CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DOCUMENT SBU (Serviciul Secret Ucrainean) – Patriarhia Moscovei din 1945 creație a KGB

 

 

 

Patriarhia Moscovei

 

SBU: Patriarhia Moscovei din 1945 creație a KGB(DOCUMENT)

 

  Patriarhia Moscovei este o creație a serviciilor secrete sovietice, anunță Serviciul de Securitate al Ucrainei(SBU), care a declasificat și dat publicității câteva documente de arhivă în care comisarii sovietici de securitate au arătat că toți delegații fără excepție (ierarhi, preoți, călugări, mireni) la Marele Sinod local al Bisericii Ortodoxe Ruse – Patriarhia Moscovei din 1945 au fost persoane racolate de KGB.

Trecere subită de la ateism la ortodoxism

E necesar să menționăm că în tagma istoricilor acest lucru nu este neapărat nou. Problema schimbării radicale a regimului sovietic față de ortodoxie a fost tratată de mulți istorici și clerici.

Se știe deja ca regimul sovietic era fundamentat și de ateism și a dus la destrămarea Bisericii Ortodoxe Ruse, arestând, torturând, asasinând tot ce a putut de la creștini de rând, până la înalte fețe bisericești, care nu erau în deplin de acord cu modul criminal de guvernare a regimului sovietic.

În 1939  pe întreg teritoriul URSS, înainte de a începe Al Doilea Război Mondial, mai erau în libertate numai patru mitropoliți și câțiva episcopi care activau ca preoți de parohie.

Declanșarea atacului german asupra URSS a schimbat această situație, Stalin știind să se folosească cu abilitate de formidabila influență pe care Biserica încă o deținea în rândurile poporului, lucru dovedit chiar din data de 22 iunie 1941, când mitropolitul Serghie adresează un mesaj patriotic poporului rus.

Slujbele religioase și pastoralele ierarhilor au avut un rol important în mobilizarea poporului în lupta împotriva nazismului, oamenii răspunzând necondiționat la chemările Bisericii. [1]

Stalin descoperă o nouă ”armă”

De fapt, Stalin redescoperise forța vechiului „ortodoxism“ al Imperiului țarilor și a urmărit într-o primă instanță să creeze o „Internaţională ortodoxă“, prin care să controleze popoarele ortodoxe intrate în sfera de influență sovietică, dar și Bisericile ortodoxe care mai rămăseseră în afară.[1]

Lumea ortodoxă controlată de Moscova urma să devină mai apoi contraponderea catolicismului „imperialist“, în jurul patriarhatului rus trebuind să se adune lumea „iubitoare de pace“ de pretutindeni, care să denunțe „mașinațiile odioase“ ale imperialiștilor anglo-americani.

Noua misiune îi revenea patriarhului Alexei I, ales în această funcție de sinodul general din 2-4 februarie 1945 în prezența unui număr surprinzător de mare de delegații bisericești din alte țări, fapt de neconceput cu câțiva ani înainte, dar care acum dovedea noua deschidere a Bisericii Ruse.[1]

După cum se poate observa, era evident că mâna de fier a lui Stalin, nu putea lăsa reapariția Bisericii Ortodoxe Ruse necontrolată. 

Alexei I (1945-1970) ales în 1945, la sinod ca Patriarh era imposibil să nu fie un element al structurilor de forță ale URSS sau în cel mai rău caz, un element controlat sau supus regimului.

Alexei I ar fi mândru de Chiril I al Moscovei

Astăzi, Patriarhul Rusiei, Chiril, din păcate nu este  cu nimic mai prejos de fostul Patriarh Alexei I, făcând jocurile lui Vladimir Putin în spațiul ortodoxiei, fiind un agent de vază al serviciilor de informație rusești, un model de diplomație externă a intereselor rusești și a viziunilor dughiniste (panslaviste, panortodixiste) în spațiul creștin-ortodox și nu numai.

Eliberarea în spațiul public și declasificarea acestor documente s-a produs datorită relațiilor aprinse dintre diplomația ucraineană și cea rusă din ultimii ani cauzate de anexarea Crimeei de către Rusia și ocupării unor teritorii din estul Ucrainei.

Acest lucru probabil a fost realizat și datorită dorinței Ucrainei de a scoate Biserica Ortodoxa Ucraineană și de a o pune sub tutela Patriarhului de la Constantinopol, de la care se așteaptă recunoașterea Patriarhiei de la Kiev.

Documentele de arhivă ce demonstrează acest lucru se găsesc pe blogul personal al cercetătorului științific Vlad Cubreacov.

_________________________

  1. Ziarul Lumina, Avatarurile Ortodoxiei ruse în perioada 1917-1948, http://ziarullumina.ro/avatarurile-ortodoxiei-ruse-in-perioada-1917-1948-36120.html, accesat pe 22.04.2018.

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/10/ziua-de-10-august-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/10/o-istorie-a-zilei-de-10-august-video-4/

10/08/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Relatări inedite despre Ţara Româneasca în secolul al XVI- lea

  

 

 

Imagini pentru Istorie Pierdută – Cronică Românească de Istorie Veche photos

 

Nu trebuie să ne mirăm că ochii lacomi ai turcilor erau aţintiţi către Ţara Românească deoarece exista belṣug ȋn toate ramurile de producţie.

Ȋn anii buni“grâul dă plugarului de 25-30 de ori semânătura”.

Dealurile erau pline de vii ce produc struguri din care se fac vinuri albe ṣi roṣii iar un butoi de vin de patru vedre se cumpăra cu 3-4 scuzi.

De asemenea, pădurile Ţării Româneṣti erau pline de animale sălbatice: iepuri, căprioare, cerbi, mistreţi, vulpi, lupi, urṣi, potârnichi, fazani, gâṣte ṣi raţe sălbatice, prepeliţe ṣi sturzi (conform Franco Sivori, la o singură vânătoare s-au prins 270 de iepuri, 10-12 lupi, 60 de vulpi).

Dunărea dădea peṣti de mărimi neobiṣnuite chiar ṣi pentru acea vreme, mai ales cegă ṣi morun din care se scoteau icre ce se găseau pe mesele boierilor munteni ṣi nu numai.

După ce se topeau zăpezile, râurile (incusiv Dunărea) ieṣeau din matcă iar la retragere lăsau pe ţărm o cantitate enormă de peṣte (moruni , crapi etc) iar cei care ajungeau a avea 80 de livre (aproximativ 38 de kg) se tăiau pe lungime, se sărau, se uscau la fum, fiind consideraţi adevărate delicatese ȋncât erau foarte apreciaţi si la Constantinopol.

 

imagine-tarani.png

Solul muntean era foarte bogat ȋn aur ȋncât ȋn timpul prelucrării pământului, oamenii descopereau uneori bucăţi din acest metal preţios.

Existau de asmenea ṣi mine de aur dar nu erau exploatate de teama ca turcii să nu intre ȋn posesia lui.

Un alt loc unde se găsea aur era râul Lotrului, de unde se putea exploata aur ȋncât voevodul ȋṣi putea plăti impozitul anual ȋn valoare de 20000 de ducaţi (conform spuselor lui Sivori – cu toate acestea, aurul nu se exploata ȋncă tot de teama otomanilor).

Ȋn munţi se găsea păcură care după prelucrea dădea smoală ṣi un fel de “cerneală neagră” care folosea la aprinderea focului.

Tot munţii ascundeau chihlimbar din care se făceau mânere de cuţite ṣi bijuterii. Pe lângă toate acestea, subsolul mai adăpostea fier ṣi alte metale, sare (ȋn minele de de sare lucrau condamnaţii pe viaţă) – se scoteau bulgări de sare având o greutate de 2000-3000 de kilograme.

Bogaţiile Munteniei erau ȋn cantităţi atât de mari ȋncât după ce turcii ȋṣi luau partea mai rămânea ṣi pentru comerţ cu ţările vecine.

Se exportau cirezi de boi, ceară, miere, unt, brânză, grâu, orz, peṣte uscat ṣi sare.

Turmele de vite ṣi ceară se trimiteau ȋn Ancona atât pe uscat cât ṣi pe Dunăre. Ȋn schimbul acestor articole se importau stofe din lână, mătase ṣi din fir de aur.

Un alt aspect important al vremurilor respective este legat de faptul că cei care se ocupau de negustorie erau ȋntr-o măsură foarte mică români, majoritatea erau greci, evrei, raguzeni ṣi turci.

Ȋn această perioadă apar ȋn Ţara Românească unele obiceiuri “importate” de la Otomani (lucru care atestă că infuenţa lor ȋn această perioadă este una destul de ȋnsemnată), obiceiuri care se adaugă peste cele pământeṣti.

Ȋmbrăcămintea celor bogaţi din Muntenia era una foarte elegantă, din stofe de lână, mătase ṣi fir de aur. Bărbaţii care erau de statură ȋnaltă ṣi purtau bărbi (atât bărbaţii cât ṣi femeile erau văzuţi de către cei care călcau ȋn Muntenia, a fi oameni foarte frumoṣi). La fel ca Ungurii, Polonezii ṣi Turcii, purtau haină lungă dar erau mult mai aranjaţi decât aceṣtia.

Pe cap purtau pălării “alla schiavona”(Sivori, Memoriul). Doamnele se ȋmbrăcau după influenţa otomană purtând rochii lungi, iar pe cap legături de pânză de bumbac ce se asemuiau cu turbanele turceṣti.

Boierii aveu mulţi servitori ce erau ṣi ei de asemnea bine ȋmbrăcaţi. Otomanii ajung ȋn a-ṣi pune peceta până ṣi ȋn modul de viaţă al boierilor.

De pildă au deprins obiciul de a dormi “pe jumătate ȋmbrăcaţi, culcaţi pe covoare aṣternute pe jos”(Ştefan Pascu, Petru Cercel ṣi Ţara Românească p .130), puse peste saltele umplute cu bumbac.

Obiceiurile de fapt erau ȋmprumutate de boieri de la domnii care ȋn marea majoritate au trăit ȋn Imperiul Otoman o bucată de timp.

Putem aminti aici pe Mircea Ciobanul ce ṣi-a dus existenţa pe teritoriul otomanilor din 1508 până ȋn 1545 când ajunge la domnie, Alexandru al II-lea Mircea, care după cum ȋnsuṣi mărturiseṣte a stat ȋn Imperiul Otoman 25 de ani ṣi Mihnea Turcitul, fiul lui Alexandru, ce a fost educat după “canoanele” vieţii din orient de către mama sa Ecaterina Salvaresso.

După numirea la Constantinopol, domnii veneau ȋn ţară cu un alai numeros din care făceau parte mulţi stăini ce au trăit printre otomani.

Ȋn toată perioada 1529-1593 au exista ṣi situaţii de exceptie, cum ar fi perioada domniei lui Petru Cercel care avea la curte străini, ȋn majoritate, din vestul Europei cu ajutorul cărora a reuṣit să dea un suflu nou modului de desfăṣurare a vieţii cotidiene după ṣabloane renascentise.

Poporul din clasa de mijloc purta haine de lână ṣi de “carisca” iar poporul din clasa de jos ce forma majoritatea, erau imbrăcaţi ȋn pantaloni albi.

Ospeţele si banchetele date de domn sau de boieri erau ȋntr-o totală contradicţie cu “starea socială a naţiunii”.

“Obiṣnuiesc muntenii a banchetui foarte des, bând ṣi mâncând foarte mult, banchetele sau ospeţele sunt ȋnsoţite de multe muzici după obiceiul lor, mai degrabă barbare decât altfel (pământeṣti); prânzurile lor sunt delicate ṣi bine preparate, dar cu toate acestea principele obiṣnuia ṣi pe mai departe preparate italieneṣti pentru că ţinea servitori italieni ṣi francezi foarte ȋndemânatici” (Franco Sivori, Memoriul, LXII-LXIII).

La ȋnceputul deceniului VII francezul Lescalopier ne vorbeṣte de abudenţa bucatelor ṣi vinurilor felurite ṣi de asemenea remarcă urăturile ce se fac ȋn timpul petrecerilor.

Se ridica paharul ȋn cinstea lui Dumnezeu, ȋn cinstea principelui ṣi uneori chiar ȋn cinstea sultanului.

Se făceau, de asemenea, urări ȋn cinstea bunilor creṣtini (nu erau cuprinṣi catolici ȋn urări), pentru pace ṣi pentru sănătatea mesenilor.

Se stătea ȋn picioare ţinându-se paharul sus (E. Claray , Revue d’histoier diplomatique, XXXV, 1921, p. 47)

Legat de obiceiurile de sărbători, ȋnaintea Crăciunului ṣi Paṣtelui, locuitorii făceau o pregătire spirituală prin postirea a aproximativ 40 de zile, post ce era respectat cu stricteţe ȋncât “s-ar lăsa mai bine să moară decât să calce o zi de post” (Franco Sivori, Memoriul, LXVI). Ȋn Ajun de Crăciun ṣi de Paṣte oamenii se duceau la biserică ṣi cântau ȋmpreună cu preotul ȋn timpul liturghiei.

Ȋn zilele de Crăciun ṣi de Paṣte se merge din nou la biserică iar după slujbă exista datina de a merge pe la cei cu care erau certaţi pentru a se ȋmpăca cu ei (conform Condica lui Gheorghe de D. Simionescu, p. 136 – obiceiul se numea “sărutarea cea frăţească, cea obiṣnuită”).

Boierii ṣi chiar cei din clasa mijlocie mergeau la curtea domnească pentru a face urări ṣi daruri principelui. Principele la rândul lui făcea daruri celor care ȋl “colindau”.

De asemenea din partea domnului primeau cadouri (stofe de brocard, matase, catifea, lână etc ) curteni, funcţionari, ofiţeri ṣi soldaţi (numărul celor care primeau daruri de la domn depăṣea 1500 de persoane).

Ȋn a doua zi de Crăciun ṣi Paṣte principele da un ospăţ ṣi dăruia haine tuturor săracilor ṣi cerṣetorilor din oraṣ, ȋn timp poporul o ducea ȋntr-o sărbătoare continuă.

 

 

Fragment din Istorie Pierdută – Cronică Românească de Istorie Veche.  Autori: Cornel Bîrsan, Adrian Anghel şi Cristian Moşneanu

http://istorieveche.ro/2014/12/15/lucruri-inedite-despre-tara-romaneasca-secolului-xvi-bogatii-si-obiceiuri/

21/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

Se împlinesc 141 de ani de când la 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României. VIDEO

 

 

 

 

 Fișier:Rosenthal - Romania rupandu-si catusele pe Campia Libertatii.jpg

 

In imagine: Romania rupându – si lanţurile pe Campia Libertăţii, pictură de Constantin Daniel Rosenthal

 

 

 

 

 

 

„O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!”

Mihai Viteazul

 

 

 

 

Se împlinesc 141 de ani  de când, la 9 mai 1877  în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României.  

O contribuţie importanta la acest eveniment istoric a avut-o  ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, care a rostit celebrul discurs  :

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

 „Legea independenţei”,  a fost promulgată a doua zi, pe 10 mai, de catre regele Carol I şi a intrat  în vigoare imediat.

141 de ani de neuitare!

Acest moment, consolidat prin grele jertfe pe câmpurile de luptă din Bulgaria, a reprezentat prima etapă spre unirea românilor în hotarele unui singur stat, care s-a înfăptuit în urmă cu 100 de ani, la 1 decembrie 1918.

  Independenţa a fost o năzuinţă seculară, o permanenţă a istoriei poporului român, iar Ţarile Române nu si-au pierdut niciodata existenţa statală şi nu au putut fi transformate in paşalâcuri, aşa cum se întâmplase cu celelalte ţări balcanice şi cu Ungaria..

In secolul al XIX-lea mentinerea suzeranitaţii otomane asupra ţării noastre şi însăşi existenţa Imperiului Otoman  deveniseră anacronice, iar garantiile colective a celor sapte state europene frânau dezvoltarea ţării, atâta timp cât Romaniei i se interzicea să incheie tratate politice si comerciale, să aiba reprezentanţi diplomatici, să bată monedă, să majoreze efectivele militare etc.

Crearea statului naţional după unirea din 1859 a principatelor Moldova şi Muntenia, a reprezentat un progres major în procesul cuceririi independenţei de stat.

Cu toate opreliştile puse in fata poporului român prin tratatul de la Paris, unirea de la 1859 şi crearea statului naţional au fost recunoscute pe plan extern, Romania stabilind legături diplomatice prin agenţii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena,  1872 la Berlin,  1874 la Petersburg), a incheiat convenţii cu Austro-Ungaria (1875) şi cu Rusia  (1876),  a facut schimburi de delegaţii etc.  

Dezvoltarea economica şi noile relaţii sociale determinate de aceasta dezvoltare, cereau imperios inlăturarea oricaror relaţii de dependenţă faţă de Turcia.

La un  deceniu dupa Unire s-a dublat productia agricola şi s-a triplat cea industrială, s-a extins reţeaua de căi ferate (1250 km), s-a infiinţat un sistem monetar naţional, s-a creat si s-a dezvoltat o armată natională.

Prefacerile care aveau loc in societatea românească după Unirea Principatelor, au favorizat trecerea la etapa decisiva a luptei pentru independenţă.

Conjunctura internaţională a timpului a uşurat şi ea lupta românilor pentru cucerirea independentei statale.

Astfel în 1875 se declanşaseră rascoale armate impotriva dominaţiei otomane in Bosnia si Hertegovina, iar  in 1876 se răsculaseră bulgarii, sârbii si muntenegrenii, obligând Turcia să intervină cu mari pierderi atât în plan economic cât şi militar. 

România a sprijinit aceste acţiuni fără să se amestece direct în conflictul care se declanşase. 

” Criza Orientală” a creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

În această conjunctură internatională favorabilă în care Imperiul otoman era din ce în ce mai slăbit, România a incercat obţinerea independenţei sale pe cale diplomatică, adoptând o poziţie de neutralitate în schimbul căreia revendica şapte condiţii care o plasau efectiv în poziţia unui stat suveran :

  1. Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania.

  2. Admiterea reprezentantilor ei in corpul diplomatic.

  3. Asimilarea supuşilor români din Turcia statutului celorlalti supusi straini si recunoaşterea dreptului de judecare a lor de catre agenţii diplomatici români.

  4. Inviolabilitatea teritoriului român si delimitarea insulelor Dunarii.

  5. Incheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice, precum şi a unei convenţii de extrădare a răufacătorilor.

  6. Recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinatate.

  7. Fixarea graniţei intre România si Turcia la gurile Dunarii, pe talvegul braţului principal.

Având în vedere conţinutul condiţiilor, cât şi statutul României de ţară aflată sub suzeranitate otomană şi garanţie colectivă – marile puteri  europene au adoptat faţă de aceste cereri ale Romaniei următoarea atitudine:

Ø      Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit şi nu i-a dat curs.

Ø      Rusia a considerat  cererile României inoportune.

Ø      Franţa le-a  considerat  primejdioase

Ø      Anglia s-a manifestat de-a dreptul ostil. Consulul Marii Britanii la Bucureşti, colonelul Charles Mansfield, nu se sfia să califice în rapoartele expediate centralei Foreign Office-ului la Londra, actele guvernului român  drept „o politică aventuristă”. 

Se desprindea limpede concluzia că independenţa noastră nu o făcea nimeni cadou, ea trebuia cucerita.

Această poziţie s-a intărit şi mai mult in urma Conferinţei de la Constantinopol (decembrie 1876) a ţărilor semnatare a tratatului de la  reforme pentru ţările din sudul Dunarii.

Conferinţa nu a luat în discuţie cererile României şi mai mult, Imperiul otoman a dat o Constituţie prin care România era considerată o provincie otomana privilegiata.Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu Imperiul Otoman.

 

 

 

 

 

 

Agravarea bruscă a relaţiilor internaţionale şi indeosebi, iminenţa declanşării unui nou război între imperiile Ţarist şi Otoman au determinat guvernul român sa intre în negocieri cu Rusia.  

La 4 aprilie 1877, România acorda „libera trecere” trupelor ruseşti spre Dunare, iar Rusia garanta apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României. 

Ca măsură de prevedere, la 6/18 aprilie 1877  guvernul român a dat publicităţii decretul de mobilizare a armatei permanente şi teritoriale cu rezerva ei, al cărui text fusese aprobat încă la 1/13 aprilie. 

Aceasta acţiune complexă s-a efectuat în ordine, rapid şi cu precizie, astfel încât în aproximativ 20 de zile, până la 25 aprilie / 7 mai, mobilizarea a fost încheiată, armata fiind pusă pe picior de razboi, ceea ce, în condiţiile de atunci, a însemnat o performanţă, mai ales că o parte din unităţi terminaseră aproape concentrarea încă de la 15/27 aprilie.

Forţele armate române numărau în total 120 mii de oameni, din care 58 de mii reprezentau forţa operativă. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preveni orice incursiune otomană peste Dunăre.

 Concomitent cu mobilizarea, armata română a început să execute una dintre cele mai importante misiuni care i-au revenit în timpul războiului din 1877-1878: operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi – implicit – ele să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. În conformitate cu textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, semnată la 4/16 aprilie de ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic şi consulul general al Rusiei la Bucureşti, baronul Dimitri Stuart, trupele ţariste au intrat pe teritoriul României pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel, deşi actul nu fusese încă ratificat de Parlamentul de la Bucureşti.

În aceeaşi zi, şeful diplomaţiei române comunica printr-o circulară agenţilor diplomatici ai României decizia guvernului de la Bucureşti de a menţine drepturile României şi neutralitatea ei, „nevoind să aducă o prejudecată deciziei ulterioare a corpurilor legislative care sunt convocate pentru […] joi, 14 aprilie”.

La 16/28 aprilie, Camera Deputaţilor, după vii şi agitate dezbateri, a ratificat convenţia militară româno-rusă, acelaşi lucru făcându-l a doua zi Senatul.

Riposta Porţii Otomane a fost extrem de violentă, de agresivă, ea având două componente: una diplomatică şi alta militară. Prima s-a concretizat prin nota de protest adresată celor cinci puteri garante – Marea Britanie, Austro-Ungaria, Germania, Franţa şi Italia – la 20 aprilie/2 mai, prin care guvernul de la Constantinopol le înştiinţa asupra ruperii relaţiilor diplomatice dintre România şi Înalta Poartă.

A urmat  expulzarea brutală a girantului agenţiei diplomatice a României din capitala otomană, Grigore Ghica.

În sfârşit, la 22 aprilie/4 mai au început represaliile, prin bombardarea Brăilei, care au continuat patru zile mai târziu cu bombardarea porturilor Calafat, Olteniţa, Bechet şi Călăraşi.

Cum era de aşteptat, a venit şi replica armatei române în faţa acestor acte de agresiune: la 26 aprilie/8 mai, artileria românească a bombardat Vidinul.  

La 9/21 mai 1877 are loc Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților care proclamă independența de stat a României. Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu declară în fața Adunării că ”suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare… suntem o națiune liberă și independentă” , iar guvernul “va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. 

La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care “ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare, iar în după amiaza aceleiaşi zile  un mare număr de bucureşteni, care se strânsese în jurul clădirii Adunării, primind cu entuziasm vestea proclamării independenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu – scrie N. Iorga – împreună cu “vreo mie de studenţi”, cu drapele şi torţe, cântând “Deşteaptă-te române”. În seara acelei zile au avut loc manifestaţii de bucurie şi la Craiova şi Iaşi.

Iminenţa declanşării războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent.

 

   ion-c-bratianu.jpg

     

      Principele Carol I                I.C Bratianu              Mihail  Kogalniceanu

A doua zi, pe  10/22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea sa de către principele Carol I.

Momentul proclamării independenței de stat a României a fost unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria noastră.

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României”, spunea profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova.

Guvernul român a hotărât imediat încetarea plății tributului de 914.000 lei către Turcia, suma fiind redirecționată către bugetul apărării naţionale.

Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.

„La 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul,Crișana şi Maramureşul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a obligat Rusia să  recunoască independența României, dar şi să îi cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării.  

În schimb, Rusia a reanexat  județele din sudul  Basarabiei  (Cahul, Ismail, Bolgrad) pe care le pierduse în 1856 în favoarea Principatului Moldovei, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris încheiat după războiul Crimeei.

Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre. 

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste care devastau, jefuiau periodic şi au mutilat teritorial ţările române, după revoluţiile de la 1821 şi 1848, după memorabilul act al unirii Moldovei şi Munteniei din 1859, proclamarea independenţei şi consfinţirea ce i s-a adus prin purtarea războiului naţional eliberator din 1877-1878 au înscris un moment culminant pe spirala devenirii istorice a României.

Independenţa nu a fost un cadou făcut românilor. Mii de fii ai acestui popor și-au pierdut viața  în timpul Războiului de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială.

Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată.

Zilele de 9 şi 10 mai 1877 sunt date-reper ale demnităţii şi mândriei noastre naţionale, pentru că fără ele, nici viața noastră şi nici ţara noastră nu ar fi așa cum este astăzi.

Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania,  Banatul, Crișana și Maramureşul), nici existența României de astăzi.

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/09/ziua-de-9-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-3/

 

 

 

SURSE:

http://www.scritub.com/istorie/CUCERIREA-INDEPENDENTEI-DE-STA41466.php

https://neamulromanescblog.wordpress.com/2013/05/09/declaratia-de-independenta-a-romaniei-9-mai-1877/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/independenta-de-stat-a-romaniei-in-rapoartele-diplomatiei-britanice

http://matricea.ro/istorie-romania-9-mai-1877-independenta-romaniei/

09/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: