CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 2 mai 1666 un ispisoc al domnului Duca Vodă al Moldovei pomeneşte pentru prima oară despre „tîrgoveţii din Chişinăi.”

 

 

Biserica Măzărache şi Fîntîna din Chişinau, vedere dinspre rîul Bîc, sec.XIX

Biserica Măzărache şi Fîntîna din Chişinau, vedere dinspre rîul Bîc, sec.XIX

La 2 mai 1666 un ispisoc* al domnului Duca Vodă al Moldovei pomeneşte pentru prima oară despre „tîrgoveţii din Chişinăi.

Privilegiul de tîrg fusese primit de aceasta asezare mai devreme, în intervalul 1661-1665, pe cînd domnea în Moldova Istrate Dabija. Aşa reiese dintr-un act de hotărnicie de la Mihai Racoviţă, care menţionează: „făcîndu-se Chişinăul tîrg nou în zilele Domnului Dabija voievod…

Pentru început, iata în cîteva cuvinte evoluţia Chişinăului din timpul Principatului Moldovei. Într-un document din 1436 este pomenită seliştea Chişinăului de pe rîul Bîc.

Întemeietorul satului a fost Vlaicu, fostul pîrcălab al ţinuturilor Hotin, Orhei şi Cetatea Albă, nimeni altul decît unchiul lui Ştefan cel Mare.

La 1576, alt document atesta faptul că satul Chişinău deţinea mori în Bîc, fiind vîndut de Vaşutca, strănepoata lui Vlaicu, fostului ureadnic de la Iaşi, Dragoş, pentru 500 de zloţi tătăreşti. Mai tîrziu, în 1641, găsim satul ca fiind închinat mînăstirii Sfînta Vineri din Iaşi.

Şi Dimitrie Cantemir, enumerînd localităţile mai importante ale Principatului Moldovei, vorbeşte despre Chişinău ca despre un „tîrguşor de puţină însemnătate” din ţinutul Lăpuşnei, avînd o populaţie compusă „din creştini, armeni şi jidovi” şi fiind cîrmuit de un şoltuz şi mai mulţi pîrgari, cum se obişnuia în toate oraşele Moldovei.

Cam aceasta avea să rămînă situaţia şi după un veac, cînd, prin pacea încheiată între ruşi şi turci la Bucureşti în 1812, jumătatea de răsărit a Moldovei va fi anexată Imperiului rus.

Iniţial, în timpul războiului, Chişinăul a devenit reşedinţă a administraţiei militare ţariste, regim menţinut şi în primii ani de după anexare. Acolo şi-a avut reşedinţa amiralul Ciceagov, comandantul militar al noii provincii, şi tot acolo s-au stabilit primii guvernatori ai Basarabiei, Scarlat Sturdza, Harting, Bahmetiev şi Inzov, cu toţii avînd grade de generali în armata rusă.

Aceasta ne lămureşte de ce a fost ales ca sediu Chişinăul, după ce o vreme se părea că va fi preferată Tighina. El avea o excelentă poziţie strategică din punct de vedere militar în primul rînd.

Alte avantaje ale noii capitale erau evidenţiate într-un raport din 1813 al protoiereului Petre Kuniţki, primul rector al Seminarului teologic de aici:

Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocîrmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decît celelalte oraşe de aici. În el, ca şi în oraşele Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde engrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lînă, şi le exportă cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti.” 

Unii călători ruşi erau şi ei plini de admiraţie pentru noul oraş al imperiului. Storojenko în 1829 nota: „Privirea mea aluneca pe dealurile acoperite cu vii şi pomi fructiferi… Chişinăul era ca pe palmă. De departe el părea un oraş mare şi frumos; se vedeau bisericile albe şi casele mari; soarele ardea pe cupolele şi crucile templelor; clădirile păreau că sunt în mijlocul grădinilor şi totul la un loc forma o panoramă splendidă.” (6) Iar alt călător, Demidov (1838), spunea: „Despre Chişinău nu putem spune nimic, în afară de aceea doar, că el este foarte vast şi că el, ca şi Roma, este aşezat pe câteva coline.” (7)

Dar aceste păreri optimiste contrastau evident cu altele, care dovedeau mai multă atenţie în a privi evoluţia oraşului, ca şi a întregii provincii, în cadrul imperiului în care au fost încorporate cu forţa. Care a fost această „evoluţie” a unui teritoriu aflat sub ocupaţie străină, ne edifică marele geograf francez E. Reclus:

Clădirea principală a oraşului este uriaşa puşcărie cu patru turnuri cu dinţi, care se înalţă deasupra caselor joase.” (8) Nu era altceva decât simbolul puterii ocupante, şi mulţi ani aceasta a fost singura clădire a statului de acolo. Kiseliov nu vedea în Chişinăul de sub ruşi decât „un sat mare, murdar şi prost, cu patru sau cinci case de piatră” (9); un alt călător afirma că străzile fără nume ale oraşului „erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”. (10)

Totuşi, dacă ruşii ar fi avut mai multă grijă pentru noua provincie, Chişinăul ar fi putut să prospere. Până la 1812 domnitorii moldoveni îl înzestraseră cu nu mai puţin de opt biserici: Visterniceni, Buicani, Catedrala Arhanghelului Mihail, Biserica Bunei Vestiri, Sfântul Ilie, Biserica Înălţării, Biserica Naşterii Maicii Domnului şi Biserica Grecească.

Aceasta indică îndeajuns marele număr al locuitorilor săi şi prosperitatea economică de care se bucura la începutul secolului al XIX-lea. Imediat după 1812 ruşii aveau să-i dea importante privilegii comerciale, după cum afirmau istoricii sovietici, dar aceasta n-a făcut decât să împetriţeze populaţia şi să producă o adevărată explozie numerică. Încă în 1817, englezul W. McMichael, care a trecut prin Chişinău, remarca:

Printre mulţimea ciudată, deosebeai pe ofiţerul rus trecând iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovean, contrastând cu soldatul împărătesc cu trăsăturile de calmuc, puţini turci, din pătura cea mai de jos, şi mulţi armeni, aşa de numeroşi aici, că ocupă o stradă întreagă. În mijlocul norodului şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor, pe care erau răspândiţi zecchini de Veneţia, galbeni olandezi, fonduchi, stamboli şi alte feluri de aur turcesc, amestecat cu greoaia aramă a copeicilor ruseşti.” (11)

Iar medicul german I.H. Zucker confirma aceasta în 1834: „Poate că niciun oraş din localităţile vestice ale Europei nu prezintă un aşa de izbitor amestec de naţiuni ca Chişinăul.

Murdarul ovrei polonez şi elegantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul, un grup de ţărani bulgari şi o bandă de ţigani nomazi, funcţionarul polon şi boierul, negustorul german şi bărbosul chirigiu rus, toţi merg unul lângă altul pe străzile Chişinăului, fiecare cu costumul lui original, fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi obiceiurile.” (12)

Dar românii Chişinăului continuau să spere că anexarea Basarabiei nu era definitivă. Viceguvernatorul provinciei, Vighel, vorbea de acest lucru chiar şi în 1823:

Moldovenii erau încredinţaţi că administraţia regională nu poate rămâne mult timp la Chişinău şi îşi făceau case mici, înconjurate cu garduri de nuiele, cu toate că multe din ele erau închiriate la stat cu preţuri mari.” (13)

În 1818, cu ocazia promulgării Constituţiei provinciei Basarabia, ţarul Alexandru I a venit la Chişinău. Cu ocazia acestei înalte vizite, oraşul a îmbrăcat culori orientale, după cum ne spune istoricul Veltman: „Cucoanele sosite s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia viceregelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învălite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşii. Cu câteva momente înaintea sosirii împăratului, şalurile au fost luate, iar căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor.” (14)

În anii imediat următori înăbuşirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu şi a mişcării eteriste (1821-1823), la Chişinău s-au refugiat nenumăraţi români şi greci din principate, speriaţi de eventualele represiuni turceşti.

Astfel, la Chişinău au sosit: principele Moldovei Mihail Şuţu cu numeroasa sa familie; postelnicul Ioan Schina, fiul fostului domn al Munteniei Caragea, cu soţia; familiile Rosetti şi Moruzi; vistiernicul Gheorghe Roznovanu; postelnicul Dimitrie Statachi; doi postelnici Plaghino; văduva hatmanului Bogdan cu fiica ei Mariola Bogdan; postelnicul Iacovachi Rizo, unul dintre cei mai înfocaţi eterişti; boierul Mano; boierul basarabean Petrachi Mavrogheni, care îşi petrecea mult timp la Iaşi, cumnat cu sora lui Mihail Sturdza, viitor domn al Moldovei; fostul boier muntean Varlam; Constantin Ghica, fratele principelui Gheorghe Ghica; Herescu; doi Ghica din Moldova etc. Locuitorii Basarabiei le erau însă ostili acestora, după cum afirma acelaşi Veltman:

Moldovenii în general doreau succes turcilor şi se bucurau din toată inima când se tăia capul fanarioţilor, deoarece în fiecare din ei vedeau pe viitorii domnitori ai săi.” (15) Şi tot Veltman aprecia că în acei ani, din cauza exodului de eterişti şi fanarioţi, populaţia Chişinăului crescuse de la 12.000 la 50.000 de suflete.

Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol şi din cele două principate”, afirma el. (16)

În aceste condiţii, oraşul se degrada şi mai mult. Un călător rus din 1829 consemna: „Intru în oraş, merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri asiatice sobre, dar liniştite. Zadarnică speranţă!” (17)

Iar Vighel se destăinuia: „Eu n-am văzut un sat mai urât şi mai dezordonat decât el. Din depărtare, el încă seamănă a ceva, dar intrând în el, eu am rămas cu gura căscată…” (18)

Ca urmare a creşterii explozive a populaţiei, oraşul trebuia extins şi salubrizat. Noul plan al oraşului a fost aprobat în 1834 de guvernatorul Feodorov, inclusiv proiectul noilor străzi. În 1836 a fost construită monumentala Catedrală a Naşterii lui Christos, amenajându-se şi grădina din jurul ei. S-au ridicat şi bisericile catolică şi lutherană, şi mai multe edificii publice.

Alte biserici pe care ruşii le ridicaseră sau aveau să le ridice în Chişinău au fost: Sfântul Gheorghe (1819), Sfântul Haralambie (1826), Biserica Tuturor Sfinţilor (1830), Sfântul Teodor Tiron (1858), Sfânta Treime (1869), Biserica Adormirii Maicii Domnului (1892) şi Sfântul Dimitrie (1902).

Cu toate acestea, în acţiunea de resistematizare a oraşului s-au produs multe abuzuri şi nedreptăţi. În 1823, Vighel ordona ca vacile şi oile locuitorilor care, nepăzite, invadaseră grădina publică, să fie sacrificate şi date ca hrană deţinuţilor de la închisoare. Tot el a dărâmat multe case noi sub pretextul alinierii străzilor. A dărâmat inclusiv o fabrică de bere şi nişte mori de pe Bâc, cu ocazia desfiinţării forţate a heleşteelor istorice. De asemenea, spunea călătorul german I.G. Kohl, dacă autorităţilor li se părea că o clădire era „proastă” sau „urâtă”, pe clădire se scria cu vopsea: „spre dărâmare”, dându-se şi termen în acest sens.

La unele clădiri se dărâma numai câte un balcon sau câte o porţiune, necesară reorientării străzii. Ca urmare, oraşul nou, construit pe un loc viran, s-a transformat în cartiere regulate. Din 1830 până în 1850 oraşul a crescut vertiginos, dar şi-a pierdut treptat din caracterul moldovenesc. În 1824 încă, funcţionarul Longhinov scria că la Chişinău „este o regiune barbară, unde oamenii fără vină sunt înăbuşiţi în închisori, prădaţi, bătuţi şi arşi.” (19)

Mulţi călători străini atestau creşterea explozivă a oraşului: Storojenko, Nadejdin, I.G. Kohl, X. Hommaire de Hell, J. Vujić, I. Kraszewski. Ei constatau concomitent şi împestriţarea populaţiei. Dar polonezul Kraszewski (1843) adăuga: „Totuşi, costumele amintesc încă, că tu eşti aici şi nu în alt loc. Moldovenii, în căciuli de miel, în mantale lungi, grecii în fesuri, bulgarii etc., care se mişcă pe străzi, care stau lângă pragurile caselor cu lulele; mărturisesc că această regiune nu aşa de mult este cucerită de aşa-zisa civilizaţie.

În rând cu aceste rămăşiţe ale Orientului, se întâlneşte eleganţa în frac, comandat la Viena, în mănuşi galbene de piele subţire; lângă armeanul bărbier, flaşneta cântă ariile lui Donizetti şi Bellini, valsurile lui Strauss; în rând cu vânzarea vinurilor basarabene, madame, care a venit direct din Paris, deschide magazin de mode.” (20) Dar peste tot acest talmeş-balmeş, el constata că „limba dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească.” (21)

Caracterul predominant românesc al Chişinăului a mai fost recunoscut şi de rusul Garşin: „Chişinăul este un oraş care nu are nimic rusesc. Pe străzi nu se aude niciodată vorbindu-se ruseşte, ci numai în yiddiş şi moldoveneşte.” (22) Şi vorbind tot despre locuitorii Chişinăului, Vighel arăta: „Nimeni din ei nu ştia ruseşte şi n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din vorbă cu dânşii se putea observa că ei considerau nordul nostru ca o ţară sălbatică. În schimb, mulţi din ei se duceau la Viena.” (23)

Călătorul sârb J. Vujić (1840) admira şi el oraşul, bisericile, gimnaziul, cancelaria guvernatorului, primăria, cazarma soldaţilor. Despre aceşti soldaţi el spunea că aveau şi o orchestră bună, „pe care când o asculţi ţi se umple sufletul de bucurie.” (24)

Noi lucrări de modernizare s-au desfăşurat în a doua jumătate a secolului. Astfel, până în 1862, străzile erau nepavate, fiind brăzdate cu şanţuri primitive pentru scurgerea apei, pline de noroi şi impracticabile. Abia la 1860 Chişinăul a fost legat de Rusia prin fir telegrafic, datorită convenţiei telegrafice încheiate de Alexandru Ioan Cuza cu Rusia în acelaşi an, iar între 1870-1877 s-a construit calea ferată Chişinău-Odesa.

Din 1912 s-au introdus tramvaiele electrice pe străzi. Tot la începutul secolului al XX-lea a fost introdusă lumina electrică pe străzi. A fost construit un apeduct şi s-au înmulţit mereu clădirile publice şi particulare. Oraşul căpăta din ce în ce mai mult un aspect rusesc, asemănător cu oraşele din stepă. Limba pe străzi începea să fie cea rusă. Iar românii erau împinşi tot mai mult spre periferiile numite Buicani, Visterniceni, Schinoasa, Sfânta Vineri, Melestiu, Frumoasa etc.

Aceasta a fost, în mare, situaţia capitalei Basarabiei pe parcursul secolului stăpânirii ruseşti. Dar şi capitala a continuat să rămână românească, în ciuda tuturor măsurilor luate pentru a o rusifica.

*ispisoc n. vechi  act domnesc, hrisov, uric emis de  Domnii Moldovei (sec. XIV-XVII) scris slavonește care servea ca titlu de proprietate sau   privilegiu;. [Rus. SPISOKŬ, copie (din slav. ISPYSŬ].

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/02/o-istorie-a-zilei-de-2-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

http://www.istoria.md/articol/440/Chi%C5%9Fin%C4%83u,_Capitala_Basarabiei_%C5%A2ariste

Note:
1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 103.
2    Ibidem, p. 104.
3    Ibidem.
4    Ibidem.
5    Ştefan Ciobanu, Chişinăul, Chişinău, 1925, p. 31.
6    Ibidem, p. 8-9.
7    Ibidem, p. 4.
8    Ibidem, p. 9.
9    Ibidem, p. 34.
10  Ibidem.
11  Ibidem, p. 36.
12  I.H. Zucker, Basarabia, Chişinău, 1932, p. 9.
13  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 37.
14  Ibidem, p. 37-39.
15  Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 49.
16  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 39.
17  Ibidem, p. 43.
18  Ibidem, p. 46.
19  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 141.
20  Ştefan Ciobanu, Chişinăul, p. 52.
21  Ibidem.
22 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 9.
23  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 122.
24  Ştefan Ciobanu, Chişinăul, p. 54.

02/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

12 unie 1864 – A decedat la Atena, în Grecia, fostul domnitor fanariot al Moldovei, Mihail Suţu (Soutzo) sau Mihail Suţu al II-lea

 

 

Mihail Suţu al II-lea, domn al Moldovei

Mihail  Suţu al II-lea, domn al Moldovei în perioada ianuarie 1793 –  6 mai 1795.

Între numeroasele familii  greceşti stabilite în Moldova de-a lungul timpului şi cu deosebire în secolele XVI-XVIII, familia Suţu a avut un rol important, fiind dătătoare de domni, atît în Moldova cât şi în Muntenia.

Familia în sine, cunoscută atît sub numele de Suţu cît şi în varianta franceză de Soutzo era originară din Epir, – Grecia, cel mai cunoscut membru al ei fiind Diamantaki Suţu, zis Draco, atestat în viaţă pe la 1728 la Constantinopol.

Suţuleştii au venit în Moldova și Valahia în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, implicîndu-se activ în viaţa socială şi politică a vremii, înrudindu-se atît cu vechile familii boiereşti autohtone cât şi cu cele greceşti,  stabilite aici mai demult   Membrii familiei au oscilat permanent între  Moldova şi Grecia, păstrîndu-şi permanent, cel puţin o reşedinţă şi la Constantinopol.

Mihail Şuţu  era înrudit prin mama sa cu familia Mavrocordat. Fiind dragoman al Porții (1782 – 1783), a fost destituit, exilat în insula Tenedos, dar apoi iertat și numit domnitor în Valahia.

S-a născut în 1784 la Constantinopol și era nepotul de fiu al lui  Mihai „Draco” Soutzos,  din familia de greci Soutzos şi a fost ultimul domn fanariot al Moldovei.

Înainte de a ajunge domn a fost secretar al marelui dragoman Mihai I Suțu și a capucehaiei valahiei, Ioan Caragea, mai apoi mare dragoman al Porţii Otomane la Constantinopol (1815-1819) și membru al consiliului privat al sultanului Mahmud al II-lea, iar în 1819 a fost numit domnitor în Moldova, în locul lui Scarlat Callimachi. 

 Încă de la urcarea pe tronul Moldovei  a aderat la mişcarea grecească de eliberare naţională de sub dominaţia turcească, Eteria, iar când  Alexandru Ipsilanti conducătorul Eteriei a intrat în Iași, i-a pus la dispoziție toate resursele vistieriei ţării.

Renunță la tron, ca urmare a eșecului Eteriei încredințînd domnia unei căimăcămii, după care a plecat la la 30 martie 821 la Chişinău, în provincia moldovenească ocupată de Rusia la 1812, iar de acolo în Europa, unde va milita și va strînge fonduri pentru Eterie.

În Austria a fost  arestat din ordinul cancelarului Metternich, deținut la Brunn (Brno),şi  apoi închis timp de 4 ani la Göritz. 

Dupa eliberarea din detenţie, s-a întors în Grecia, care între timp devenise independentă, devenind  reprezentantul acesteia la Sankt Petersburg, Stockholm, Copenhaga, Londra şi Paris.

În 1854 a fondat şi prezidat la Atena Comitetul de salvare pubică, care a pus la cale insurecţia grecilor din Epir şi Tesalia.

A murit  la Atena la 12 iunie 1864.

 

Surse: 

http://istoria.md/articol/495/12_iunie,_istoricul_zilei#1864

https://ro.wikipedia.org/wiki

12/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş,trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa

 

„Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta.”

 

 

Petru Rares

 

 

 

 

 

Petru Rareş, frescă în biserică

 

Petru Rareș (n.1483 – d.1546), a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 si 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 si 3 septembrie 1546.

Era fiul natural al lui Stefan cel Mare cu o anume Răresoaia, a cărei existență nu e documentată istoric.

  O ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca.

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara”. (Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara).

 

 Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş, trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa.

 

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei.

Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu.

Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale.

Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului.

Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […]

Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai.

A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.                                                                                                           

În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

 

———————————–

 

* Petru Rareş, domn în anii 1527-1538, 1541-1546.

** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Ţarigrad.

**** Petru Rareş a mers la sultan pentru a obţine reînvestirea ca domn.

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/18/domnul-petru-rares-un-erou-in-scaunul-moldovei/

 

13/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: