CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reprezentanții Partidului Popular Maghiar din Transilvania şi Partidului Civic Maghiar a hotărât fuziunea celor două partide

Miercurea Ciuc, sâmbătă, 18 ianuarie 2020 (MTI) – Adunarea delegaţilor Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) şi Partidului Civic Maghiar (PCM) au hotărât sâmbătă la Miercurea Ciuc fuziunea celor două partide. Partidul nou va purta denumirea Alianţa Maghiară din Transilvania (AMT).

Partidele au decis ca procedura de înregistrare a partidului unificat să fie lansată după alegerile locale şi să participe la aceste alegeri sub egida alianţei politice denumite Alianţa Maghiară din Transilvania.

István Csomortányi, preşedintele PPMT a declarat la conferinţa de presă după congresul reunit al celor două partide: acestea au considerat că ar risca participarea la alegeri în cazul în care s-ar pregăti deja pentru alegerile locale ca partid fuzionat, deoarece nu este sigur că înregistrarea la tribunal al fuziunii ar fi finalizată în timp util.

Din această cauză au decis încheierea unei alianţe politice, care poate fi înregistrată printr-o procedură legală mult mai simplă.

Preşedintele PCM, János Mezei a spus: cele două partide au încheiat un protocol cu privire la alianţa politică, care stipulează o luare de decizii în sistem paritar. Preşedinţii celor două partide vor deveni co-preşedinţi ai alianţei politice.

Adunarea deputaţilor PPMT şi cea a PCM, cu aproximativ o sută de participanţi de fiecare parte, s-au reunit la început în şedinţe separate.

În cadrul acestor şedinţe desfăşurate cu uşile închise –
conform relatării preşedinţilor – hotărârile privind fuziunea şi alianţa politică au fost adoptate cu câte 1-2 voturi contra şi 1-2 abţineri.

Hotărârile au fost supuse votului şi la reuniunea comunăa celor două adunări ale deputaţilor, în faţa reprezentanţilor presei. De această dată, ambele hotărâri au fost adoptate cu o singură abţinere.

La conferinţa de presă, preşedintele PCM, János Mezei a apreciat: cele două partide au dovedit că acordă o importanţă mai mare interesului comun, decât intereselor individuale, politice. El a adăugat: partidele speră că alianţa lor va da un nou avânt “aripii naţionale” şi pot dovedi că 1+1 poate fi uneori 3.

Preşedintele PCM a mai adăugat: nu se doreşte slăbirea, ci consolidarea reprezentanţei maghiarilor din Transilvania, şi că se încearcă stimularea UDMR la noi rezultate.

Despre colaborarea politică a PCM şi a UDMR, care există din anul 2013, Mezei a declarat: dacă UDMR va accepta, noul aliat “va fi inclus şi el în această convenţie”.

István Csomortányi, preşedintele PPMT a precizat: reţelele organizaţiilor celor două partide sunt complementare. Unde unul din ele este puternic, celălalt de obicei nu reprezintă o forţă semnificativă.În localităţile unde până acum se aflau în concurenţă, se va începe un proces de conciliere.

El a adăugat: este probabil ca această conciliere să nu fie un demers uşor în anumite locuri.La întrebarea referitoare la situaţia din Odorheiu Secuiesc, János Mezei a precizat: protocolul alianţei stipulează că politicienii excluşi din unul din partide nu pot fi acceptaţi de partidul celălalt.

Cu patru ani în urmă, la Odorheiu Secuiesc a fost ales primar candidatul comun al celor două partide, Árpád Gálfi, acesta însă a fost exclus din PCM în vara anului trecut.

Csomortányi a mai adăugat că se urmăreşte încheierea unui acord cu UDMR în localităţile unde succesul depinde de unificarea forţelor maghiare.

Dintre aceste localităţi a nominalizat Târgu-Mureşul şi Satu Mare. El a ţinut însă să precizeze că, asemenea Alianţei Maghiare din Transilvania, în care niciuna din părţi nu este subordonată celeilalte, se doreşte ca negocierile cu UDMR să se desfăşoare şi ele de la egal la egal.

La adunarea comună a delegaţilor celor două partide s-a citit un mesaj din partea lui Zsolt Németh, preşedintele comisiei pentru afaceri externe a  parlamentului ungar.

Politicianul a apreciat că declararea fuziunii este un pas important în crearea unei noi unităţi a maghiarilor din Transilvania.

El acordă o valoare simbolică faptului că organizaţiile politice maghiare autonomiste din Transilvania îşi unifică forţele.

