Sărmanii români din nordul Bucovinei, sperau că va veni regele și le va face dreptate

Satul Bahrinești, anexat de ruși in anii ’40, a fost vizitat de regele Mihai si regina Ana, insoțiți de prințul Radu Duda.

Veritabil eveniment, vizita-pelerinaj s-a petrecut in luna mai 1999, de Duminica Mare. A durat 7 ore. Au fost 7 ore de simbolica intregire.
Satul Bahrinești, a fost răpit de ruși în 1940, odată cu întreaga Bucovină de Nord, iar dupa destramarea colosului sovietic tot rușii, în acele momente de cinism si zapaceală, l-au facut plocon Ucrainei!.
Asadar, regele a ajuns la Bahrinesti.

Dintre toate tinuturile românesti tragic înstrainate în care traiesc milioane de romani, regele Mihai ajunsese sa viziteze tocmai acest sat si numai acest sat! Nu a avut voie sa se opreasca nici un minut in orasul Cernăuți, pe unde trecea, totusi, convoiul său.

Ocupantii se temeau ca puterea românismului să nu transforme intregirea simbolica în una exploziv-reală.

Și El a venit, Majestatea Sa, regele Mihai I al României. A venit când nu mai era așteptat, când până și cei mai înfocați regaliști de pe meleagul numit ținutul Cernăuțiului își pierduseră speranța, înțelegând că orice așteptare este zădarnică.

Dar n-a venit așa cum era așteptat încă mult timp după 1940, ca să aducă sfânta dreptate în care au crezut cu atâta suflet generațiile de români, trăitoare până la noi. A venit într-o tăcere de piatră, respectând, probabil, restricțiile impuse de autoritățile ucrainene scria https://www.bucpress.eu/opinie/sperau-sarmanii-romani-din-nordul.

Oricum, și acea vizită a Majestății Sale de la 30 mai 1999, în calitate de invitat al românilor din Bahrinești, sat de la frontieră tăiat în două de ”lama” unui creion netocit, a fost o adevărată minune pentru mulți conaționali, împovărați de ani, cu dorul și el îmbătrânit de atâtea vise neîmplinite.

Semnificativă îmi apare mărturisirea lui Gheorghe Lungeac, un român din satul ucrainizat Ceahor, înregistrată la 2004, adică la 5 ani după vizita regelui. Cu naivitate și candoare copilărească mi-a spus despre acel moment istoric: ”Nu m-am supărat pe rege”, cu toate că avea motiv de supărare.

Ieșind în întâmpinarea Majestății Sale, împreună cu colegii din Corul ”Dragoș Vodă”, s-a apropiat de suveran și i-a înmânat câteva foi cu desene din copilărie, care simbolizau admirația lui față de augusta persoană. Regele le-a luat, fără a rosti un cuvânt de răspuns la vorbele românului înstrăinat din Ceahor.

”Cred că n-a avut voie să vorbească”, a tras concluzia acel regalist, care de mulți ani odihnește în Grădina Domnului. Atunci, însă, ca dovadă că nu-i poartă supărare nici regelui Mihai, nici celorlalți suverani din dinastia Hohenzollern a desenat o galerie de portrete ale împăraților, începând cu Franz Iosif și terminând cu ucraineanul Leonid Kravciuk (pesemne acesta era ”suveranul” Ucraineni la acel moment).

Asta e istoria prin care am trecut și ne-a marcat destinul. Îmi povestea și profesoara de istorie, renumita interpretă a cântecelor de înstrăinare, Victoria Costinean, că tatăl-socru, Aurel Costinean din Ropcea, era un regalist înfocat.

De fiecare dată, când Victoria se întorcea din România, unde concerta cu ansamblul ”Izvoraș”, el se interesa dacă nu l-a văzut pe regele Mihai. Până în ultima zi a sa a sperat, sărmanul, că va veni regele şi le va face dreptate românilor de pe Valea Siretului.

Oricum, și fără ”sfânta dreptate”, vizita cuplului regal la 30 mai 1999, realizată cu eforturile juristului dr. Eugen Patraș (în prezent vicepreședinte al Centrului Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți), a ”cutremurat” pământul Bucovinei de mare bucurie a românilor din satele de la frontieră, care au ieșit în întâmpinare în haine naționale, cu cântări patriotice, așternându-i în față covoare de flori.

În acea zi, martirii de la Fântâna Albă au primit o coroană de flori în lacrima unui minut de reculegere de la familia regală.

Cântecele patriotice ale Corului ”Dragoș Vodă” au însuflețit  tăcerea regală, răsunând mai mult ca ecoul unei dureri decât a speranță pentru cei care mai așteaptă.

Publicitate

Poetul patriot român basarabean Al. Mateevici : Cuvântare la primul Congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia

 

 

Foto: Alexie (sau Alexei) Mateevici  

Născut la 16/29 martie 1888, la Căinari-Tighina, în familia preotului Mihail Mateevici, la 13/26 august 1917 poetul pleca din viaţă înainte de a fi împlinit 30 de ani şi înainte de a i se fi realizat visul în numele căruia ceruse să plece pe frontul românesc.

Visul său, visul tuturor românilor, avea să înceapă a prinde contur în Basarabia, la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Format în spiritul acestui ideal, cu conştiinţa existenţei identităţii de limbă şi neam a românilor din Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Regatul României, în atmosfera intelectuală a unei familii de preoţi cărturari, A. Mateevici urmează şi duce mai departe, într-o viaţă foarte scurtă, bătălia acestor înaintaşi şi a celor de dinaintea lor, pentru apărarea şi dezvoltarea identităţii spirituale a românilor din teritoriile româneşti aflate, din 1812, sub ocupaţie rusească.

Chiar dacă, la început, drumul preoţiei a putut fi pentru A. Mateevici un drum dat, de dinainte destinat, într-o continuitate, dintr-un anumit punct de vedere firească într-o familie – bunic, unchi, tată – preoţi, în timp, drumul avea să se dovedească cel mai potrivit unor mari deschideri spre cultura umanistă şi, pe acest fond, spre înţelegerea specificului şi necesităţii apărării specificului naţional al poporului său.

Puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), a slujit ca preot în tranșeele Primului Război Mondial legându-și destinul, într-un mod tragic, de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.

A dispărut prematur, la vârsta de doar 29 de ani,  din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla pe front foarte aproape de Mărăşeşti.

Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare.. 

 La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească. 

La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România.

Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cântărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”.

A. Mateevici, va scrie G. Călinescu în Istoria sa, „ar fi fost un poet mare dacă trăia” , apropiindu-l de Eminescu din perspectiva dezvoltării unei creaţii originale pe temeiul poeziei populare:

„Numai Eminescu a ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poeziei populare: «În Bugeac la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni. / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt /…/ Botna seacă dă în şes / Şi se pierde-n stuhul des, / Şi nu-i spune nimănui / Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i»”.

 

Al. Mateevici: Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia.

 

Am venit să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai (1917- n.n.). (Aplauze.) Primiți, fraților, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg.

Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.

Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești.

Mai întâi de toate să știți că:

Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere.

Unde-s doi puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost.

Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.) Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze.)

Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români.

Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii.

Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.

Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.

Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.

Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.

Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)

[În cursul ședinței a II-a a congresului Al. Mateevici a mai avut o intervenție:]

N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură.

Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!

 

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3247

https://books.google.ro/books?id=sHhuDAAAQBAJ&pg=PT305&lpg=PT305&dq=Al.+Mateevici:+Cuvântarea+la+primul+congres+al+învățătorilor+moldoveni+din+Basarabia.

Mesaje peste timp de la Domnul Mihai Eminescu: ”Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”

 

Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187

 

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise;

ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari şi turci; ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

Mihai Eminescu – 14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională;

dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;

despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui.

Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…)

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.”

Cine crede că România își va găsi un drum copiind modele mai mult sau mai puțin viabile se înșală, vrea să ne spună Eminescu atunci când avertizează pe cei care gândeau la un panaceu universal miraculos care poate să rezolve toate neajunsurile oricărei societăți.

„Cum numim pe aceia care zic c‑au descoperit o singură doctorie pentru toate bolile din lume, un leac fără greș, care, de ești nebun, te face cu minte, de‑ai asurzit, te face s‑auzi, în sfârșit orice‑ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c‑o alipie te unge și tot cu‑n praf te‑ndoapă? Pe un asemenea doctor l‑am numi șarlatan. Ce să zicem acum de doctorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre, tot cu‑n praf ne‑ndoapă, care cine știe de ce o fi bun? (…) Aceste prafuri și alifii le‑am luat de ni‑i acru sufletul de ele și tot rău. Or fi bune buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipsește tocmai nouă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pag. 25).

Nemulțumirea lui Eminescu exprimată atât în poezie, dar mai ales ca jurnalist venea din faptul că potențialul acestui neam nu e valorificat. El deplânge în Scrisoarea a III-a soarta românilor, blestemați parcă să li se predea lecții de patriotism, de cultură și viață autentice din partea unor nulități: „Tot ce‑n țările vecine e smintit și stârpitură/ Tot ce‑i însemnat cu pata putrejunii de natură/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții/Toți se scurseră aicea și formează patrioții”.

Eminescu știa că Dumnezeu dăruise acestui neam o țară rodnică, bogată, în care puteau trăi liberi de sărăcie și greutăți. Vorbind despre trecutul glorios și despre prezentul mizer în care se bălăceau românii spre sfârșitul secolului al XIX‑lea, ziaristul de la Timpul nu putea să nu constate cu tristețe:

„Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.

Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c‑au avut ce‑i trebuia” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 30).

 

Mihai Eminescu – n.15 ianuarie 1850, la Botoşani, d.15 iunie 1889, București. 

„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.”