Foto: Revoluția Culturală – ritualurile de umilire în public erau un instrument important al „clasei muncitoare” în războiul împotriva intelectualilor. În China președintelui Mao, să fii profesor era un pericol de moarte.
Revoluția culturală chineză – aspecte și considerațiuni
Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”, scrie istoricul și jurnalistul GEORGE DAMIAN pe blogul personal https://historice.ro.
O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în timpul a ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți).
Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.
Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative). Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.
Foto: Gărzile Roșii – liceeni și studenți fanatizați care, în perioada 1966-1976, până la moartea lui Mao, au făcut „Revoluția Culturală”. Războiul lor împotriva părinților, bunicilor, intelectualilor, tradițiilor și culturii chinezești s-a soldat cu milioane de morți și o fractură brutală cu trecutul milenar al civilizației chineze; (https://colectionaruldeistorie.ro).
„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure.
O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru).
Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție. De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).
Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.
”A existat o ierarhie în consumul ritual al dușmanilor de clasă. Liderii s-au ospătat cu inimă și ficat, amestecate cu carne de porc și asezonate cu mirodenii locale, în timp ce sătenii obișnuiți aveau voie doar să ciugulească în brațele și coapsele victimelor. După ce mai mulți profesori au fost tăiați într-o școală gimnazială, au fost aduse bucăți de carne în pungi picurând sânge. Elevii au gătit carnea în caserole așezate deasupra unor grătare mici, improvizate, din cărămidă. Directorul adjunct al comitetului revoluționar al școlii, care supraveghea măcelăria, a fost ulterior exclus din partid, dar era mândru de acțiunile sale: „Canibalism? Era carnea proprietarului! Carnea spionului!”
Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Editura Bloomsbury, 2016.
ADDENDA
“Marele Salt Înainte” dictat de Mao între 1958 și 1962 s-a soldat cu cel mai mare genocid din istorie: 45 de milioane de țărani uciși prin înfometare.
Oamenilor li se luase absolut tot – inclusiv casele – și erau hrăniți colectiv, „la cazan”.
Acela a fost și momentul unei drame inspirate tot de Stalin. Imitând strategia acestuia din 1928-1932, Mao a vândut masiv alimente, cu banii obținuți cumpărând armament.
Politicile agricole nebunești ale regimului, combinate cu exportul de alimente și seceta, au declanșat cea mai mare foamete cunoscută în istorie: între 38 și 45 de milioane de chinezi au murit de inaniție (de circa 3 ori mai mulți decât ucisese Stalin în Ucraina și Don în timpul Holodomorului).
A fost, în același timp, și cel mai mare genocid cunoscut în istoria umanității.
Istoricul Frank Dikötter descria distopia criminală, de un sadism inimaginabil, inspirată de lider: „Mao a crezut că își poate catapulta țara în fața altor state rivale concentrând țăranii din întreaga țară în comune uriașe.
În paradisul comunist al lui Mao, copiii erau separați de părinții lor și hrăniți „de partid”. Dar Partidul nu s-a ocupat prea bine de acești sărmani, dintre care milioane aveau să moară de foame
În căutarea unui paradis utopic, totul a fost colectivizat. Oamenilor li s-au luat munca, locuințele, terenurile, bunurile și mijloacele de trai.
În cantinele colective, mâncarea, distribuită cu lingura, în funcție de merite, a devenit o armă folosită pentru a forța oamenii să urmeze fiecare ordin al partidului.
Pe măsură ce stimulentele pentru muncă au fost eliminate, constrângerea și violența au fost folosite în schimb pentru a obliga fermierii înfometați să efectueze munca la proiecte de irigații prost planificate, în timp ce câmpurile erau neglijate.
A urmat o catastrofă de proporții gigantice.
Extrapolând din statisticile publicate despre populație, istoricii au speculat că zeci de milioane de oameni au murit de foame. Dar adevăratele dimensiuni ale celor întâmplate abia acum ies la iveală datorită tocmai rapoartelor minuțioase pe care partidul le-a întocmit în timpul foametei…
Exact ca în URSS-ul lui Stalin, comunismul a adus, în China, suferințe de neimaginat. Scenele de canibalism au fost frecvente în timpul „Marelui Salt Înainte” ordonat de Mao
Ceea ce iese din acest dosar masiv și detaliat este o poveste de groază în care Mao apare ca unul dintre cei mai mari ucigași în masă din istorie, responsabil pentru moartea a cel puțin 45 de milioane de oameni între 1958 și 1962.
Au fost subestimate nu doar dimensiunea catastrofei, ci și modul în care au murit mulți oameni: între două și trei milioane de victime au fost torturate până la moarte sau ucise sumar, adesea pentru cea mai mică infracțiune.
Când un băiat a furat o mână de cereale într-un sat din Hunan, șeful local, Xiong Dechang, l-a forțat pe tată să-l îngroape de viu pe copil. Părintele a murit și el de durere câteva zile mai târziu.
Cazul lui Wang Ziyou a ajuns până la conducerea centrală: una dintre urechi i-a fost tăiată, picioarele i-au fost legate cu sârmă de fier, o piatră de zece kilograme i-a fost aruncată pe spate și apoi omul a fost marcat cu un instrument care sfâșia – totul pentru că scormonise în pământ după un cartof“.
Toate astea, în timp ce puterea comunistă de la Beijing importa masiv armament.
În cartierul buzoian “Poştă”, pe strada Dimitrie Filipescu, municipiul Buzău, exista un grup scolar cu acest nume. Nu stiu cât sau ce cunosc elevii acestui grup scolar despre istoria acestei personalitati, la fel cum nu-mi dau seama cât de cunoscut publicului contemporan este acest Dimitrie, scrie https://theophylepoliteia.wordpress.com.
(A fost un personaj foarte interesant, omul care a adus ideea de Republică la noi, fondator al baroului din București și cel va forma pe cei care vor constitui Frăția. A avut un rol important și Ion Câmpineanu, dar Ion Câmpineanu a rămas mai mult în memorie. Mitică Filipescu îi va crește pe Ghica și pe Nicolae Bălcescu, le va transmite ideile acestea democratice, pe care le-a învățat. ( conform prof. Adrian Niculescu în https://adevarul.ro.)
Memorat pe numele de Mitică Filipescu, respectivul a fost un mare erou al romanilor, bineînțeles uitat si ignorat de poporul căruia i-a aparținut si căruia i-a dedicat viața. Dimitrie (Mitica) Filipescu a fost unul dintre conducătorii acțiunii revolutionare secrete din 1840, după descoperirea căreia a fost închis la Mănăstirea Snagov. A murit la vârsta de numai 35 de ani.
Foto: Fruntașii Revoluției din Țara Românească
Mitică Filipescu întruchipeaza intr-un fel sau altul situatia societatii romanesti din totdeauna. Fiu al unei familii de boieri români, care ajunge pe scena politicii românesti prin Iordache Filipescu (1765-1855), mare ban şi caimacam al Olteniei (1830), caimacam al Ţării Româneşti în 1842, ministru de justiţie în 1847 şi între 1849-1854.
Alta ruda apropiata a lui Mitică Filipescu a fost vestitul Alexandru Filipescu (1775-1856), poreclit ”Vulpe”, datorită vicleniei cu care a purtat tratativele cu Tudor Vladimirescu, care pana la urma si-a găsit obștescul sfârsit printr-o trădare foarte putin clarificata. ”Vulpoiul” a fost si ministru de externe, membru al comitetului de redactare a Regulamentului Organic şi mare ban în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu.
Mitică Filipescu s-a alăturat aripii progresiste a vechii famili boieresti. Conform celor scrise de Neagu Djuvara, lucrurile stau cam asa:
“Tânarul Mitică Filipescu, primul nostru doctor în drept de la Paris si care, cu toate ca apartinea uneia dintre cele mai puternice familii boieresti din Muntenia, poate fi considerat, prin proiectul sau politic, ca primul om politic socializant din tara noastra.
Filipescu a murit în închisoare. O data cu el fusese închis si tânarul Nicolae Balcescu, care va juca un rol de frunte în revolutia de la 1848. In închisoare se îmbolnaveste el de tuberculoza („oftica” i se zicea pe atunci) care-l va doborî de tânăr”.Neagu Djuvara – O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri – p.76.
Foto: Wikipedia.ro. – Litografie a unui portret de grup de Constantin Daniel Rosenthal, înfățișând revoluționari aflați la Paris pe la începutul anilor 1840.
De la stânga: Rosenthal (purtând o bonetă frigiană), C. A. Rosetti și un valah anonim
Primul doctor in drept, Procuror al Țării Românesti si revolutionar, Dimitrie (Mitică) Filipescu şi profesorul francez I. A. Vaillant au pus bazele unei societăţi secrete, a cărei activitate începe cu 1840.
Mişcării i s-au alăturat la scurt timp Nicolae Bălcescu, D. Macedonski, Cezar Bolliac, Marin Serghiescu, Constantin Telegescu şi alţii. Societatea îşi propunea să militeze pentru independenţa ţării, pentru instaurarea unei republicii democratice, pentru egalitatea în faţa legii şi constituirea unei armate revoluţionare. Dimitrie (Mitică) Filipescu a participat activ prin sustinere si amendarea primei Constitutii progresite de pe teritoriul Romaniei, cunoscuta astazi pe numele “Constituţia Cărvunarilor.”
Constituţia Cărvunarilor a fost un proiect de constituţie care încerca introducerea unui sistem modern de guvernare în Principatele Române. Ea formula pentru prima dată principiul constituţional al domniei legilor şi al separării puterilor în stat.
A fost elaborată la Iaşi şi supusă dezbaterii pe 13 septembrie 1822. Numele de „Cărvunari” face aluzie la carbonarii italieni (Carboneria). Constituţia prevedea principii inspirate din ideologia Revoluţiei franceze: respectul pentru proprietate, egalitatea în faţa legilor, libertatea persoanei, etc. Sursa: Enciclopedia României.
Marea lui nenorocire este poate si nenorocirea societății romanesti atunci si in mare parte si in zilele noastre – dezbinarea, tradarile si mult prea mult ego in gandire si actiune. Dimitrie (Mitică) Filipescu, impreuna cu prietenii lui asociati ai miscarii , a fost arestat de nimeni altul decat marele viitor revolutionar Nicolae Golescu, viitor semnatar al „Proclamaţiei de la Islaz”, pe atunci agă al Poliţiei, care instrumenteaza anchetarea şi acuzarea în procesul fondatorilor societăţii secrete (1840), condusă de marele boier Dimitrie Filipescu.
Dimitrie (Mitică) Filipescu este arestat si impreuna cu Balcescu sunt internati la Manastirea Snagov, unde el va muri dupa doi ani de inchisoare. Fără indoială că acest erou uitat al Romaniei nu a fost primul care si-a sacrificat viata pentru idealuri, dar a fost primul care si-a dorit modernizarea, democratizarea si unitatea românilor in tara lor.
Își doarme somnul de veci în biserica Izvorul Tămăduirii – construită de domnitorul grec Nicolae Petre Mavrogheni (1786-1790) și de soția lui, Maria Doamna în București, nu departe de Palatul Victoria. Merita astăzi o lumânare de amintire și recunoștința posterității.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 