Ministerul de Finanțe al României emitea la 13 februarie 1947 un raport secret care estima că dezvoltarea României urma să fie întârziată cu 25 de ani de jaful și abuzurile ocupanților sovietici

 

Despre impactul economic al Tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește foarte puțin sau deloc. În comunism, timp de 45 de ani, subiectul a fost tabu. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici după 1990.

Realitatea este că spolierea României de către cotropitorii sovietici a jucat un rol esențial în decalajul economic înregistrat față de restul Europei, și mai ales față de occident, rămânere în urmă pe care și azi mai luptăm să o recuperăm, notează https://colectionaruldeistorie.ro.

Contextul este mai larg.

În 1913, România Mică avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.

În 1938, după distrugerile cumplite din Primul Război Mondial, greutățile integrării noilor provincii și criza economică majoră din 1929-1933, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.

Startul dezastrului s-a dat după 1945.

10 februarie 1947: ministrul de Externe al României, Gheorghe Tătărescu, semnează Tratatul de Pace dintre Puterile Învingătoare în Al Doilea Război Mondial și România. Prin clauzele ascunse și prin tratatele bilaterale pe care România a fost silită să le semneze cu sovieticii, țara noastră avea de plătit către URSS de peste 4 ori mai mult decât suma de 300.000.000 de dolari stipulată oficial în Tratatul de Pace.

Suma totală estimată de plată pentru România cu titlul de despăgubiri către URSS era de 1,2-1,35 miliarde dolari “1947” – echivalentul a 14,5-16,4 miliarde dolari în banii de acum. Fără a fi inclusă și apariția ulterioară a Sovromurilor, care au jefuit și ele sume enorme din economia României ruinată de război.

Referatul de mai jos a fost redactat de Ministerul de Finanțe al Regatului României pe 13 februarie 1947 (regele avea să fie alungat abia în decembrie), la 3 zile după ce Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, semna Tratatul de Pace de la Paris, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franței.

Raportul Finanțelor analizează consecințele economice ale Tratatului de Pace abia semnat de România.

Au fost inventariate cheltuielile reale, dincolo de clauza oficială de 300.000.000 de dolari trecută ca despăgubiri de război față de URSS.

La aceasta se adaugă întreținerea trupelor de ocupație, restituirile de bunuri, anularea datoriilor Germaniei față de România simultan cu obligația României de a plăti către URSS datoriile pe care le avea față de Germania, despăgubirile plătite cetățenilor și firmelor aliate pentru distrugerile suferite de industria petroliferă, demontarea și mutarea în URSS a fabricilor aparținând cetățenilor și firmelor germane etc.

Dar și înșelăciunea pe care statul român a fost obligat s-o accepte în clauzele bilaterale cu Rusia sovietică – aplicarea unui curs al dolarului “1938”, mult mai puternic decât cursul dolarului “1947”, contrar prevederilor explicite din Tratatul de Pace semnat la Paris.

Așa cum s- a văzut, despăgubirile erau de fapt doar o mică parte din costul total de 1,2-1,35 miliarde de dolari la cursul din 1947. Transformați la valoarea din 2021, aceștia echivalează cu 14,5-16,4 miliarde dolari în banii actuali.

Analizând enormele dimensiuni ale acestei sarcini, Raportul spunea că:

– exportul României în cel mai bun an de pace, 1938, s-a cifrat la 23.000 milioane lei, egal cu circa 185.000.000 $ “1938” sau cu circa 250.000.000 $ “1947”;

– capacitatea actuală (n.r. – februarie 1947) de export a țării, în ipoteza că ar înceta brusc orice obligație de pe urma Tratatului și dată fiind istovirea economiei țării ca urmare a eforturilor făcute până acum (în bună parte reprezentând de multă vreme adevărate prelevări “din substanță), nu poate fi evaluată la mai mult de 1/5 din exportul anului 1938, adică 50.000.000 $ “1947” pe an;

– ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

– în acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

Pentru cineva care se raportează la PIB-ul actual al României, nu pare mare lucru. Însă România 1947 nu era România membră UE din 2021. Situația țării era realmente catastrofală. Într-un raportul secret al Ministerului de Finanțe, România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an.

Simultan cu clauzele înrobitoare față de URSS, România a fost silită de Moscova să refuze Planul Marshall, prin care SUA a alimentat Europa cu 13 miliarde de dolari “1948”.

Propunerea SUA a fost făcută în 1947, iar Senatul SUA a aprobat proiectul pe 13 martie 1948. Prin acest plan de reconstrucție a Europei, la care au participat până la urmă numai țările de dincolo de Cortina de Fier, SUA au transferat peste 13 miliarde de dolari “1948” – echivalentul a aproximativ 145 miliarde dolari “2021” – în economiile europene.

Românilor nu li s-a prezentat niciodată adevărata cauză a sărăciei și lipsurilor cu care s-au confruntat după război.

În schimb, s-a dat ordin ca pentru toate neajunsurile să fie învinuită vechea clasă politică, socială și economică, la acea dată fie déjà băgată la pușcărie sau emigrată, fie pe cale să ajungă la pușcărie sau în exil. În timp ce Rusia sovietică demonta fabrici întregi, căra producția de petrol, toată tehnologia industrială și mii de vagoane, cerealele, vitele și lemnul, românului i se spunea că o duce rău pentru că industriașii își sabotau propriile uzine, iar „chiaburii” furau un sac de grâu.

Într-un raport secret al Ministerului de Finanțe, se preciza că România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an. Asta însemna că, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, ar fi fost necesar venitul din export pe 24 de ani, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

Ultimele două idei ale referatului secret prezentat pe 13 februarie 1947 de Ministerul de Finanțe de la București: “Ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol. În acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, iar populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

În 1989,la sfârșitul regimului comunist și după 44 de ani de pace, România ajunsese la un PIB/locuitor de 32% din media Europei.

Realitatea este că în cursa de recuperare începută după căderea comunismuui, s-a plecat de foarte jos. Handicapul economiei centralizate comuniste față de economiile de piață a fost considerat de economiști cauza principală a problemelor cu care România s-a confruntat după 1990.

La această prăbușire formidabilă postbelică, stopată abia după alți zece ani (în 2000 ajunsesem la un PIB/locuitor de 26% din media Europei), au contribuit nenumărați factori.

În 2019, la 30 de ani după ieșirea oficială din comunism (cea reală s-a produs mult mai târziu), România reușise să recupereze o parte din decalaj, ajungând la 69% din PIB-ul/locuitor mediu al Uniunii Europene.

Publicitate

IMEDIAT după ce Guvernul de la Chișinău a respins accesul trupelor ruse de menținere a păcii pe teritoriul Transnistriei, AȘA NUMITA ”REPUBLICĂ TRENSNISTREANĂ” A CERUT DIN NOU ALIPIREA LA RUSIA

FOTO: Paradă militară a separatiștilor transnistreni

Una dintre condițiile pentru intrarea Transnistriei în componența Federației Ruse este desfășurarea cu succes a „operațiunii militare speciale” ruse pe teritoriul Ucrainei și ieșirea către granițele republicii nerecunoscute, a declarat Serghei Țekov, membru al Comitetului pentru afaceri externe din cadrul Consiliului Federației, relatează Radiochisinau.md, preluat de http://www.Timpul.md

„Pentru ca această [aderare la Federația Rusă] să fie posibilă, Rusia nu ar trebui să oprească operațiunea militară specială rusă de pe teritoriul Ucrainei, iar pentru a ajunge la granițele autoproclamatei republici separatiste Transnistria trebuie să treci prin Mikolaiv și Odesa. Dacă se va întâmpla acest lucru, atunci intrarea Transnistriei în componența Federației Ruse va fi firească. Dacă îi întrebați pe cetățenii Transnistriei, marea lor majoritate vă vor răspunde cu ‘da’ aderării la Rusia”, a mai spus Țekov.

Senatorul a adăugat că această dorință a Transnistriei de a deveni parte integrantă a Rusiei se explică prin apropierea mentală dintre localnici și cetățenii ruși.

Anunțul vine la o zi după ce Guvernul de la Chișinău a respins accesul trupelor ruse de menținere a păcii pe teritoriul Transnistriei. Ministerul de Externe din Rusia acuză Moldova că i-ar fi reținut în repetate rânduri pe „pacificatorii ruși” pe Aeroportul Chișinău.

„Calificăm aceste acțiuni drept neprietenoase și ar trebui să reacționăm mereu la ele în modul corespunzător”, a transmis directorul Comunității Statelor Independente din cadrul Ministerului rus de Externe, Alexei Polișciuk, citat de RIA Novosti.

Șeful adjunct al Statului Major rus, Igor Sokorenko, spune că Republica Moldova profită de „uzura inevitabilă a bazei materiale de care dispune contingentul rus” pentru a împiedica livrările de echipament militar către Transnistria.

Liderul de la Tiraspol, Vadim Krasnoleski, a adăugat că trupele ruse din Transnistria garantează pacea din regiune. Krasnoleski a avertizat că o escaladare a tensiunilor ar putea duce la o „ciocnire directă între Rusia și NATO”.

Transnistria a gravitat întotdeauna spre Rusia și a primit întotdeauna sprijinul și asistența noastră în absolut toate problemele – politice și socio-economice.

Mentalitatea locuitorilor din Transnistria este absolut identică cu mentalitatea cetățenilor Federației Ruse. Aderarea lor este una abolut firească”, a explicat senatorul.

pe 21 iulie a.c., Vitali Ignatiev, așa-zisul ministru de externe al republicii separatiste.

Purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov susține că a văzut din presă declarația privind dorința Tiraspolului de a devenit parte a Rusiei, dar nu știe pe ce se bazează.

Reprezentantul Transnistriei în Comisia Mixtă de Control (JCC), copreședintele JCC Oleg Beliakov a declarat într-o discuție cu Gazeta.ru că, dacă Transnistria ar adera la Federația Rusă, implicarea Republicii Moldova ca forță de menținere a păcii pentru asigurarea securității în regiune nu va mai fi atât de necesară, cum era în trecut.

Joi, mai mulți oficiali ai Ministerului de Afaceri Externe al Rusiei au transmis că Ucraina și Moldova ar putea duce la reaprinderea conflictului din Transnistria, înghețat de 30 de ani în urma luptelor din 1992 dintre Moldova și separatiștii pro-ruși.

Expertul de politică externă, Ștefan Popescu a transmis însă, că anunțul intenției de separare a Transnistriei de Moldova nu depinde de Tiraspol, ci mai degrabă de Moscova.

„Regimul de la Tiraspol este un regim susținut 100% de Federația Rusă. Amintim nu numai fondurile (rusești, n.r.) care susțin Transnistria, dar mai ales prezența celor 1.500 militari, rămășite ale fostei armate sovietice”, a explicat Popescu pentru Europa Liberă.

„Prin urmare, o asemenea declarație reprezintă o dorință, desigur, a autorităților de la Tiraspol”, a continuat el.

Tensiunile dintre Chișinău și Moscova s-au amplificat în ultimele luni, pe fondul invaziei din Ucraina și a discuțiilor de aderare la Uniunea Europeană inițiate de oficialii moldoveni.

Pe 23 iunie, UE le-a acordat Moldovei și Ucrainei statutul de țări candidate la blocul comunitar, lucru așteptat cu sufletul la gură de fostele republici sovietice.

Marea majoritate a ucrainenilor și moldovenilor sunt pro-UE, liderii lor sunt tot pro-UE, iar cancelariile europene își declară permanent simpatia față de aderarea celor două țări la blocul comunitar.

„Republica Moldova poate profita, în special, de această relație specială dintre Maia Sandu și Emmanuel Macron (președintele Franței, n.r.). Nu a existat un alt șef de stat în ultimul an pe care Macron să-l invite mai des la Elysee”, a punctat Popescu, afirmând că în 2022, președinta Republicii Moldova s-a deplasat de 2 ori la Paris pentru întrevederi cu omologul ei francez.

Cât despre rolul României în contextul tensiunilor dintre Transnistria și Moldova, ministrul afacerilor externe al R.Moldova, Nicu Popescu, afirmă că autoritățile de la București nu pot face multe.

„România trebuie doar să conecteze cât mai mult Republica Moldova cu teritoriul României prin intermediul infrastructurii. Am spus-o tot timpul. Cel mai important este să legăm economic Republica Moldova de Uniunea Europeană”, a precizat Popescu pentru Europa Liberă.

„România joacă rolul fundamental în acest proces, fiindcă este frontiera Uniunii Europene, singura frontieră a Uniunii Europene cu Moldova și, prin urmare, trebuie să dezvolte infrastructura de la frontieră înspre București, înspre Transilvania, proiectele de infrastructură și, bineînțeles, este important ca firmele românești și statul român să fie un avocat al investițiilor occidentale în Republica Moldova”, a concluzionat el.

Într-un sondaj realizat în aceeași zi de Europa Liberă, românii au fost întrebați cum ar trebui să reacționeze statul român dacă Rusia ar invada Transnistria. Majoritatea dintre ei (87%) au declarat că România trebuie fie să nu se implice în conflict, fie să adopte linia stabilită de NATO și UE.

La începutul lunii mai, publicația britanică The Times, transmitea că autoritățile de la Moscova se ocupau deja la momentul respectiv de deschiderea unui nou front în Transnistria pentru a ocupa Moldova, potrivit unor surse militare ucrainene.

În cazul în care Kremlinul ar decide să recunoască independența Transnistriei, atunci Rusia ar putea trimite mult mai ușor trupe într-un stat căreia îi este aliat. Însă, potrivit lui Popescu, șansele ca Rusia să recunoască independența Transnistriei și să trimită trupe pe teritoriul său depind în special de cât de ocuparea teritoriilor din sudul Ucrainei, ce ar permite crearea unui coridor terestru între acestea și Transnistria.

CELEBRA ÎNTÂLNIRE CHURCHILL- STALIN DIN 9 OCTOMBRIE 1944 CARE A DECIS SOARTA ROMÂNIEI

Churchill: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“

„Acordul de procentaj” de la Moscova din 9 octombrie 1944 , a fost înţelegerea dintre Churchill şi Stalin prin care se fixau, într-o manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică prin procente, influenţa Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.

Iosif Stalin și Winston Churchill au negociat în doi, pe 9 octombrie 1944, împărțirea Europei după înfrângerea Germaniei.

În aceeași seară a avut loc celebra scenă a șervețelului, în care britanicul a scris pe un petic de hârtie cum urmau să se împartă influențele în țările ocupate de sovietici.Bineînțeles că Stalin n-a respectat acordul, scrie https://colectionaruldeistorie.ro.

Pe 9 octombrie 1944, premierul britanic Winston Churchill sosea la Moscova. În aceeași seară, de la ora 22.00, se întâlnea la Kremlin cu dictatorul sovietic Iosif Stalin. Tema discuției era una extrem de importantă: arhitectura Europei după previzibilul și apropiatul sfârșit al celui de-Al Doilea Război Mondial. Germanii erau ca și învinși, iar acum sosise vremea să se facă aranjamentele postbelice.

De la aceste negocieri purtate la Moscova lipseau americanii, excluși deliberat de Churchill și Stalin. „Ar putea fi șocați” – s-a exprimat britanicul – de modul în care marile puteri ale Europei își negociau sferele de influență. Tot acum a avut loc și celebrul episod al procentajelor privind influența scrise pe o bucată de hârtie – unii spun că pe un șervețel.

În ceea ce-l privea pe Stalin, această împărțire a Europei era a doua la care participa în doar 5 ani. Prima avusese loc în august 1939 și se încheiase cu protocolul secret prin care Uniunea Sovietică și Germania își împărțiseră Centrul și Estul Europei.

„Episodul șervețelului” – propunerea lui Churchill de a împărți sferele de influență în Europa de Est. Stalin a acceptat de formă, dar realitatea a arătat că nu avea de gând să împartă cu nimeni controlul asupra țărilor cotropite.

Celebrul petic de hârtie cu împărțirea sferelor de influență. Churchill a vrut să-l ardă, Stalin s-a opus

La acel moment (octombrie 1944) însă, puterile occidentale nu știau încă de existența anexei secrete din tratatul Molotov – Ribbentrop. Despre documentul din 1939 s-a aflat abia un și ceva mai târziu, în timpul Procesului de la Nurnberg (vestea a fost o veritabilă bombă pusă la temelia credibilității acelui act judiciar, pentru că se dovedea că unul dintre statele judecătoare, URSS, se făcea vinovat de exact aceleași lucruri care li se imputau celor aflați în boxa acuzaților).

Stenograma discuțiilor purtate de Stalin și Churchill în octombrie 1944 poate fi stupefiantă pentru un neinițiat al modului în care decurg astfel de întâlniri. Șeful Guvernului britanic și „mareșalul Stalin” au negociat soarta Europei de Est, a Germaniei și Mării Mediterane, dar și intervenția împotriva Japoniei și chiar situația din Italia.

Rușii au avut pretenția ca și Bulgaria să fie la discreția lor exact cum fusese lăsată România și, pe parcursul discuției, s-au arătat foarte interesați de Turcia și de statutul strâmtorilor Bosfor și Dardanele.

Modul în care a decurs convorbirea despre polonezi a fost la fel de cinic ca și cel privind România, doar că aici dezbaterea a durat mai mult.
„Episodul șervețelului” a avut loc în timpul discuției, după ce Churchill i-a propus lui Stalin ca România să intre 90% în sfera de influență rusească la schimb cu Grecia, unde trebuia ca Marea Britanie să aibă 90%, iar în Iugoslavia să fie părți egale. În timp ce translatorul îi traducea lui Stalin propunerea, britanicul a luat o bucată de hârtie și a scris pe ea procentajele.

Dictatorul sovietic a luat foaia și a bifat-o. Churchill, gândindu-se să nu lase urme, ar fi cerut: “Oare nu e cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Haideți să ardem hârtia”. Stalin s-a opus: „Nu, păstrați-o!”.

Conform acestei propuneri, sferele de influență urmau să se împartă astfel:

– România: URSS 90%, Marea Britanie 10%.

– Grecia: URSS 10%, Marea Britanie 90%.

– Ungaria: URSS 50%, Marea Britanie 50%.

– Iugoslavia: URSS 50%, Marea Britanie 50%.

– Bulgaria: URSS 75%, Marea Britanie 25%.

În cursul negocierilor din zilele următoare dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând, în cele două ţări, o influenţă cotată la 80%. Istoricii nu sunt de acord asupra semnificaţiei acestor procente.

Este, însă, evident că ele dezvăluiau ponderea pe care protagoniştii Marii Alianţe (URSS, Marea Britanie şi SUA) aveau să le deţină în fixarea destinului ţărilor cuprinse în Acordul de procentaj.

De fapt, aceste procente nu s-au respectat și aplicat niciodată.

Americanii fuseseră excluși cu totul, ceea ce, în mod evident, nu era posibil. Rușii n-au acceptat nicio altă influență sau mișcare democratică în țările pe care le-au cotropit.

România, Bulgaria, Ungaria au fost 100% sub controlul URSS. La acestea trebuie adăugate Polonia, Cehoslovacia și Germania de Est. Iugoslavia a fost singura care a scăpat, asta și pentru că rușii au pătruns doar în parte și temporar pe teritoriul său.

Subiectul Germaniei: Stalin și Churchill au căzut de acord că trebuia să moară cât mai mulți germani, iar țara să fie dezindustrializată complet

De-a dreptul șocant este modul în care Churchill și Stalin au discutat despre Germania. Cei doi au fost de acord nu doar cu împărțirea țării și distrugerea industriei sale, ci și cu ideea că trebuie să moară cât mai mulți germani. Cu regret, britanicul și sovieticul au observat că nu prea e posibil să se treacă la execuții în masă după ce țara va fi fost ocupată total, dar în schimb n-au avut nicio obiecție ca „să moară cât mai mulți pe teren”. Această opinie s-a și reflectat, dealtfel, atât în bombardamentele îndreptate împotriva civililor efectuate de aviația anglo-americană, cât și în crimele de război comise de sovietici în teritoriile germane unde au ajuns.

Ideea era ca, prin uciderea a cât mai multe milioane de germani în timpul ostilităților, să se creeze loc pentru deportarea ulterioară a comunităților alcătuite din membrii acestei etnii de pe teritoriile altor țări. Acest lucru s-a și petrecut la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, când minoritățile germane din Cehoslovacia, Polonia, Prusia Orientală și alte zone au fost evacuate și trimise în actualul teritoriu al Germaniei.

România a fost singura țară pe care Churchill a predat-o complet și fără pretenții, ca monedă de schimb pentru Grecia.

Harta frontului european la 15 octombrie 1944. Când Churchill și Stalin se întâlneau la Moscova, România, Bulgaria și țările baltice erau deja ocupate de sovietici, iar cucerirea Ungariei și a Poloniei erau iminente. De la aceste realități a plecat britanicul când a venit cu propunerile pentru Stalin

Motivele pentru care britanicul a procedat așa.

În istoriografia românească, momentul din 9 octombrie 1944 este pomenit adesea ca o dovadă a „trădării” anglo-americane. Churchill a folosit România ca monedă de schimb pentru Grecia.

Țara noastră a fost singura în privința căreia Churchill n-a emis absolut nicio pretenție, menționând chiar că britanicii vor fi spectatori. La schimb, solicita ca sovieticii să fie la fel în Grecia, țară care îi interesa în mod deosebit pe britanici.

Această abordare, chiar dacă facilă și cu priză la public, este însă una contestabilă din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, la acel moment România era deja ocupată de Armata Roșie. Churchill era, înainte de toate, un politician deosebit de inteligent și un om de stat britanic pur-sânge, crescut într-o mentalitate imperială și care aplica realpolitik. El înțelegea perfect ce lume se prefigura după încheierea războiului și știa că rușii nu mai pot fi scoși din țările pe care apucaseră să le ocupe. România era una din aceste țări.

În al doilea rând, la fel ca și alți oameni de stat britanici, Churchill nu avea la inimă în mod deosebit România. Din punctul său de vedere, destrămarea Imperiului Austro-Ungar fusese o eroare la sfârșitul Primului Război Mondial. Țărișoarele central și est-europene apărute în locul acestui imperiu nu erau capabile, considera Churchill, nici să se autoadministreze prea eficient, nici să țină în frâu colosul rusesc. Așa că nu vedea de ce ar lupta acum pentru România – care era, așa cum am scris mai sus, o cauză deja pierdută.

Sovieticul și britanicul s-au ferit de americani, știind că n-ar fi de acord cu ce se discuta. Stalin a jucat teatru când Churchill i-a cerut să țină în frâu mișcările comuniste din Europa

De la stânga la dreapta: premierul britanic Churchill (al doilea), ambasadorul american Harriman (al treilea), dictatorul sovietic Stalin (al patrulea) și ministrul de Externe sovietic Molotov, în timpul Conferinței de la Moscova, din octombrie 1944. Churchill și Stalin nu l-au invitat pe Harriman la prima discuție, din 9 octombrie, când s-au și negociat sferele de influență

Churchill a început, de fapt, în acea seară de octombrie 1944, politica de „îndiguire” a comunismului care, mai târziu, va fi ridicată la rang de doctrină de președintele american Harry Truman. El a negociat cu Stalin niște margini ale expansiunii rusești: Turcia, Grecia, Germania.

Ar mai fi de remarcat câteva lucruri la această stenogramă:

1) Exhaustivitatea exprimărilor lui Churchill și reținerea lui Stalin. În realitate, e foarte probabil ca dictatorul sovietic să nu fi fost chiar așa laconic, dar discuțiile au avut loc la Moscova și cei care au consemnat convorbirea au fost gazdele sovietice.

2) Merită observat teatrul jucat de Stalin când a venit vorba despre influența pe care acesta o avea asupra mișcărilor comuniste din Europa. Churchill știa foarte bine că agenturile sovietice controlau partidele comuniste din țări precum Italia și Grecia și chiar amestecul spionilor ruși în America.

Britanicul a pus clar pe tapet problema situației din Italia și Grecia și a amintit de alegerile prezidențiale din SUA, unde simpatizanții comuniști (imigranți italieni) puteau fi influențați. Stalin s-a prefăcut neputincios, pretinzând că n-are nicio influență. Mințea și amândoi știau asta, dar mesajul fusese transmis.

3) Atât Churchill, cât și Stalin erau conștienți că americanii n-ar fi fost de acord cu acest stil de a face politică și de împărți sferele de influență în Europa. Tocmai de aceea britanicul a manevrat astfel încât ambasadorul SUA să nu participe la aceste discuții cruciale, în ciuda cererii lui Roosevelt ca acest lucru să se întâmple.

Churchill s-a angajat să-l convingă el personal pe președintele american. Stalin, care și-a arătat deja în mai multe rânduri iritarea față de SUA, a fost încântat de situație.

4) România n-a fost un caz particular la aceste discuții, nu există niciun motiv să se perpetueze teoriile conspirației și mania persecuției pe care mulți istorici și politicieni le-au încurajat de-a lungul anilor. România a fost un capitol între multe altele la negocierile din octombrie 1944 – ba, chiar un subiect mult mai mic decât cel polonez, de exemplu, unde Churchill și Stalin au dezbătut îndelung.

În fapt, pe 9 octombrie 1944 s-a derulat unul din acele episoade, ajunse din când în când la ochii și urechile publicului larg, în care cei mai puternici conducători ai lumii hotărăsc fără prea multe griji și remușcări soarta a zeci și sute de milioane de oameni.