Şi-a exprimat totodată bucuria cu privire la dorinţa Alianţei Maghiare din Transilvania de a cădea de acord cu UDMR, forţa politică reprezentată în parlament.

 

Sursa: hirado.hu 

02/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Români în luptă cu expansiunea maghiarilor

 

Foto: VOIEVOZI PE NEDREPT UITAȚI: Gelu, Glad și Menumorut

 

 

 

 Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege „de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia).

Acesta era urmaş al unificatorului întregii „Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită „Ultrasilvana” şi, ulterior, şi „Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – „Geula” cel Bătrân. „Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X „un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare TARĂ a românilor, unificată de „marele şi puternicul duce” („dux magnus et potens”) „Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat („regnum”) independent!

Întradevăr „Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia „Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat „de Unguar”). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui „Gelu Românul” (c. 901), a cel „dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivatia imediată a agresinii ungare din 1002.

     Potrivit gestelor, adversarul lui „Geula cel Tânăr”, Ştefan „cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă).

Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui „Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): „ochii frumoşi şi mari”, „părul negru şi moale” căzând în „plete de leu”. Era aşadar fiul fiicei lui „Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui „DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – „muncă” – „Muncaci”).

Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o „femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire „ducatul Ungariei primului născut” – „Geysa”.

   Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui „Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui „Geula cel Tânăr”, „Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele „Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că „Saroldu” – „Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin „Oltul alb” sau „pământul udat de apa Oltului” („sar” – „noroi”, pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt „Tara Oltului”.

Cum „Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia.

O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că „Sarolt” scria cu litere „morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia.

De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, „Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice („Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi „Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

     Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi).

Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care „împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat „Ştefan” şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – „TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).

De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. „Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că „Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.

     Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti.

Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei „Sarlot” – românul Iuliu („Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, „Geula” (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).

Aşadar la 1002-1003, s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în „Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan.

Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul „Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice.

Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

 Dr. Mircea Dogaru

http://www.dacoromania-alba.ro/ 

20/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a rezervat teritoriilor Transilvania, Banat și Țara Ungurească autonomie provizorie doar până la întrunirea Constituantei, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituție

 

 

 

 

 

Foto: Academicianul Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj), istoric, profesor universitar, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj din anul 2012.

 

 

 

 

Centenarul Unirii: Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia

Principiile enunțate în documentele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia sunt un important punct de reper pentru democrația și unitatea României contemporane.

De multe ori, în spațiul public, se afirmă că ele nu au fost și nu sunt respectate.

Oricare comentator, înainte de a se pronunța, trebuie să citească atent Rezoluția Marii Adunări Naționale și să judece singur. Istoria nu se scrie din impresii, sentimente și frustrări, ci din surse.

Discuțiile se învârt, de regulă, în jurul noțiunii de autonomie care ar fi fost acordată minorităților atunci, în 1918, și pe care statul român nu ar fi respectat-o.

Mai întâi, termenul de autonomie, ca substantiv, în înțelesul (interesat și adaptat) invocat de unii lideri politici actuali, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluției respective, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească1) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”.

După cum se vede, este vorba despre stabilirea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100,000 de km pătrați), teritorii privite în întregimea lor.

În al doilea rând, chiar și acestor teritorii, Adunarea le-a acordat autonomie provizorie, doar până la întrunirea (convocarea) adunării, alese prin vot universal, menite să de Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după îndeplinirea condițiilor indicate.

Este drept că viitoarea Constituție s-a aprobat abia in 1923, iar autonomia Transilvaniei a fost abolită ceva mai devreme, dar aceasta e o chestiune de formă și nu de fond.

Cei care critică neaplicarea Rezoluției de la 1 Decembrie, „uită” o chestiune esențială, anume „decretarea” unirii. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea locuitorilor respectivi și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire a fost „decretată” de către cei 1228 de delegați – aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale („credenționale”, acte de crezământ, certificate) – ai tuturor românilor în cauză.

Or, minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi, cuprinse în documentul de la Alba Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomie pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat, știindu-se că puțini români le mai citesc azi sau, dacă le citesc, și mai puțini le pot interpreta corect. Iar dacă ar fi să ne referim direct la autonomiile istorice ale Transilvaniei („Pământul Săsesc” și „Pământul Secuiesc”), atunci se face din nou o mare confuzie: desființarea acestor autonomii nu are nicio legătură cu momentul 1918 și nici cu statul român.

Prima lor anihilare s-a făcut de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), prin reformele sale din Transilvania (ea a fost fără urmări pe termen lung, fiindcă privilegiații ardeleni au contestat măsura).

Atunci, toată Transilvania a fost împărțită în comitate (echivalente județelor de astăzi), fără ca vreunul din aceste comitate să beneficieze de regim special. A doua anihilare – aceasta definitivă – s-a produs în 1867, când s-a format statul dualist austro-ungar; atunci, Transilvania a fost pur și simplu încadrată în Ungaria sau Transleithania (așa se numea oficial partea răsăriteană a Imperiului, condusă de la Budapesta).

Prin urmare, Regatul României a preluat în 1918-1920, prin voința majorității locale și a comunității internaționale (stipulațiile Conferinței de Pace de la Paris, din 1919-1920), o Transilvanie fără nicio autonomie, o Transilvanie unitar și uniform organizată.

Autonomiile despre care mai vorbesc unii astăzi erau considerate, încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, relicve ale Evului Mediu, care se cuveneau grabnic desființate, în spiritul modernității și al modernizării.

Textul Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Sursa: Cimec.ro

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – după decretarea solemnă a Unirii – a stabilit următoarele principii fundamentale: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

„Deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării.

Ce se poate constata în legătură cu aceste principii?

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România „se instruiesc” în limba lor, în mod gratuit și, adesea, cu burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există program de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea „Babeș-Bolyai”,  care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției.

Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin zece doritori care să urmeze acea specialitate. Dar, în spiritul discriminării pozitive, se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți.

Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat câte circa 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii din România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetate de statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă (iar unul care învață în nemțește primește de 2,5 ori mai mult), în raport cu unul care studiază în românește.

Niciodată, în România de după 1918, sistemul de educație de toate gradele în limba maghiară nu a fost oprit, ci doar restricționat uneori, mai ales în vremea comunismului naționalist (în anii ’80 ai secolului al XX-lea).

Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români. Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentați în administrație în proporție cu numărul lor; în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. „Judecarea” se face, de asemenea, în teritoriile majoritar maghiare, cu judecători și grefieri maghiari.

Statul român asigură, pe de altă parte, traducători ori de câte ori este necesar.

Prin urmare, orice împricinat, martor etc. poate vorbi în fața instanței, în mod neîngrădit, în ungurește.

Despre restul facilităților asigurate minorităților, se poate vorbi și scrie foarte mult. Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii, acestea din urmă fiind reprezentate în parlament. Când nu au mai avut, înseamnă că se desființaseră toate partidele, inclusiv cele românești (din 1938 până în 1944).

Sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant, inclusiv atunci când nu fac guvern de coaliție cu vreun partid majoritar.

În Camera Deputaților și în Senat nu a fost vreodată (după 1989) vreo legislatură fără deputați și senatori maghiari, în proporție chiar mai mare decât cea obținută pe cale electorală. Nu există instituție de interes național, cât de cât importantă, fără reprezentant/ reprezentanți ai partidelor maghiare, de la Banca Națională a României până la Institutul Cultural Român.

România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în parlament, deputații lor (desemnați de comunitate) având toate drepturile celorlalți deputați (aleși prin sistemul de vot obișnuit).

Este drept că, în documentul invocat – adică în Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia – se mai folosește odată cuvântul autonomie (mai exact adjectivul „autonom”, cum s-a văzut), anume în articolul al III-lea, atunci când se vorbește despre „deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

Dar aici este vorba, evident, despre religie, despre confesiuni și nu numai despre cele maghiare (calvină, romano-catolică din Ardeal, unitariană etc.) și nici numai despre cele ale minorităților, ci despre toate.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc.) pentru vreo minoritate (sau „popor conlocuitor”, cum se zicea atunci), ci despre asigurarea „deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc.

Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi. Firește, nu există nici aici – ca în orice lucru omenesc – perfecțiune. Niciodată, un minoritar – mai ales dintre aceia care au în vecinătate țări în care trăiește majoritatea etniei (națiunii) sale – nu se va simți în România precum în Ungaria, Germania, Ucraina, Serbia, adică în „patria-mamă”, cum le place să spună unora.

Cred că, în condițiile actuale ale cadrului comun european, ar fi mai bine să ne concentrăm cu toții eforturile pentru construirea eficientă și cinstită a noii Românii, în care legile să fie respectate. Se cuvine ca toți cetățenii români să fie pregătiți să celebreze Centenarul Marii Uniri cu onoare și demnitate, animați de dorința unui viitor mai bun, pe fondul învățămintelor istoriei. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

 

NOTĂ:

1 Este vorba despre Partium sau „Părțile ungurești” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică despre Crișana, Sătmar, Maramureș, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc.

 

 

31/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: