CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ministerul de Finanțe al României emitea la 13 februarie 1947 un raport secret care estima că dezvoltarea României urma să fie întârziată cu 25 de ani de jaful și abuzurile ocupanților sovietici 


 

Despre impactul economic al Tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește foarte puțin sau deloc. În comunism, timp de 45 de ani, subiectul a fost tabu. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici după 1990.

Realitatea este că spolierea României de către cotropitorii sovietici a jucat un rol esențial în decalajul economic înregistrat față de restul Europei, și mai ales față de occident, rămânere în urmă pe care și azi mai luptăm să o recuperăm, notează https://colectionaruldeistorie.ro.

Contextul este mai larg.

În 1913, România Mică avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.

În 1938, după distrugerile cumplite din Primul Război Mondial, greutățile integrării noilor provincii și criza economică majoră din 1929-1933, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.

Startul dezastrului s-a dat după 1945.

10 februarie 1947: ministrul de Externe al României, Gheorghe Tătărescu, semnează Tratatul de Pace dintre Puterile Învingătoare în Al Doilea Război Mondial și România. Prin clauzele ascunse și prin tratatele bilaterale pe care România a fost silită să le semneze cu sovieticii, țara noastră avea de plătit către URSS de peste 4 ori mai mult decât suma de 300.000.000 de dolari stipulată oficial în Tratatul de Pace.

Suma totală estimată de plată pentru România cu titlul de despăgubiri către URSS era de 1,2-1,35 miliarde dolari “1947” – echivalentul a 14,5-16,4 miliarde dolari în banii de acum. Fără a fi inclusă și apariția ulterioară a Sovromurilor, care au jefuit și ele sume enorme din economia României ruinată de război.

Referatul de mai jos a fost redactat de Ministerul de Finanțe al Regatului României pe 13 februarie 1947 (regele avea să fie alungat abia în decembrie), la 3 zile după ce Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, semna Tratatul de Pace de la Paris, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franței.

Raportul Finanțelor analizează consecințele economice ale Tratatului de Pace abia semnat de România.

Au fost inventariate cheltuielile reale, dincolo de clauza oficială de 300.000.000 de dolari trecută ca despăgubiri de război față de URSS.

La aceasta se adaugă întreținerea trupelor de ocupație, restituirile de bunuri, anularea datoriilor Germaniei față de România simultan cu obligația României de a plăti către URSS datoriile pe care le avea față de Germania, despăgubirile plătite cetățenilor și firmelor aliate pentru distrugerile suferite de industria petroliferă, demontarea și mutarea în URSS a fabricilor aparținând cetățenilor și firmelor germane etc.

Dar și înșelăciunea pe care statul român a fost obligat s-o accepte în clauzele bilaterale cu Rusia sovietică – aplicarea unui curs al dolarului “1938”, mult mai puternic decât cursul dolarului “1947”, contrar prevederilor explicite din Tratatul de Pace semnat la Paris.

Așa cum s- a văzut, despăgubirile erau de fapt doar o mică parte din costul total de 1,2-1,35 miliarde de dolari la cursul din 1947. Transformați la valoarea din 2021, aceștia echivalează cu 14,5-16,4 miliarde dolari în banii actuali.

Analizând enormele dimensiuni ale acestei sarcini, Raportul spunea că:

– exportul României în cel mai bun an de pace, 1938, s-a cifrat la 23.000 milioane lei, egal cu circa 185.000.000 $ “1938” sau cu circa 250.000.000 $ “1947”;

capacitatea actuală (n.r. – februarie 1947) de export a țării, în ipoteza că ar înceta brusc orice obligație de pe urma Tratatului și dată fiind istovirea economiei țării ca urmare a eforturilor făcute până acum (în bună parte reprezentând de multă vreme adevărate prelevări “din substanță), nu poate fi evaluată la mai mult de 1/5 din exportul anului 1938, adică 50.000.000 $ “1947” pe an;

– ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

– în acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

Pentru cineva care se raportează la PIB-ul actual al României, nu pare mare lucru. Însă România 1947 nu era România membră UE din 2021. Situația țării era realmente catastrofală. Într-un raportul secret al Ministerului de Finanțe, România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an.

Simultan cu clauzele înrobitoare față de URSS, România a fost silită de Moscova să refuze Planul Marshall, prin care SUA a alimentat Europa cu 13 miliarde de dolari “1948”.

Propunerea SUA a fost făcută în 1947, iar Senatul SUA a aprobat proiectul pe 13 martie 1948. Prin acest plan de reconstrucție a Europei, la care au participat până la urmă numai țările de dincolo de Cortina de Fier, SUA au transferat peste 13 miliarde de dolari “1948” – echivalentul a aproximativ 145 miliarde dolari “2021” – în economiile europene.

Românilor nu li s-a prezentat niciodată adevărata cauză a sărăciei și lipsurilor cu care s-au confruntat după război.

În schimb, s-a dat ordin ca pentru toate neajunsurile să fie învinuită vechea clasă politică, socială și economică, la acea dată fie déjà băgată la pușcărie sau emigrată, fie pe cale să ajungă la pușcărie sau în exil. În timp ce Rusia sovietică demonta fabrici întregi, căra producția de petrol, toată tehnologia industrială și mii de vagoane, cerealele, vitele și lemnul, românului i se spunea că o duce rău pentru că industriașii își sabotau propriile uzine, iar „chiaburii” furau un sac de grâu.

Într-un raport secret al Ministerului de Finanțe, se preciza că România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an. Asta însemna că, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, ar fi fost necesar venitul din export pe 24 de ani, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

Ultimele două idei ale referatului secret prezentat pe 13 februarie 1947 de Ministerul de Finanțe de la București: “Ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol. În acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, iar populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

În 1989,la sfârșitul regimului comunist și după 44 de ani de pace, România ajunsese la un PIB/locuitor de 32% din media Europei.

Realitatea este că în cursa de recuperare începută după căderea comunismuui, s-a plecat de foarte jos. Handicapul economiei centralizate comuniste față de economiile de piață a fost considerat de economiști cauza principală a problemelor cu care România s-a confruntat după 1990.

La această prăbușire formidabilă postbelică, stopată abia după alți zece ani (în 2000 ajunsesem la un PIB/locuitor de 26% din media Europei), au contribuit nenumărați factori.

În 2019, la 30 de ani după ieșirea oficială din comunism (cea reală s-a produs mult mai târziu), România reușise să recupereze o parte din decalaj, ajungând la 69% din PIB-ul/locuitor mediu al Uniunii Europene.

Publicitate

23/07/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Din respect pentru memoria celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile zilei de 23 august 1944

 

 

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 foto

23 AUGUST 1944 – LOVITURA DE STAT

 

 

 

Actul de la 23 August a fost opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. (C.W. Forester).

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns cu destula abilitate poporului român unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru țara noastră.

S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviță, săvârsită în strânsa legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, inițiate încă de la sfârșitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora.

Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului său s.a

Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Rezultatul a fost scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate viețile a sute de mii de oameni.

A permis totodată creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie și a dat Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.

Dar în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici. Acesta a fost semnat 3 săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitularea necondiționată în fața Aliaților.

La putere a fost înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii.

 

 

 

           Regele Mihai                            Ion Antonescu

23 august 1944 a însemnat pentru România o mare nenorocire: intrarea țării în sfera de influență a URSS, cu urmările știute. Ceea ce însă puțină lume știe, este că la 23 august 1944 regele Mihai a mințit cu bună știință.

 

 

 

 

 

 

 

 

În „Proclamația către țară”, redactată, se pare, de Lucrețiu Pătrășcanu și difuzată în seara acelei zile, suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri și că România a beneficiat de condiții acceptabile.

Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion Antonescu și Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliații occidentali, cât și cu inamicul numărul unu, URSS.

Mihai Antonescu (ministrul afacerilor străine) tratase la Ankara, Berna, Madrid și Lisabona pentru ieșirea României din război.

De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuții directe cu omologul său sovietic, Alexandra Kollontai, la Stockholm.

Alți doi diplomați, prințul Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu negociaseră la Cairo cu aliații vestici, trimiși fiind de Iuliu Maniu, cu știrea și acordul șefului statului.

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri.

Astfel, este numit Cretzianu la Ankara, George Caranfil-la Helsinki si Fred Nanu-la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discuțiile si negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.

Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României.

În forma sa finală, proiectul de armistițiu cu URSS de la Stockholm conținea urmatoarele conditți:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rușilor, fie vor ataca trupele germane. Rușii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;

2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revenea la patria-mama în totalitate;

4. Rușii se mulțumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român putea să-și exercite functiile într-o parte a țării neocupată de armatele sovietice.

Condițiile de armistițiu negociate la Stockholm cu rușii, deși mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoașterea reanexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu negocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo și cu complotul regal privitor la armistițiu, prin trimisii regelui, se duceau tratative  de scoatere a României din războiul antisovietic și de către Partidul Comunist.

Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

Regele Mihai însă, deși știa toate acestea, a preferat să angajeze unilateral România într-un armistițiu, care a însemnat de fapt, o capitulare. El nu a tratat nimic.

Mai mult, armistițiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă Armata Română, aflată în calea bolșevicilor, asupra întârzierii și prevederilor reale ale actului, gest care a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august și 12 septembrie, a cca. 130.000 de soldați români, ulterior deportați în Siberia.

După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decorație sovietică, „Ordinul Pobeda”.Tot drept răsplată, l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care țara se angajase cu ajutorul lui.

Se spune că la discuțiile privind armistițiul, purtate între delegația română, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, și cea sovietică, având în frunte pe odiosul comisar al poporului Viaceslav Molotov, Pătrășcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care e motivul pentru care condițiile impuse sunt atât de dure, „când Antonescu avea condiții mai bune” (cu referire la tatonările diplomatice menționate anterior).

Cu duritatea-i recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu lasă loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentați pe nimeni”.

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 photos

 

 

 

 

Cum se va prezenta regele Mihai în fața instanței supreme, istoria? Poate că posteritatea îl va judeca pentru răul pe care l-a făcut, atunci când realitatea despre evenimentele din acele zile va ieși la iveală, iar la conducerea țării nu se vor mai afla foști demnitari comuniști, a căror putere își trage seva din consecințele „revoluției antifasciste și antiimperialiste”.

După război, 23 august a devenit ziua națională a României, fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an. Cu toate că nu au avut forța necesară să joace un rol important în actul de la 23 august 1944, comuniștii l-au folosit în propriul interes.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul a fost numit pe rând „insurecție armată” și „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, iar regimul comunist și-a arogat timp de 45 de ani paternitatea actului istoric.

În ultimii ani ai regimului, manifestațiile de 23 august au servit cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta devenind principală figura a momentului. Stadioanele erau pline cu oameni aduși din fabrici, televiziunea transmitea programe speciale, defilări megalomane și petreceri populare. Așa sărbătoreau românii înainte de revoluție 23 august muncitoresc.

Dacă pentru tinerii născuți după 1989, ziua de 23 august nu înseamnă mare lucru, pentru generațiile educate anterior ea avea o serioasă încărcătură emoțională și simbolistică.

Ziua Națională, situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieșea la iarbă verde. Parcurile și lizierele pădurilor de la marginea marilor orașe erau înțesate de oameni, mititeii și berea erau la ordinea zilei, iar fanfarele, tarafurile și grupurile folclorice asudau din greu. Cu alte cuvinte, tot românul se simțea bine.

Din punct de vedere istoric, evenimentele au avut o semnificație deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Națiunilor Unite, a salvat țara de la un dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului.

De altfel, încă de pe atunci, toți factorii politici din țară au sesizat acest lucru, declanșând urgent negocierile pentru ieșirea României din război.

Din nefericire, cei 3 ani de război împotriva Uniunii Sovietice și „râvna” depusă de Armata Română în unele bătălii, nu ne-au fost iertate. Deși se știa încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistițiu s-au desfășurat greoi, fie din pricina ezitărilor mareșalului Antonescu, fie pentru că aliații urmăreau să pedepsească exemplar România.

Uriașa concentrare de forțe sovietice pe frontul Iași-Chișinău, finalizată în luna martie, crea perspective sumbre pentru Armata Română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni.

În acest context, afirmația că ieșirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nicio acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat.

În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunța trecerea României de partea Națiunilor Unite, a fost pur și simplul ignorat de sovietici.

Armata Română a fost tratată ca inamic, continuându-se ofensiva de cucerire a țării.

Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase, evidențiază clar neputința mareșalului Antonescu, depășit total de împrejurări.

Întoarcerea pe front în seara zilei de 23 august nu i-ar fi asigurat decât un sfârșit tragic, care ar fi încununat o carieră militară de excepție. Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forțe din interior care să întărească apărarea în Carpații Meridionali și pe mult lăudata linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, au dus trupele Armatelor 3 și 4, care apărau Moldova, în prag de catastrofă.

Pe majoritatea frontului Iași-Chișinău raporturile de forțe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condițiile în care aceștia erau susținuți și de mii de tancuri, iar Armata Română nu avea niciunul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă și astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu.

După 23 august a început calvarul Armatei Române.

În condițiile în care armistițiul româno-sovietic a fost semnat abia peste 3 săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă, marile unități care se acoperiseră de glorie în cei 3 ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de noii aliați, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Pașcani, sute de ostași români dezarmați erau îndrumați spre vagoanele pe care scria cu cretă Pitești, Craiova, Ploiești etc.

Bucuroși că se vor întoarce acasă, aceștia urcau în grabă. Înțesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostași luați prizonieri și trimiși în Siberia. Dintre aceștia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors acasă.

În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecințele s-au văzut la Conferința de Pace de la Paris și ulterior, când în țară s-a instalat guvernul comunist.

Totuși, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile rușilor.

Aceștia erau pregătiți ca, o dată cu intrarea în București (planificată pe 26 august), să instaleze un guvern comunist marionetă, condus de Ana Pauker.

Așa, agonia a mai durat 3 ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din țară.

În memoria părinților și bunicilor noștri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile acestei zile.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 http://romaniatotalitara.wordpress.com/2008/08/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala?fb_comment_id 

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Regii%20Rom%C3%A2niei

09/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: