Adunarea Generală a ONU a adoptat luni o rezoluţie neobligatorie în favoarea creării unui mecanism de despăgubire pentru distrugerile, de natură umană şi materială, cauzate de invazia Rusiei în Ucraina, informează AFP și Agerpres, preluate de https://www.caleaeuropeana.ro.
Printre statele care au co-sponsorizat rezoluția se află și România.
“Rusia trebuie să suporte consecințele actelor sale ilicite la nivel internațional împotriva Ucrainei. Astăzi, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție prin care se recomandă crearea unui registru internațional al daunelor și se recunoaște necesitatea unui mecanism internațional de reparații. România a fost unul dintre principalii sponsori”, a scris ministrul român al afacerilor externe, Bogdan Aurescu, pe Twitter.
Împotrivă au votat 14 ţări, printre care Rusia, China, Cuba, Mali sau Etiopia şi s-au abţinut 73 de ţări, în principal de pe continentul african, dar şi Brazilia, Israel sau India.
Această rezoluţie cere ca Rusia să fie “considerată responsabilă pentru orice încălcare” a dreptului internaţional şi a Cartei ONU în Ucraina şi “să îşi asume consecinţele juridice ale tuturor actelor sale ilegale la nivel internaţional, în special prin repararea daunelor” materiale şi umane.
Stabileşte, de asemenea, necesitatea de a crea,”în cooperare cu Ucraina, un mecanism de reparare” şi “un registru internaţional al daunelor pentru a lista (…) probe şi informaţii referitoare la cererile de despăgubire” ale persoanelor fizice, juridice şi ale statului ucrainean.
Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a salutat rezoluţia.”De la eliberarea Hersonului la victoria diplomatică de la New York. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite tocmai a dat undă verde creării unui mecanism de despăgubire de către Rusia pentru crimele comise în Ucraina”, a declarat el pe Twitter. “Agresorul va plăti pentru ce a făcut!”, a adăugat Zelenski.
Despre impactul economic al Tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește foarte puțin sau deloc. În comunism, timp de 45 de ani, subiectul a fost tabu. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici după 1990.
Realitatea este că spolierea României de către cotropitorii sovietici a jucat un rol esențialîn decalajul economic înregistrat față de restul Europei, și mai ales față de occident, rămânere în urmă pe care și azi mai luptăm să o recuperăm, notează https://colectionaruldeistorie.ro.
Contextul este mai larg.
În 1913, România Mică avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.
În 1938, după distrugerile cumplite din Primul Război Mondial, greutățile integrării noilor provincii și criza economică majoră din 1929-1933, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.
Startul dezastrului s-a dat după 1945.
10 februarie 1947: ministrul de Externe al României, Gheorghe Tătărescu, semnează Tratatul de Pace dintre Puterile Învingătoare în Al Doilea Război Mondial și România. Prin clauzele ascunse și prin tratatele bilaterale pe care România a fost silită să le semneze cu sovieticii, țara noastră avea de plătit către URSS de peste 4 ori mai mult decât suma de 300.000.000 de dolari stipulată oficial în Tratatul de Pace.
Suma totală estimată de plată pentru România cu titlul de despăgubiri către URSS era de 1,2-1,35 miliarde dolari “1947” – echivalentul a 14,5-16,4 miliarde dolari în banii de acum. Fără a fi inclusă și apariția ulterioară a Sovromurilor, care au jefuit și ele sume enorme din economia României ruinată de război.
Referatul de mai jos a fost redactat de Ministerul de Finanțe al Regatului României pe 13 februarie 1947 (regele avea să fie alungat abia în decembrie), la 3 zile după ce Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, semna Tratatul de Pace de la Paris, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franței.
Raportul Finanțelor analizează consecințele economice ale Tratatului de Pace abia semnat de România.
Au fost inventariate cheltuielile reale, dincolo de clauza oficială de 300.000.000 de dolari trecută ca despăgubiri de război față de URSS.
La aceasta se adaugă întreținerea trupelor de ocupație, restituirile de bunuri, anularea datoriilor Germaniei față de România simultan cu obligația României de a plăti către URSS datoriile pe care le avea față de Germania, despăgubirile plătite cetățenilor și firmelor aliate pentru distrugerile suferite de industria petroliferă, demontarea și mutarea în URSS a fabricilor aparținând cetățenilor și firmelor germane etc.
Dar și înșelăciunea pe care statul român a fost obligat s-o accepte în clauzele bilaterale cu Rusia sovietică – aplicarea unui curs al dolarului “1938”, mult mai puternic decât cursul dolarului “1947”, contrar prevederilor explicite din Tratatul de Pace semnat la Paris.
Așa cum s- a văzut, despăgubirile erau de fapt doar o mică parte din costul total de 1,2-1,35 miliarde de dolari la cursul din 1947. Transformați la valoarea din 2021, aceștia echivalează cu 14,5-16,4 miliarde dolari în banii actuali.
Analizând enormele dimensiuni ale acestei sarcini, Raportul spunea că:
– exportul României în cel mai bun an de pace, 1938, s-a cifrat la 23.000 milioane lei, egal cu circa 185.000.000 $ “1938” sau cu circa 250.000.000 $ “1947”;
– capacitatea actuală (n.r. – februarie 1947) de export a țării, în ipoteza că ar înceta brusc orice obligație de pe urma Tratatului și dată fiind istovirea economiei țării ca urmare a eforturilor făcute până acum (în bună parte reprezentând de multă vreme adevărate prelevări “din substanță), nu poate fi evaluată la mai mult de 1/5 din exportul anului 1938, adică 50.000.000 $ “1947” pe an;
– ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!
– în acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.
Pentru cineva care se raportează la PIB-ul actual al României, nu pare mare lucru. Însă România 1947 nu era România membră UE din 2021. Situația țării era realmente catastrofală. Într-un raportul secret al Ministerului de Finanțe, România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an.
Simultan cu clauzele înrobitoare față de URSS, România a fost silită de Moscova să refuze Planul Marshall, prin care SUA a alimentat Europa cu 13 miliarde de dolari “1948”.
Propunerea SUA a fost făcută în 1947, iar Senatul SUA a aprobat proiectul pe 13 martie 1948. Prin acest plan de reconstrucție a Europei, la care au participat până la urmă numai țările de dincolo de Cortina de Fier, SUA au transferat peste 13 miliarde de dolari “1948” – echivalentul a aproximativ 145 miliarde dolari “2021” – în economiile europene.
Românilor nu li s-a prezentat niciodată adevărata cauză a sărăciei și lipsurilor cu care s-au confruntat după război.
În schimb, s-a dat ordin ca pentru toate neajunsurile să fie învinuită vechea clasă politică, socială și economică, la acea dată fie déjà băgată la pușcărie sau emigrată, fie pe cale să ajungă la pușcărie sau în exil. În timp ce Rusia sovietică demonta fabrici întregi, căra producția de petrol, toată tehnologia industrială și mii de vagoane, cerealele, vitele și lemnul, românului i se spunea că o duce rău pentru că industriașii își sabotau propriile uzine, iar „chiaburii” furau un sac de grâu.
Într-un raport secret al Ministerului de Finanțe, se preciza că România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an. Asta însemna că, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, ar fi fost necesar venitul din export pe 24 de ani, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!
Ultimele două idei ale referatului secret prezentat pe 13 februarie 1947 de Ministerul de Finanțe de la București: “Ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol. În acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, iar populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.
În 1989,la sfârșitul regimului comunist și după 44 de ani de pace, România ajunsese la un PIB/locuitor de 32% din media Europei.
Realitatea este că în cursa de recuperare începută după căderea comunismuui, s-a plecat de foarte jos.Handicapul economiei centralizate comuniste față de economiile de piață a fost considerat de economiști cauza principală a problemelor cu care România s-a confruntat după 1990.
La această prăbușire formidabilă postbelică, stopată abia după alți zece ani (în 2000 ajunsesem la un PIB/locuitor de 26% din media Europei), au contribuit nenumărați factori.
În 2019, la 30 de ani după ieșirea oficială din comunism (cea reală s-a produs mult mai târziu), România reușise să recupereze o parte din decalaj, ajungând la 69% din PIB-ul/locuitor mediu al Uniunii Europene.
România a plătit URSS daune pentru Germania hitleristă până în 1975
Preocupaţi de situaţia actuală, dar şi de experienţele trăite în decursul istoriei, am remarcat faptul că revin în actualitate anumite tipare din care România a avut puţin de câştigat. De exemplu, situaţia României de după al Doilea Război Mondial pare să se repete, în sensul că şi atunci şi în perioada postdecembristă România a fost victima înţelegerilor dintre două mari puteri.
Dincolo de recunoaşterea faptului că România a avut partea ei de vină, vom reda doar o secvenţă din acest recul al istoriei.
1.Axa româno-germană
Între anii 1918 şi 1929, activitatea comercială a României s-a orientat cu precădere spre Franţa şi Marea Britanie. După anul 1933, Germania a început să se impună în schimburile cu România. În perioada subordonării României de către Germania hitleristă, s-a încheiat (în anul 1935) acordul pentru reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României.
Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie germană. Această creanţă nevalorificată a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de către economia românească.
Sub presiunea Germaniei, ca un preţ al salvgardării României, la 23 martie 1939 s-a semnat Tratatul economic româno-german; în spiritul „colaborării” economice România a fost atrasă în sfera de influenţă a Germaniei, constituindu-se peste 26 de societăţi mixte pentru exploatarea petrolului, lemnului, bauxitei, manganului, uraniului, agriculturii etc. Acest tratat a reprezentat pentru administraţia Reichului cel mai efficient model de subordonare economic a unui stat, asigurând treptat transformarea ţarii într-o zonă agricolă, desfinţarea industriei „nenaturale” şi încadrarea economiei cerinţelor Germaniei.
Tot prin acest tratat a fost înlăturată şi oricare lege prin care se restricţionau investiţiile de capital german în România. După război, în iulie 1945, prin decretul- lege, capitalul german din România a fost „naţionalizat” şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea celor 193 de societăţi mixte româno-sovietice (până în anul 1948).
Preocupaţi de situaţia actuală, dar şi de experienţele trăite în decursul istoriei, am remarcat faptul că revin în actualitate anumite tipare din care România a avut puţin de câştigat. De exemplu, situaţia României de după al Doilea Război Mondial pare să se repete, în sensul că şi atunci şi în perioada postdecembristă România a fost victima înţelegerilor dintre două mari puteri. Dincolo de recunoaşterea faptului că România a avut partea ei de vină, vom reda doar o secvenţă din acest recul al istoriei.
2. Axa româno-sovietică
Conform scrierilor istorice, sovromurile au fost societăţi mixte românosovietice, ce au avut ca bază legală de înfiinţare acordul economic dintre România şi Uniunea Sovietică (semnat pe 8 mai 1945). În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de 90%, iar 51% din importuri veneau din această ţară.
Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti”, intenţia a fost aceea de a controla sectoarele de bază ale economiei. Principiul înfiinţării societăţilor mixte a fost acela al parităţii aportului (50% capital rusesc, 50% capital românesc); deoarece erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946) să se înfiinţeze 19 sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică pentru România.
Redefinirea rolului acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947 dintre Aliaţi şi statele Axei. Astfel, au fost stabilite daunele de război pe care Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda trebuia să le plătească puterilor aliate.
Pretenţiile Uniunii Sovietice faţă de România, la valorile din anul 1938, au fost de 300 milioane de dolari (plătibili în 6 ani). Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere); se mai impune a fi precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi, în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 de milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur) reprezentau, la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945 la 519 milioane de dolari.
În prim-plan, scopul redefinirii rolului acestor societăţi mixte a fost acela de a asigura gestionarea recuperării datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică (sovromurile au funcţionat până în anul 1956, an în care au fost dizolvate).
În fapt, prin aceste societăţi au fost transferate în Rusia, la preţuri derizorii, însemnate bogăţii ale ţării, sărăcind astfel economia şi privвnd consumul intern de bunuri esenţiale.
Prin acordurile succesive s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a părţii de participaţie sovietică la sovromuri. Potrivit acestora, valoarea părţii de participaţie sovietică urma să fie răscumpărată de statul român – după ce în anul 1956 se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii ’57-’59 – în rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS. La 1 ianuarie 1959, datoria însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).
3. Axa româno-sovietogermană
Conform Protocolului, lucrărilor Conferinţei de la Berlin din 1 august (punctual III „Reparaţii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale ale Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi în Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”.
În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria. Astfel, hotărвrea Marilor Puteri de la Postdam avea drept scop facilitarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.
Trecere în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza art. 26 al Tratatului de pace încheiat la Paris, în anul 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate.
Articolul prevedea că „România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri”.
Totodată, art. 28 reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe „în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939″.
Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.
4. Aspecte particulare privind cooperarea româno-sovieto-germană
Pentru a reflecta corect implicaţiile acestor cooperări se impune a fi precizată maniera în care s-a hotărât decontarea în contul despăgubirilor pe care Germania le datora Uniunii Sovietice. Fără a fi preocupaţi de cuantificarea exactă a despăgubirilor de război, pe de o parte, dar şi de cuantificarea capitalului german extern, înţelegerile germano-ruse s-au limitat la a îndeplini nişte „pretenţii” revendicate de partea sovietică.
Totodată, nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare pentru a plăti un tribute pe care, oficial, nu şi-l asumau.
Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în anul 1947, era reprezentată de: 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania îi datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor.
Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al Romвniei, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată în interes propriu.
Concret, apreciem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme) de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă. Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei) lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avвndu-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor).
Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, aport sovietic. Conferinţa de la Potsdam nu a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă.
Noul context creat ne permite, fără nici o reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai mult scos în evidenţă prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).
Un alt aspect care frapează şi adânceşte nedreptatea ce i s-a făcut României este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului. Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în Primul Război Mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară.
Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.
Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german. În aceeaşi manieră au fost văzute lucrurile şi de Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al Doilea Război Mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.
Toate acestea ne determină să apreciem că România a scăpat, oficial, de fascism în anul 1945, dar „a plătit” în numele lui până în anul 1975. Apoi, dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice), luând în calcul şi maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus, ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice până în anul 1975.
5. Revenirea în actualitate… sau trecere în timp?
La fel ca оn cazul Austriei (care, spre deosebire de alte state din est, a rămas cu economie de piaţă), acele societăţi mixte au intrat în întregime, mai devreme sau mai târziu, în proprietatea statelor.
În timp ce Austria, după anii ’90, a privatizat cu succes concernele de stat, România le-a falimentat, asigurând tot Germaniei şi Austriei reоntoarcerea în poziţia avută înainte de 1939. În timp ce alte state şi-au valorificat la maximum patrimonial dobândit în timp, România a oferit la un preţ modic activele sale.
Astfel, deciziile interne coroborate cu deciziile generate de contextul mondial nu au făcut decât să facă din România o victim incapabilă să evite anumite greşeli ale istoriei. Capitalul german din România asigura o exploatare colonială începând cu 1939 de la subordonarea economică la SOVROM şi integrare UE.
Dincolo de oricare aspect legal al unor posibile pretenţii ale României faţă de Germania datorită costurilor de despăgubire ale Germaniei rămase pe seama României rămâne o datorie morală a Germaniei de a lămuri măcar problema soldului din relaţiile comerciale nerespectate cu Romвnia. (n.r. Titlul aparține redacției)
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 
România a plătit pentru Germania nazista daune Uniunii Sovietice, până în anul 1975.VIDEO.
România a plătit URSS daune pentru Germania hitleristă până în 1975
Preocupaţi de situaţia actuală, dar şi de experienţele trăite în decursul istoriei, am remarcat faptul că revin în actualitate anumite tipare din care România a avut puţin de câştigat. De exemplu, situaţia României de după al Doilea Război Mondial pare să se repete, în sensul că şi atunci şi în perioada postdecembristă România a fost victima înţelegerilor dintre două mari puteri.
Dincolo de recunoaşterea faptului că România a avut partea ei de vină, vom reda doar o secvenţă din acest recul al istoriei.
1.Axa româno-germană
Între anii 1918 şi 1929, activitatea comercială a României s-a orientat cu precădere spre Franţa şi Marea Britanie. După anul 1933, Germania a început să se impună în schimburile cu România. În perioada subordonării României de către Germania hitleristă, s-a încheiat (în anul 1935) acordul pentru reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României.
Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie germană. Această creanţă nevalorificată a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de către economia românească.
Sub presiunea Germaniei, ca un preţ al salvgardării României, la 23 martie 1939 s-a semnat Tratatul economic româno-german; în spiritul „colaborării” economice România a fost atrasă în sfera de influenţă a Germaniei, constituindu-se peste 26 de societăţi mixte pentru exploatarea petrolului, lemnului, bauxitei, manganului, uraniului, agriculturii etc. Acest tratat a reprezentat pentru administraţia Reichului cel mai efficient model de subordonare economic a unui stat, asigurând treptat transformarea ţarii într-o zonă agricolă, desfinţarea industriei „nenaturale” şi încadrarea economiei cerinţelor Germaniei.
Tot prin acest tratat a fost înlăturată şi oricare lege prin care se restricţionau investiţiile de capital german în România. După război, în iulie 1945, prin decretul- lege, capitalul german din România a fost „naţionalizat” şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea celor 193 de societăţi mixte româno-sovietice (până în anul 1948).
Preocupaţi de situaţia actuală, dar şi de experienţele trăite în decursul istoriei, am remarcat faptul că revin în actualitate anumite tipare din care România a avut puţin de câştigat. De exemplu, situaţia României de după al Doilea Război Mondial pare să se repete, în sensul că şi atunci şi în perioada postdecembristă România a fost victima înţelegerilor dintre două mari puteri. Dincolo de recunoaşterea faptului că România a avut partea ei de vină, vom reda doar o secvenţă din acest recul al istoriei.
2. Axa româno-sovietică
Conform scrierilor istorice, sovromurile au fost societăţi mixte românosovietice, ce au avut ca bază legală de înfiinţare acordul economic dintre România şi Uniunea Sovietică (semnat pe 8 mai 1945). În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de 90%, iar 51% din importuri veneau din această ţară.
Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti”, intenţia a fost aceea de a controla sectoarele de bază ale economiei. Principiul înfiinţării societăţilor mixte a fost acela al parităţii aportului (50% capital rusesc, 50% capital românesc); deoarece erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946) să se înfiinţeze 19 sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică pentru România.
Redefinirea rolului acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947 dintre Aliaţi şi statele Axei. Astfel, au fost stabilite daunele de război pe care Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda trebuia să le plătească puterilor aliate.
Pretenţiile Uniunii Sovietice faţă de România, la valorile din anul 1938, au fost de 300 milioane de dolari (plătibili în 6 ani). Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere); se mai impune a fi precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi, în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 de milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur) reprezentau, la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945 la 519 milioane de dolari.
În prim-plan, scopul redefinirii rolului acestor societăţi mixte a fost acela de a asigura gestionarea recuperării datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică (sovromurile au funcţionat până în anul 1956, an în care au fost dizolvate).
În fapt, prin aceste societăţi au fost transferate în Rusia, la preţuri derizorii, însemnate bogăţii ale ţării, sărăcind astfel economia şi privвnd consumul intern de bunuri esenţiale.
Prin acordurile succesive s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a părţii de participaţie sovietică la sovromuri. Potrivit acestora, valoarea părţii de participaţie sovietică urma să fie răscumpărată de statul român – după ce în anul 1956 se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii ’57-’59 – în rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS. La 1 ianuarie 1959, datoria însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).
3. Axa româno-sovietogermană
Conform Protocolului, lucrărilor Conferinţei de la Berlin din 1 august (punctual III „Reparaţii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale ale Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi în Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”.
În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria. Astfel, hotărвrea Marilor Puteri de la Postdam avea drept scop facilitarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.
Trecere în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza art. 26 al Tratatului de pace încheiat la Paris, în anul 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate.
Articolul prevedea că „România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri”.
Totodată, art. 28 reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe „în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939″.
Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.
4. Aspecte particulare privind cooperarea româno-sovieto-germană
Pentru a reflecta corect implicaţiile acestor cooperări se impune a fi precizată maniera în care s-a hotărât decontarea în contul despăgubirilor pe care Germania le datora Uniunii Sovietice. Fără a fi preocupaţi de cuantificarea exactă a despăgubirilor de război, pe de o parte, dar şi de cuantificarea capitalului german extern, înţelegerile germano-ruse s-au limitat la a îndeplini nişte „pretenţii” revendicate de partea sovietică.
Totodată, nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare pentru a plăti un tribute pe care, oficial, nu şi-l asumau.
Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în anul 1947, era reprezentată de: 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania îi datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor.
Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al Romвniei, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată în interes propriu.
Concret, apreciem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme) de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă. Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei) lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avвndu-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor).
Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, aport sovietic. Conferinţa de la Potsdam nu a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă.
Noul context creat ne permite, fără nici o reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai mult scos în evidenţă prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).
Un alt aspect care frapează şi adânceşte nedreptatea ce i s-a făcut României este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului. Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în Primul Război Mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară.
Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.
Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german. În aceeaşi manieră au fost văzute lucrurile şi de Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al Doilea Război Mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.
Toate acestea ne determină să apreciem că România a scăpat, oficial, de fascism în anul 1945, dar „a plătit” în numele lui până în anul 1975. Apoi, dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice), luând în calcul şi maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus, ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice până în anul 1975.
5. Revenirea în actualitate… sau trecere în timp?
La fel ca оn cazul Austriei (care, spre deosebire de alte state din est, a rămas cu economie de piaţă), acele societăţi mixte au intrat în întregime, mai devreme sau mai târziu, în proprietatea statelor.
În timp ce Austria, după anii ’90, a privatizat cu succes concernele de stat, România le-a falimentat, asigurând tot Germaniei şi Austriei reоntoarcerea în poziţia avută înainte de 1939. În timp ce alte state şi-au valorificat la maximum patrimonial dobândit în timp, România a oferit la un preţ modic activele sale.
Astfel, deciziile interne coroborate cu deciziile generate de contextul mondial nu au făcut decât să facă din România o victim incapabilă să evite anumite greşeli ale istoriei. Capitalul german din România asigura o exploatare colonială începând cu 1939 de la subordonarea economică la SOVROM şi integrare UE.
Dincolo de oricare aspect legal al unor posibile pretenţii ale României faţă de Germania datorită costurilor de despăgubire ale Germaniei rămase pe seama României rămâne o datorie morală a Germaniei de a lămuri măcar problema soldului din relaţiile comerciale nerespectate cu Romвnia. (n.r. Titlul aparține redacției)
Sursa:voceabasarabiei.net
cu referire la Ziua Veche
Despre autori:
Radu GOLBAN este politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice;
Mihaela-Brînduşa TUDOSE este conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice
Cititi si:
Partajează asta:
22/09/2011 Posted by cersipamantromanesc | DIVERSE | datorii de razboi, despagubiri de razboi, germania, hitler, istorie, istorie recenta, ISTORIE ROMANEASCA | analiza economica, ISTORIE ROMÂNEASCĂ, jefuireaa romanilor, No Comment, ocupatia romaniei, puterile invingatoare, spolierea romaniei, stalin, tratatul de pace de la paris, Uniunea Sovietica, urss, VIDEO, YOUTUBE | Lasă un comentariu