată cu înlocuirea dinastiei vlahe cu suverani cumani şi bulgari.

În pofida surselor istorice primare ale epocii bizantine şi occidentale, a antroponimelor şi a toponimelor româneşti, caracterul multinaţional al acestui stat este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care susţine că acest ţarat a fost „bulgăresc”, în sensul naţional actual al cuvântului.

Dar iată şi o afirmaţie cu totul obiectivă, aparţinând istoricului rus Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, în lucrarea sa „History of the Bizantine Empire”, apărută la University of Wisconsin Press, 1958, în SUA:

„În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului XII în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi, într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre.

Cea mai bună sursă contemporană grecească, Nicetas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi).

Liderii insurecţiei, Petru şi Asen (Asan), aparţineau acestei rase. A doua campanie a Imperiului Bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor.

De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor.

Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva Imperiului Bizantin.

Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la Nord la Sud este menţionată în mod explicit de către Nicetas Choniates”.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii bulgari, în 1196 şi 1197, însă fratele întemeietorilor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul româno-bulgar.

A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali, sub poalele cărora avusese propriul lui cnezat, până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei.

În vremea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment în istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”.

Beneficiind de concursul cumanilor, românii şi bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin.

Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit, din pricina manevrelor politice ale adversarilor săi.

El a fost ucis în 1207 de un cuman, în timpul asedierii Salonicului.

Ioan Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor cât şi în cel al istoriei bulgarilor, graţie succeselor sale militare şi politice.

Că Ioan Caloian şi fraţii săi au fost români, o spun şi alte izvoare, nu numai Nicetas Choniates.

Relatând trecerea cruciaţilor lui Frederic Barbarosa prin Peninsula Haemus, cronica germană atribuită lui Ambertus aminteşte de „Blachus ille Iohanitius” – „Acel valah Ioniţă”, care era înconjurat „cum Blacis et Commanis et allis” – „de valahi şi cumani şi alţii”.

Apoi, cronicarii francezi ai Imperiului Latin de Constantinopol, Geoffroy de Villehardonin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, îl numesc tustrei pe Ioan „Jehan le Blac” ori „Johanice le Blac”.

Ioan sau Ioniţă este stăpânul acelui misterios „cnezat al lui Ioan”, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

Până să ajungă împărat al românilor şi bulgarilor, cneazul Ioan îşi va fi avut reşedinţa în cetatea de la Celei-Corabia, care apare, în Diploma Cavalerilor Ioaniţilor, sub forma Cheley, dacă nu la Căluiu, ambele localităţi aflându-se în actualul judeţ Olt.

De la Cheley sau de la Căluiu îi va fi venit şi supranumele de Caloian, sub care a rămas în istorie. Desigur, nu a fost o întâmplare că acest cnezat, moştenire părintească, a fost singurul teritoriu nord-dunărean inclus în Imperiul Româno-Bulgar pe timpul urmaşului lui Ioniţă Caloian, împăratul Ioan Assan al II-lea.

 

 

 

 

Imagini pentru cetatea veliko tarnovo photos

 

 

 

 Veliko Tărnovo, măreaţa capitală a Imperiului Româno-Bulgar, aflată de dealul Ţareveţ este străbătută de râul Iantra.

Atât ruinele vechii cetăţi, cât şi actualul oraş Veliko Tărnovo sunt impresionante.

La Veliko Tărnovo nu e doar istoria bulgarilor, ci şi a noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/03/asanestii-primii-imparati-ai-imperiului-romano-bulgar/

http://epochtimes-romania.com/news/polemici-romano-bulgare-asupra-istoriei–196467

 

01/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: