ZIUA AROMÂNILOR ȘI PROMOVAREA IDEII DIVERSIONISTE A EXISTENȚEI ÎN ȚARA NOASTRĂ A UNEI MINORITĂȚI ARMÂNEȘTI DISTINCTE DE NAȚIUNEA ROMÂNĂ

Harta răspândirii aromânilor și meglenoromânilor la sfârșitul sec, al XIX-lea și începutul secolului XX.

Sunt aromanii o „minoritate nationala”in Romania ?

De câțiva ani încoace,  pe 23 mai, se  sărbătorește în România  dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua ”națională’ a aromânilor.

Evenimentul în sine este o acțiune lăudabilă, dacă este văzut prin prisma unui efort de păstrare a culturii și obiceiurilor aromâne, sau ca o încercare de promovare a drepturilor acestei comunități, mai ales în țările unde nu se bucură de o recunoaștere oficială.

Unii organizatori din România, se folosesc de acest eveniment pentru a promova o agendă eminamente politică, și anume recunoașterea aromânilor ca minoritate națională, care să se bucure astfel de drepturile reprezentative, culturale, lingvistice dar și financiare care derivă dintr-o atare recunoaștere.

Chestiunea declarării aromânilor drept minoritate aparte din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural, în cadrul statului român, reprezintă un proiect asumat cu multă vervă încă de acum trei decenii.

Păstrarea specificului identitar aromân se datorează prioritar statului român – care încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a sprijinit înființarea de școli și biserici la sud de Dunăre, asigurând insule de refugiu în fața campaniilor asimilaționiste elene și slave – este pusă între paranteze de către propagandiștii ideii separatismului aromân-român, scrie Andrei Nicolae pe https://www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.
Terenul lor de bătaie îl constituie în această perioadă data de 10/ 23 mai ca punct de referință în istoria aromânilor.

În fiecare an, în apropierea acestei zile, se redeschide tensionat dosarul chestiunii aromâne.
Din punct de vedere istoric, recunoașterea oficială a națiunii valahe/române din cadrul Imperiului Otoman publicată în Monitorul Oficial de la Istanbul în 10 mai 1905, a fost consecința unei campanii diplomatice de amploare susținută de către Regatul Român pentru recunoașterea macedo-românilor, adică a românilor balcanici, vorbitori ai dialectului aromân sau megleno-român.

Acest act istoric, recunoscut ca atare atât de istoriografia românească, dar și de cea străină, este de câțiva ani supus unei mistificări regretabile prin sărbătorirea acestui act (datorat în totalitate politicii de sprijin identitar- cultural a României pentru ramura sud-dunăreană a poporului român) într-o cheie diversionistă, aceea a Zilei Naționale a Aromânilor pe 23 mai.

Falsificarea unui eveniment istoric (Iradeaua sultanului Abdul Hamid al II-lea publicată în 10 mai 1905) și promovarea pe multiple canale a acestei denaturări, drept act fondator pentru recunoașterea unei minorități etnice, poate avea urmări negative asupra stabilității regionale într-un context geopolitic dificil, putând fi speculată de anumiți factori externi interesați.
Conform unor criterii subiective oricine se poate declara orice, însă pentru a fi și recunoscut în consecință astfel, trebuie să existe niște criterii obiective, demonstrabile științific.
Academia României din 25 iulie 2018 iterează faptul că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la data de 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu.

Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că din Paragraful 1 al numitului articol, nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective. Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului”.
Ideea unei minorități etnice aromâne e experimentată cu precădere în România, unde, din păcate beneficiază de un culoar favorabil pe fondul unor interese de grup atent cultivate într-un mediu politic prea puțin preocupat de proiectul de țară, interesul național etc.

Nu trebuie omis din acest tablou nici rolul discret, dar eficient al UDMR-ului de sprijinire a acestui curent minoritar printre aromâni etc.
De altfel, reușita acestei inițiative ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, care să alimenteze orgoliul și așa proeminent al unor reprezentanți ai transilvanismului, bănățenismului etc.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea Qui prodest? ar trebui să țină cont și de aceste detalii semnificative în grad mare pentru felul în care se orchestrează acest tip de separatism.

Miza finală a acestor inginerii identitare (a se vedea schizofreniile vlah/vlaș/român din Timocul sârbesc, moldoveni/români din Bucovina de nord, Basarabia de sud ori Republica Moldova) este dinamitarea coeziunii istorice românești de la nord ori ori de la sud de Dunăre.

Adevărul despre 23 mai este prin urmare  ceva mai altfel decât ne este înfățișat acum de organizatorii care voit denaturează semnificația acestui eveniment.

ADDENDA

Iradeaua, din 23 mai 1905 a fost Decretul dat in favoarea aromânilor din Balcani de sultanul Abdul Hamid al Imperiului Otoman, prin care li se asigura acestora recunoașterea statutului de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare.

Gestul autorităților otomane a fost un omagiu adus României, cu ocazia sărbătorii naționale (10 mai) și Regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie.

Iradeaua din 10/23 mai 1905 a reprezentat o victorie a diplomației românești a epocii, interesul pentru păstrarea și afirmarea identității specifice a persoanelor aparținând minorității din regiune fiind și astăzi o preocupare majoră a politicii externe a țării noastre.

Textul acestei Iradele (Decret imperial) era următorul:

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

Rezultatul a fost dezastruos pentru comunitățile aromâne din Balcani pe care statul romān le sprijinea cultural.

Această Iradea a provocat o prigoană națională, comandouri de teroristi (antarți) greci trecând la comiterea de asasinate īn rāndul fruntașilor aromāni (peste 400 de victime), ceea ce a condus la ruperea relațiilor diplomatice īntre Grecia si Romānia (1906-1911).

 Razboaiele balcanice au dus īnsa la dezmembrarea Imperiului otoman, aromānii intrānd īn componenta Greciei, Albaniei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven.

Când s-a semnat Pacea de la Bucuresti (1913), care punea capăt acestor razboaie din Balcani, ministrii de externe ai Greciei, Bulgariei si Regatului Sārbo-Croato-Sloven au dat asigurări, prin scrisorile schimbate cu Titu Maiorescu (ministru de Externe), ca vor respecta drepturile minoritatilor aromāne, protejānd scolile si bisericile, fapt care nu s-a respectat, scrie https://sutsatadicraiova.wordpress.com.

Este important să reamintim că această zi, folosită de unii în scopuri politice menite să demarcheze o linie clară între aromânism și românism în general, este în mare parte rodul eforturilor diplomatice ale României de la începutul secolului XX și în special ale ambasadorului României în Imperiul Otoman, Alexandru Lahovari.

La 23 mai 1905 când se publica oficial decretul imperial (iradea) prin care se consfințea pentru prima dată dreptul de organizare în comunități cu privilegii de autoadministrare al poporului “ulagh” (sau valah), care trăia în granițele existente la acel moment ale Imperiului Otoman.

Să notăm că etnonimul ”ulagh”(valah) avea același înțeles pentru toți locuitorii ținuturilor locuite de români și că prin urmare nu se referea doar la aromânii din Imperiul Otoman, ci la toți românii din Balcani.

Specialiști ai Academiei Române au explicat foarte clar,în mai multe rânduri, că în acest decret imperial otoman, nu se regăsește niciodată și nicăieri etnonimul de aromân (sau armân).

În plus, ca să nu existe poate confuzii  pentru cititorii de peste un veac al acestui document, privitor la cine erau așa numiți ulaghi, decretul consfințea în mod expres dreptul Statului Român de a finanța (în continuare) educația, cultura și religia beneficiarilor acestui act.

Așadar, 23 mai reprezintă un moment de răscruce din procesul istoric de recunoaștere al drepturilor românilor și aromânilor din Peninsula Balcanică, dar și o victorie importantă a diplomației românești.

Numerosi aromāni din statele balcanice au cerut sa fie primiți în România, unde li s-a distribuit pământ și au beneficiat de numeroase înlesniri.

23 mai NU marchează momentul întemeierii unei minorități naționale aromânești distinctă de poporul român.

 Prin deturnarea semnificatiei acestui eveniment istoric se încearcă sa acreditarea ideii existenței unui “popor armân” distinct de poporul român și a unei așa-zise minoritati etnice aromâne in tara noastră, ceea ce reprezintă fără îndoială un fals de proporții.

La 14 iunie 1997, Parlamentul European vota Recomandarea 1333, ramasa fara urmari, prin care se cerea statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica a aromānilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

VIDEO: SCENA DIN INVATAMANTUL AROMANESC DIN EPIR – Comuna Abella, difuzata  pe  Canalul Dhyheata.

PARIURILE PIERDUTE DE VLADIMIR PUTIN

Revista Rostonline.ro : Cele trei pariuri pierdute de Vladimir Putin

Un imperiu bolnav, stupid şi trist.

Anost, ca mai toate imperiile. Previzibil. Arogant până la greţos, agresiv, intolerant, rigid, înţepenit, mincinos. Duhnind a moarte. Moartea pe care a lăsat-o în urmă şi moartea care, ca pe toate imperiile, îl aşteaptă. Pentru că, orice ar crede conducătorii acestuia, toate imperiile pier. În trecut mai lent, acum, ca toate celelalte, mai rapid.

Rusia practică în permanenţă stilul agresiv al acuzării celuilalt: acuză, dar nu se scuză. Genul ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă ideea de a fi contestat şi de aceea cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi să fii în continuare supus.

În pană de soluţii concrete pentru relansarea reală a Rusiei (după o perioadă în care vecina sa China a întrecut-o în mai toate privinţele), Putin a repus pe tapet, în octombrie 2011, în preajma campaniei electorale, ideea construcţiei imperiale a Eurasiei.

Preluând  ideea pornită de cneazul Trubeţkoi în 1920, de la geopoliticianul Alexandr  Dughin, Putin a încercat o revenire spectaculoasă la Kremlin oferindu-le ruşilor, dintre care peste 60 % regretă fosta URSS, visul marelui imperiu care să se întindă de la Atlantic la Pacific şi care să fie condus de „împăratul rus”; un imperiu rusesc construit, cum altfel, prin şantajul energetic.

O primă etapă a acestuia ar fi

cu majoritatea fostelor republici sovietice, în care toţi ar fi egali dar votul ar fi ponderat după puterea economică. Votul Rusiei, statul de departe cel mai puternic, ar controla cel puţin minoritatea de blocaj, ceea ce i-ar  asigura acesteia controlul relaţiile comerciale ale tuturor celorlalţi cu Uniunea Europeană şi pe de altă parte ar putea bloca toate celelalte variante ale UE de a scăpa de şantajul gazului rusesc.

Este adevărat că un astfel de proiect ar putea fi o contrapondere şi la dezvoltarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai pe care oficialii ruşi îl privesc ca pe instrument de creştere a influenţei economice chineze. Un soi de doi iepuri dintr-o lovitură, cu Moscova stăpână pe circa 35% din rezervele mondiale de gaze.

Posibilitatea ca UEE să devină realitate este însă extrem de redusă. Rusia nu a reuşit să convingă pentru un alt proiect – Uniunea Vamală – decât Belarusul şi Kazakhstanul, care, ulterior intrării în uniune au înregistrat creşteri mari de preţuri la importuri.

Un proiect, probabil şi de dorit, iluzoriu pentru situaţia în care se află în acest moment federaţia, după ce Putin a pierdut două dintre cele trei pariuri şi e pe cale să-l piardă şi pe al treilea. Cum să construieşti ceva mult mai mare decât altceva ce ai şi pe care nu reuşeşti să-l opreşti de la a se nărui?

Pariul 1 – Reforma statului, războiul tehnologic

Mâna, zisă de fier, a ex-kgb-istului nu a reuşit să vindece, ci doar să încetinească boala Federaţiei Ruse. A mai luat din dureri: viaţa s-a îmbunătăţit, mai ales în zona europeană şi cu precădere la Moscova şi în alte oraşe mari; s-a mai făcut ceva ordine, s-au mai lansat rachete, s-a reluat producţia de armament sofisticat.

Dar totul pe baza resurselor naturale, nu a unei reinventări sănătoase a statului.

Mafia şi aparatul de stat controlează şi beneficiază de  resurse. Rusia nu a câştigat prin competitivitate, ci prin şantajul cu acestea. Relaţia stat cetăţean nu a fost nici ea reformulată. Democraţia de paradă cedează puţin câte puţin sub ameninţarea nemulţumirilor formulate tot mai precis şi mai virulent. Interzicerea întrunirilor nu ajută; ori le rezolvi, ori repui în drepturi dictatura cu toate mecanismele ei.

După feudalismul ţarist şi feudalismul comunist, Rusia încearcă astăzi formula combinată a unui feudalism ţaristo-comunisto-mafiot, care ia mai curând relele din ambele formule anterioare şi le combină cu noul condiment usturător al clanurilor crimei organizate.

În ceea ce priveşte economia, Rusia nu a trecut mai departe de satisfacerea parţială a unor nevoi interne, fiind, în afara domeniului militar, practic inexistentă pe piaţa internaţională a produselor industriale. Şi mai cu seamă în domeniile cele mai dinamice şi mai profitabile, care chiar şi în condiţiile crizei au marcat dezvoltări importante; telecomunicaţiile şi IT-ul.

O ştire ne anunţa nu demult că un colectiv de circa 30 de ingineri a primit 25 milioane de euro pentru a construi un telefon inteligent; adică smartphone-ul cu care se va face primăvară. O alta, din 14.02 că guvernul rus vrea un brand auto de lux autohton care să concureze BMW şi Mercedes.

Exact ca în perioada comunistă. De fapt, în continuare importatoare de tehnologii, federaţia nu a reuşit să mai revină în acest război pe care l-a pierdut de mult.

Pariul 2 – Demografia şi „invazia” străinilor

Din cauza prezenţei masive a mafiei în administraţie şi economie, Rusia este considerată printre ţările cu cel mai ridicat risc pentru mediul afacerilor. Dacă la toate acestea se adaugă şi îmbătrânirea populaţiei, numărul tot mai mare de alcoolici, bolnavi cronici, emigraţia forţei de muncă, declinul economiei ruseşti pe termen mediu şi lung este considerat ca inevitabil

Datele interne şi externe vorbesc despre o adevărată catastrofă demografică. Populaţia federaţiei scade cu circa un milion de persoane anual, creşte rapid procentul populaţiei în vârstă şi povara asupra sistemului de pensii şi de sănătate.

Dar scăderea nu afectează pe toată lumea: în timp ce, în ultimii 15 ani, populaţia slavă a scăzut permanent, populaţia musulmană  a crescut cu 40% ajungând la peste 23 de milioane. Alte circa 6 milioane de imigranţi clandestini provin din fostele republici sovietice. În Rusia sunt înregistraţi peste 4,6 de alcoolici, 2,9 milioane narcomani, 1 milion de persoane cu dizabilităţi mentale, 1 milion de persoane infectate HIV, 0,9 milioane de tuberculoşi.

Mortalitatea este de 14,1 comparativ cu media europeană de 10,2.  Prostituţia a ajuns a doua ocupaţie în rândul femeilor, avorturile au depăşit cifra (oficială) de 8 milioane pe an. Rusia produce cea mai mare cantitate de heroină dintre care circa 90 de tone se consumă în ţară.

Depopularea şi concentrarea în oraşe au ca efect dispariţia oraşelor mai mici şi a satelor. Dintre cele 157 895 de localităţi, 40 de mii au rămas pustii. În ultimii zece ani au dispărut 214 oraşe şi 13 740 de sate şi numai în 2011 federaţia a pierdut 3 000 de localităţi. Teritoriile uriaşe rămase pustii sunt mai greu de controlat şi de apărat. De la Urali până la Pacific sunt tot mai puţini locuitori şi mulţi dintre ei nu sunt ruşi.

În tot acest timp, alături creşte, atât ca populaţie, dar şi economic şi militar, China. “Rusia îşi va apăra Orientul ei Îndepărtat în faţa expansiunii statelor vecine” a declarat în 12 august 2012 premierul Medvedev, care a înfiinţat şi un minister pentru problemele din Orientul Îndepărtat. Dar cum să aperi un teritoriu atât de mare şi o frontieră de mii de kilometri cu un minister. Enclavele cu populaţie sosită din afara Rusiei, majoritar chinezească, sunt deja o realitate. Infiltrările chinezilor în Siberia sporesc, chiar dacă se încearcă un control sever.

Oficial, relaţiile dintre tot mai mignona Rusie şi ponderalul său vecin sunt bune, iar statul chinez nu încurajează emigrarea clandestină a cetăţenilor săi către nord. Dar nici nu o poate opri. Şi nici nu vrea. Pentru că ştie că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine Siberia îşi poate schimba proprietarul.

Explozie va fi şi în Caucaz; atunci când stăpânul de azi va fi suficient de slăbit şi când va fi lovit din mai multe părţi. Republicile federale (21), cu un alt fond etnic decât cel slav, puse deocamdată înapoi în cuşcă cu spectacole de sunet şi lumină organizate de armata rusă, nu sunt însă, cu toată deplasarea de populaţie rusească, nişte prieteni către care să dormi cu spatele. Şi nu numai ele, dar şi unele regiuni, ţinuturi sau raioane.

Şi să nu uităm, pe un astfel de fundal, ambiţiile oligarhilor şi mogulilor, mai ales ale acelora din zone bogate, care ar putea să profite pentru a-şi construi fiecare câte o mică republică proprie.

Pariul 3 – Putin contra Putin

Putin de azi nu mai este cel din anul când ajungea preşedinte. A reuşit cu o mână destul de fermă să reechilibreze federaţia aruncată în haos şi mizerie la începutul tranziţiei.

A schimbat nişte oligarhi cu alţii, dar a şi impus nişte reguli ce au adus stabilitate şi o oarecare dezvoltare. A fost mult mai activ în exterior, reuşind să transforme petrolul, apoi gazele într-o armă de temut şi un atu comercial şi geopolitic decisiv.

A reuşit însă prea puţin pentru o perioadă atât de lungă. Resursele naturale au fost folosite prea puţin pentru dezvoltare, pentru investiţii, pentru victorii în războiul tehnologiilor. Ele s-au dus mai mult către buzunarele mafioţilor-miliardarilor clienţi ai regimului, către cele ale demnitarilor şi funcţionarilor, către salariile bugetarilor.

Dar resursele naturale nu sunt un izvor inepuizabil, iar tehnologiile noi le reinventează atât la nivel macro – gazele de şist, de exemplu, energia solară etc. – cât şi la nivel micro, al locuinţei personale. Astfel creşte şi independenţa statelor şi a indivizilor faţă de resursele ruseşti. Mâine ele vor avea o valoarea strategică mai mică şi de aici şi una de piaţă mai mică. Decalajul tehnologic continuă să crească. Bani sunt, dar ei ori sunt deturnaţi, ori sunt prost folosiţi, ori rămân chiar nefolosiţi.

Statul nu a fost reformat. Greu de crezut că va mai fi. Dar marele inamic al ţarului-prim secretar e vârsta. Nici chiar el nu e veşnic. Nu cât i-ar trebui ca să facă Eurasia. Recent a dat rateuri şi oricât de secret este totul la Kremlin, s-a aflat, s-a văzut. Oricât ar poza Putin în marele sportiv şi marele temerar, sportivii înşişi îmbătrânesc, se îmbolnăvesc şi chiar mor.

Ce va fi după el? Cine îl va moşteni? Va mai fi o mână forte? Medvedev a încercat să pozeze într-un personaj ferm şi vizionar, dar a fost mereu dărâmat de pe soclu de şeful său. Ce vor face oligarhii? Ce vor face mogulii regionali?

E foarte posibil ca, după o perioadă de conducere de forţă, lucrurile să scape de sub control, să existe lupte pentru putere, aceasta să se disipeze.

Germania a primit mandatul tacit de a încerca să îmblânzească ursul rus, să-l eficientizeze, să-l facă prietenos şi folositor Europei. Dar acest lucru nu se va putea face împotriva voinţei celor care cu adevărat deţin puterea.

Roma nu a ajuns dintr-o dată un oraş fără apărare în faţa năvălirii barbarilor. Imperiul Roman s-a restrâns şi s-a restrâns până când a rămas doar un oraş şi ceva teritorii înconjurătoare. Fenomenul s-a petrecut, e adevărat, pe o perioadă de timp mult mai lungă. Dar astăzi totul este accelerat şi continuă să devină tot mai rapid. Războiul tehnologiilor, inclusiv a celor financiare, e fără pauză, fără milă, fără prizonieri pentru că nu mai este un război al oamenilor. Timpul Imperiului Rus a trecut, chiar dacă locuitorii lui şi conducătorii lor nu înţeleg acest lucru.

În această conjunctură, în care estul şi sudul îi vor fi posibil neprietenoase, Rusia de mâine va avea nevoie de prieteni şi nu de duşmani în mai puţin sălbatica şi mai stabila Europă, începând cu fostele state comuniste, între care şi România. Aici, nimic nu e încă prea târziu; românii, de exemplu, sunt băieţi buni şi iertători. Le dai o bere, te şi pupă. Dar, din păcate, probabil că Moscova va trebui să repete destinul Romei.

Din acest motiv nici nu mai sunt supărat pe ea; în faţa morţii dispar resentimentele. Îmi pare doar rău că, în locul frăţietăţii ortodoxe profeţite de Dostoievski, avem parte de prostia, deşertăciunea şi bădărănia trufiei omeneşti.

*fragment din „Rusia, faza terminală a ultimului imperiu colonial”; autor: Paul Ghițiu

Propagandă rusească: ”Fasciștii” zburdă la Kiev și la București

Foto: Războiul din Ucraina a atras ca magnetul fasciștii rusi, scrie Süddeutsche Zeitung.

După „fasciștii” de la Kiev, urmează „fasciștii” de la București

Atacul lansat de un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe rus la adresa Bucureștiului privind o presupusă „rescriere a istoriei” celui de-Al Doilea Război Mondial nu este nici întâmplător, nici singular, ci debutul unei campanii propagandistice care urmărește să descrie România drept un stat revizionist, cvasi-fascist, care ar căuta să rescrie granițele în Europa de Est.

Scopul evident al demonizării României este să ofere muniție forțelor pro-ruse din Republica Moldova și separatiștilor din Transnistria și Găgăuzia și delegitimarea măsurilor de apărare pe care le-ar lua România pentru a răspunde militarizării agresive a peninsulei Crimeea și Mării Negre.

Rușilor le place să creadă despre ei că sunt sofisticați și subtili în politica externă, unde încă se bucură de reputația că ar juca șah în vreme ce americanii, simpli și bădărani, ar juca poker. Și atacul lansat de purtătorul de cuvânt al MAE rus, Maria Zaharova, la adresa României pare să se înscrie în același joc sofisticat.

Ce a spus doamna în cauză? Domnia sa s-a referit la o expoziție deschisă pe 27 ianuarie – care este totodată Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului – privind deportarea etnicilor germani din Transilvania în URSS, pe care a acuzat-o că ar fi avut „tonuri fățiș antisovietice și antirusești”, punându-se accentul pe condamnarea acțiunilor „crude, inumane” ale „forțelor de ocupație sovietice” față de etnicii germani și lăsându-se în schimb deoparte „fapte pe larg cunoscute care dovedesc vina Berlinului și a Bucureștiului în genocidul evreilor și al țiganilor”.

„La ceremonia de deschidere a expoziției (despre deportarea sașilor) nu s-a auzit niciun fel de condamnare a Holocaustului, niciun cuvânt de compasiune pentru evreii români. A fost dat uitării adevărul istoric potrivit căruia listele cu germani care urmau să fie exilați din România postbelică au fost întocmite chiar de administrația românească”, a denunțat Zaharova.

În acest mod, a spus oficialul rus, Bucureștiul și-a asigurat reducerea comunității de sași și totodată a comunității maghiare în Transilvania în favoarea populației românești.

„Cine, dacă nu în primul rând președintele României, etnicul german Klaus Iohannis, ar trebui să cunoască aceste pagini din istoria recentă a țării sale” a lansat întrebarea în eter Maria Zaharova care a introdus și amenințarea de rigoare precizând că „în aceste zile când este marcată capitularea naziștilor la Stalingrad, Rusia nu a uitat de partea cui a luptat armata română în acele zile”.

Ce avem aici? Avem, mai întâi un a avertisment aruncat ostentativ în fața autorităților române că Moscova știe ce se întâmplă la București și urmărește cu atenție ce se întâmplă aici.

„Știm tot ce faceți, avem ochi peste tot”, acesta este primul mesaj pe care rușii au dorit să ni-l transmită. În al doilea rând avem o acuzație deschisă de epurare etnică. Rușii, care i-au deportat pe etnicii germani, acuză autoritățile române că au alcătuit listele cu germanii – dar și cu ungurii – care urmau să fie deportați în URSS.

În realitate, nu există nici o dovadă că ar fi existat o acțiune sistematică de deportare a altei etnii cu excepția celei germane, dar rușii, care sunt maeștri la rescrierea istoriei, introduc în mod deliberat deportarea ungurilor pentru a amplifica în mod deliberat tensiuni etnice româno-maghiare care nu există.

Vorbim de acuzații de epurare etnică din partea unei puteri care i-a dus pe românii din Basarabia în Kazahstan, ca să punem lucrurile în perspectivă istorică.

Cât despre acuzația că românii au făcut listele cu germani, aceasta poate fi adevărată. Întrebarea este însă dacă rușii au cerut astfel de liste

Acuzația fundamentală este însă aceea de negare sau cel puțin de lipsă de sensibilitate față de Holocaust.

Să admitem din start că data lansării expoziției despre deportarea germanilor a fost neinspirat aleasă. Holocaustul este unic în istorie și ziua comemorării victimelor Holocaustului ar fi trebuit consacrată exclusiv acestora.

Dar, acestea fiind zise, trebuie spus că România a făcut pași enormi către recunoașterea și asumarea vinei istorice a participării la Holocaust, pași pe care Rusia nu i-a făcut niciodată și nici nu îi va face vreodată pentru a-și asuma pogromurile anti-evreiești postbelice.

Acuzațiile Rusiei nu au alt scop decât să creeze imaginea unei Românii revizioniste și cvasi-fasciste, când adevărații revizioniști și fasciști se află la Moscova.

Acesta ar fi trebuit să fie mesajul de răspuns al Ministerului de Externe al domnului Lazăr Comănescu, nu scuzele penibile pe care le-a emis MAE.

Cât despre amenințarea că Rusia nu uită Stalingradul și participarea României la războiul din Est, nu există decât un singur răspuns demn: „România nu uită pactul Stalin-Hitler/Ribbentrop-Molotov”.

(autor: Cristian Câmpeanu, surse: România Liberă și https://foaienationala.ro).