CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum au ajuns românii minoritari în Bucovina?

Map of Bukovina (2340 x 3177 dot version, 711 KB)

Etimologic, cuvântul Bucovina derivă de la denumirea slavă a fagului (buch = fag; Bucovina = ţara fagilor, ţara de fagi). Ţinut atestat din cele mai vechi timpuri, era locuit de triburile dacilor Costoboci şi Carpi, pomeniţi în nordul şi nord-estul Daciei de Claudios Ptolemaios şi Cassius Dio Cocceianus.

Tot la est de Carpaţi, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţului” şi „Codrii Cosminului”, grupând aşezările întărite din secolele IX-XI, identificate în jurul localităţii Cernăuţi, sau „Ţara Bolohovenilor” în secolul al XII- lea, care din punct de vedere etno-cultural, aparţin „populaţiei vechi româneşti”.

Intrată apoi sub autoritatea lituano-polonezilor, ea va reveni în stăpânirea domnilor români, sub formă de gaj, în urma împrumutului de 3000 de ruble, acordat de domnul Moldovei, Petru Muşat în 1388 regelui poloniei Wladyslav Jagello pentru care i s-a dat amanet voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia.

Wladyslav trabuia să plătească datoria în trei ani, iar neachitarea ei îl determină pe urmaşul lui Petru, Roman I, să ocupe teritoriul în gaj.

Acţiunea lui Roman era îndreptăţită ţinând cont de faptul că suma împrumutată regelui polon, echivala în epocă cu 493 Kg de argint sau 52 Kg de aur.

     Destinul a făcut, ca peste vremuri, această regiune să servească de mai multe ori ca monedă de schimb între marile puteri.

Astfel în urma Convenţiei turco-austriece din 1775 de la Constantinopol, Bucovina este cedată habsburgilor.

 

 

, ANA er 9 TerniibAra o 1ra.. to Aib Arad. . MUr 1420 fne king, la Mar ,17Se . mi.hadia 101,107 I330A. 1 , . thly),` . 11'...

 

Ea reprezenta de fapt preţul neutralităţii austriece în războiul ruso-turc din 1768-1774. Ideea a apărut în 1772 la Viena şi scopul a fost încredinţat generalului Karl von Enzenberg pentru a culege informaţii asupra Bucovinei.

     După ce a fost tratată de o comisie mixtă austro-turcă, în vara lui 1776 s-a semnat acordul prin care Bucovina, cu 10441 Km2 şi 71770 de suflete, a fost cedată Austriei, fiind instituită o administraţie militară, care depindea direct de Consiliul Aulic de Război.

     Primul guvernator al Bucovinei după ocupare a fost generalul Gabriel von Splény (1775-1778), succedat de generalul Enzenberg (1778-1786). După 10 ani, în 1786, austriecii au recurs printr-un rescript la renunţarea administraţiei militare în Bucovina. În acelaşi timp este alipită la Galiţia.

     Populaţia românească din Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii (1791), unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al memoriului fiind boierul bucovinean, Vasile Boşi.

     Politica austriacă în Bucovina viza două aspecte: 1) deznaţionalizarea, 2) catolicizarea.

Acum începe să se schimbe raportul de populaţie; înainte de 1775 erau 77% români şi 16% ucraineni, 6% evrei, armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 15% români.

     Bazându-se pe rapoartele lui G. Splény, istoricul Ion Nistor arăta că la monumentul anexării, în Bucovina locuiau 11099 familii de români, 2373 familii de ruteni şi huţuli, 526 familii de evrei, 294 familii de ţigani şi 58 familii de armeni – totalizând 71750 persoane 2. Procentual aceste cifre ridică numărul românilor la 77,34% în timp ce ucrainienii reprezintă doar 16,54%, iar 6,12% erau evrei, armeni şi ţigani.

     Ştefan Purici 3, coroborând date preluate după P. Ţugui4, I. Popescu5, C. Ungureanu6, alcătuieşte următorul tabel pentru reprezentarea populaţiei Bucovinei la anul 1774; cu menţiunea că cercetătorii de mai sus au ajuns la datele respective pe baza recensămintelor ruseşti din anii 1772, 1773 şi 1774.

     Reformistul luminat promovat de Iosif al II-lea şi bazat pe centralizare, germanizare, colonizare şi dominaţia bisericii de către stat, urmărea de fapt transformarea imperiului multinaţional într-un stat în care toţi locuitorii, indiferent de etnie, să devină cetăţeni supuşi şi utili, având aceleaşi drepturi şi obligaţii idiferent de apartenenţa etnică sau confesională.

Identificăm aici acelaşi principiu impus cândva de romani prin „pax romana”, sau mai târziu cel al statului comunist sovietic, de a forma un cetăţean fidel statului, „homo sovieticus”, fără etnie şi fără religie, supus statului şi conducătorului său.

     Un prim pas în procesul de deznaţionalizare a românilor a constat în desfiinţarea formelor de organizare socială autohtone şi integrarea nobilimii bucovinene în structurile imperiale şi în clasa dominantă austriacă – obiectivul urmărit fiind germanizarea  elitelor autohtone şi transformarea lor într-un puternic sprijin al Casei de Habsburg.

     La 14 martie 1787 apare decretul imperial care desfiinţa vechile ranguri şi titluri moldoveneşti, înlocuindu-le cu titlurile de conte, baron, cavaler.7 Istoricul Mihai Iacobescu, arăta că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au obţinut titlul de cavaler 165 de proprietari din Bucovina, 6 familii de boieri au obţinut titlul de baron şi exista un singur titlu de conte,8 mulţi români refuzând atât titluri, cât şi funcţii sau locuri în dieta poloneză, preferând să-şi păstreze naţionalitatea şi confesiunea.9 Îndepărtarea autohtonilor din funcţiile administrative a fost dublată de favorizarea de către Guberniul de la Lemberg a acaparării proprietăţilor funciare şi a loturilor ţărăneşti de către arendaşii veniţi din Galiţia, treptat întreaga activitate economică fiind concentrată în mâinile meşteşugarilor germani, evrei, armeni, poloni etc., habsburgii susţinând politica de colonizare şi stimulând în acelaşi timp migrările în Bucovina.

Chiar împăratul Iosif al II-lea indica funcţionarilor ca sporirea populaţiei să se facă pe toate căile, folosind toate mijloacele dar „fără cheltuieli însemnate”10.

     Curtea de la Viena era interesată să susţină colonizarea, dar fără cheltuieli însemnate, fapt pentru care vor fi încurajaţi să emigreze în Bucovina în special ţărani care erau mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte scutirea de impozite şi alte privilegii, nu cereau să li se construiască locuinţe şi veneau cu animalele şi uneltele proprii.

Coloniştii veneau din toate teritoriile aflate sub stăpânirea imperiului austriac, dar şi din Moldova, Ucraina şi Rusia. Cei veniţi din Transilvania şi Moldova se aşezau de regulă în zona de la sud de Prut, în timp ce ucrainenii vor coloniza partea dintre Prut şi Nistru, iar ţăranii polonezi se aşează în extremitatea nordică.

Fuga ţaranilor galiţieni în Bucovina a luat o asemenea amploare încât a îngrijorat autorităţile austriece, dovadă fiind o scrisoare a nunţiului papal la Viena, Joseph Grampi, către baronul Püchler, secretarul de taină al coregentului Iosif al II-lea, căruia la 9 martie 1780 îi semnala următoarele:

„De la un timp oarecare s-a anunţat din Leopol (Lemberg – n.n.) că un mare număr  de ţărani greco-catolici emigrează continuu din Galiţia şi trec în Bucovina, unde, nefiind decât biserici schismatice (ortodoxe – n.n.), ei toţi apelează în cele divine la preoţii ţării şi prin aceasta devin în realitate schismatici, fără să-şi dea seama”.11

     Una din etniile a cărei emigrare în Bucovina a fost stipulată şi susţinută material şi moral de către stăpânirea austriacă a fost cea armeană, datorită faptului că erau vestiţi comercianţi şi meşteşugari, iar Viena era interesată să atragă comerţul din ţările turceşti, fapt pentru care stimulează venirea lor în Bucovina.

     Nu trebuie uitaţi nici ţiganii al căror număr a crescut de la 294 de familii sedentare, în momentul anexării (1775), la 627 de familii în anul 1800.12

     În timp ce din regiunile învecinate emigrau în Bucovina un număr mare de oameni de diferite etnii, românii bucovineni plecau în Moldova, nedorind să rămână sub o stăpânire străină care atenta la valorile lor spirituale, culturale şi naţionale.

Exodul românilor bucovineni a început chiar de la anexare, dar va lua amploare după 1800, când politica Vienei de germanizare şi catolicizare se accentuează, la acestea adăugându-se şi recrutările pentru armata imperială, mulţi români refuzând să se înroleze şi să lupte pentru o cauză care le era străină, preferând să treacă în Moldova.

Între 1803 şi 1814 au trecut în Moldova peste 20000 de bucovineni13, însuşi guvernul vienez recunoscând că numărul persoanelor care s-au strămutat din Bucovina în Moldova, în 1815 ar fi de 16000, cei mai mulţi emigrând pentru a nu fi recrutaţi în armata imperială.14 La 1848, locuitorii Sucevei arătau că de la ocuparea provinciei de către austrieci, „multe mii de suflete, astfel că se zice că mai mult de jumătate din locuitorii săi, s-au împrăştiat în Moldova vecină”.15

     Efectul politicii imperiale de colonizare, germanizare şi catolicizare a Bucovinei a fost că, la mijlocul secolului al XIX-lea românii nu mai reprezentau decât 40,4% în timp ce ucrainenii reprezentau 35,3%, evreii 9,3%, germanii 9,2%, polonezii 4,5%.

     Următoarea direcţie în care a acţionat politica integratoare austriacă a fost împotriva Bisericii Ortodoxe, care alături de limbă şi tradiţie reprezenta liantul de menţinere al legăturilor între români, şi în acelaşi timp o piedică în calea înfăptuirii politicii austriece de deznaţionalizare şi transformare a Bucovinei într-o provincie imperială, supusă şi utilă.

     Prima încercare de introducere a catolicismului în Bucovina are loc în 1780, când prefectul seminarului greco-catolic din Viena, abatele Iosafat Batassich, invocând pretinsa moarte a episcopului Dositei Herescu şi declarând „vacant” postul de Episcop al Rădăuţiului cere prin două memorii adresate împărătesei Maria Theresia şi respectiv nunţiului papal J. Grampi, numirea în pretinsul post „vacant” al unui episcop catolic sau măcar al unuia greco-catolic16. În acelaşi an Conferinţa de la Viena (4-7 aprilie) propune ridicarea unor biserici greco-catolice la Suceava, Cernăuţi, Siret, Sadagura, Vijniţa şi Câmpulung Moldovenesc, însă Consiliul Aulic de Război căruia i-au fost remise ambele proiecte, le apreciează irealizabile, ţinând cont de realităţile din Bucovina, dominată de ortodoxism, ca şi de posibilitatea unor reacţii din partea Constantinopolului şi a Rusiei, cu care Austria nu dorea înrăutăţirea relaţiilor.

     Prima comunitate greco-catolică în Bucovina a fost organizată în 1811 la Cernăuţi, când Emisarul unit A. Stupniţki a reunit emigranţii din Galiţia, în număr de 563 de persoane la acea dată, iar prima biserică greco-catolică din piatră a fost ridicată la Cernăuţi în anii 1820-1821.17

     După 1780, Iosif al II-lea, în virtutea politicii „luminate” va acorda libertate religioasă tuturor confesiunilor prin patenta imperială din 13 octombrie 1781, afirmând că: „Libertatea religioasă o înţeleg eu astfel că aş primi serviciile fiecăruia, fără privire la credinţa religioasă”18. Totuşi, biserici catolice au fost ridicate în toate oraşele pentru a deservi numeroşii funcţionari şi militari austrieci, şi după cum arată M. Iacobescu,19 pentru aceste biserici au fost luate chiar clopotele din unele biserici ortodoxe de pe lângă mănăstirile desfiinţate, cum s-a întâmplat la Voroneţ şi Moldoviţa în 1811, iar în posturile vacante din parohiile ortodoxe, autorităţile habsburgice numeau preoţi greco-catolici.20

     O altă direcţie în care habsburgii au acţionat în vederea distrugerii elementului românesc, a fost învăţământul.

     Deşi în prima fază, „Regulamentul administraţiei bisericeşti şi al şcolilor din Bucovina”, din 29 aprilie 1786, favoriza accesul românilor la cultură, stabilind ca limbi de predare „numai germana sau moldoveneasca”, în fapt el nu urmărea decât o integrare lentă a Bucovinei în cadrele Austriei pentru a nu stârni nemulţumiri din partea populaţiei autohtone.

Însă răscoala populară din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a demonstrat Vienei că nu se pot face experimente cultural-politice cu populaţia românească.21 De aceea, cultura şi religia, cele mai puternice elemente ale unei conştiinţe unitare, trebuiau controlate şi apoi desfiinţate.

     În urma decretului imperial din 6 august 1786, Bucovina a fost încorporată provinciei imperiale Galiţia. Alipirea la Galiţia şi revocarea reformelor iosefiniste după 1790, a permis polonezilor să pornească un adevărat război împotriva învăţământului românesc din Bucovina. Astfel, în 1795, locotenenţa imperială din Lemberg a dispus anularea obligativităţii învăţământului primar. Urmarea a fost că în acel an, în Bucovina au fost desfiinţate 11 şcoli rurale, măsură care a lovit direct în populaţia românească.

     Legea învăţământului primar, adoptată în 1804 sub numele de „Constituţia politică a şcolilor germane în provinciile ereditare cezaro-regeşti” prevedea că şcolile să fie întreţinute de domeniile de pământ a mănăstirilor, iar clerul trebuia să sprijine statul în supravegherea şcolilor. Efectul legii a fost de fapt trecerea majorităţii şcolilor primare sub dependenţa directă a Consistoriului catolic din Lemberg.

     În 1811 Comisia Aulică de Studii cerea guberniului galiţian să prezinte propuneri privind înfiinţarea de şcoli triviale în comunele rurale din Bucovina, în urma cărora împăratul a aprobat în 24 decembrie 1813 înfiinţarea a 17 şcoli. Cu toate acestea, contrar aşteptărilor Austriei, numărul elevilor ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut foarte mult; în oraşul Cernăuţi, în 1829, din 3.500 copii ortodocşi de vârstă şcolară (6-14 ani), doar 59 frecventau şcoala, iar în toată Bucovina, în anul 1831, din 41.689 copii de rit ortodox de vârstă şcolară, frecventau şcoala după 700.22

     Refuzul ortodocşilor de a studia şcolile înfiinţate de administraţia austriacă se explică atât prin eliminarea limbii române din procesul de instrucţie cât şi prin catolicizarea şcolilor. La 27 iulie 1820 Consistoriul romano-catolic de la Lemberg cerea învăţătorilor bucovineni să dea copiilor o educaţie religios-morală şi să efectueze ritualurile bisericeşti în stil catolic.23

 În anul 1924, învăţătorilor li se cerea să utilizeze limba maternă a elevilor numai „cât e de lipsă pentru explicarea lecţiei (…) spre a fi înţeleasă de şcolari, în rest să folosească doar limba germană”,24 iar în 1839, acelaşi Consistoriu dispunea ca „şcolarii să participe în fiecare zi la liturghie (catolică n.n.) şi numai în caz de mare frig sau de ploaie cumplită să fie dispensaţi de la această datorie”.25

     În aceste condiţii nu e de mirare că numărul copiilor români ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut atât de mult. De altfel şi profesorul de teologie Mihai-Miron Călinescu consemna mai târziu: putea oare să „lase cu bucurie şi cu zel pre copii săi a lua parte la învăţătura în astfeliu de şcoale, unde se propune copilului numai cât limbi străine şi neînţelese, de astfeliu de învăţători, cari nu-şi pute câştiga încrederea poporului şi a tinerimei nici prin legătura năciunei nici prin cea a religiei”.26

     Preoţii şi învăţătorii catolici şi greco-catolici erau favorizaţi spre deosebire de cei ortodocşi fiind mai bine salariaţi şi mult mai repede numiţi în funcţii. Se încerca de asemenea, prin diverse metode, atragerea spre convertire la unire cu biserica romano-catolică, după cum reiese dintr-o scrisoare a unui învăţător din Suceava, Ioniţă Botezat, adresată Episcopului ortodox al Bucovinei, în care arată cum fiul său Samuil, încercând fără succes să obţină un post de dascăl în orice parohie din Bucovina, este sfătuit de pedagogul său, Panchievici, în mod semnificativ:

„De vei lua lege catolicească, apoi degrabă vei fi aşezat (…). Văzând el atâta gonire asupra legii greceşti şi înţelegând din unii şi alţii aceasta cum că, care nu se face catolic, nu se pute aşeza în slujba dăscălească”, a plecat în Moldova.27

     Politica promovată de Habsburgi în Bucovina şi materializată prin măsuri ce favorizau colonizarea, catolicizarea şi omogenizarea societăţii prin distrugerea elementului românesc şi crearea unei societăţi aetnice care să servească intereselor imperiului a dat rezultate în timp, numărul românilor reducându-se simţitor. Reducerea numerică a românilor nu a însemnat însă şi distrugerea românismului, din contră, a întărit şi mai mult legăturile între români, unindu-i la greu şi mai ales la acţiuni îndreptate împotriva măsurilor antiromâneşti şi antiortodoxe luate de autorităţile imperiale.

     Mişcarea antihabsburgică cu caracter naţional românesc a îmbrăcat diferite forme şi s-a manifestat în multe feluri, dar întotdeauna a avut ca deziderat afirmarea identităţii naţionale şi egalitatea în drepturi a limbii române cu cea germană şi bisericii ortodoxe cu cea catolică şi cea greco-catolică.

     Sprijinul puterii „protectoare a ortodoxiei” era inexistent, Rusia urmărind de fapt propriile interese prin această politică. Ca întotdeauna de altfel, românii au rămas singuri în faţa vitregiilor soartei. Patrioţi de excepţie vor perlua conducerea luptei pentru realizarea dezideratelor naţionale. Între aceştia, de cea mai bună reputaţie se bucură peste timpuri familia Hurmuzachi. Din această familie primul reputat este Eudosiu, care în 1786 s-a stabilit la Cernăuca. Fiii acestui Eudocsiu, cinci băieţi şi două fete, vor reprezenta o valoroasă generaţie pentru istoria Bucovinei.

     În sprijinul Bucovinei se înscriu şi acţiunile a numeroşi români din celelalte provincii româneşti, de remarcat fiind intervenţiile în cadrul Dietei imperiale a delegatului românilor din Transilvania, A. Şaguna şi a lui Al. Mocioni, delegatul Banatului, care alături de acţiunile bucovinenilor, pe fondul modificării situaţiei politice din Austria, au făcut ca prin Constituţia din 26 februarie 1861, Austria să recunoască autonomia Bucovinei, ceea ce îi permitea să aibă cinci reprezentanţi în Dieta imperială, şi o Dietă provincială proprie compusă din 30 de membrii.

28 Tineri precum I.G. Sbiera, A Berariu, L. Popescu, studenţi fiind la Viena, la 2 martie 1861, au lansat un apel către bucovineni, îndemnându-i să nu voteze în Dieta provincială forţele pro-galiţiene ce încercau să-şi asigure controlul asupra Bucovinei: „Bucovinenilor! Feriţi-vă de toţi străinii, veneticii, bocănarii şi mişeii, care poartă crucea în sân şi vă gogolesc cuvinte dulci de pe limbă, iar în inima lor au pe dracul. Aceste fiinţe rele, dacă îţi alege de deputaţi de dietă, vă vor vinde cu trup şi suflet”.29

     Autonomia provinciei a permis desfăşurarea a unor intense activităţi culturale şi sociale care au dus la modernizarea societăţii civile, dar şi la o mai puternică afirmare a aspiraţiilor naţionale româneşti, culminând cu revenirea Bucovinei la Patria Mamă, România, în 1918.

     Din păcate însă, procesul de deznaţionalizare din timpul stăpânirii austriece a lăsat urme adânci în structura etnică a Bucovinei, ceea ce a servit drept motiv, mai târziu, pentru alte puteri, să revednice şi să ocupe cu forţa acest teritoriu, atât de năpăstuit de soartă.

 

Prof.Popescu Ioan Dorin 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr16/

 

 


NOTE

1. Vezi „Documente privind istoria României”, colecţia Eudoxiu de Hurmuzacki (serie nouă) Rapoarte consulare ruse (1770-1796), I. Bucureşti, 1962 (sub. Red. Acad. A. Oţetea), p. 106-107.

2. I. Nistor, „Istoria Bucovinei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 16-17;

3. Ştefan Purici, „Mişcarea naţională românească în Bucovina”, Ed. Humanitas, Suceava, 1998, p. 30.

4.  P. Ţugui, „Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774”, „Academica”, Revistă de ştiinţă, cultură, artă, (Bucureşti), 1992, nr. 4(16), p. 5.

5. I. Popescu, „De ce românii din Ţara Fagilor sunt trataţi în conformitate cu legea lui Murphi: adevărul învinge totdeauna în trei din şapte cazuri. I. Populaţia Bucovinei de până la răpire în lumina recensămintelor feldmareşalului Rumianţev, „Glasul Bucovinei”, I, 1994, nr. 2, p. 17.

6. C. Ungureanu, „Populaţia Bucovinei în preajma anexării ei de către Austria”, „Ţara Fagilor”, Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi – Târgu Mureş, V, 1996, p. 12.

7. Vezi textul diplomei la I. Nistor, op. cit. p. 53-55.

8. Mihai Iacobescu, „Din istoria Bucovinei”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 263-264.

9. Pentru amănunte, vezi Gh. Sbiera, „Familia Sbiera după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1899, p. 158.

10. Emil I. Eamandi, C. Şerban, „Contribuţii de geografie istorică la cunoaşterea fenomenului demografic în nord-vestul Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 495.

11. Dimitrie Onciulescu, „O încercare de catolicizare a Bucovinei” (cu anexe documentare), Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1939, p. 61.

12. Adolf Ficker, „Die Ziegeuner in der Bukovina”, „Statistische Monatschrift”, 1880, nr. 5, p. 255.

13. Ionel Dârladă, „Conştiinţa naţională a românilor din Bucovina”, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie” <A.D. Xenopol> din Iaşi, II, p.178.

14. I. Nistor, op. cit. p. 129.

15. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, File de istorie, p. 667.

16. D. Onciulescu, op. cit., doc. nr. 2, p. 53.

17. M. Iacobescu, op. cit., p. 301.

18. D. Onciulescu, op. cit. p. 9.

19. M. Iacobescu, op. cit. p. 297.

20. Şt. Purici, op. cit. p. 86.

21. Vezi H. Hofbauer, V. Roman „Bucovina, Basarabia, Moldova”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 24.

22. Şt. Purici, op. cit. p. 93.

23. Simeon Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica ortodoxă – română în secolul al XIX-lea în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Curţii imperiale din Viena”, Cernăuţi, 1929, p. 33.

24. Ibidem, p. 35.

25. Ibidem, p. 34.

26. „Calendarul pentru ducatul Bucovinei… pentru anul 1861”, f.19.

27. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, X, 1983, p. 636.

28. Teodor Bălan, „Redobândirea unei autonomii”, în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 63

29. Vezi textul integral în I.G. Sbiera, op. cit. p. 135-139.

27/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

27 ianuarie  1388 – Voievodul Petru Muşat al Moldovei acordă regelui Poloniei Wladislaw al II-lea Jagiello un împrumut, primind în schimb ca zălog, oraşul Halici şi ţinutul vecin al Pocuţiei

 

 

 

Petru I Muşat, domn al Moldovei 1375-1391

 

Petru Muşat, voievod al Moldovei 1375-1391.(A nu se confunda cu Petru I, care a fost domn al Moldovei de la sfârșitul anului 1367 până după iulie 1368. Petru I a fost  mezinul lui Ștefan Voievod, fiul cel mare al lui Bogdan I).

 

La 27 ianuarie 1388  domnitorul Petru Muşat al Moldovei acorda regelui Poloniei Wladislaw al II-lea Jagelo un împrumut de 4000 de ruble de argint pe termen de trei ani, primind în schimb, ca zălog, oraşul Halici şi Ţinutul vecin al Pocuţiei, care puteau fi ocupate de domnul Moldovei în caz de nerespectare a termenului de restituire a banilor. De fapt suma împrumutată a fost diminuată la 3000 ruble de argint (echivalînd cu 538,380 kg de argint fin).

Petru Muşat a fost primul reprezentant al dinastiei Muşatinilor pe tronul Moldovei şi a domnit 16 ani. Voievodul Laţcu nu a avut fii, ci doar o fiică, Anastasia, iar cronicile care consemnează domnia lui Petru Muşatinul, nu indică vreo legatura de rudenie între el si predecesorii lui, specificând doar ca a fost „fiul Muşatei”.

Majoritatea cercetatorilor au considerat că după Laţcu (mort în 1375), în scaunul Tarii Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a Bogdăneştilor fiind înlocuita cu cea a Muşatinilor. Mărturie în acest sens ar fi şi materialele arheologice cercetate la mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la Rădauţi, în mod deosebit impunându-se cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte trei, un coif cu coarne recurbate.

Ştiindu-se ca Laţcu a fost feciorul lui Bogdan I, de la care nu ne-a parvenit nici o reprezentare heraldică, se poate conchide că elementele emblematice în cauză ţin de simbolul heraldic al întemeietorului scurtei dinastii a Bogdăneştilor.

Din timpul domniei lui Petru Muşatinul este cunoscuta însă o altă stemă a Moldovei, având ca figură centrală a sa capul de bour, ceea ce justifică astfel concluzia că între Laţcu şi Petru  Muşatinul nu a existat o succesiune dinastică, faptul fiind confirmat de această discontinuitate heraldică.

Din timpul domniei lui Petru Muşat al Moldovei datează primul act care delimitează hotarul dintre principatul Moldovei şi Uniunea polono-lituaniană cu traseul pe rîuleţul Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste cîmpia Bolohovului pînă la Nistru, în punctul marcat de satul Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos, până la Marea Neagră.  În timpul domniei lui Petru Muşat regiunea istorică din preajma cetăţilor Hotin, Ţeţina (lîngă Cernăuţi) şi Hmeliov, numita „ţara Şipeniţului” intră în componenţa Moldovei.

 

 

 

File:AtlHistMold4.jpg

 

 

 

 

La 26 septembrie 1387, Petru Muşatinul, asistat de cinci “consilieri supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni, a purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagiello.

Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul moldovean a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate separat, respectiv de voievodul Petru şi boierii lui .

Omagiul vasalic a fost confirmat printr-o carte regală a suzeranului polon care nu s-a păstrat, dar care, împreună cu alte acte vasalice ale domnilor moldoveni de după Petru , au fost confirmate printr-o carte unică semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 1433.  

În cadrul negocierilor, Petru Muşat a trebuit să renunţe la controlul asupra Podoliei Mici, documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei”. 

În schimb,   erau recunoscute ca aparţinând deja Ţării  Moldovei fostele stăpâniri tătare, apoi lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin care nu mai este menţionat ulterior în nici un izvor scris şi care, în componenţa Ţării Moldovei în noile ei graniţe, se deosebea prin denumirea de Ţara de Jos.

Tot prin acest act, Petru  Muşat recunoaşte suzeranitatea Uniunii polono-lituaniene asupra Moldovei. 

În acelaşi an Petru Muşat a alipit la  Moldova, Ţara de Jos şi un sector al gurii Dunării, iar în 1388, oferind acel împrumut lui Vladislav, a obţinut de la regele polon ca amanet teritoriul Pocuţiei (între Carpaţi, Nistru, Ceremuş).

În 1392 Petru Muşat a încheiat procesul formării Statului Moldovenesc,anexând la el Bucovina. În calitate de domn, Petru Muşat a mediat  soluţionarea conflictului dintre Polonia şi Muntenia. 

Domnia lui a corespuns etapei finale a procesului de constituire a statului medieval care s-a concretizat în întărirea aparatului central al statului şi consolidarea neatârnării ţării odată cu încheierea unui sistem de alianţe cu Polonia, Lituania şi Muntenia.

La apropierea dintre Moldova şi Polonia o mare importanţă au avut legăturile matrimoniale dintre domnitorii lituanieni şi cei moldavi, precum şi interesele economice ale părţilor, legate în primul rînd de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi invers, străbătînd Moldova.

Din acea perioadă a ajuns pînă la noi prima gramotă emisă de cancelaria Moldovei la 1 mai 1384, în care domnitorul se numea „Petrus waiwoda dei gratia dux Terre Moldaviae” (Petru voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei). Documentul confirmă existenţa în Moldova a vămilor, a căilor de comerţ, a locurilor de depozitare a mărfurilor „în tîrgul nostru Siret”.

Din perioada lui Petru Muşat avem primele dovezi, că actele cancelariei de stat se întăreau cu pecete domnească. Prima pecete (păstrată) a Moldovei se referă la omagiul de vasalitate al lui Petru I Muşat depus regelui Poloniei Vladislav la 6 mai 1387. Pe revers este gravat capul de zimbru en face cu o stea cu cinci colţuri între coarne, în dreapta un soare, în stînga  ̶  secera lunii. Aceasta este de la începuturi stema Moldovei, pe care o vedem şi pe primele monede  ̶ groşi moldoveneşti  ̶ bătute, după cum ne spune legenda de pe ele, de „Petri woiwodi Moldaviensis”.

Emiterea de monedă constituie un moment crucial  în istoria ţării, şi o dovadă a  întăririi suveranităţii Moldovei.

Monede bătute pe vremea lui Petru Muşat

 

Recunoscînd în 1387 suzeranitatea regelui polon Vladislav Iagello, Moldova se include în sistemul de alianţe polono-lituaniene. Aceasta a predeterminat pentru o perioadă îndelungată orientarea externă a Moldovei, potolind pretenţiile expansioniste ale ungurilor.

Când pe tronul Munteniei în 1386 a ajuns Mircea cel Bătrân, Petru a urmat o politică de  apropiere faţă de a acestuia. Prin mijlocirea lui Petru I Muşatinul s-a produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-lituaniană şi Muntenia.

 Negocierile în acest sens au debutat la sfîrşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă, Ţara Moldovei a ajuns să aibă hotar comun şi cu Muntenia.

Petru Muşat a început opera de fortificare a ţării: a zidit cetăţile  Suceava, pe care a făcut-o din 1385 capitală a Moldovei, Neamţ şi Şcheia. Sînt fixate în documente oraşele şi tîrgurile Iaşi, Roman, Siret, Baia, Tîrgul Neamţ, Hîrlău, Hotin. Se instituie dregătoria de pîrcălab cu atribuţii administrative şi militare în vreme de război.

Tot în timpul domniei sale s-a statornicit ierarhia bisericii ortodoxe din Moldova, la data de 26 iulie  1401  Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol acorda Tomosul  prin care era recunoscut oficial Iosif I Muşat ca mitropolit al Moldovei. Această recunoaştere urma unei perioade de aproape două decenii de tensiuni între Mitropolia Moldovei şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. 

Începînd cu Petru Muşat putem vorbi despre Moldova ca ţara integră, ca stat european cu toate actele în regulă, cu pecete prin care stema ţării bourul îşi începe calea sa în istorie.

 

 

Surse:

 

 

 http://statulmoldovenesc.blogspot.ro/2011/04/statutul-international-al-moldovei-1359.html

https://doxologia.ro/viata-bisericii/interviu/cum-fost-recunoscut-primul-mitropolit-al-moldovei

https://biblioteca.regielive.ro/referate/istoria-romanilor/politica-interna-si-externa-in-moldova-in-timpul-domniei-lui-petru-i-musatinu-36259.html

http://www.timpul.md/articol/21-septembrie-%281391%29-a-incetat-din-viata-petru-i-musat-79555.html

27/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: