Români în luptă cu expansiunea maghiarilor

 

Foto: VOIEVOZI PE NEDREPT UITAȚI: Gelu, Glad și Menumorut

 

 

 

 Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege „de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia).

Acesta era urmaş al unificatorului întregii „Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită „Ultrasilvana” şi, ulterior, şi „Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – „Geula” cel Bătrân. „Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X „un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare TARĂ a românilor, unificată de „marele şi puternicul duce” („dux magnus et potens”) „Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat („regnum”) independent!

Întradevăr „Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia „Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat „de Unguar”). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui „Gelu Românul” (c. 901), a cel „dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivatia imediată a agresinii ungare din 1002.

     Potrivit gestelor, adversarul lui „Geula cel Tânăr”, Ştefan „cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă).

Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui „Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): „ochii frumoşi şi mari”, „părul negru şi moale” căzând în „plete de leu”. Era aşadar fiul fiicei lui „Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui „DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – „muncă” – „Muncaci”).

Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o „femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire „ducatul Ungariei primului născut” – „Geysa”.

   Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui „Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui „Geula cel Tânăr”, „Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele „Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că „Saroldu” – „Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin „Oltul alb” sau „pământul udat de apa Oltului” („sar” – „noroi”, pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt „Tara Oltului”.

Cum „Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia.

O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că „Sarolt” scria cu litere „morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia.

De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, „Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice („Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi „Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

     Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi).

Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care „împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat „Ştefan” şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – „TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).

De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. „Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că „Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.

     Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti.

Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei „Sarlot” – românul Iuliu („Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, „Geula” (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).

Aşadar la 1002-1003, s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în „Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan.

Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul „Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice.

Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

 Dr. Mircea Dogaru

http://www.dacoromania-alba.ro/ 

Publicitate

La Alba Iulia în 1918 s-a încheiat un mileniu de excludere a românilor de la decizia politică luată de străini în propria lor ţară (I)

 

Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune că nobilul ungur Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda) şi atât de tare l-a bătut, încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit. 

Unsprezece secole la rând, poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale, prin alianţe străine şi legi nedrepte, dar şi prin fărădelegi adesea pline de cruzime pentru acest popor.

Totul se decidea politic fără reprezentanţi ai celei mai numeroase populaţii, care de fapt dădea caracterul majoritar etnic al acestei ţări.

În jurul anului 904, ducele sau voievodul român din Transilvania, pe nume Gelu, este înfrânt de triburile ungare care au invadat în Câmpia Panonică şi ţara este dominată apoi de căpeteniile acestor triburi care au condus pe ostaşii săi în secolul X la peste 30 de incursiuni de jaf înspre vest, până în Asturia (Spania) şi Sicilia, terorizând o întreagă Europă.

Decizia lui Gelu Românul de a-şi apăra patria este simbolică pentru stăpânirea statală de către români a ţării lor, Transilvania.

În anul 1000 se formează regatul ungar sub Regele Ştefan cel Sfânt, care înlătură pe căpeteniile de triburi de la puterea lor discreţionară şi-i creştinează pe unguri, aducând la curtea sa numeroşi baroni şi clerici germani pentru a organiza politic şi religios ţara, Ungaria devenind un regat apostolic, sub autoritatea papei de la Roma (o perioadă cu sediul la Avignon, în secolul al XIV-lea).

Astfel, românii erau din start doar toleraţi, fiind consideraţi schismatici, pentru că erau ortodocşi şi astfel nu erau cooptaţi, ca români, la conducerea politicii interne şi externe a regatului ungar, regat care ocupase şi Transilvania.

Aşadar, românii nu au avut încă din Evul Mediu timpuriu nici privilegii pentru întreaga lor comunitate, precum secuii şi saşii, şi nici o reprezentare a lor în conducerea regatului ungar, respectiv la conducerea voievodatului, mai târziu a Principatului Transilvaniei.

Secuii aveau un comite al secuilor şi saşii un comite al saşilor, puşi sub directa subordonare a regelui. Chiar şi cumanii, aşezaţi în centrul Ungariei, aveau la curte un jude al cumanilor.

Românii, cel mai numeros popor din Transilvania, apar relativ târziu în documentele de epocă tocmai datorită acestui păienjeniş de documente ce reflectă organizarea şi administrarea mai ales a instituţiilor ecleziastice, ale bisericii romane apostolice, biserică ce intră treptat în conflict cu păgânii, ereticii şi schismaticii (românii intrau în această ultimă categorie).

Mănăstirile, capitlurile, episcopiile şi arhiepiscopiile bisericii oficiale catolice erau cei mai mari latifundiari ai regatului şi papa îşi trimitea slujbaşii săi la strângerea dijmelor în regatele apostolice: Franţa, Anglia, Spania, Ungaria, Transilvania ş.a.

În nici un document din această perioadă românii nu figurează colonizaţi sau oaspeţi (hospites), precum figurează secuii, saşii, ungurii, cavalerii teutoni ş.a., mai mult chiar, românii apar în calitate de victime ale colonizărilor sau daniilor regale, smulgându-li-se proprietăţi pentru a fi date noilor veniţi (A se vedea în acest sens cartea, cu un titlu foarte inspirat: Din mâinile valahilor schismatici, apărută sub semnătura acad. Ioan Aurel Pop).

Excluderea românilor de la decizia politică a ţării lor continuă secol după secol. În anul 1291, la Dieta Transilvaniei sunt chemaţi nobilii, secuii, saşii şi românii.

S-ar părea, la prima vedere, că documentul este o atestare a faptului că românii erau încă/deja parte a puterii în epocă, dar după cazul discutat în acest for nobiliar – şi anume dreptul de proprietate al unui nobil pe nume Ugrinus asupra unei moşii din zona Făgăraşului, zonă numită atunci şi terra blachorum (ţara românilor) – deducem că nenobilii chemaţi la Dietă (românii) erau chemaţi doar în calitate de martori şi nu de decidenţi.

Nici o participare a românilor, ca stare distinctă, cu putere de decizie politică, nu este pomenită de documente privind istoria Dietei Transilvaniei.

Nu intră în calcul aşa-numita Dietă românească a Transilvaniei de la Sibiu, din 1863-1864, deoarece toate deciziile luate atunci au fost anulate prin Dieta din 1865, iar participarea românilor în Parlamentul ungar după 1867 este nereprezentativă după numărul populaţiei româneşti din Transilvania, datorită celebrei legi electorale ungare, anume croite pentru a împiedica pe români să acceadă democratic la decizia politică a statului.

90 la sută din alegătorii români au fost excluşi de la dreptul de vot prin această lege – o spun chiar memorandiştii la 1892.

Acesta era statutul unui numeros popor care trăia paşnic în văile cele însorite, în câmpiile cu grâne aurii, pe dealurile cu pajişti şi vii şi în munţii cei aspri ai Transilvaniei în cele unsprezece secole de asuprire, dar şi de statornicie şi de neclintită păstrare a identităţii naţionale româneşti, de croire a unei civilizaţii şi identităţi proprii inconfundabile.

Cum au fost asupriţi românii? Nobilii au avut dreptul paloşului, de a executa pe şerb la liberul său arbitru. Numeroase spânzurători sunt atestate în satele din Transilvania, în tot Evul Mediu. În veacul al XV-lea are loc acel celebru pact numit Unio Trium Nationum, făcut de nobilimea maghiară, de patriciatul săsesc şi de fruntaşii secuilor împotriva românilor, la 1437.

Un anume jurist Stephanus Werböczy întocmeşte, după răscoala lui Gheorghe Doja (Dozsa), în secolul al XVI-lea, celebrul cod juridic civil şi penal al regatului Ungariei, cunoscut sub denumirea de Tripartitum (era format din trei părţi, de aici denumirea), prin care românii sunt excluşi complet – de astă dată de jure – de la viaţa politică a Transilvaniei.

O lumină s-a ivit meteoric la începutul secolului al XVII-lea pentru românii transilvăneni: apariţia lui Mihai Viteazul la cârma Transilvaniei, dar marele domn unificator menţine cele trei stări de la conducerea Dietei şi din marile oraşe, inclusiv Clujul, şi nu mai are timp pentru a schimba din temelii ordinea medievală stabilită în principat, deşi s-a gândit – dacă ar fi să-i dăm crezare cronicarului István Szamosközy (Zamosius) – să-i lichideze pe toţi nobilii maghiari transilvăneni.

La mijlocul aceluiaşi secol XVII se tipăresc codurile de legi Approbatae Constitutiones, în 1653, unde în titlul al VIII-lea se statuează explicit că „neamul valahilor nu a fost socotit în această ţară, nici între stări, şi nici între religii…”.

Şerbia pentru români ia forme din ce în ce mai crunte. Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune, de exemplu, că nobilul Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda, azi jud. Mureş) şi atât de tare l-a bătut încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Austriac preia stăpânirea Transilvaniei şi – printr-o diplomă – împăratul Leopold menţine stările medievale ale principatului şi românii sunt în continuare excluşi de la decizia politică a ţării lor, acum sub patronajul imperiului habsburgic.

Această stare este zguduită pentru o clipă, la 1784, de Horia şi de răsculaţii lui, priviţi cu simpatie de o Europă uimită, care justifica lupta lor şi adora Libertatea. Această luptă pentru libertate se întâmpla înaintea Revoluţiei Franceze de la 1789. Şi Horia şi oamenii lui cer ca „nobilime să nu mai fie”.

A curs atunci mult sânge pentru Libertate, şi românii nu au uitat aceste jertfe. Tot în secolul al XVIII-lea, românii mai încearcă o dată dobândirea dreptului de a accede la decizia politică a ţării lor, de astă dată paşnic, petiţional, la 1791, prin cunoscutul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, suplică/plângere înaintată Împăratului Leopold al II-lea de liderii intelectuali ai naţiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc., în numele întregii naţiunii române (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae).

Apar, aşadar, liderii, intelectualii valoroşi ai naţiunii române, care nu mai sunt dispuşi să tolereze o stare politică stabilită de secolele întunecate. Ei cer ca românii să intre ca naţiune de drept în viaţa politică a ţării lor, iar „numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări (…) întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate”, iar „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în Dietă… să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune” (D. Prodan). Revendicările erau clare.

A fost însă nevoie, nu de alte petiţii, ci de Revoluţia Română de la 1848-1849, de ridicarea românilor pentru Libertate, pentru că revoluţia ungară avea planuri şi mai diabolice prin ramura ei reacţionară: să dea drepturi sociale românilor cu condiţia ca ei să renunţe la etnia lor.

Mai mult chiar, a reînălţat pentru acest scop numeroase spânzurători, întocmai ca în Transilvania medievală, spre uimirea poporului român şi a lumii civilizate.

Au fost numeroase jertfe din partea românilor (inclusiv numeroşi bătrâni, femei, copii nevinovaţi) pentru a opri acest plan diabolic.

Mai mult, din cauza acestui terorism maghiar(sintagmă des folosită în epocă de români şi de saşi) au căzut şi jertfe nevinovate şi din partea maghiarilor, pentru că moţii au aplicat, în câteva localităţi, din păcate, legea talionului, deoarece atrocităţile gardiştilor maghiari/secui au fost insuportabil de monstruoase.

Bariţiu a condamnat aplicarea de către români a legii talionului, dar a avertizat că nu trebuie să înfrunţi un leu crezând că-i adormit.

(Va urma)

 

 

Vasile LECHINŢAN

http://informatiahr.ro/1-100-de-ani-de-excludere-a-romanilor-de-la-decizia-politica-a-tarii-lor-se-incheie-la-alba-iulia-in-1918-i/

10 argumente în favoarea continuităţii

 

 

„Decalogul continuităţii”

 

Continuitatea poporului român constituie  și în prezent un subiect destul de controversat, adversarii dainuirii daco-românilor la nordul Dunării, care neagă autohtonia românilor pe teritoriul pe care astăzi îl locuiesc, pornind  de la două premise, una că pe timpul lui Aurelian întreaga populație romană a fost retrasă din Dacia în sudul Dunării și a doua că în secolele următoare izvoarele antice, romane și bizantine, nu mai fac amintire de vreo populație daco-romană la nordul Dunării, ci numai de popoare migratoare.

Pornind de la aceste premise, s-au format principalele argumente ale adversariilor continuității, ramase relativ aceleași  ca ale lui Roesler.

Având la bază aceasta idee, ia naștere o alta, și anume aceea că poporul și limba română s-au format la sudul Dunării.

Unul dintre argumentele aduse de R. Roesler și de partizanii săi în favoarea ideei formării poporului român în sudul Dunării a fost existența unui fond lexical comun în limbile albaneză și română.

Acesta a fost combătut de B.P.Hasdeu și Fr. Miklosich care au arătat că este vorba de un fond lexical comun,  traco-iliric, dacii fiind traci, iar albanezii iliri. S-a pus în discutuție și asemănarea dialectelor daco-roman și cel macedo-român.

În opinia unor filologi asemănarea se datorește faptului că aromânii  sunt urmasii populatiei autohtone trace romanizate din Balcani, vorbitoarea  unei limbi latine populare ca si cea vorbita la nord de Dunare, care nu a fost asimilata de masa slava, ceea ce explică asemanarea celor două dialecte.

În concluzie se poate spune că teoria roesliană nu poate fi considerată o teorie bazată pe analiza științifică și obiectivă a datelor de ordin arheologic, istoric și lingvistic.

În schimb, toate argumentele pledează pentru respingerea acestei teorii simpliste care, în mod cu totul  de neînțeles, caută să nu fixeze patria românilor, acolo unde istoria adevarată o așează, adică pe teritoriul fostei  Dacii.

 

Iată acum în ce fel se pot grupa argumentele în favoarea continuităţii stramosilor nostri pe teritoriul de azi al României:

 

 

1. Cazuri de evacuare totală a unui ţinut, fără să fi fost la origine vreo mare înfrângere, nu prea cunoaştem în istorie, iar goţii (barbarii din pricina cărora Aurelian ar fi ordonat părăsirea provinciei) nu s-au arătat a fi distrugători pe unde au trecut sau pe unde s-au aşezat, în cazul Daciei, avem chiar dovezi că unii localnici călăuzeau pe goţi prin trecători, pentru a ataca armata romană !

Într-un document, un episcop afirmă că adesea localnicii preferau stăpânirea unor şefi barbari care se mulţumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administraţiei romane îi strivea fără milă.

 

 

2. Marele nostru arheolog Vasile Pârvan a descoperit două documente din veacul al IV-lea, în care un „rege” al goţilor de prin părţile noastre, la nord de Dunăre, îşi zice „Jude” — or, acesta nu era un titlu onorific pe care să il fi putut conferi împăratul de la Constantinopol (cum ar fi Patriciu, Despot sau Cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani îl dădeau căpeteniilor lor administrative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecători şi administratori (termen ce se va păstra până târziu, cum vom vedea), înseamnă că acest rege barbar domnea la nord de Dunăre peste populaţii de limbă latină şi a vrut să-şi zică cum numeau supuşii lui localnici pe şefii lor.

 

 

3. Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva s-au mai găsit, din secolele IV şi V, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Puţinele documente scrise ce s-au mai găsit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decât de dominatorii barbari, care joacă un rol în războaie şi în politică, nu şi de ţăranii localnici (de care barbarii războinici au totuşi nevoie ca să le asigure hrana) — aceasta fiind o constantă în istoria universală: despre populaţiile imperiilor prăbuşite nu se mai vorbeşte, ci numai despre noii stăpâni.

 

 

4. Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm deoparte încrederea exclusivă, aproape superstiţioasă, în documentul scris.

Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, în aceeaşi perioadă care ne priveşte, în „mileniul întunecat”, nu se pomeneşte nicăieri de latinofonii din Elveţia (Rhetia), care mai vorbesc şi azi limba romanşă; iar, şi mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară şi mai lungă decât la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susţine că albanezii au picat din cer acolo unde-i mai găsim şi azi şi unde sunt semnalaţi din Antichitate.

 

 

5. Apariţia târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o explicaţie simplă: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare şi autoritatea regală pentru a se impune; atunci comunităţile săteşti, juzii, cnejii români, strânşi de fiscul ungar sau chemaţi la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală, sau de o autoritate locală, pentru recunoaşterea drepturilor lor strămoşeşti.

Notaţi cum o seamă de cuvinte din română, cu conotaţie juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a se răfui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui… îl numim pe Cristos Mîntuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară!

Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile XII-XIII, cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noţiuni esenţiale, fără mai multe veacuri de convieţuire cu ungurii, şi să le fi răspândit apoi în tot spaţiul locuit de români?

 

 

6. Simptomatic e faptul că, în primele documente, românii (valahii) sunt localizaţi în „păduri”, adică în întinse ţinuturi împădurite, fiindcă acolo, în dumbrăvi înconjurate de codri deşi, se adăposteau mai lesne împotriva călărimii năvălitorilor !

Astfel, puţin după 1200, regiunea Făgăraşului e denumită într-o „chartă” regală de donaţie către colonişti germani (saşii) silva blacorum et bissenorum (pădurea valahilor şi a pecenegilor).

Dacă românii ar fi fost, cum se pretinde, păstori nomazi veniţi din sud şi colonizaţi de curând, s-ar fi retras ei cu oile în păduri? Arheologul Radu Popa — decedat prea timpuriu — ne-a atras atenţia şi asupra altor regiuni din Ardeal calificate întâi silvae (sau sylvae), înainte de a fi prefăcute în „comitate” administrative, adică guvernate de comiţi (sau conţi) maghiari. Mai mult: această identificare între întindere păduroasă şi „regiune ocupată de valahi” o găsim şi la sud de Carpaţi, adică în Muntenia de azi! Ştiţi ce înseamnă Vlaşca? înseamnă în limba slavă „ţara valahă”…

Dar Codrul Vlăsiei? (Din care numai o infimă bucată mai dăinuieşte azi, la nord-vest de Bucureşti, dar care acoperea, în Evul Mediu, o imensă întindere.) Vlasie în slavă pluralul lui vlah (valah, român), deci înseamnă Codrul românilor.

Până şi numele judeţului Teleorman e tot dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau băştinaşii, căci în limba türk (pecenegă sau cumană) deli orman înseamnă „pădure nebună”!

Deci nu numai pădurile din Ardeal, ci şi cele din şesul muntean erau, la începutul Evului Mediu, locuite în continuare de strămoşii românilor dinainte de amestecul cu slavii, căci, altfel, aceştia nu le-ar fi numit „vlăsii”.

Să ne înţelegem, când zicem păduri (sylvae), trebuie să ne închipuim imense întinderi împădurite, cât un judeţ sau două, în mijlocul cărora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite în chip natural, ori dumbrăvi întinse croite de om, despădurite şi desţelenite, şi unde puteau trăi comunităţi întregi cultivând meiul, ceapa sau varza şi crescând vite, porci şi păsări. Acolo erau relativ mai feriţi de năvala nomazilor călări.

Dar avem surse care ne dezvăluie cum dibuiau totuşi nomazii acele „oaze” locuite: prin observarea de departe a zborului în cerc al creţilor sau vulturilor.

Când îi vedeau rotind mereu deasupra unui loc, ştiau că pândesc acolo, la verticală, gunoaie sau mortăciuni — şi se îndreptau către acel punct.

 

7. În privinţa cuvintelor pretins bulgăreşti sau macedonene din limba română — strămoşii noştri n-au avut nevoie să locuiască în Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul european, din care destul de multe trebuie să se fi aşezat şi la nord de Dunăre, pe mai tot cuprinsul ţării noastre (sunt semnalate în documente nuclee slave în tot spaţiul carpato-dunărean, până în veacul al XIIIlea).

De altfel, fosta Dacie Aureliană, unde s-ar fi retras strămoşii românilor, a fost cotropită de triburi slave apusene, care au dat limbile sârbă şi croată, pe când slavismele din română aparţin grupului slav de răsărit, care a dat bulgara şi macedoneana (strâns înrudită cu bulgara).

Slavii, în spaţiul nostru carpato-dunărean, au ocupat mai cu seamă văile rodnice, unde ne-au lăsat până azi urme prin nume de râuri (relativ grupate): Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistriţa…

De abia încetul cu încetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi băştinaşi şi s-au lăsat românizaţi.

Lingviştii, pe baza legilor de evoluţie a limbii, afirmă că fuziunea între latina târzie a vlahilor şi limba slavă a nou-veniţilor nu a început decât abia prin veacul al IXlea, când prefacerea latinei târzii în ceea ce am putea numi „preromana” era de-acum închegată; de aceea influenţa slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sintaxă) şi asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nulă, ea fiind masivă în schimb în domeniul vocabularului; comparaţi de pildă cu franceza: amestecul între galo-romani şi popoarele germanice — franci, burgunzi etc. — a fost mult mai timpuriu şi a afectat deci mult mai adânc limba neolatină, mai cu seamă în morfologie, în fonetică.

 

8. Cât despre pretinsele împrumuturi din albaneză (de ce trebuia o populaţie romanizată, deci mai înaintată în cultură, să împrumute ea de la vecinii albanezi, mai barbari, rămaşi neromanizaţi?), lingviştii de azi tind mai curând să explice asemănările româno-albaneze — doar câteva zeci de cuvinte — printr-o origine indoeuropeană comună.

Tot astfel nu e nevoie să ne închipuim o şedere a strămoşilor noştri la sud de Dunăre pentru a explica strânsa rudenie a daco-românei cu dialectele aromân şi megleno-român, căci acelaşi amalgam de popoare, mânuind aceeaşi latină balcanică târzie, poate da rezultate similare şi la o mie de kilometri distanţă.

De altfel avem în daco-română câteva exemple de plante sau de materii care nu se găsesc la sud de Dunăre, cum ar fi fost ele păstrate în limbă o mie de ani dacă strămoşii noştri s-ar fi aflat cu toţii strămutaţi la sud?

Dau un singur exemplu, însă grăitor: cum să se fi păstrat cuvântul „păcură” (< lat. picula) la sud de Dunăre, când păcura, adică petrolul brut, ţiţeiul, nu ţâşnea natural decât la poalele Carpaţilor?

 

9. Istoricii unguri se străduiesc acum să nege orice valoare unui document capital, anume cronica scrisă în latineşte pe la anul 1200 de un „notar” anonim al regelui Bela al Ungariei — cronicar desemnat de aceea în istoriografie cu numele de „Anonymus” —, document, zic, capital pentru istoria noastră, fiindcă, bazat probabil pe o cronică anterioară, povesteşte cum ungurii, pătrunzând în Transilvania de la vest către est, au dat de trei voievodate locuite de români şi de slavi.

 

 

 

 

 

Venirea maghiarilor

 

 

 

(Informaţia că maghiarii, după ce au trecut Carpaţii de nord, au dat de valahi (volohi) e consemnată şi într-o cronică rusească şi mai veche, cunoscută sub numele de Cronica Iui Nestor, ceea ce reprezintă o sursă cu totul independentă.)

Un singur punct tare în argumentarea criticilor lui „Anonymus”: acesta pomeneşte şi de cumani printre neamurile aflate atunci în Transilvania, or, cumanii n-au pătruns în părţile noastre decât vreo 150 de ani după pecenegi şi unguri.

Dar asemenea „telescopări” cronologice se găsesc adesea în cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adaugă faptul că pecenegii şi cumanii vorbeau cam aceeaşi limbă).

Numele celor trei „voievozi”, Glad, Menumorut şi Gelou, sunt şi ele sursă de polemici.

Numai ultimul e prezentat ca valah, şi istoricii unguri fac eforturi să găsească numelui vreo origine maghiară, cu toate că insistă asupra descrierii sărăciei acelei populaţii şi a slabei înarmări a ostaşilor voievodului!

Noi ne-am obişnuit să scriem Gelu, pronunţând ca în româna modernă: djelu.

Or, g în latina savantă a cronicarului trebuie să se fi pronunţat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni păstrat, ceea ce ne dă Ghelou, deci probabil deformarea unui românesc Ghelău.

Şi tocmai în regiunea Clujului, desemnată de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem până azi un munte, un râu şi o localitate care în cursul veacurilor s-au numit ba Ghilău, ba Gilău; eu cred că au păstrat numele acelui prim voievod român.

Dovada că numele ar fi autentic românesc, ba chiar antic, ne e adusă de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numită Geloupara, adică satul sau târgul lui Gelou!

Exact aceeaşi ortografie! Glad trebuie să fie un nume slav deformat de cronicar, care adaugă de altfel că acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, în fine, Menumorut e vădit o deformare maghiară a numelui vreunui şef de origine turanică — poate şi el bulgar, adică protobulgar —, domnind peste populaţii valahe şi slave.

 

10. Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuităţii îl constituie păstrarea numelor antice ale Carpaţilor şi ale tuturor marilor râuri din spaţiul nostru: Nistru, Prut, Şiret, Buzău, Argeş, Olt, Timiş, Mureş, Criş, Someş, Tisa etc. toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană —şi mai cu seamă Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană (Danubius) şi apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice!

Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămaşi neurniţi cu tot neîncetatul vîrtej şi curgerea de noi popoare?

Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populaţie latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spaţiul carpato-dunărean — cu legături continue, de altfel, cu populaţiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicaţie şi circulaţie.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri