AMERICA E PE MOARTE SUB ASALTUL ”CORECTITUDINII POLITICE” DE SORGINTE NEOMARXISTĂ

America trage să moară de o boală cumplită. Nu este COVID-ul!

Statele Unite, fostul „paradis al libertății”, se sting pe picioare, măcinate de o maladie stranie împotriva căreia par să nu aibă antidot, nici vaccin, scrie comentatorul ADRIAN PĂTRUȘCĂ  în https://www.activenews.ro, reproducând un editorial excepțional de Giulio Meotti publicat de Gatestone Institute.

Astăzi, în America, există o nouă generație de exilați din regimurile comuniste care se luptă cu noua corectitudine politică numită „wokeism”.

Înainte de a deveni laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și autor al volumului The Captive Mind, Czeslaw Milosz a luptat împotriva a două regimuri totalitare în țara sa, Polonia: mai întâi Nazismul, apoi Comunismul care l-a înlocuit.

În 1945, după ce a intrat în diplomația poloneză, Milosz a fost numit atașat cultural la ambasada din New York, până a fost rechemat în 1950.

În 1951, a fugit în Franța.

În 1960, Milosz s-a mutat cu familia sa în California, unde a acceptat un post de profesor de limbi și literaturi slave la Universitatea Berkeley.

Experiența sa în Bay Area a fost marcată de o repulsie viscerală față de noua corectitudine americană.

„Când stai la fereastra unui campus cu o profesoară de origine germană, privindu-i (pe studenți) dând foc la bibliotecă, și ea spune «Îmi amintesc», este destul de terifiant”, a scris Milosz.

Milosz a fost martor la începuturile dezvoltării viitoarei clase conducătoare americane.

„Într-o mare măsură, atmosfera din universitățile americane este determinată de cei care erau niște revoluționari în 1968”, a scris el.

Și a adăugat:

„Astăzi trebuie să fii corect politic, ceea ce înseamnă că trebuie să fii de partea negrilor, împotriva rasismului și în favoarea a tot ce este progresist.”

Întrebat care sunt diferențele și asemănările între represiunea sovietică și corectitudinea politică din Occident, un alt disident anti-sovietic, scriitorul rus Vladimir Bukovski – care, în ciuda celor 12 ani petrecuți în temnițele sovietice, nu a putut găsi un editor american timp de 25 de ani – a răspuns:

„Cea mai mare parte a acestei mizerii își are originea în campusurile din Statele Unite. Am fost la Stanford la jumătatea anilor 1980 și am asistat cu uluire cum a apărut corectitudinea politică.

„I-am acuzat întotdeauna pe oameni ca Stalin sau Beria de cenzură, însă apoi am înțeles că mulți intelectuali o doresc! Asemenea oameni vor dori întotdeauna să existe cenzură; vor dori întotdeauna să fie opresori pentru că întotdeauna au pretins că sunt opresați.”

Natan Șaranski, care a luptat împotriva regimului sovietic din interiorul Gulagului înainte de a pleca din URSS în Israel în 1986, scria recent:

„Termenul Corectitudine Politică, care este popular astăzi, a apărut la sfârșitul anilor 1920 pentru a exprima necesitatea de a-i corecta pe deviaționiștii de la linia oficială a Partidului Comunist…

„Astăzi, în Occident, presiunea asupra oamenilor de a se conforma nu vine de la vârfurile totalitare – liderii noștri politici nu sunt dictatori staliniști. În schimb, vine de la fanaticii din jurul nostru, din preajma noastră, la școală, la muncă, adesea folosind Twitter Shaming pentru a-i agresa pe oameni și a-i reduce la tăcere – sau la o falsă, corect politică conformare.”

Garry Kasparov, dintr-o nouă generație de critici ruși, observa și el „spirala autodistructivă a Occidentului”, care își distruge moștenirea culturală în loc să o apere.

În legătură cu slăbiciunea liderilor occidentali, campionul mondial la șah a spus că a privit recent cu emoție rândurile de cruci albe ale soldaților americani căzuți în Normandia.

„Unde sunt oamenii ca De Gaulle și Churchill?”, a declarat el pentru Le Figaro. „Văd o mulțime de Chamberlain și de Daladier… Am fost șocat să văd precipitarea de a demistifica personajele istorice judecate conform criteriilor noastre actuale. Occidentul ar trebui să fie mândru de ei, nu să-i urască.”

Lei Zhang, profesor de fizică la Universitatea din Winston Salem, se întâmplă să fie născut în China, în 1966, anul în care a început Revoluția Culturală a lui Mao Țe Dun.

Timp de zece ani, Gărzile Roșii, formate în majoritatea lor din studenți, au patrulat pe străzile Chinei în căutare de disidenți, de gânditori independenți și de profesori.

„Nu exista libertate de expresie, nu puteai împărtăși valori sau idei dacă acestea nu erau valorile și ideile lui Mao”, a spus Zhang într-un interviu pentru Carolina Journal. El vede o asemănare tulburătoare cu situația din universitățile americane:

„Vezi oameni care spun: «Matematica este supremație albă» sau că Aritmetica a fost inventată de cutare bărbat din cutare rasă, deci Aritmetica înseamnă asuprire. Este stupid.”

Zhang atrage atenția asupra a ceea ce consideră un efect devastator asupra libertății de exprimare:

„Nu mai poți vorbi. Oamenii din universități sunt în cea mai mare parte a lor liberali, așa că politicile liberale ajung în sălile de curs, însă nu poți spune cu glas tare că acest lucru este greșit și că va avea efecte grave. Dacă nu ai libertate de exprimare, nu ești liber.”

Riscul viitorului îl reprezintă spălarea pe creier din școlile elementare americane sub forma „Teoriei Critice a Rasei”.

După cum explică Christopher Rufo de la Manhattan Institute pentru USA Today, teoria critică a rasei reprezintă o reformulare a marxismului dialectic al exploatatorului și exploatatului, „înlocuind clasele burgheziei și proletariatului cu identitatea de alb și Negru” (întotdeauna cu N mare).

Altfel zis, teoria critică a rasei este o formă de „marxism bazat pe rasă”.

Acesta pare să fie motivul pentru care acești exilați, care au cunoscut marxismul în propriile lor țări, sunt alarmați văzând cum versiunea rasistă de marxism a „exploatatorului și exploatatului”  se răspândește pretutindeni în Statele Unite.

Potrivit lui Zhang:

„Când le spun copiilor de grădiniță, în vârstă de 5 sau 6 ani, că sunt răi deoarece aparțin cutărei rase, sau că sunt oprimați dacă fac parte din cutare grup, este foarte grav, deoarece ei nu își pot schimba culoarea pielii sau locul de baștină.

„Nu au ales ei să fie de o rasă sau de alta, sunt americani, cu toții suntem americani și dacă le batem unii cu alții din cauza acestei ideologii atunci sunt de acord cu cei care afirmă că acest lucru va distruge America.

„Așa s-a întâmplat în timpul lui Mao și al Revoluției Culturale. Tuturor copiilor, de la vârste foarte fragede, li s-a spus să îl iubească doar pe Mao și Revoluția. Dacă nu ești de acord sau spui altceva, ești pedepsit, ești reeducat ca să crezi în Mao. Nu ai libertatea de a gândi.”

Sun Liping, un important sociolog chinez, a afirmat că, în America, corectitudinea politică a apărut ca un mijloc de a promova egalitatea, iar astăzi este „o povară, un fel de lanțuri cu care America s-a legat, un fel de sclavie autoimpusă.”https://8a2e049457a34c29223bb77bbe0d3acc.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Yeonmi Park, cea mai importantă defectoare nord-coreeană, a afirmat că dintotdeauna a privit Statele Unite ca pe o țară a libertății de expresie și de gândire, până când a mers la universitate aici.

S-a înscris la Universitatea Columbia și a spus că a fost imediat șocată de ce a văzut în clasa ei: sentimentele anti-occidentale și corectitudinea politică, care au făcut-o să afirme că „nici măcar în Coreea de Nord nu sunt atât de tâmpiți”.

„Am crezut că America este altfel, însă am văzut atâtea asemănări cu ce am trăit în Coreea de Nord încât am început să mă îngrijorez.”

Când era copil, în Heysan, Coreea de Nord, tatăl ei a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată pentru că a vândut pe piața neagră diverse bunuri ca orez sau zahăr, pentru a-și putea hrăni familia.

În 2007, Yeonmi Park a fugit din Coreea de Nord împreună cu mama ei.

Este o mare tristețe, a spus ea, să vadă îndoctrinarea din America.

„Când am mers la Columbia, primul lucru pe care l-am învățat a fost că toate problemele sunt din cauza bărbaților albi.”

Dezbaterile îi aminteau de sistemul de caste din Coreea de Nord, unde oamenii sunt clasificați în funcție de strămoșii lor.

„Credam că nord-coreenii sunt singurii care îi urăsc pe americani, însă se vede că sunt mulți care îi urăsc chiar în această țară.”

În fostul ei „paradis socialist”, Coreea de Nord, studenții erau obișnuiți să își țină gura.

„Mama mea mi-a spus că lucrul cel mai periculos pe care îl am este limba”, spune Park. „Așa că știam cât este de periculos era să spui lucruri greșite.”

Anna Krylov, care s-a născut în Uniunea Sovietică și acum este profesoară de chimie la Universitatea din California, a comparat atmosfera ideologizată în care a trăit în fosta ei țară cu actuala politizare a vieții științifice și culturale din Statele Unite:

„M-am maturizat într-o perioadă de relativ dezgheț, după moartea lui Stalin. Totuși, ideologia impregna toate aspectele vieții, iar supraviețuirea impunea o adeziune strictă la linia partidului și demonstrații entuziaste ale unui comportament ideologic corespunzător.

„A nu deveni membru al organizației de tineret comuniste (Komsomol) ar fi fost o sinucidere în carieră – cei care nu erau membri erau excluși din învățământul superior.

„A practica deschis religia putea avea consecințe grave, mergând până la închisoare. La fel, a citi cărțile interzise (Orwell, Soljenițîn etc.) Până și o carte de poezie care nu figura pe lista aprobată de stat putea să te bage în bucluc.

„Știința nu era scutită de acest control ideologic strict. Influențele occidentale erau considerate periculoase. Tratatele și articolele științifice nu încetau să sublinieze superioritatea și preeminența științei ruse și sovietice. Discipline întregi au fost declarate imorale din punct de vedere ideologic, reacționare și ostile cauzei dominației clasei muncitoare și a Revoluției Mondiale. Exemple notabile de «pseudo-științe burgheze» erau genetica și cibernetica.”

Repede înainte către un alt secol: 2021. Războiul Rece este doar o amintire. „URSS nu mai există pe hartă”, spune Krylov.

„Însă am ajuns să trăiesc moștenirea ei la mii de mile distanță spre vest, unde descopăr o atmosferă crepusculară orwelliană. Am fost martoră la încercările tot mai agresive de a supune știința și educația controlului ideologic și cenzurii.

„La fel ca în era sovietică, cenzura este justificată de binele suprem. În anii 1950, binele suprem era promovarea Revoluției Mondiale, iar în 2021 binele suprem este Dreptatea Socială.

„Ni se spune că, pentru a construi o lume mai bună și a rezolva inechitățile sociale, trebuie să ne epurăm literatura de numele ale căror dosare nu se ridicau la înălțimea standardelor stabilite de auto-proclamații deținători ai noului adevăr, elita. Ni se spune că trebuie să rescriem programa și să ne schimbăm modul de a preda și de a vorbi.

„Din punct de vedere al comunității, ne confruntăm cu o alegere importantă. Putem să sucombăm în fața ideologiei de extremă stânga și să ne petrecem restul vieții într-o permanentă vânătoare de fantome și de vrăjitoare, rescriind istoria, politizând știința, redefinind elementele limbii și transformând STEM (știința, tehnologia, ingineria, matematicile) într-o farsă. Sau putem apăra un principiu cheie al societății democratice – schimbul liber și necenzurat de idei – și să ne urmăm misiunea noastră principală, căutatea adevărului, concentrându-ne atenția pe rezolvarea problemelor reale și importante ale omenirii.”

Este de o importanță vitală să ascultăm și să citim ceea ce spun și scriu cei care au scăpat din regimurile represive.

Ei au trecut prin intimidare personală, propagandă politică, spălarea creierului în școli și în universități și prin teroare intelectuală pentru un cuvânt, o carte sau o idee „greșită”.

Astăzi, cei care au fugit din regimurile comuniste văd – mai periculoase – aceeași cenzură și represiune totalitară repetându-se în democrația americană.

Ei știu mai bine ca noi ce înseamnă libertatea de gândire și prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a o apăra. 

Publicitate

După jumătate de secol de la Revoluția Culturală chineză, lumea occidentală pare să fie gata să repete erorile care au dat naștere acestei catastrofe sociale inimaginabile

 Au trecut mai mult de cinci decenii de la  Revoluţia Culturală chineză, o tragedie ascunsă în rafturi de bibliotecă şi subsoluri de muzeu, despre care aproape nu se mai vorbește.  

Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe. Politicieni şi mişcări politice cochetează în zilele noastre cu ideile periculoase ale Revoluţiei Culturale fără cea mai mică reţinere. China însăşi este tot mai departe de propria ei istorie şi generaţiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluţia Culturală, scrie Ioan Popescu în publicația româno-america nă https://www.gandaculdecolorado.com.

Totul a început în săptămânile şi lunile din intervalul mai-august 1966. Preşedintele Mao, liderul comunist suprem al Chinei, a publicat într-un stil bizar,numeroase articole-manifest, care aveau  poate  menirea  să sugereze rostirile unui zeu.

O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunţau că a venit ora bătăliei cu duşmanul din interiorul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că duşmanul este oricine şi peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere şi că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentinţe uluitoare s-a pus în mişcare un mecanism misterios şi gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul.

Grupuri de iluminaţi ai partidului s-au desprins de rest şi au format un fel de miliţii populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Aşa numitele Gărzi Roşii au împînzit China.

Fiecare sat şi oraş, fiecare şcoală şi uzină, fiecare magazin, teatru şi cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roşii locale. Sute de milioane de denunţuri spontane sau fabricate au trimis în faţa Gărzilor Roşii zeci de milioane de chinezi, care păreau  pînă atunci comunişti fideli şi muncitori, ţărani sau profesori fără altă preocupare decît munca.

Peste tot, Gărzile Roşii au organizat aşa numitele şedinţe de luptă şi critică. Acuzaţii au fost aduşi în faţa unui public fanatizat şi furios.

După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzaţii au fost plimbaţi pe străzi sau lăsaţi în locuri de mare aglomeraţie cu placarde şi lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate şi la dispoziţia oricărui chinez dornic să îşi manifeste mînia.

Mulţi au fost umiliţi, scuipaţi, împroşcaţi cu mizerie, bătuţi şi ucişi.

Cei rămaşi în viaţă au fost fie trimişi în lagăre de muncă, fie strămutaţi pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate şi izolate.Milioane de oameni sau mai mult au fost ucişi. Orgia a continuat frenetic şi, după regula de fier a revoluţiilor, şi-a înghiţit copiii.

Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roşii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roşii au trădat Revoluţia.

Facţiuni interne ale Gărzilor Roşii au început să se denunţe şi să se atace violent.

China a făcut pasul spre războiul civil şi, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cuşcă monstrul pe care îl eliberase.

După 10 ani de haos şi orori, Revoluţia Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao.

Urmaşii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariţia parţială şi temporară a adevărului.

Ziarişti şi scriitori atent selecţionaţi au primit dreptul de a denunţa Revoluţia Culturală, cu condiţia să nu spună tot şi cu obligaţia de a apăra imaginea Partidului Comunist.

După cîţiva ani, în 1980, Deng a anunţat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate şi referirile la această tema au fost interzise. Interdicţia este încă în vigoare. China nu are voie să îşi amintească, iar victimele şi vinovaţii dispar şi trec în uitare.

Capacul s-a pus peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.

După mai bine de o jumătate de secol, catastrofa Revoluţiei Culturale este un obiect de studiu care mai preocupă aproape exclusiv numai istoricii occidentali. Marele public nu ştie , sau abia dacă ştie ceva despre acest episodtragic al istoriei recente a Chinei, care incriminează ideologia comunistă şi descrie fragilitatea umană în faţa răului.

Mişcări comuniste şi socialiste înfloresc în Est şi în Vest. Promoţie după promoţie de studenţi americani şi vest-europeni, îmbrăţişază ideile stângii revoluţionare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela şi Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluţionare şi se prăbuşesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie şi violenţă.

Cei ce ar trebui să înţeleagă ce este de înţeles din experienţa tragică şi ridicolă a acestor ţări nu văd şi nu pot vedea pentru că ideile revoluţionare îşi anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munţi de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist şi ironia necunoscută a istoriei chineze recente este lipsa relativă de importanţă dată Revoluţiei Culturale în raport cu catastrofa anterioară. Căci Marea Revoluţie Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte.

Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 şi 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

În trei ani de nebunie şi haos, sub direcţia lui Mao, fiecare casă şi gospodărie din China a primit sarcina de a produce oţel. Producția agricolă a fost confiscată. Toată producţia a fost exportată sau repartizată oraşelor mari. Canibalismul şi foametea au atins rapid proporţii colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul este estimativ, pentru că realitatea e încă  ascunsă în arhivele chineze.

Apoi a început Revoluţia Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte, povestit de muzicianul-dirijor Jin Wang (sursa:Europa liberă).

Jin Wang și…Revoluția Culturală

Unul dintre copiii Revoluției Culturale din China a fost renumitul muzician Jin Wang, pe care am avut onoarea să-l vedem, acum câteva zile, la pupitrul Filarmonicii din Ploiesti. Iată câteva secvențe de viață trăite de marele dirijor chinez: ”Când aveam 6 ani, Revoluţia Culturală deja începuse. Mao Zedong, iniţiatorul acesteia, se inspirase din ideile lui Marx şi ale Revoluţiei Franceze şi vroia să răstoarne cu totul societatea. Tot ce era străin, tot ce era istorie – trebuiau să dispară, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

Tradiţia era ceva rău. Obiceiurile străvechi erau ceva rău. Florile era ceva rău! Acasă nici nu aveam flori. Florile erau considerate ceva frumos, un simbol al purităţii, de către cultura europeană. Dar cultura europeană era cea rău. Imaginaţi-vă o casă fără flori.Vioara era, pe atunci, singurul instrument acceptat de către forurile superioare, deoarece, cu ajutorul ei, se putea interpreta o „muzică revoluţionară”.

Pentru mine, a cânta la vioară era singura modalitate prin care puteam evita să fiu trimis la ţară pentru a deveni fermier. Acolo ajungeau toţi cei care aveau „pretenţii de intelectuali”. Aşadar, am optat pentru cariera de violonist, deşi nu existau cărţi pentru studiu (deja nu prea mai existau decât cărţile tolerate de partid) şi nu trebuia cântată decât muzica „oficială”. Profesorul meu, însă, avea o memorie fantastică, în care păstra cântece vechi; avea, undeva, şi o carte, cu Repertoriul european, pe care o ţinea foarte bine ascunsă, pe care ne-a împrumutat-o, şi mama mea a copiat totul, de mână, în câteva nopţi, fără a se odihni nicio clipă. Acesta a fost materialul meu secret de studiu.

Cântam cu surdină piesele europene, cu perdele groase la ferestre şi cu toate geamurile închise, ca să nu audă nimeni. Dar tot nu am scăpat de pericol. Până la urmă, cineva tot a auzit, iar familia mea a avut mult de suferit pentru că eu cântasem piese din acea carte. Eu am reușit însă, in 1986, să merg în Polonia, la o competiţie internaţională, şi am reuşit să rămân acolo, apoi am ajuns la Viena. Acolo, am cerut unui tânăr dirijor să îmi acorde o și mie o şansă de a dirija. Cântam, pe vremea aceea, în orchestră, la violă. Aveam 16 ani. Veneau mulţi dirijori invitaţi. Dirijorul care mi-a oferit şansa despre care aminteam dorea să observe, dintr-un anumit loc al sălii, acustica.

Atunci, eu i-am cerut bagheta: „Daţi-mi o şansă mie, şi mergeţi să ascultaţi cum sună”, i-am spus, iar el a fost de acord. Pot să fac asta, mi-am spus, şi am făcut-o. Am dirijat trei minute – şi acele trei minute mi-au schimbat viaţa. Atunci am aflat care îmi era destinul. De ce vroiam cu atâta ardoare să dirijez? Pentru că, din perspectiva de instrumentist, vedeam atâtea lucruri ce nu trebuiau făcute, execuţii deplorabile, pe care unii dirijori le treceau cu vederea, sau, mai rău, nici nu le observau… vroiam să fiu dirijor pentru că vroiam cu adevărat să schimb ceva, să fac lucrurile bine! Dirijorii slabi m-a făcut să îmi doresc să devin compozitor. Eram pur şi simplu furios şi revoltat!

Au fost însă câțiva compozitori pe care îi considerali esenţiali pentru evoluţia mea în plan dirijoral: Mahler a pus întrebările fundamentale despre viaţă, moarte, înviere, univers, Dumnezeu. Beethoven este, însă, miezul muzicii. Omenirea ar trebui să fie mai bună pentru simplul fapt că Beethoven a existat! Muzica lui Beethoven este un vis frumos. Păcat că nu putem rămâne o veşnicie în acest vis frumos. Mahler a reconsiderat punctul de vedere al lui Beethoven. El a „afirmat” că nu trebuie să ne temem de moarte. Nivelul de spiritualitate atins de Mahler este foarte înalt. Din punct de vedere tehnic, este limita absolută pentru un dirijor. Şi Şostakovici este destul de aproape de el. Bruckner pune doar o singură problemă: aceea a credinţei sau necredinţei.

Mahler mi-a însemnat sufletul. Pe Şostakovici nu l-am putut înţelege multă vreme! Avem puncte de vedere diferite asupra vieţii. El are mai multe feţe, precum o prismă, cu multe laturi. Am putut să fiu un bun dirijor al muzicii sale doar când am reuşit să aprofundez acest aspect. Am dirijat toate simfoniile sale, chiar şi primele, care sunt mai puţin apreciate de către public”.

Dintr-un interviu acordat presei românești (dnei Veronica Angelescu), aflăm că Jim Wang are și preocupări extinse in domeniul artei.”Da, pictez în ulei. Şi, în afară de asta, scriu cărţi. Ultima este despre Mozart – The Grammar of Playing Mozart; apoi, o altă lucrare – The Healthy Psychology of Professional Musician – pentru că mulţi sunt bolnavi şi nefericiţi; în această carte descriu metode prin care muzicienii pot să asimileze principiile unei psihologii sănătoase şi o atitudine corectă faţă de muzică – pentru ca, în cele din urmă, ei să se contopească cu actul muzical…”

Revoluția culturală chineză – aspecte și considerațiuni

Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”, scrie istoricul și jurnalistul George Damian pe blogul https://historice.ro.

O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți). Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.

Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative).

Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.

„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure. O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru). Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție.

De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).

Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.

There was a hierarchy in the ritual consumption of class enemies. Leaders feasted on the heart and liver, mixed with pork and a sprinkling of local spices, while ordinary villagers were allowed only to peck at the victims’ arms and thighs. After several teachers had been sliced up in a middle school, a crowd carried away chunks of flesh in bags dripping with blood. Students cooked the meat in casseroles sitting on top of small, improvised brick barbeques. The deputy director of the school’s revolutionary committee, who oversaw the butchery, was later expelled from the party, but was proud of his actions: ‘Cannibalism? It was the landlord’s flesh! The spy’s flesh!’

Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Bloomsbury Publishing, 2016.