CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş,trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa

 

„Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta.”

 

 

Petru Rares

 

 

 

 

 

Petru Rareş, frescă în biserică

 

Petru Rareș (n.1483 – d.1546), a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 si 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 si 3 septembrie 1546.

Era fiul natural al lui Stefan cel Mare cu o anume Răresoaia, a cărei existență nu e documentată istoric.

  O ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca.

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.

Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:

„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara”. (Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara).

 

 Scrisoarea voievodului moldovean Petru Rareş, trimisă in 1540 judelui oraşului Bistriţa.

 

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei.

Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu.

Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale.

Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului.

Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […]

Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai.

A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.                                                                                                           

În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

 

———————————–

 

* Petru Rareş, domn în anii 1527-1538, 1541-1546.

** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Ţarigrad.

**** Petru Rareş a mers la sultan pentru a obţine reînvestirea ca domn.

 

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/18/domnul-petru-rares-un-erou-in-scaunul-moldovei/

 

13/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Petru Rareş : UN EROU IN SCAUNUL MOLDOVEI. Scrisoarea trimisă judelui oraşului Bistriţa in 1540.

Petru Rareş, frescă în biserică

Petru Rareș (n.1483 – d.1546),a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 si 18 septembrie 1538), iar a doua oară între 19 februarie 1541 si 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Stefan cel Mare  cu o anume Răresoaia   , a cărei existență nu e documentată istoric.

În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare.

Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul.

S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflându-se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău” [1].

Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare.

Această îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, iezărcane, gârle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia valorificată.

Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit cu o Marie, dintr-o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana).

Dintr-o căsătorie anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria. În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit iarăşi şi şi-a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sârb Iovan Brankovici (mort în 1502).

Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda.

În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ştefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării.

Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.

În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia, completat în mai a aceluiaşi an cu o convenţie privitoare la graniţe, vame şi comerţ [2].

Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei… Susţinut de sultan şi Polonia, Zapolya se reinstalează pe tron.

În ianuarie – februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpânirii feudelor (domeniilor) sale transilvănene.

Succesul campaniei l-a impus pe Zapolya să-i recunoască vechile posesiuni Bistriţa, Ungarul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate.

Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ştefan cel Mare le primise de la Matia Corvin.

Pentru a determina Polonia să se situeze pe o poziţie antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfârşitul anului 1530, motivând că pentru această acţiune are acordul sultanului. Dar ocuparea Pocuţiei n-a declanşat tratative moldo-polone în spirit antiotoman.

Un sol polonez trimis la Poartă află că sultanul nu şi-a dat acordul privind ocuparea Pocuţiei. Regele polon refuză în mod oficial să-l mai susţină pe domn.

În aceste circumstanţe Rareş îşi schimbă orientarea politică şi participă activ la coaliţia antijagiellonă, în cadrul căreia a avut loc o nouă apropiere între Moldova şi Rusia Moscovită.

În coaliţie a fost atras şi hanul din Crimeea, fapt care a scutit pentru un timp ţara de incursiunile jefuitoare ale tătarilor. În 1531 oastea poloneză sileşte trupele moldoveneşti să părăsească Pocuţia, având susţinerea tacită a sultanului.

Noua încercare a lui Petru Rareş de a ocupa această regiune s-a încheiat cu o mare înfrângere a armatei moldoveneşti la Obertyn, la 22 august 1531. Înfrângerea a fost înlesnită de politica trădătoare a unei părţi din boierii moldoveni.

Conflictul moldo-polon a mai continuat câţiva ani. În aceste condiţii sultanul a încheiat la începutul anului 1533 un tratat de pace “perpetuă” cu regele polonez pentru timpul cât vor fi în viaţă cei doi monarhi, Suleyman şi Sigismund, care a durat până în 1617.

Dar confruntarea moldo-polonă submina pacea “veşnică”. Aceasta conduce la noi convorbiri polono-otomane în 1533-1534, în urma cărora a fost întocmit planul comun al unei campanii militare împotriva Moldovei, care va fi realizat mai târziu.

  In rând cu Polonia şi Imperiul Otoman, în această campanie trebuia să participe Ioan Zapolya, Ţara Românească şi tătarii din Crimeea.

În 1533 Petru Rareş trimite oaste în Transilvania pentru a-l înlătura de aici pe trimisul special al Porţii, veneţianul Aloisio Gritti. Acţiunea se realizează cu sprijinul nobililor locali şi, оn final, Gritti este ucis [4].

Faptul l-a supărat pe sultan şi numai din cauza războiului cu Iranul nu porneşte împotriva lui Petru Rareş.

Concomitent, domnul Moldovei caută aliaţi. În aprilie 1535 Petru Rareş încheie cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă privind colaborarea оmpotriva expansiunii otomanilor. Făgăduielile lui Ferdinand au rămas, însă, doar pe hârtie.

În septembrie 1538, conform planurilor dintre aliaţi, sultanul în fruntea unei oşti ce număra, după izvoare contemporane între 150.000 şi 200.000 oameni, năvăleşte în Moldova. Concomitent, hotarele de est sunt atacate de tătarii din Crimeea, iar cele de vest de către oştile Ţării Româneşti şi Ungariei.

Din nord ele erau sprijinite de trupele regelui polonez. Împresurat de duşmani, Petru Rareş hotărăşte să împiedice unirea trupelor otomane cu cele ale Poloniei şi ale Hanatului din Crimeea şi, în parte, reuşeşte.

Când însă otomanii, în înaintarea lor spre nord au trecut de Iaşi, marea boierime din gruparea Băneştilor şi Arbureştilor, condusă de Mihu, portarul de Suceava, şi Gavril Trotuşan logofătul, în fruntea detaşamentelor de călăreţi, l-au părăsit pe Petru Rareş. În aceste condiţii domnul abandonează lupta cu otomanii şi se retrage în Transilvania, în cetatea Ciceu, care îi aparţinea ca feudă.

Era a treia oară când un sultan otoman călca pe pământul Moldovei. Primii doi, în 1476 şi 1484, n-au reuşit să ocupe ţara în întregime şi să intre în puternica cetate de scaun Suceava.

Şi iată că la 14 septembrie 1538, cu mare alai şi fără lupte, Suleyman Magnificul intră în capitala Moldovei. Timp de câteva zile ţara este prădată şi jefuită de către oastea otomană şi tătară.

Cronicarul Macarie menţionează în letopiseţul său: “Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădând casele şi înveselindu-se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat-o… Turcii au pus mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi.

De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan” [5].

Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să se pună în siguranţă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile [6].

Marea campanie otomană din 1538 şi măsurile luate de sultan au marcat începutul unei noi etape în evoluţia raporturilor româno-otomane în general şi a relaţiilor Moldovei cu Poarta în special.

Situaţia internă şi externă din regiunea de la nord de Dunăre este fructificată de Poartă pentru a-şi stabili acolo suzeranitatea restrictivă şi efectivă.

 A doua domnie

După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobândească tronul, cu mari sume de bani, acceptând suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc.

În cea de-a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Tighinei.

Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma ei. La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii.

Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane оn frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a-i respinge pe turci din Ungaria, s-au încheiat fără succes.

Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei. Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz.

Personalitatea voievodului moldovean s-a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le-a sprijinit cu mare osârdie. Petru Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei – necropola domnească.

A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica  Căpriana [7], a construit sau reconstruit numeroase monumente laBaia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos.

Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea.

Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547.

Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important.

Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos, ctitoria sa. Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria: “Cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea.

Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara” [8].

Odată cu dispariţia lui Petru Rareş se încheia nu numai un capitol din viaţa unui domn, dar, şi unul din istoria Moldovei.

 

 

Petru Rareş - bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava, România

Petru Rareş – bust în incinta   bisericii Moldovita

 

 

Mormântul lui Petru Rareş şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) - gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România

       Mormântul lui Petru Rares  şi al  Doamnei Elena

                                                                                                              

 

Scrisoarea lui Petru Rareş  din 1540, trimisă judelui oraşului Bistriţa, cu ideea:

“Vom fi ce-am fost, şi mai mult decât atâta”.

“Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei. Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu. Jupane Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale. Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului. Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […]

Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai. A scrie mai mult nu ni-a dat vremea.

În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.”

** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540.

*** În textul german: Constantinopel; în celălalt loc Constantynopel; N. Iorga a tradus: Ţarigrad.

**** Petru Rareş a mers la sultan pentru a obţine reînvestirea ca domn.

 

 

Bibliografie (surse):

1. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 73.
2. Hurmuzaki, E. Documente, vol. II, part. 3, p. 732-745.
3. Istoria Românilor, vol. IV. Bucureşti, 2001, p. 433.
4. Decei A. Alosio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanuni, după unele documente turceşti inedite (1533-1534), în “Studii şi materiale de istorie medie”, 7, 1974, p. 101-160.
5. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976. – S. 87.
6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958, p. 154.
7. Eşanu A. ş.a. Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Chişinău, 2003, p. 13-14.
8. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei.Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.102-105 http://www.istoria.md/articol/84/Petru_Rareş

 

18/05/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cultul Cavalerilor Danubieni

Cultul Cavalerilor Danubieni
 

Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii
Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis. Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor. Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care ni ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavalerul Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea acelasi popor, acum impartit in doua, dar care avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale.  Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-I dea propria explicatie, fara sa priveasca  dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Dacii au fost singurul popor  a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile Pamantului. Credinta lor a fos una universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2 reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi dintre istorici sunt simpli functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva, care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si a stramosilor nostri. In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in reaua lor credinta, I-au spus <Closca cu puii de aur>, cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz conducator de osti, Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine?
Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala. In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor era razboiul. Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum a fost posibil ca voievozii nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta.

Eliszar

Razboiulnevazut.com

04/02/2010 Posted by | DIVERTSMENT, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: